de Razvan Iorga | nov. 22, 2018 | Editorial, Federatia Rusa, Principal, R. Moldova, UE
Președintele R. Moldova Igor Dodon, discurs în fața camerelor în Duma de Stat a Rusiei, 21 noiembrie 2018.
De ani buni de zile, PSRM nu reușește să ofere niciun lider autentic în afară de Igor Dodon. Și pentru aceste alegeri parlamentare, Dodon va călca din nou pe litera constituției și va juca rolul de locomotivă pentru partidul pe care de facto încă îl conduce.
Pentru el, legea supremă s-a dovedit de mai multe ori doar o chestiune arbitrară ce poate fi încălcată în picioare. O mentalitate pe care Dodon o perpetuează și epoca sovietică până în ziua de azi.
Poziționarea sa, la mitingul din 18 noiemberie, ca cel care îi așteaptă pe ceilalți lideri ai formațiuni în capul străzii ce dă în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, dă măsura imagologică a cine este cu adevărat șeful în PSRM.
Igor Dodon nu a făcut niciodată transferul de imagine personală către partid, ci l-a ținut mai degrabă prizonier al propriilor interese. Nu a încurajat ridicarea vârfurilor din PSRM, deoarece în calitate de fost uzurpator al bătrânului Vladimir Voronin, îi este frică că într-o zi vor urma și alți tineri mai energici care îl vor detrona. Îi vor rupe partidul și îi va lua puterea prin mașinațiuni.
Dodon vede în PSRM doar un vehicul prin care își poate realiza visul. Acela de a deveni un președinte omnipotent pe modelul lui Lukașenko în Belarus sau Putin în Rusia, ceilalți de sub el fiind doar niște obedienți executanți.
În aceste alegeri parlamentare, Dodon a început deja să se comportent ca un agent de campanie pentru PSRM încă de la începutul toamnei. Atunci, Dodon a negociat cu oligarhul rus Konstatin Malofeev aducerea la Chișinău a Congresului Mondial al Familiei, un eveniment electoralo—ultraconservator pentru pe care Kremlinul îl păstorește din spate de ani buni de zile printr-o mână de „idioți utili”.
De altfel, Dodon a zburat din nou la Moscova, acolo unde a cerut din nou ajutorul Rusiei pentru aceste alegeri. Își va face câteva poze în care își va asocia imaginea cu o serie de lideri de la Moscova și va vorbi cu diaspora moldovenească de acolo. Marea lor majoritate sunt votanți de stânga pro-ruși și este poate cel mai fidel electoral al PSRM, astfel că Dodon a ales să acorde atenție primară acestui segment.
PSRM funcționează în continuare ca un colhoz politic subordonat figurii unui soi de pseudo-dictator populist. Plata dinspre neacealnic este generoasă și nimeni nu are obiecții sau ambiții de mai mult. Deocamdată, totul se păstrează în limite rezonabile.
Socialiștii nu au reușit să crească organic, ci doar ca alternativă oarbă la actuala guvernare care nu a rezolvat prea multe probleme în rândul populației, dar au flurat tot timpul steagul UE, susținând declarativ că s-ar afla sub valorile lui.
Dodon este doar un cărător politic al proiectului Moscovei la Chișinău de a îndepărta acest stat de drumul european. Rolul nu este de a construi, ci de a dărâma. De a face opoziție la orice tentativă de occidentalizare a spațiului R. Moldova. O mentalitate retrogradă care convine de minune Moscovei de a ține R. Moldova ostatică intereselor de pe orbita sa.
Personalitatea sa este una slugarnică, demnă de puțin respect, fapt pe care îl arată mai toți liderii CSI, dar și presa rusă care scrie despre el că este un „băgăcios”. Un copil agitat ce se chinuie să facă poze cu cei mari. Un fel de „domnul Goe” Dodon care face asta atât la Moscova, cât și de fiecare dată când apucă, in corpore, să participe la câte vreun eveniment de mari dimensiuni, așa cum a fost cel recent de la Paris, atunci când s-a marcat trecerea a 100 de ani de la finele Primului Război Mondial.
Republica Moldova are viitor numai dacă scapă de cei ca Dodon și PSRM și atât timp cât alege calea europeană cu adevărat. Cu forțe politice proaspete care să dea un nou impuls acestui parcurs și cu care Bruxelles-ul poate comunică fără rezerve și suspiciuni de iluzionism politic a la russe.
Corespondență de la Chișinău, Mădălin Necșuțu
de Razvan Iorga | oct. 30, 2018 | Editorial, Federatia Rusa, R. Moldova, Turcia, Ucraina, UE
Președintele turc Recep Erdogan și omologul său moldovean, Igor Dodon
Vizita recentă a președintelui turc Recep Erdogan în R. Moldova nu a fost un eveniment solitar și punctual, ci mai degrabă rezultatul unor tatonări de mai bine de un an a clasei politice de la Chișinău. Atât președintele Igor Dodon, cât și liderul PD Vlad Plahotniuc, au fost interesați de o apropiere de Turcia, ca un al treilea centru de putere la care cei doi se pot raporta vremelnic, după Occident și Rusia pentru fiecare.
În timp ce imaginea guvernării a suferit un recul în fața Occidentul după mai multe episoade tensionate ce au dus până la observația dură a Bruxelles-ului cum că guvernarea de la Chișinău nu mai respectă standardele democratice, PD a încercat să găsească și poli regionali de putere în jurul cărora să graviteze.
Dacă în cazul Bucureștiului un astfel de comportament este mai degrabă unul tolerat tacit, Ucraina sprijină numai PD, în timp ce cu PSRM-ul și Dodon ușile sunt complet ferecate. Dar, Ankara are o serie de interese pentru a-și extinde influența în regiune, iar R. Moldova reprezintă un poligon perfect pentru acest lucru.
Anul 2018 este unul electoral pentru R. Moldova, în care guvernul de la Chișinău este dispus să bage mulți bani pentru infrastructură, iar firmele turcești și-au luat deja felia de tort pe un astfel de proiect. Totodată, Turcia încearcă să salveze comunitatea găgăuză de la o rusificare completă și pierderea limbii găgăuze.
Interesele de business între Chișinău și Ankara par foarte serioase, astfel că în câțiva ani, Erdogan vrea ca schimburile comerciale dintre cele două țări să atingă pragul de un miliard de dolari, de la 466 de milioane cât este în prezent.
De asemenea, Erdogan a mai pus o serie de condiții și a anunțat personal că vrea ca pe piața R. Moldova să intre băncile deținute de statul turc Halkbank și Ziraat.
De asemenea, firma turcă Summa a câștigat contractul pentru construirea celui mai ambițios proiect de infrastructură din acest an – Chișinău Arena – o sală polivalentă construită în parteneriat public privat și care va costa 43 de milioane de euro.
Dar nu numai guvernul va beneficia de tot felul de contracte de infrastructură. Și președintele prorus Igor Dodon și-a primit tainul în această „afacere turcească”. Turcii i-au reparat acestuia Palatul Prezidențial cu o donație de circa 10 milioane de euro. Evident, beneficiarii proiectul au fost din nou firme turcești selectate de Agenția turcă de dezvoltare – TIKA.
Clădirea a fost securizată și îngrădită, iar Erdogan a mai aruncat în joc și două auto-speciale de tip Toma. Acestea sunt folosite pentru împrăștierea manifestanților cu tunuri de apă în Turcia, Azerbaidjan, Kazahstan, Libia sau Zimbabwe.
Astfel că ambele cercuri de putere de la Chișinău caută acum o apropiere și de alți jucători zonali în perspectiva alegerilor parlamentare. Cele peste 100.000 de voturi ce vin din UTA Găgăuză sunt la rândul lor importante iar PD și PSRM încearcă fiecare să le atragă de partea sa.
După ce a îmbrățișat o politică „Pro-Moldova”, PD a lăsat cel puțin în plan second mesajul pro-european. Cel mai probabil, calculele pe hârtie arătând că un astfel de mesaj din partea lor nu este unul credibil, după ce au schimbat sistemul electoral, au fost anulate alegeri pentru Primăria Chișinău și au adoptat o reforma fiscală controversată ce permite legalizarea banilor negri.
PD s-a reorientat rapid într-un partid de tip „catch all”, care vrea să rupă voturi de pese tot, inclusiv din „votanții light” de stânga ai PSRM. Tocmai de aceasta, cu ajutorul Turciei, ar putea să obțină ceva rezultate mai bune și în UTA Găgăuză.
La rândul său, Dodon ca locomotivă imagologică a PSRM, încearcă să-și proiecteze o imagine de șef de stat influent cu relații de la Moscova la Ankara, care rezolvă „pe prietenie” o serie de probleme, ocolind astfel cadrul formal.
Mai degrabă putem vorbi de un partenariat speculativ, de conjunctură electorală, care nu se poate transforma într-un parteneriat strategic în viitori ani, așa cum a anunțat Erdogan la Chișinău.
Turcia nu va avea niciun interes deosebit să se implice prea tare în Moldova, zonă care oricum intră sub sfera de influență a Rusiei și la care Moscova nu va renunța pe viitor în favoarea unei alte puteri regionale. Turcia ca „a treia” cale nu poate fi decât un joc de glezne cu tentă populistă și de tras câteva tunuri imobiliare și de infrastructură. Oricum, viața politică de la Chișinău rămâne deschisă și la fel de interesantă ca până acum, dar și cu mai mulți actori externi.
Corespondență de la Chișinău, Mădălin Necșuțu
de Isac Mihai | oct. 4, 2018 | Editorial, Principal, UE, Uncategorized @ro
Războiul referendumului aruncă România în haos
Pe de altă parte, nu pot să nu mă întreb ce procent din convingerile de modă nouă pe care unii prieteni și cunoscuți de-ai mei și le-au format în ultima vreme cu privire la numeroase aspecte care ne guvernează viețile sunt rezultatul unui salt evolutiv, parcurs prin analiza obiectivă a unor argumente raționale, și cât se datorează asediului cultural dezlănțuit în ultimii ani asupra noastră. Sincer să fiu, văzându-i pe mulți dintre cei pe care îi am în preajmă susținând cu virulență și cu argumente emoționale și discutabile lucruri care acum 15-20 de ani le păreau nefirești sau chiar aberante, înclin să cred că pentru ei albul a devenit negru și negrul alb în urma unui proces denumit de fostul propagandist KGB Yuri Bezmenov „subversiune ideologică”, și nu în urma vreunei analize aprofundate și obiective. Distincția este foarte importantă, pentru că o convingere formată independent, pe baza unor argumente logice, mai poate suferi în timp ajustări, în urma unor noi evaluări ale argumentației pe care a fost fundamentată inițial convingerea, pe când ideile induse printr-un asalt ideologic asupra individului nu prea mai pot fi schimbate, și, după cum spunea același Bezmenov, este nevoie de educarea de la zero a unei noi generații pentru redobândirea unei stări de echilibru în societate.
Și pentru că se spune că mai toate acțiunile noastre sunt generate de frică, nu o să o fac pe grozavul aici și voi mărturisi sincer care este frica mea: mă tem că, după falimentul economic al comunismului, urmează cel moral. Și dacă data trecută am fost salvați de Occident, care nu fusese complet contaminat de morbul comunismului, de data asta nu prea mai avem salvatori, în condițiile în care aberațiile revoluției sexuale și toate celelalte idei utopice și dezumanizante ale marxismului cultural, născute în Rusia lui Lenin și rafinate în laboratoarele Școlii de la Frankfurt, par să fi pătruns adânc în tot Occidentul, din cancelarii până în universitățile cele mai prestigioase de acolo.
Așa stând lucrurile, poate că este lăudabilă lupta de a crea o lume mai bună și de a oferi cu orice preț tratament egal tuturor minorităților, prezente și viitoare. Dar când acest lucru se realizează de foarte multe ori prin forțarea limitelor biologicului, firescului și bunului-simț sau prin inducerea unor sentimente de vinovăție majorităților și de victime oprimate minorităților, evitându-se dezbaterile argumentate și folosindu-se argumente emoționale și șchioape, îmi dau seama că această nouă luptă de clasă nu este decât o altă utopie, care se va sfârși la rândul ei tot în haos.
Propaganda, armă mortală pentru democrație
O altă enormitate susținută adesea în această perioadă este că și homosexualii trebuie să aibă dreptul la căsătorie în condițiile în care cuplurile heterosexuale îl au, omițându-se faptul că instituția căsătoriei nu reprezintă un drept universal al omului, ci o simplă convenție, o valoare cu multiple valențe sociale și cu rol de coagulare a comunității. A susține că oricine are dreptul necondiționat de a se căsători cu cel pe care pretinde că îl iubește, pe motiv că acest drept este acordat în anumite condiții cuplurilor heterosexuale, nu doar că vine in contradicție cu jurisprudența CEDO, care obligă statele doar la reglementarea parteneriatelor civile, dar poate crea și numeroase situații absurde în practică. Să ne gândim doar că, urmând această logică absurdă a egalitarismului dus la extrem, ar trebui să fie legalizate inclusiv căsătoriile poligame, întrucât și adepții acestui tip de relații pot cere ca statul să le valideze printr-un certificat de căsătorie relația de iubire pe care pretind că o au.
Pe de altă parte, deși mai toți adversarii referendumului susțin că validarea acestuia ar conduce la restrângerea drepturilor homosexualilor, paradoxal, vocile ONG-urilor care militează pentru drepturile minorităților sexuale sunt aproape inexistente în spațiul public, în timp ce criticile cele mai virulente vin dinspre un grup eterogen, aparent fără nicio legătură cu homosexualitatea, format în principal din persoane cu vederi progresiste și din membri ai mișcării rezist, unii chiar conservatori, dar orbiți de ură față de PSD, partid cu care asociază referendumul, din motivele arătate anterior.
Românii cu drept de vot sunt așteptați la referendum
Așa stând lucrurile, cred că în cazul de față căsătoria homosexuală este doar o miză aparentă, un simplu detaliu dintr-un tablou mult mai complicat, adevărata luptă de la acest referendum purtându-se nu în jurul drepturilor minorităților sexuale, ci pe un teren ideologic mult mai vast. Să ne gândim puțin la experiențele altor țări, unde legalizării căsătoriilor homosexuale i-au urmat o mulțime de remodelări succesive și reglementări de noi drepturi pentru minorități, unele dintre ele frizând absurdul, așa cum este cazul ideologiei de gen. Și de parcă n-ar fi suficient, toate aceste remodelări vin la pachet cu foarte multă agresivitate îndreptată împotriva celor care exprimă public viziuni diferite, într-o contradicție flagrantă cu diversitatea și toleranța față de cel care gândește altfel, propovăduite în mod obsesiv. E suficientă o simplă căutare pe Google despre ex CEO-ul Mozilla și inventatorul JavaScript, Brendan Eich, ca să înțelegeți despre ce vorbesc.
Cred că în aceste condiții, având aceste precedente în minte, adevărata alegere de pe buletinele de vot va fi pentru mulți dacă mai temperăm puțin expansiunea ideologică a comunismului de rit nou în niște vremuri delicate, în care este greu de evaluat impactul ingineriilor sociale și mutațiilor operate la nivelul valorilor morale profunde, sau dacă lăsăm valul să ne ia pe sus, în speranța (naivă după gustul meu) că lumea va deveni astfel un loc mult mai bun și mai apropiat de perfecțiune decât este azi.
Este frica mea exagerată? Eu cred că mult mai exagerată este frica sincroniștilor că referendumul ar reprezenta o putinizare a României și convingerea lor că întotdeauna și fără excepție trebuie să urmăm linia vestică, indiferent dacă suntem sau nu de acord cu aceasta și indiferent dacă poziția răsăriteană asupra unei probleme ni se pare preferabilă. Abdicarea în fața logicii și bunului-simț de teamă că altfel riști să fii etichetat și eventual sancționat este primul pas către o lume a absurdului, arbitrarului și discriminării, din care eu nu vreau să fac parte. Desigur, nu este o soluție înțeleaptă să urmezi sistematic linia răsăriteană în dauna celei vestice și tocmai acesta este motivul pentru care, și în problema de față, cred în puterea compromisului și susțin cu toată convingerea necesitatea adoptării parteneriatelor civile.
În fine, dincolo de temerile și convingerile fiecăruia, cred că modul sănătos în care trebuie să ne raportam la acest demers democratic este acela de a respecta decizia majorității, oricare va fi aceea, pentru că, teoretic cel puțin, mai multe minți puse laolaltă judecă mai bine decât una singură. Deci, dacă referendumul va fi validat, să acceptăm că românii prețuiesc valorile sociale profunde, care definesc și coagulează comunitatea, iar dacă va fi invalidat, trebuie să acceptăm că modernitatea, de ale cărei beneficii ne bucurăm din plin în toți acești ani, are și inconvenientele sale, remodelarea agresivă a valorilor sociale reprezentând un astfel de inconvenient. În ceea ce mă privește, dacă comunitatea LGBT și minoritățile în general nu dădeau semne că au cam luat-o razna cu solicitările, dacă clasa politică și societatea civilă ar fi dat semne că știu să spună stop atunci când e cazul și dacă Curtea Constituțională din România nu ar fi fost deja interpelată în scopul redefinirii căsătoriei în Codul civil, votul meu la referendum ar fi fost indiscutabil NU. De fapt nici n-ar fi fost vreun referendum. Una peste alta, sper să avem înțelepciunea să luăm ca atare rezultatul exprimat la urne, oricare ar fi acela, și să manifestăm toleranță față de cei care gândesc altfel, mai ales că predicarea toleranței a devenit un laitmotiv al vremurilor noastre.
Augustin Cristian Sava
de Isac Mihai | oct. 3, 2018 | Editorial, Principal, România, Știri, UE, UE, Uncategorized @ro
Românii cu drept de vot sunt așteptați la referendum
Mulți spun că organizarea referendumului nu este oportună, deoarece polarizează inutil societatea, și argumentează că definiția căsătoriei, ca uniune exclusivă între un bărbat și o femeie, este deja cuprinsă în Codul civil. Pentru că fac parte dintre cei care critică adesea nivelul ridicat de polarizare socială care ne macină, am fost foarte interesat de acest argument. Și privind atent evoluția evenimentelor, mi-am amintit că în 2016, un cuplu de homosexuali (Coman-Hamilton) a forțat la Curtea Constituțională modificarea unor texte din Codul civil referitoare la căsătorie, astfel încât definirea acesteia ca uniune dintre un bărbat și o femeie să fie abolită.
Lesne de imaginat că încercarea unei minorități de a schimba definiția căsătoriei din Codul civil, pe calea unor mașinațiuni juridice care ar fi pus majoritatea românilor în fața faptului împlinit, nu i-a revoltat în niciun fel pe cei care îi acuză acum pe susținătorii referendumului că polarizează societatea. Altfel spus, când o majoritate tinde să conserve un status quo, uzând de niște mecanisme juridice transparente și democratice, avem de a face cu un act de polarizare socială, dar când o minoritate cu un puternic lobby în spate caută să schimbe prin jocuri de culise acel status quo fragil, nu mai este vorba de vreo polarizare socială.
Să nu ne mințim și să nu fim ipocriți, știm cu toții că în cazul în care referendumul va fi invalidat, atacurile la Curtea Constituțională vor continua până când căsătoria în actuala reglementare din Codul civil va fi redefinită. Iar acesta nu va fi decât primul pas pe calea înfăptuirii unei noi lumi, în care absurditățile precum ideologia de gen vor ocupa un rol central în sistemul valorilor sociale. Asta a fost rețeta aplicată peste tot în lume, niște organisme jurisdicționale formate din câțiva oameni au transformat radical și intempestiv valorile sociale definitorii pentru comunități, fără consultarea acestora, punându-le practic în fața faptului împlinit. Dacă e cineva care nu conștientizează că ăsta va fi mersul și la noi, reamintiți-vă de cuplul Coman Hamilton de mai sus.
Dincolo de polarizarea pe care o astfel de temă o produce invariabil, să nu omitem faptul că referendumul va aduce și câștiguri substanțiale comunității LGBT, în primul rând din perspectiva expunerii enorme de care a beneficiat aceasta, în cadrul căreia a avut prilejul să își promoveze pe îndelete cauza, mai ales atunci când a ales calea dialogului echilibrat în locul exagerărilor pe seama violenței domestice. În al doilea rând, este de așteptat ca, în cazul în care referendumul va fi validat, demersurile pentru reglementarea parteneriatelor civile să fie intensificate, lucru pentru care eu la rândul meu pledez cu toată convingerea. Un procent mare de voturi NU la referendum va reprezenta cu siguranță o presiune crescută asupra legislativului pentru adoptarea grabnică a acestor parteneriate, motiv pentru care ideea boicotului mi se pare o prostie defetistă, care nu servește deloc scopului declarat, de sprijinirire a drepturilor minorităților sexuale.
În altă ordine de idei, mulți spun că referendumul este al lui Dragnea și îl asociază cu PSD fie din rea-voință, în speranța că astfel îl vor duce în derizoriu și vor demobiliza cât mai mulți votanți, fie ca urmare a campaniilor agresive de manipulare la care au fost supuși. Nu voi insista mult pe acest punct pentru că lucrurile sunt cât de poate de clare, chiar și pentru cineva răuvoitor sau dezinformat. Vom avea referendum nu pentru că vrea Dragnea, ci ca urmare a unei inițiative cetățenești promovate de aproape 3 milioane de români, depusă la Parlament încă din timpul guvernării Cioloș și care, într-un târziu, a fost votată în cele două camere parlamentare de reprezentanți ai tuturor partidelor politice. Dacă e să luăm în discuție implicarea PSD și a politicului în această poveste, o putem face numai sub aspectul tergiversării procedurii parlamentare de convocare a referendumului și nici pe departe sub cel al sprijinirii inițiativei de revizuire. Dacă PSD oferea sprijin politic procedurii de revizuire a Constituției, referendumul ar fi avut loc undeva în prima parte a lui 2017, nu la aproape trei ani de când inițiativa a fost depusă în Parlament. Și totuși, presupunând că PSD ar obține oarece avantaje de pe urma organizării referendumului, nu pot să nu remarc încă o dată faptul că românul e mult mai preocupat de capra vecinului în loc să-și vadă de propriul interes. Win-win? Nu, mai bine să piardă toată lumea, satisfacția de a-l vedea pe celălalt că pățește ceva rău fiind mai mare decât cea a unui beneficiu personal.
Augustin Cristian Sava
de Isac Mihai | oct. 2, 2018 | Editorial, Principal, Știri, UE, UE, Uncategorized @ro
Dacă nu era suficient de polarizată, societatea românească a mai primit un motiv: Referendumul. Însă, la fel ca în cazul majorității temelor complexe de dezbatere, nimeni nu a avut timp să explice motivele pro și contra, mai ales că întrebarea de pe buletinele de vot o să fie motiv de ”uitat ca vițelul la poarta nouă”, pentru un număr considerabil de alegători.
„Sunteţi de acord cu Legea de revizuire a Constituţiei României în forma adoptată de Parlament?” – o să apară pe buletinele de vot. Evident, întrebarea este foarte ambiguă. Mai mult ca sigur, un număr considerabil al celor care vor dori să-și exercite dreptul de vot va pune ștampila în mod eronat. Iar cea mai păgubită tabără va fi cea care se opune căsătoriei dintre persoanele de același sex, adică a celor care susțin ”familia tradițională”. Explicația este destul de simplă: majoritatea celor care va vota o reprezintă oamenii din mediul rural, unde prezența la vot este influențată direct de îndemnurile făcute de preoții de la sate și mai puțin de politicieni.
În ultima perioadă, mass-media s-au întrecut în reportaje de tipul ”vox populi”, iar concluzia este aceeași. Deși sunt de acord (DA) cu modificarea Constituției, în sensul întrebării afișate pe buletinele de vot, cei mai mulți sunt tentați să pună ștampila pe NU, pentru că ei se opun căsătoriei între persoanele de același sex.
Revenind la polarizarea societății, trebuie remarcat că se menține clivajul crescut între mediul rural și cel urban, deloc surprinzător, dacă se iau în calcul studiile sociologice recente, care evidențiază diferențe majore în percepția asupra realității cotidiene și în ceea ce privește valorile culturale și etico-morale. De asemenea, este binecunoscut faptul că, pentru mediul rural, reprezentativ este un segment de populație îmbătrânită, majoritar masculină, cu studii sub medie și extrem de slab informată. Deși speranța de viață a bărbaților este mai mică decât cea a femeilor, într-un mod cea ar putea părea surprinzător, ponderea femeilor în mediul rural este mai mică decât cea a bărbaților (pentru că multe femei sunt plecate la muncă în țări din Uniunea Europeană). Astfel, potrivit Institutului Național de Statistică, în mediul rural, ponderea populaţiei feminine este de 49,9% (față de 52,3% în mediul urban). Iar ținta campaniilor de ”conștientizare” în privința participării la Referendum o constituie tocmai populația feminină, care merge mult mai des la Biserică.
În ceea ce privește mediul urban, este de așteptat o rată de participare scăzută la Referendum, chiar dacă autoritățile au decis ca această consultare populară să se desfășoare pe parcursul a două zile. Motivele sunt multiple și nu are rost să insistăm foarte mult asupra lor, însă merită enumerate câteva dintre ele. În primul rând, trebuie menționat faptul că, deși o bună parte a populației urbane este mult mai informată decât cea rurală, acest segment este dezinteresat de Referendum, care nu are nicio miză imediată și directă asupra nivelului de trai și asupra problemelor considerate esențiale pentru viața cotidiană. Cu cât este mai mare localitatea urbană, cu atât mai mare ar putea fi absenteismul, pentru că prioritățile populației sunt altele.
Românii-așteptați-la-referendum
Un alt motiv al absenteismului în mediul urban l-ar putea constitui nu neapărat îndepărtarea de valorile tradiționale, cât acceptarea valorilor occidentale de toleranță în privința minorităților sexuale, atât timp cât acestea nu agresează prin prezență și revendicări ce aduc atingere majorității. De altfel, dacă marota ”gay-ilor care se țin de mână și se sărută” pe stradă ar putea să prindă în mediul rural (de cele mai multe ori în necunoștință de cauză față de ce se întâmplă în orașe), un locuitor din mediul urban ar putea cu greu să cadă în această ”capcană”, având în vedere că astfel de situații sunt rareori observate, având o frecvență aproape insesizabilă.
Chiar dacă nu este o certitudine dovedită științific prin studii de specialitate bine puse la punct, din analiza empirică se poate afirma că, în ciuda clivajului existent la nivel național, cu accent pe cele două componente principale (rural și urban), există un consens aproape general în privința unui aspect: opoziția față de posibilitatea înfierii de copii de către cupluri formate din persoane de același sex.
Pornind de la această stare de fapt, este îndoielnică necesitatea organizării Referendumului din 6-7 octombrie, în forma propusă. Mult mai oportună ar fi fost organizarea unei consultări populare privind adopțiile de către cuplurile gay.
Corina Bâtcă
P.S. O dovadă în plus a inutilității acestui Referendum este și intenția anunțată de chiar președintele Camerei Deputaților de a introduce în dezbatere parlamentară a legii privind „parteneriatul civil”. Mai precis, potrivit declarațiilor acestuia, după finalizarea consultării populare, parlamentarii vor reglementa un tip special de „căsătorie”, pentru persoanele de același sex. Chiar dacă nu îi va spune „căsătorie”, ci „parteneriat civil”, în românește se traduce prin „aceeași Mărie, cu altă pălărie”!
de Razvan Iorga | sept. 28, 2018 | Editorial, Federatia Rusa, Principal, R. Moldova, România, Ucraina, UE, Uncategorized @ro
Cum relațiile dintre UE și puterea de la Chișinău s-au șubrezit vizibil în ultimul an, pe fondul unor decizii departe de standardele democratice europene, Moscova a început din nou o mișcare concentrică în jurul idei de federalizare.
Mirosul de sânge i-a atras rapid pe campionii federalizării R. Moldova, iar schema planificată nu este deloc un scenariu fantasmagoric. Din acest punct de vedere, Rusia se află aproape de un moment-cheie. Unul pe care l-a pierdut în urmă cu 15 ani. Atunci, Vladimir Putin făcea cale întoarsă de la scara avionului cu care trebuia să sosească la Chișinău pentru a semna celebrul „plan Kozak”.
Acesta ar fi trebuit să federalizeze R. Moldova, punând greutate de decizie în jurul Comratului și al Tiraspolului pentru ca țara să nu poată devia niciodată de pe orbita Rusiei. Presiunea externă din partea Occidentului, dar și cea internă din Parlament, l-a făcut pe bătrânul comunist Vladimir Voronin să se sucească în ultima clipă, lăsând Moscova cu buza umflată. Un afront pe care Rusia nu l-a uitat și care se cere rezolvat.
A urmat o perioadă de tatonare și tango-uri nereușite ale UE cu Voronin, după care „Revoluția Twitter” de la 7 aprilie 2009 a pus în așteptare acest plan. Unul pe care de altfel Moscova nu l-a abandonat niciodată, ci l-a pus doar în conservare. Pentru vremuri mai bune.
Între timp, Rusia a început să caute alți cărători de proiecte politice la Chișinău și i-a găsit repede, în persoana lui Igor Dodon. Renato Usatîi a fost doar un „jolly joker” pe care malaxorul evenimentelor l-a scuipat afară rapid. Sprijinit politic, Dodon a reușit apoi să rupă rapid șobolanii care stăteau să fugă de pe corabia scundabilă a comuniștilor, conduși chiar de mentorul său.
Tânăr și energic, carismatic și abil în a mânui genți cu bani, economistul Dodon s-a trezit rapid pe un val ce s-a ridicat în special, dacă ar fi să facem o paralelă cu tenisul, pe greșeala adversarului. Corupția și falimentul moral al partidelor de guvernare pro-europene l-au cocoțat rapid pe Dodon în fruntea sondajelor, acesta atingându-și apogeul politic în decembrie 2016, atunci când a devenit președinte.
Prin concursul banilor din offshore-urile din Bahamas veniți de la ruși și prin ajutorul dat paradoxal dat de purtătorii verbali de steag european de la Chișinău, care i-au pus la dispoziție lui Dodon mașinăria de propagandă și tacticile de „black PR” folosite din abundenț, Dodon avea să ajunsă președinte.
Dar această funcție nu a fost și nici nu este de ajuns pentru Dodon. Acesta este conștient că fără majoritate în Parlament este doar un președinte emasculat, fără prea multe prerogative. Un fel de câine fără colți care nu se poate înfrupta din fructele puterii. Moscova este la fel de conștientă și a continuat să pompeze resurse în spatele PSRM-ului și a lui Dodon, ca locomotivă imagistică pentru socialiști.
Pe fondul rupturii aproape totale a PD-ului de Bruxelles, și apucării pe calea „pro-moldovenismului”, Moscova a făcut în această lună o serie de mișcări pe care le vom analiza atent și în detaliu.
Este vorba în primul rând de întâlnirea de la Condrița, reședința prezidențială de lângă Chișinău, dintre Dodon și liderul separatist de la Tiraspol, Vadim Krasnoselki. Este o premieră ca un lider de la Tiraspol să vină în inima Chișinăului și să discute de la egal la egal cu președintele R. Moldova. După întâlnire, Dodon a dat un comunicat fad despre discuțiile ce s-au purtat într-o albie cuminte, cea a „pașilor mici” fixați de Guvern. Semn că Dodon nu este încă pregătit din punct de vedere al prerogativelor să preia frâiele negocierilor.
Dodon nu a făcut niciodată vreun secret din faptul că își dorește federalizarea R. Moldova. Cu o infuzie puternică de votanți de stânga pro-ruși, pe fondul unei depopulării masive a R. Moldova, în special a tinerilor care votează tradițional cu dreapta, Dodon are tot interesul ca un scenariu de federalizare să se producă.
Astfel, ar împușca doi iepuri dintr-o lovitură: ar curma orice tentativă de europenizare a R. Moldova și s-ar instala pe viață la cârma țării prin modificarea Constituției și ar poza și în patriotul-suprem care a rezolvat dosarul transnistrean. De facto, acest lucru ar definitiva R. Moldova care țară exportatoare de mere și vin pe piețele asiatice la prețuri mici și obiediență energetică și comercială totală față de Moscova. Un clește din care Chișinăul nu ar mai avea forța să iasă.
Președintele Igor Dodon, favoritul lui Putin pe scena politică moldovenească
Revenind la episodul întâlnirilor de care vorbeam mai devreme, imediat după întâlnirea cu Dodon, Krasnoselski a zburat la Moscova pentru a se întâlni cu reprezentantul special al Kremlinului pentru Transnistria și Moldova, Dmitri Kozak.
Acel diplomat instalat în această vară și pe care Moscova îl scoate de la cutie în situație grele ce țin de planul politic și militar. Fost ofițer GRU, serviciul special de informații al armatei care a cunoscut în ultimul deceniu un reviriment pe fondul militarismului rusesc în cresendo, Kozak este omul de încredere al lui Putin care rezolva „treburile murdare”.
A făcut-o în anii 90 în Caucaz, apoi în anii 2000 în Georgia, pentru ca ultima misie a sa să fie legată de fortificarea ocupației rusești în Crimeea. Acum, după 15, Kozak revine ciclic la butoanele R. Moldova, acolo are misiunea de a resuscita planul său de federalizare în cadrul unui conflict înghețat. In extenso, în cazul reușitei, rușii vor să-l exporte mai departe și pentru Crimeea și estul Ucrainei. Deci, lovitura geopolitică este cu bătaie lungă.
Acțiunile sporite în acest sens vin pe fondul apropierii alegerilor parlamentare din R. Moldova, ce vor avea loc pe 24 Februarie, 2019. Socialiștii sunt de departe partidul câștigător al acestor alegeri, dar rămâne de văzut dacă vor putea să formeze o coaliție de guvernare cu una sau mai multe forțe politice. Nu este exclus nici scenariul unei alianțe de largă respirație națională, acolo unde să conducă într-un binom contra-naturii la vedere, dar deja stabilizat de facto, cu PD.
Pe 26 septembrie, Dodon a zburat și el la Moscova, acolo unde s-a întâlnit și el cu Kozak. Dodon a fost laconic pe subiectul Transnistria după această întrevedere, dar a admis că a discutat aprofundat despre acest dosar.
Totul este încă în expectativă, dar Moscova începe să facă carțile pentru jocul federalizării. Numirea lui Kozak nu este întâmplatoare, iar terenul este unul propice. Cheia este din nou la PD, care în spiritul dual consacrat la Chișinău, va juca din nou între lumi. Între Est și Vest, acolu unde își va vinde scump pielea celui care va licita la mult. Următoarele luni și apoi deznodământul de la urne programt de Dragobete va spune multe despre cine va iubi Moldova pe viitor. Până atunci, spectacolul se joacă în culisele, acolo unde actorii repetă replicile cu sufleurul de la Kremlin. Kaneț filma!
Corespondență de la Chișinău, Mădălin Necșuțu
