Ucraina și pacea rusească: amputări teritoriale și faliment geopolitic?

de Isac Mihai | mai 29, 2025 | Editorial

În contextul războiului devastator din Ucraina, tot mai multe voci evocă posibilitatea unei „păci impuse” de către Rusia – un scenariu în care Kievul ar fi nevoit să accepte condițiile Moscovei pentru încetarea ostilităților. O astfel de înțelegere, însă, s-ar traduce în practică printr-o capitulare mascată: Ucraina ar fi fărâmițată teritorial, izolată internațional, dezarmată și lipsită de apărare în fața unor agresiuni viitoare.

Primul și cel mai vizibil compromis al unei păci impuse l-ar reprezenta cedările teritoriale. Rusia ar insista ca Ucraina să recunoască pierderea unor porțiuni semnificative din teritoriul său. Concret, Moscova pretinde suveranitatea asupra a cinci regiuni-cheie ale Ucrainei, în primul rând Crimeea, peninsula anexată deja ilegal de Rusia în 2014, a cărei recunoaștere internațională ca parte a Rusiei este cerută ferm de Kremlin.

Prin cedarea regiunilor Donețk și Luhansk (Donbas), întreaga zonă estică unde Moscova a sponsorizat entități separatiste și pe care a proclamat-o „independentă” înainte de a o anexa formal în 2022, Ucraina ar fi forțată să renunțe la pretențiile asupra acestor teritorii bogate în resurse industriale.

Zaporojia și Herson sunt regiuni din sudul Ucrainei pe care armata rusă le-a ocupat parțial după 2022 și pe care Rusia le-a „alipit” unilateral prin pseudo-referendumuri. Chiar dacă nu controlează integral aceste zone, Moscova vrea recunoașterea lor ca teritoriu rusesc, consolidând astfel un „pod terestru” către Crimeea prin sudul Ucrainei.

Cu alte cuvinte, harta Ucrainei ar fi redesenată sub dictatul forței. Un astfel de aranjament ar echivala cu o partiție a statului ucrainean, lăsându-l fără ieșire la Marea Azov și cu regiuni estice întregi smulse din corpul său.

Precedentul istoric evocă inevitabil soarta Finlandei după al Doilea Război Mondial: deși și-a păstrat independența, Finlanda a fost nevoită să cedeze circa 10% din teritoriu Uniunii Sovietice (inclusiv orașul Viipuri) și să accepte strămutarea a sute de mii de oameni. Totodată, Helsinki a plătit despăgubiri grele și a intrat într-o lungă perioadă de politică externă prudentă, menită să nu supere Kremlinul – o „finlandizare” prin care și-a sacrificat pe termen lung aspirațiile depline de politică externă pentru a supraviețui ca stat.

Pentru Ucraina, concesiile teritoriale ar reprezenta nu doar o traumă națională, ci și o sursă de instabilitate viitoare. Niciun guvern ucrainean, oricât de constrâns, nu poate legitima pierderea suveranității asupra propriului teritoriu – cel mult ar accepta o pierdere de facto, dar nu de jure. Liderii de la Kiev au declarat repetat că nu vor recunoaște niciodată Crimeea sau Donbasul ca făcând parte din Rusia. Chiar dacă ar fi forțați să înghețe conflictul cu frontierele actuale, ar considera aceste teritorii doar „pierdute temporar”, alimentând speranța recuperării lor cândva în viitor.

O pace în termenii Federației Ruse ar semăna astfel semințele unui revizionism permanent: Ucraina ar rămâne cu o rană deschisă, similară conflictelor înghețate din Transnistria sau Osetia de Sud, care mocnesc decenii la rând.

În plus, cetățenii ucraineni din zonele cedate ar fi abandonați sub ocupație – cu toții conștienți de soarta dură care îi așteaptă sub regim rus. Epurările, persecuțiile și strămutările ar urma modelul deja observat în teritoriile ocupate: impunerea pașapoartelor rusești, suprimarea limbii și culturii ucrainene, represiunea celor loiali Kievului. Acest lucru s-a petrecut în Crimeea anexată, unde comunitatea tătarilor crimeeni și ucrainenii patrioți au suferit puternice represalii. Un acord care ar consfinți asemenea realități ar fi perceput de ucraineni ca un act de trădare națională și ar submina grav legitimitatea oricărei conduceri politice care l-ar semna.

Mai mult, cedările teritoriale ar transmite internațional un mesaj periculos: acela că agresiunea militară este răsplătită. Precedentul ar încuraja Rusia să repete tacticile și în alte regiuni (sau chiar pe termen lung să reînnoiască ofensiva contra Ucrainei, odată ce s-ar reface militar), știind că puterea faptului împlinit i-a adus beneficii teritoriale. De altfel, exact acest fenomen s-a văzut după 2008, când Georgia a pierdut în urma unui acord de încetare a focului două regiuni – Abhazia și Osetia de Sud – rămase sub ocupația de facto a Rusiei. Impunitatea de care s-a bucurat Kremlinul după agresiunea contra Georgiei i-a dat curajul să violeze repetat înțelegerile de pace și să militarizeze regiunile ocupate, folosindu-le ca pârghie de șantaj împotriva guvernului de la Tbilisi. În plus, Rusia a continuat să avanseze insidios prin așa-zisa strategie de „borderizare”, mutând gardurile de sârmă ghimpată tot mai adânc pe teritoriul georgian, în încercarea de a acapara și mai mult teritoriu în timp ce lumea își muta privirea. Cu alte cuvinte, o pace impusă azi Ucrainei poate deveni preludiul conflictului de mâine, deoarece apetitul revizionist al unui agresor hrănit cu victorii teritoriale nu va dispărea, ci dimpotrivă va crește.

Dacă frontierele Ucrainei ar fi redesenate sub presiune, nici ordinea sa internă și orientarea geopolitică n-ar scăpa de dictatul Kremlinului. O pace în termenii Moscovei ar impune numeroase concesii politice menite să subordoneze strategic Ucraina și să-i știrbească suveranitatea națională. Încă din primele zile ale invaziei, Rusia a formulat un set de cereri maximaliste pentru încetarea ostilităților – un veritabil ultimatum politic care vizează transformarea Ucrainei într-un stat docil și neutru.

Principalele revendicări politice ale Kremlinului include neutralitate permanentă, prin care Ucraina ar fi obligată să renunțe formal la orice viitoare aderare la NATO sau la Uniunea Europeană, proclamându-se stat neutru. Acest statut ar fi garantat eventual prin modificarea Constituției Ucrainei, astfel încât orientarea pro-occidentală înscrisă în prezent (obiectivul integrării euro-atlantice) să fie anulată. Practic, Kievul ar trebui să se auto-izoleze de alianțele occidentale, transformând țara într-o zonă tampon între Rusia și Europa.

Rusia dorește să impună o demilitarizare drastică. Forțele armate ucrainene ar fi reduse la un nivel simbolic, incapabil să mai reprezinte o amenințare pentru Rusia. La negocierile din 2022, Moscova a propus limitarea armatei ucrainene la doar 50.000 de militari, adică cam 20% din efectivele antebelice. Armamentul greu, artileria cu rază lungă, rachetele și alte categorii de arme moderne ar fi interzise Ucrainei. Scopul clar este de a lăsa țara practic fără apărare, dependentă de „garanțiile” de securitate ale altora – o situație extrem de precară, amintind de statutul Austriei post-1955 (neutralizată și demilitarizată parțial în schimbul retragerii trupelor străine).

Sub pretextul propagandistic al „denazificării”, Moscova urmărește eliminarea actualei conduceri pro-occidentale de la Kiev și înlocuirea ei cu un guvern marionetă fidel intereselor ruse. Chiar la începutul invaziei, Putin a calificat guvernul ales al Ucrainei drept „neonazist” și a lăsat să se înțeleagă că îl dorește înlăturat. Un scenariu de pace impusă ar putea prevedea formarea unei „administrații de tranziție” la Kiev, epurarea unor lideri politici (începând cu președintele Volodimir Zelenski) și interzicerea partidelor pro-occidentale incomode, totul sub tutela Kremlinului. Practic, ar însemna anularea voinței democratice a ucrainenilor, exprimată la urne, și instalarea forțată a unei conduceri agreate de Moscova – exact ce a încercat fără succes Rusia în primele zile de război, când plănuise un guvern condus de Viktor Medvedciuk (politician ucrainean prorus) după eliminarea lui Zelenski.

Cu siguranță vom asista la implementarea unor măsuri de „rusificare” legislativă. Rusia a indicat că ar vrea modificarea unor legi ucrainene privind limba, educația și memoria istorică, pentru a elimina ceea ce numește „politici naționaliste”. De pildă, limba rusă ar trebui reinstaurată ca limbă oficială de stat alături de ucraineană, iar legea care consolidase statutul limbii ucrainene ar fi abrogată. De asemenea, Moscova a cerut Ucrainei să adopte legi care să “protejeze” vorbitorii de rusă și să rescrie narațiunile istorice într-o manieră favorabilă Rusiei.

Cu alte cuvinte, o anulare a procesului de decomunizare și derusificare pe care Ucraina îl promovase după 2014. Aceasta echivalează cu o lovitură asupra identității naționale ucrainene: tot ce definește memoria colectivă (eroii naționali, limba, biserica autocefală ucraineană etc.) ar fi ținta unei propagande de tip sovietic reînviate.

Aceste cereri reprezintă, de fapt, capitularea suveranității Ucrainei în domeniul politic și strategic. Țara ar fi transformată într-un vasal geopolitic al Rusiei, lipsită de libertatea de a-și alege alianțele și modelul de dezvoltare. Pentru poporul ucrainean, care a susținut în majoritate covârșitoare direcția pro-europeană începând cu revoluția Maidanului din 2014, ar fi o palmă imensă – un regres istoric care i-ar întoarce în sfera de influență a Moscovei împotriva voinței sale.

Neutralitatea forțată amintește de situația Finlandei în timpul Războiului Rece: formal independentă, dar mereu cu grijă să nu iasă din linia impusă de sovietici. Finlanda și-a limitat atunci sever politica externă, a cenzurat orice critică la adresa URSS și a acceptat un „Tratat de prietenie” care consfințea practic supravegherea sovietică a deciziilor sale cheie. Acest sindrom al finlandizării ar plana și asupra Ucrainei, poate într-o formă și mai aspră, dat fiind că Rusia nu ar avea probabil încredere decât într-un control direct asupra Kievului.

Un alt aspect periculos este că aceste concesii politice nu ar oferi cu adevărat garanții de pace durabile, ci mai degrabă ar pregăti terenul pentru viitoare agresiuni. S-a văzut clar în trecut: compromisul de la Minsk II (2015), care impunea Ucrainei reforme constituționale și autonomie pentru Donbas, nu a oprit războiul, ci doar l-a amânat. Analize recente arată că Minsk II a fost un „deal” slab, care nu cerea nimic agresorului (Rusia), dar forța victima (Ucraina) la concesii ce i-au șubrezit poziția. Putin a folosit acel timp pentru a-și reface forțele și a invada la scară largă în 2022. De fapt, sub masca apelurilor la pace, Kremlinul a strecurat în acorduri ca Minsk clauze ce echivalau cu predarea suveranității Ucrainei – de pildă, pretenția ca Kievul să consulte reprezentanții separatiști (marionetele Moscovei) la elaborarea legilor și a Constituției. Putin n-a renunțat nicio clipă la obiectivul de a controla Ucraina; dacă nu o poate cuceri militar, va încerca să o facă prin impunerea unor condiții politice înrobitoare.

„Pacea” dorită de Kremlin este, în esență, continuarea războiului prin alte mijloace – celebra afirmație a unui consilier apropiat de-al lui Putin, Vladislav Surkov, rezumă perfect această abordare.Acceptând neutralitatea și „denazificarea” impuse, Ucraina nu și-ar asigura securitatea, ci dimpotrivă ar rămâne vulnerabilă, neputând nici să se apere singură, nici să ceară ajutor aliaților, întrucât ar fi legată de mâini de propriul statut neutru.

Nu în ultimul rând, concesiile politice ar lovi în democrația și drepturile civile din Ucraina. Orice epurări de tip „denazificare” ar însemna persecutarea celor care au apărat țara în război (de exemplu, veterani ai Regimentului Azov sau membri ai organizațiilor patriotice pe care propaganda rusă îi etichetează abuziv drept „naziști”). Partidele pro-occidentale și presa liberă ar fi primele ținte. Astfel de măsuri autoritare ar frâna puternic parcursul democratic al Ucrainei, readucând spectrul autocrației. În plus, forțarea reintegrării unei identități ruse în spațiul public ucrainean – cum ar fi limba rusă obligatorie la nivel oficial – ar inflama tensiunile interne. În locul reconcilierii dorite, s-ar putea obține o radicalizare și mai mare: o parte a populației (traumatizată de război) ar respinge vehement orice „reînchinare” culturală către Rusia, ceea ce ar putea duce la proteste și chiar la violențe civile. Așadar, concesiile politice extreme, luate sub dictat, riscă să semene haos intern în Ucraina, alimentând instabilitatea pe termen lung – un rezultat în fond convenabil tot pentru Kremlin, care ar putea poza apoi în „garant al ordinii” sau ar putea interveni invocând protecția minorităților pro-ruse.

Pe lângă aspectele teritoriale și politice, o pace dictată de Rusia ar avea un capitol economic foarte apăsător pentru Ucraina. Concesiile economice ar viza atât plata unor costuri ale războiului, cât și reorientarea Ucrainei spre dependența de piața și resursele rusești, subminând astfel integrala sa integrare în economia occidentală.

Un prim punct ar fi problema reparațiilor de război și a reconstrucției. În mod normal, agresorul este cel care plătește daunele, însă Moscova vrea să întoarcă situația pe dos. La negocierile de pace din primăvara 2025 de la Istanbul, rușii au pretins explicit ca Ucraina să renunțe la orice solicitare de despăgubiri pentru distrugerile provocate de invazie. Cu alte cuvinte, Kievul ar trebui să-l absolve pe Kremlin de responsabilitatea financiară a războiului. Dat fiind că pagubele materiale din Ucraina depășesc deja 400 de miliarde de dolari conform estimărilor internaționale, povara reconstrucției ar rămâne pe umerii Ucrainei și ai eventualilor săi parteneri occidentali, în timp ce Rusia n-ar contribui cu nimic. Mai mult, Moscova a cerut deja ridicarea sancțiunilor internaționale impuse economiei sale, ca parte a pachetului de pace ori pentru o încetare a focului pe termen mai lung. Astfel, Rusia ar obține atât păstrarea teritoriilor cucerite, cât eliberarea de sancțiuni, fără a plăti vreo compensație – o situație extrem de favorabilă agresorului și profund inechitabilă pentru victimă. Pentru Ucraina, renunțarea la despăgubiri echivalează cu acceptarea tacită a devastărilor suferite, fără drept de apel. Ar fi și o lovitură morală: milioane de cetățeni ucraineni rămași fără case, fără infrastructură, ar vedea că statul lor renunță să ceară Rusiei să repare ce a distrus. În schimb, povara reconstrucției ar împovăra bugetul ucrainean pe zeci de ani, alimentând poate datorii externe uriașe și austeritate.

O altă concesie economică ar privi sectorul energetic și resursele strategice. În ultimele decenii, controlul resurselor energetice a fost una dintre principalele pârghii ale influenței ruse în fostul spațiu sovietic. Ucraina știe bine asta, înainte de 2014 depindea major de gazul rusesc, Gazprom dictând prețurile și folosind adesea robinetul de gaz ca pe o armă (tăind livrările în plină iarnă, cum s-a întâmplat în 2006 și 2009). După 2014, Kievul a depus eforturi uriașe să-și diversifice sursele de energie, să importe gaz din UE și să nu mai fie vulnerabil la șantajul energetic al Moscovei. De asemenea, în 2022 Ucraina și-a sincronizat sistemul electric cu rețeaua europeană, deconectându-se de la sistemul energetic rusesc. Ei bine, un acord de pace impus ar putea forța Ucraina înapoi în brațele energetice ale Rusiei. De exemplu, Rusia ar putea condiționa livrarea de electricitate sau reluarea fluxurilor de gaz către Europa prin gazoductele ucrainene de anumite clauze favorabile. Deja, există indicii că Moscova pregătește preluarea permanentă a controlului asupra Centralei Nucleare Zaporijjea (cea mai mare din Europa) conectând-o la propria rețea electrică. Asta înseamnă că Ucraina ar putea pierde definitiv accesul la o importantă sursă de energie și ar fi nevoită, eventual, să cumpere curent tot de la ruși. Dependința energetică s-ar reinstala, permițând Kremlinului să aibă mereu un șantaj economic la îndemână: prețurile la gaz, electricitate sau petrol.

În plus, regiuni întregi bogate în resurse – de la zăcămintele de cărbune și gaz din Donbas, la terenurile agricole fertile din sud – ar rămâne sub control rusesc, privând Ucraina de o parte din avuția sa națională. Un studiu cita faptul că, încă din 2022, Rusia sechestra active energetice ucrainene importante (mine, infrastructură) în zonele ocupate. Cu teritoriile respective pierdute, Ucraina ar fi lipsită nu doar de pământ, ci și de bogățiile subsolului și infrastructura industrială de acolo.

De asemenea, reluarea influenței ruse în sectoarele economice strategice ar fi probabil o condiție tacită sau explicită. Înainte de 2014, economia Ucrainei era strâns legată de cea a Rusiei: multe combinate metalurgice vindeau pe piața rusă, industria de armament ucraineană depindea de contracte cu Moscova, oligarhii proruși dominau sectoare precum telecomunicațiile și băncile, iar exporturile ucrainene mergeau masiv spre Est. După opt ani de reorientare spre UE, Rusia ar dori să inverseze acest proces de decuplare economică.

În scenariul păcii impuse, Kievul ar putea fi presat să restabilească legături comerciale privilegiate cu Rusia, poate chiar să adere ca observator la structuri precum Uniunea Economică Eurasiatică dominată de Moscova. În orice caz, politicile de reducere a influenței capitalului rusesc ar fi stopate sau anulate. Am putea vedea revenirea firmelor și investitorilor ruși în Ucraina, preluarea unor companii locale strategice, parteneriate „de reconstrucție” în care companii rusești să primească contracte suculente pentru a reconstrui infrastructura distrusă (poate chiar pe banii Ucrainei sau ai occidentalilor). Un astfel de exemplu s-a văzut în Cecenia post-război: contractele de reconstrucție au fost dominate de oligarhii loiali Kremlinului. Similar, Ucraina sub influență rusă și-ar putea vedea din nou mass-media cumpărată de moguli proruși, rețelele de telecomunicații depinzând de echipamente ruse, sistemul financiar penetrat de bănci rusești. Toate acestea ar adânci vulnerabilitatea statului ucrainean, făcându-l șantajabil economic. În plus, integrarea europeană a Ucrainei ar fi blocată: economia țării nu ar mai putea îndeplini criteriile de piață liberă și standardele UE dacă rămâne prinsă în cleștele practicilor de afaceri rusești și a corupției aduse de influența rusă.

Un ultim aspect economic este însuși costul menținerii unui statu-quo impus. Ucraina ar rămâne cu o economie mutilată de război, cu 20% din teritoriu (care generau o bună parte din PIB – Donbasul industrial și „grânarul” din sud) pierdute. Populația refugiată (peste 8 milioane extern și altele dislocate intern) poate să nu se mai întoarcă, ceea ce înseamnă pierdere de capital uman. Toate acestea slăbesc puterea economică a țării. Fără perspective clare de aderare la UE sau NATO (deci fără acel imbold al investițiilor și al reformelor profunde), Ucraina riscă să intre într-o spirală de subdezvoltare și dependență.

Rusia, în schimb, deși afectată de sancțiuni, ar scăpa de ele parțial printr-un acord, și și-ar menține prada teritorială care include bogății naturale (inclusiv acces la coasta Mării Negre). Cu un vecin ucrainean slăbit economic, Rusia și-ar atinge de fapt un scop strategic: prevenirea apariției la granița sa a unui stat de succes pro-occidental. O Ucraină falimentară, frustrată și captivă economic ar servi propagandei Kremlinului drept exemplu negativ pentru alți vecini tentați să iasă de sub influența rusă.

Atunci când vorbim de latura economică, pacea rusească ar însemna pentru Ucraina un jug financiar și dependențe reînnoite, exact opusul eliberării economice și modernizării pe care ucrainenii le doresc. În loc ca agresorul să plătească, victima ar fi cea care achită nota de plată a distrugerilor. Iar marile reforme structurale necesare pentru dezvoltare (combaterea corupției, privatizări transparente, concurență liberă) ar fi zădărnicite de reîntoarcerea capitalului și practicilor oligarhice ruse.

Din nou, istoria oferă avertismente: Bosnia-Herțegovina după pacea de la Dayton, de exemplu, a rămas cu o economie fragilă și dependentă de ajutoare, în mare parte din cauza structurii politice disfuncționale și a influențelor externe. La fel, Republica Moldova cu conflictul nerezolvat din Transnistria a fost afectată de decenii de stagnare, investitorii fiind speriați de prezența trupelor ruse și de incertitudinea jurisdicțională. Ucraina ar risca să se transforme într-un alt spațiu gri economic al Europei, fără prosperitate, ceea ce ar alimenta emigrația și nemulțumirea socială – factori care, la rândul lor, ar face-o și mai ușor de controlat din exterior.

Poate cea mai insidioasă dintre condițiile posibile impuse Ucrainei ar fi restructurarea internă a statului sub forma unei federalizări forțate. Ideea federalizării Ucrainei a fost promovată de ani de zile de propaganda și diplomația rusă ca soluție pentru conflictul din Donbas: oferirea unui statut special regiunilor separatiste, astfel încât acestea să reintre teoretic în componența Ucrainei, dar cu puteri și autonomie extinse care să le permită practic să blocheze cursul politicii naționale de la Kiev. Pentru mulți ucraineni, termenul „federalizare” a devenit aproape sinonim cu un plan de dezmembrare a țării orchestrat de Kremlin. Scepticismul este alimentat de experiențe precum cea a Republicii Moldova și a planului Kozak din 2003, dar și de modelul bosniac de la Dayton.

În linii mari, pericolul federalizării constă în faptul că Ucraina ar putea fi forțată să schimbe structura sa unitară actuală într-una federală, în care regiunile estice (Donețk, Luhansk și eventual altele) ar deveni entități autonome cu drepturi speciale. Ce ar însemna asta, în practică? Câteva elemente ar putea fi prevăzute într-un asemenea aranjament constituțional.

Regiunile separatiste reîncorporate (de exemplu, sub denumiri precum „Republica Autonomă Donețk” și „Republica Autonomă Luhansk”) ar putea avea propriile organe legislative, executive și judiciare, în mare măsură independente de autoritatea centrală. Totodată, s-ar stipula dreptul de a folosi limba rusă ca limbă oficială regională, de a menține forțe de poliție locale și chiar unități de „miliție populară” (practic fostele forțe separatiste reorganizate). Aceste regiuni ar putea stabili relații economice și culturale directe cu Rusia, scăpând de sub controlul Kievului în multe privințe. Autonomia ar fi atât de largă încât s-ar apropia de semi-independență.

Noile entități ar primi un rol disproporționat în instituțiile federale ale Ucrainei, permițându-le să blocheze decizii majore. De pildă, în Parlamentul (federal) al Ucrainei s-ar putea crea o cameră superioară (Senat) unde regiunile autonome să aibă un număr garantat de mandate și eventual drept de veto asupra schimbărilor constituționale sau a legilor ce le privesc statutul. În planul Kozak propus Moldovei, se prevedea exact acest mecanism: Transnistria (cu doar 14% din populație) ar fi primit veto în procesul de modificare a constituției întregii țări. Transpus în Ucraina, un asemenea aranjament ar da, de exemplu, reprezentanților regiunii Donețk puterea de a opri orice decizie de aderare la NATO/UE, de a bloca legi privind armata sau limba, etc. Cu alte cuvinte, politica externă și de securitate a întregii Ucraine ar putea fi ținută ostatică de voința unei enclave proruse.

Federalizarea ar putea veni la pachet cu prezența „forțelor de menținere a păcii” ruse pe termen nedefinit în regiunile autonome, cică pentru a garanta respectarea statutului lor. Acesta a fost și cazul propus în Memorandumul Kozak: staționarea a ~2000 de militari ruși în Transnistria până cel târziu 2020 ca forță de garantare. În Donbas, am putea avea un scenariu similar – trupe rusești mascate ca pacificatori, care de fapt să consacre influența militară directă a Moscovei pe teritoriul ucrainean. Evident, prezența acestor forțe ar fi un afront la adresa suveranității și ar putea fi oricând întărite dacă Rusia dorește.

Federalizarea ar legitima implicit amnestierea și integrarea liderilor separatiști prorusi ca actori politici legitimi. Acordurile de la Minsk deja prevedeau amnistie pentru combatanții separatiști și organizarea de alegeri locale în Donbas sub supraveghere OSCE. Odată devenite entități federale, aceste regiuni și-ar alege propriii guvernatori și parlamentari – foarte probabil exact oamenii instalați de Rusia. Astfel, persoane care au trădat statul ucrainean ar ajunge oficial parte din conducerea statului, bucurându-se de imunitate și de pârghii politice. Acest lucru ar fi extrem de greu de înghițit pentru restul societății ucrainene și ar crea tensiuni permanente în viața politică internă.

Prin aceste mecanisme, federalizarea ar submina coeziunea și funcționalitatea statului ucrainean. Practic, Kievul ar pierde controlul real asupra Estului, dar ar rămâne responsabil financiar de acesta (Minsk II prevedea că Ucraina continuă să plătească pensii și să finanțeze Donbasul, de pildă). S-ar crea așadar o situație de „stat în stat”: Donbasul autonom s-ar conduce singur în chestiuni cheie, ar urmări linia Moscovei, însă ar suge resurse de la bugetul central ucrainean. O astfel de construcție administrativă șubredă aduce aminte de Bosnia-Herțegovina de după 1995. Acolo, pentru a opri războiul, s-a acceptat împărțirea țării în două entități (croato-bosniacă și sârbă) cu autonomie largă. Rezultatul a fost un stat aproape nefunctional: puterea este fărâmițată, instituțiile centrale sunt slabe, fiecare entitate și fiecare etnie blochează deciziile celuilalt. După cum sintetiza un raport al organizației PAX, Acordul de la Dayton „a legitimat epurarea etnică și a împovărat țara cu o structură statală dezastruoasă”, menținând-o fragmentată etnic și politic. Exact acest risc planează și asupra Ucrainei dacă ar fi federalizată sub presiune externă: un stat blocat, hărtuit de veto-uri interne și de loialități împărțite. Naționaliștii ucraineni ar fi constant în conflict cu liderii autonomi proruși din Est, reformele ar stagna, iar corupția și naționalismul local ar prospera.

De altfel, scopul real al Kremlinului în a împinge federalizarea este tocmai de a obține prin mijloace constituționale ceea ce n-a reușit complet prin forță militară: controlul asupra orientării Ucrainei. Fără să mai anexeze formal întreg teritoriul, Rusia ar asigura că Ucraina rămâne în zona sa de influență, pentru că orice pas spre Vest ar putea fi zădărnicit de „coloana a cincea” din interior – regiunile federale autonome.

Acesta a fost motivul pentru care Ucraina a respins constant ideea federalizării: liderii de la Kiev au declarat că este o „linie roșie” care ar duce la destructurarea țării și că oferirea unui statut special Donbasului sub dictat rusesc ar fi inacceptabilă. Chiar și Occidentul, deși a făcut presiuni la un moment dat pentru implementarea Minsk II (care conținea elemente de autonomizare a Donbasului), a înțeles că o astfel de formulă ar putea transforma Ucraina într-o a doua Bosnie – permanent dependentă de mediere internațională și fără perspectivă de integrare euro-atlantică.

Un alt exemplu grăitor este cel al Republicii Moldova și regiunii separatiste Transnistria. În 2003, Rusia a încercat să impună un memorandum (planul Kozak) care să transforme Moldova într-o federație asimetrică, cu Transnistria ca unitate cu statut special. Planul prevedea că Transnistria (cu doar o mică parte din populație) ar primi putere de veto în viitorul parlament federal, practic putând bloca orice decizie strategică nedorită de Moscova. Doar protestele masive și intervenția diplomatică occidentală l-au convins atunci pe președintele moldovean să refuze în ultimul moment semnarea. De atunci, „fantoma federalizării” revine periodic în discuție la Chișinău, percepută însă de majoritatea populației drept o tentativă de a subordona țara intereselor ruse. Rezultatul menținerii Transnistriei ca teritoriu separat, dar nereintegrat, a fost o țară cu suveranitate știrbită și parcurs european frânat – o lecție de care Ucraina ține cont. Nimeni la Kiev nu dorește să reproducă situația în care o bucățică de teritoriu rupt (fie ea și reintegrată formal prin federalizare) dictează apoi direcția întregii politici naționale.

Pe termen mediu și lung, federalizarea forțată ar pune sub semnul întrebării existența însăși a Ucrainei ca națiune unitară. Identitatea națională ucraineană, consolidată în jurul limbii ucrainene și a unui puternic sentiment de unitate contra agresiunii, ar fi lovită dacă s-ar crea entități distincte cu identitate „proprie” (mai rusofile). Posibil ca și alte regiuni, precum Odessa, să ceară apoi statut special, văzând precedentul – de exemplu, zone din sud cu populație filorusă ar putea ridica pretenții similare, agravând fărâmițarea. Odată slăbită coeziunea internă, pericolul secesiunii complete ar plana mereu: regiunea Donbas „autonomă” de mâine poate deveni stat independent de facto sau chiar subiect al alipirii la Rusia peste câțiva ani, dacă va considera prielnic momentul. Practic, federalizarea ar putea fi doar un pas intermediar în planul maximal al Kremlinului de a recrea „Novorossiya” – un teritoriu extins sub controlul său, fie și sub alt nume.

În sinteză, forțarea Ucrainei să adopte un sistem federal în condiții de dictat extern este o capcană geopolitică. Ar da iluzia unei împăcări (prin reunificarea formală a Donbasului cu restul țării), însă în realitate ar oficializa instrumentele de influență ale Rusiei din interiorul statului ucrainean. Suveranitatea Ucrainei ar deveni decorativă, iar deciziile majore ar necesita acordul unor actori neaveniți și ostili interesului național ucrainean. Stabilitatea internă ar fi permanent subminată, deoarece orientările și valorile în taberele diferite (pro-UE vs. pro-Rusia) sunt incompatibile în multe privințe. Iar Ucraina ar avea nevoie mereu de arbitraj extern (OSCE, ONU, marile puteri) pentru a-și depăși impasurile politice interne – așa cum Bosnia are nevoie de Înaltul Reprezentant internațional să țină lucrurile unite. Un asemenea viitor ar contrazice total dorința ucrainenilor de autodeterminare și libertate, pentru care s-au sacrificat în războiul actual.

O eventuală pace impusă Ucrainei de către Rusia, în termenii discutați mai sus, ar echivala cu o capitulare strategică a Kievului și cu legitimarea celui mai brutal rapt teritorial în Europa postbelică. Ucraina ar ieși din acest „pace” mai mică ca teritoriu, ciuntită de regiunile sale istorice; ar fi ținută pe tușă în privința alegerilor sale geopolitice, forțată la neutralitate și neînarmare; ar fi împovărată economic, cu orașele în ruină reconstruite pe propria cheltuială și cu economia prinsă din nou în plasa Moscovei; și ar avea o structură statală deconcertată, pe alocuri controlată tot de mâna lungă a Kremlinului prin entități autonome interne. Un asemenea „șir de compromisuri” ar satisface probabil obiectivele imediate ale Rusiei – care ar putea clama victoria și și-ar consolida imperiul – dar ar semăna riscuri imense pe termen lung atât pentru ucraineni, cât și pentru stabilitatea europeană.

Pentru Ucraina, acceptarea păcii în termenii ruși ar însemna să intre într-o nouă perioadă întunecată de cvasi-suveranitate. Ar semăna cu situația țărilor est-europene de după Al Doilea Război Mondial, când, deși formal independente, deciziile lor erau dictate de la Moscova. Visul pentru care au luptat și au murit mii de ucraineni – acela de a fi pe deplin parte a familiei democrațiilor europene, de a-și hotărî singuri soarta și de a trăi liberi de sub dominația rusă – ar fi spulberat. O pace impusă ar fi, de fapt, o victorie amânată a lui Putin: ar obține prin șantaj ce nu a reușit complet prin forța armelor, distrugând în esență statalitatea și perspectivele de dezvoltare ale Ucrainei ca țară occidentalizată. Iar dacă Ucraina ar ceda acum, nu există garanții că agresiunea nu va reizbucni. Dimpotrivă, un Putin care vede că strategia sa – război și apoi „negociere” de pe poziții de forță – dă roade, va fi tentat să repete ciclul. Un acord slab astăzi ar însemna un război mai mare mâine, după cum avertizează experții. Rusia s-ar simți validată să revendice și mai mult (poate restul Ucrainei sau influență asupra altor vecini), iar Ucraina, slăbită și divizată, nu ar mai avea mijloacele să reziste a doua oară.

Pentru Europa și ordinea internațională, pacea lui Putin ar crea un precedent periculos, amintind de epoca sumbră a politicii de conciliere cu agresorii. S-ar transmite mesajul că integritatea teritorială garantată de tratate internaționale poate fi anulată prin forță, că marile puteri pot redesena granițe peste voința popoarelor mai mici. Este exact lecția negativă a acordului de la München din 1938, când puterile europene au cedat în fața lui Hitler, forțând Cehoslovacia să renunțe la Sudet – în van sperând să evite războiul. Știm cu toții că acea „pace” a fost iluzorie și a condus la un conflict și mai devastator. Istoria riscă să se repete dacă se validează azi formula „pace în schimbul pământ și suveranitate”. Țări precum Moldova, Georgia sau chiar state membre NATO ca cele baltice ar trăi cu sabia lui Damocles deasupra: ar ști că Occidentul ar putea oricând prefera un compromis pragmatic cu agresorul în locul apărării principiilor. În plus, o Ucraină transformată într-un pseudo-stat federal amorf, sursă de tensiuni constante, ar fi un focar de instabilitate la frontiera estică a Europei – exact ce își dorește Kremlinul pentru a ține Europa ocupată și divizată.

Nu putem ignora nici aspectul moral și psihologic: forțând Ucraina să accepte o pace umilitoare, s-ar invalida sacrificiul imens al ucrainenilor din acești ani de război. Rezistența lor eroică, care a inspirat lumea întreagă, ar fi recompensată cu o formulă de „pace” care le neagă tocmai aspirațiile pentru care au luptat. Ce semnal ar transmite asta celor care cred în valorile libertății și ale dreptului internațional? Ar fi o descurajare profundă, un cinism ridicat la rang de politică globală.

În concluzie, acceptarea unei păci în termenii Rusiei ar fi pentru Ucraina o victorie a la Pirus și pentru Europa o înfrângere a principiilor sale fundamentale. Ar aduce poate un respiro temporar de la vărsarea de sânge, dar ar pune bazele unor probleme mult mai grave pe viitor – un „șah etern” în care Ucraina, și așa mutilată, ar sta la cheremul Moscovei. Adevărata pace nu poate fi clădită pe nedreptate flagrantă și frică. O pace justă ar trebui să respecte integritatea teritorială a Ucrainei, voința democratică a poporului său și dreptul acestuia de a-și alege alianțele – altfel, nu va fi decât o pauză între conflicte. Ucrainenii au arătat clar că nu vor să trăiască sub cizma Rusiei și nici nu vor să lase moștenire copiilor lor un stat sfărâmat și subjugat. O pace impusă de Rusia ar fi, așadar, o „pace” doar cu numele – în realitate, o rețetă pentru o nouă rundă de suferințe și instabilitate, care ar amenința nu doar viitorul Ucrainei, ci și ordinea de securitate a întregului continent. Prețul ei este mult prea mare pentru a fi acceptat.

România și UE: 20 de ani de la semnarea Tratatului de Aderare

de Isac Mihai | apr. 29, 2025 | Editorial

Acum câteva zile marcăm două decenii de la un moment crucial pentru istoria contemporană a României: semnarea, la 25 aprilie 2005, a Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană. La Luxemburg, acum 20 de ani, țara noastră făcea un pas decisiv spre îndeplinirea unui ideal național profund, reconectarea la valorile și principiile europene, după zeci de ani de izolare comunistă.

Apartenența României la Uniunea Europeană, alături de integrarea în NATO și parteneriatul strategic cu Statele Unite, continuă să reprezinte pilonii fundamentali ai politicii externe și securității naționale. Aceste alianțe strategice au transformat profund societatea românească, contribuind esențial la democratizarea, prosperitatea și stabilitatea ei.

Peste 100 de miliarde de euro atrase din bugetul comunitar sub formă de fonduri nerambursabile este bilanțul care obligă România să-și scrie a doua poveste de succes europeană, în pofida campaniei electorale acerbe din România. Cifra – confirmată și de încasările de miliarde de euro din primele luni ale 2025 – nu este doar o bornă contabilă, ci un indicator al transformării structurale care a mutat țara din periferia economică a Europei într-o zonă de convergență rapidă.

Din 2007 încoace, produsul intern brut al României s-a multiplicat de peste 3,6 ori, iar PIB-ul pe cap de locuitor a depășit Polonia, Ungaria, Croația și Grecia, relatează mass-media de profil. Netul relației financiare cu Bruxelles-ul arată limpede cine câștigă: 67,8 miliarde de euro rămase în economie după scăderea contribuțiilor la bugetul UE. În spatele acestor cifre se află mii de proiecte care au adus în țară capital, know-how și standarde noi de guvernanță.

Aproape 900 km de autostrăzi și drumuri expres au fost construiți în ultimii 20 de ani – un ritm desigur încă insuficient, dar incomparabil cu perioada pre-aderare. Trei milioane de români s-au conectat la rețeaua de canalizare, iar peste 100.000 de întreprinderi au primit granturi care le-au ținut pe linia de plutire sau le-au împins spre piețe externe. Școlile și spitalele renovate sau dotate au scos din inerție comunități întregi, iar noile standarde de execuție impuse de finanțatorul european au devenit, încet-încet, norma locală.

Cu o pondere a investițiilor publice de peste 7,5 % din PIB – cea mai ridicată din UE – România a atins în 2024 un vârf istoric: peste 120 miliarde de lei cheltuiți anual pentru proiecte, majoritatea cu finanțare europeană. Efectul de levier este clar: capital autohton mai bine capitalizat, investiții străine directe în creștere și un mediu de afaceri ceva mai competitiv.

Guvernul de la București estimează pentru 2025 încă 13,27 miliarde de euro de la Bruxelles, dintre care 4,16 miliarde sub formă de granturi prin PNRR. Însă Planul de Redresare și Reziliență rămâne sub presiunea întârzierilor și a ambițiilor politice: doar 5,9 miliarde de euro au ajuns efectiv în țară până la începutul acestui an. Dacă România a excelat în absorbția fondurilor clasice – 91,2 % în perioada 2007-2013 și 96,5 % în 2014-2020 – PNRR cere un sprint administrativ fără precedent. Fiecare lună pierdută înseamnă proiecte nefinalizate, reforme amânate și bani care se pot evapora.

Avem nevoie urgentă de o profesionalizare masivă a administrației publice locale și centrale. Milioanele de euro nu se absorb singure; este nevoie de unități de implementare agile și de management de proiect la standarde private. România trebuie să treacă de la logica „banii cheltuiți” la cea a „impactului demonstrat”: cost pe kilometru, cost per elev, cost per pacient.

Trebuie să implementăm un parteneriat public-privat real la nivel național, regional și local. Fondurile europene trebuie să completeze – nu să înlocuiască – capitalul autohton și investițiile străine, multiplicând efectul economic.

Noua finanțare 2021-2027 și PNRR sunt gândite în jurul economiei verzi și a tranziției digitale; cine ratează trenul acum va plăti costuri de reconvergență mult mai mari peste un deceniu.

Pragul de 100 de miliarde de euro este un motiv de mândrie, dar nu un certificat de absolvire. Este mai degrabă finalul primului capitol și începutul unuia mult mai ambițios: dublarea productivității și ancorarea definitivă în lanțurile valorice europene. Dacă România va reuși să transforme disciplina de „a cheltui bani europeni” în reflexul de „a genera valoare europeană”, atunci următoarele 100 de miliarde vor veni mai repede, cu dividende sociale și economice vizibile pentru fiecare cetățean.

Privind în urmă, ceremonia semnării Tratatului de aderare nu a fost doar un simplu act juridic, ci încununarea eforturilor comune ale tuturor cetățenilor români, uniți în dorința legitimă de a face parte dintr-un spațiu european caracterizat de libertate, democrație, prosperitate și securitate. Procesul integrării europene a fost unul profund transformator, impactând pozitiv toate aspectele societății și administrației românești.

Valorile europene, odată aspiraționale, au devenit astăzi realități cotidiene în viața românilor, reflectând angajamentul nostru autentic față de proiectul european. România contribuie activ și direct la consolidarea Uniunii Europene, având oportunitatea de a-și promova interesele și viziunea la nivel european.

În prezent, contextul regional și global rămâne complex, marcat de multiple provocări, de la amenințări geopolitice tradiționale la noi forme hibride de destabilizare. Războiul ilegal al Federației Ruse împotriva Ucrainei ne-a reamintit, mai mult ca oricând, importanța solidarității și unității europene. Lecția esențială învățată în ultimele crize succesive este că Uniunea Europeană, acționând solidar și coordonat, este mai puternică și capabilă să gestioneze eficient aceste situații.

Recenta aderare deplină a României la Spațiul Schengen, inclusiv cu frontiera terestră, de la 1 ianuarie 2025, reprezintă o nouă confirmare a integrării noastre complete în spațiul european de liberă circulație. Acest succes major, câștigat prin eforturi constante, demonstrează încă o dată cât de mult România a evoluat și s-a consolidat în interiorul Uniunii Europene.

Totuși, beneficiile integrării europene sunt supuse în continuare unor amenințări prin campanii de dezinformare și propagandă eurosceptică. Tocmai din acest motiv, consolidarea rezilienței democratice și promovarea informațiilor corecte, transparente și accesibile trebuie să devină o prioritate vitală pentru România și Uniunea Europeană în ansamblul său.

Astfel, la două decenii de la semnarea Tratatului de Aderare, România reafirmă angajamentul său ferm pentru consolidarea unei Uniuni Europene unite, coerente și puternice. Sprijinirea parcursului european al Republicii Moldova și al Ucrainei rămâne un obiectiv strategic prioritar pentru România, reflectând astfel o viziune de ansamblu a unei Europe mai largi, stabile și prospere.

România, de la flancul pontic al UE la rolul de gateway

de Isac Mihai | apr. 16, 2025 | Editorial

Șeful diplomației române, Emil Hurezeanu, a participat recent, la Luxemburg, la reuniunea miniștrilor afacerilor externe (CAE) din statele membre ale UE, ocazie cu care a pledat atât pentru continuarea presiunii asupra Rusiei prin adoptarea unui nou pachet de măsuri restrictive, cât și pentru consolidarea regimului de sancțiuni privind acțiunile hibride ale Rusiei. De la susținerea extinderii UE spre Est, până la valorificarea potențialului energetic din Marea Neagră și întărirea prezenței sale în NATO, România își poate consolida poziția de “gateway” între Europa și zonele limitrofe Mării Negre. Mai ales prin parteneriatele economice recente – de la investițiile în Portul Constanța, până la noile interconexiuni energetice – România poate crea un efect de antrenare pentru întreaga regiune și își poate asigura un loc important pe agenda europeană.

Agendă vastă

Oficialii țărilor UE au avut discuții privind agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, evoluțiile din Orientul Mijlociu și Siria, relațiile UE – Africa, precum și Balcanii de Vest. La punctul afaceri curente au fost discutate relațiile Armenia – Azerbaidjan, mai menționează surse oficiale din cadrul Ministerul român al Afacerilor Externe (MAE).
Cu privire la agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, ministrul român de Externe a reiterat ‘sprijinul ferm pentru o pace justă și durabilă, susținută de garanții de securitate solide, cu sprijinul SUA și cu implicarea statelor europene’ și a ‘a subliniat necesitatea continuării și consolidării sprijinului multidimensional pentru Ucraina, exprimând susținere pentru inițiativa Înaltului Reprezentant Kallas de sprijin militar pentru Ucraina’.

Sprijin pentru Chișinău

‘Șeful diplomației române a pledat atât pentru continuarea presiunii asupra Rusiei prin adoptarea unui nou pachet de măsuri restrictive, cât și pentru consolidarea regimului de sancțiuni privind acțiunile hibride ale Rusiei. De asemenea, a reiterat sprijinul pentru avansarea negocierilor de aderare a Ucrainei și Republicii Moldova la UE în timpul Președinției poloneze a Consiliului UE’, menționează comunicatul MAE de la București.

Referitor la situația din Orientul Mijlociu, ministrul Emil Hurezeanu a exprimat îngrijorare cu privire la deteriorarea situației umanitare din Gaza și a subliniat importanța continuării negocierilor în vederea implementării integrale a acordului de încetare a focului în Fâșia Gaza. El a menționat, de asemenea, rolul important al României în operațiunile de evacuare medicală din Gaza, în cadrul Mecanismului de Protecție Civilă a UE, și tratarea în spitalele românești a unor pacienți pediatrici palestinieni. Oficialul român a reiterat susținerea pentru soluția celor două state ca singură opțiune durabilă pentru rezolvarea conflictului și a salutat inițiativa arabă cu privire la reconstrucția în Fâșia Gaza și identificarea unei soluții de securitate regionale.

UE, prezență globală

‘Discuția privind relațiile UE – Africa a avut loc în pregătirea reuniunii ministeriale Uniunea Europeană – Uniunea Africană, care se va desfășura la Bruxelles, la 21 mai 2025. Miniștrii de externe au evidențiat importanța parteneriatului UE – Africa, apreciind că viitoarea reuniune ministerială va oferi oportunitatea ca, în actualul context politic, UE să fie percepută drept un partener de încredere și predictibil. Totodată, va fi un bun prilej pentru reafirmarea angajamentului comun pentru multilateralism și ordinea internațională bază pe reguli, Carta ONU și principiile suveranității și integrității teritoriale’, relatează comunicatul MAE român.
Cu privire la Balcanii de Vest, miniștrii europeni de externe au exprimat îngrijorarea cu privire la contextul regional marcat de instabilitate și au subliniat necesitatea unui mesaj coerent din partea UE și a partenerilor internaționali. A fost evidențiată importanța strategică a politicii de extindere a UE, precum și necesitatea consolidării comunicării strategice pentru combaterea amenințărilor hibride și a dezinformării în regiune. De asemenea, miniștrii au subliniat importanța alinierii complete a partenerilor din Balcani la Politica Externă și de Securitate Comună a UE, pentru a pune în practică valorile europene.

Dialog politic

În marja reuniunii CAE, ministrul Afacerilor Externe a participat și la Dialogul Politic la nivel înalt UE – Palestina, găzduit în Luxemburg. ‘În cadrul intervenției sale, ministrul Emil Hurezeanu a subliniat sprijinul României pentru implementarea integrală a acordului de încetare a focului în Fâșia Gaza, eliberarea imediată a tuturor ostaticilor și reluarea rapidă a accesului asistenței umanitare pentru populația civilă. Ministrul român a reiterat disponibilitatea țării noastre pentru continuarea evacuărilor medicale din Fâșia Gaza, în vederea asigurării unui tratament adecvat civililor aflați în situații critice. În plan regional, a fost reiterat angajamentul ferm al României în sprijinul unei reglementări negociate a conflictului palestiniano-israelian, în baza soluției celor două state, care să coexiste în pace și securitate’, se arată în comunicatul menționat.
Totodată, duminică, 13 aprilie, ministrul român a participat la reuniunea informală organizată de Înaltul Reprezentant Kaja Kallas cu partenerii din Balcanii de Vest. Discuțiile s-au axat pe modalitățile de întărire a cooperării dintre UE și Balcanii de Vest, în special în domeniul securității, mai ales în contextul geopolitic complex actual, de la nivel regional și global. În acest context, ministrul Hurezeanu a reiterat angajamentul puternic al României față de perspectiva europeană a Balcanilor de Vest, alături de cea a Republicii Moldova și Ucrainei, și a reiterat disponibilitatea de a oferi expertiză în procesul de pregătire. Totodată, ministrul român s-a referit la importanța menținerii unui mediu de securitate stabil în regiune și a reamintit de contribuția consistentă oferită de România în acest context, prin participarea cu trupe și tehnică militară la misiunile KFOR și EUFOR-Althea, la aceasta din urmă România asigurând comanda forțelor începând cu ianuarie 2025, se mai menționează în comunicatul MAE

România, rol consolidat

România se află într-o poziție strategică la Marea Neagră, iar contextul regional – marcat de tensiunile de securitate și de competiția economică – îi oferă șansa să devină un jucător-cheie în flancul pontic al UE.

Prin conectarea la agenda europeană, România își poate amplifica influența prin promovarea, la Bruxelles, a unor proiecte care vizează direct zona Mării Negre, precum fonduri destinate infrastructurii portuare sau inițiative de securitate energetică.

Printr-o diplomație regională proactivă, Bucureștiul poate prelua inițiativa formând sau participând activ la formate de cooperare (ex. Forumurile regionale, parteneriate cu țările riverane), devenind astfel un “hub” de dialog între UE și statele din vecinătatea estică (Republica Moldova, Ucraina, Georgia).

România poate impulsiona extinderea Uniunii Europene. Susținerea acelor țări care aspiră la aderare (Republica Moldova, Ucraina) reprezintă cu siguranță un vector de imagine și influență. Printr-o abordare coerentă, România poate să joace rolul de “ambasador” al extinderii spre Est, consolidându-și statutul de actor regional de încredere.

Dimensiunea economică

Portul Constanța poate reprezenta un centru logistic extrem de important pentru actorii economici din regiunea Mării Negre și nu numai.

Prin modernizarea și digitalizarea Portului Constanța pot fi atrase investiții și parteneriate cu operatori internaționali (ex. cooperare cu Portul Gdańsk din Polonia, colaborări cu firme din Emiratele Arabe Unite pentru dezvoltarea terminalelor).

De asemenea poate fi creat și consolidat un traseu de transport rapid spre Ucraina și Republica Moldova prin extinderea facilităților de descărcare/încărcare a cerealelor și mărfurilor generale.

România poate deveni un hub energetic regional. De pildă proiectul BRUA (Bulgaria – România – Ungaria – Austria) este un coridor de transport gaze naturale care sporește securitatea energetică regională și reduce dependența de surse unice.

Prin interconectorul România – Grecia – Bulgaria (IGB), România s-a implicat activ în conectarea la proiectele ce aduc gaze din zona Mării Caspice (prin Grecia și Bulgaria).

Cooperarea cu Republica Moldova este o prioritate pentru București. Finalizarea conductei Iași – Ungheni – Chișinău a oferit R. Moldova o rută alternativă de aprovizionare cu gaze și implicit consolidând rolul României de furnizor strategic.

Parteneriate economice

România a devenit parte recent a unor parteneriate economice și comerciale. De pildă, investițiile israeliene în infrastructura portuară de la Constanța sunt menite să îmbunătățească fluxul de mărfuri prin Marea Neagră și să crească volumul tranzacțiilor comerciale.

România analizează lansarea unor colaborări cu firme din Turcia pentru construcția de nave și modernizarea infrastructurii maritime, având în vedere poziția Turciei ca actor-cheie în zona Mării Negre.

Prin acordurile cu Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) și Banca Europeană de Investiții (BEI) România încearcă să eficientizeze finanțarea proiectelor de modernizare a infrastructurii rutiere și feroviare spre zona Dobrogei.

Prin absorbția eficientă a finanțărilor europene (Fondul de Coeziune, Mecanismul pentru Interconectarea Europei), țara poate moderniza infrastructura feroviară, rutieră și portuară din regiunea Dobrogea. Astfel, se va crea un efect de antrenare economică și vor fi atrase noi investiții străine, consolidând poziția României în lanțul logistic și industrial al Europei.

Dimensiunea militară

Consolidarea capacităților de apărare este o prioritate pentru România, conform declarațiilor înalților oficiali români. Modernizarea flotei navale și a capacităților aeriene din zona Mării Negre este considerată crucială. Investițiile în tehnologii moderne, sisteme de supraveghere și infrastructură militară sporesc atât credibilitatea, cât și prezența României în regiune.

Prin cooperare cu aliații NATO, România poate juca un rol central în operațiunile și exercițiile comune din Marea Neagră, alături de partenerii din Alianță. Creșterea interoperabilității și a schimbului de informații asigură o mai bună gestionare a crizelor la granița estică.

Angajamentul în sprijinul Ucrainei și al Republicii Moldova, prin asistență militară, consultanță și participare la misiuni de instruire, a consolidat reputația României ca pilon de stabilitate și securitate în flancul sud-estic al UE și NATO.

Printr-o politică regională coerentă, investiții strategice și parteneriate solide în domeniul militar, România are șansa de a deveni un actor relevant în flancul pontic al Uniunii Europene.

De la „ReArm Europe” la „Readiness 2030”: UE își poate consolida prezența la Marea Neagră

de Isac Mihai | mart. 26, 2025 | Editorial

Regiunea Mării Negre devine centrul unei schimbări strategice majore în contextul lansării ambițioasei inițiative „ReArm Europe”, propuse recent de Comisia Europeană. Programul, rebotezat „Readiness 2030”, a fost prezentată de președinta Ursula von der Leyen pe 4 martie 2025, urmărește mobilizarea a aproximativ 800 de miliarde de euro pentru dezvoltarea capacităților militare europene, ca răspuns direct la amenințările geopolitice din estul continentului, amplificate de invazia Rusiei în Ucraina și incertitudinea relațiilor transatlantice.

Din 2014, când Rusia a anexat ilegal Crimeea, Marea Neagră s-a transformat într-o zonă strategică sensibilă. Invazia totală a Ucrainei din 2022 a accentuat dramatic riscurile regionale, punând în alertă țările riverane și alianțele occidentale. În acest context, ‘Readiness 2030’ vine să răspundă unor provocări urgente: consolidarea securității regionale, reducerea dependenței față de SUA și dezvoltarea unei industrii europene autonome de apărare.

România se poziționează ca unul dintre principalii beneficiari ai programului „Readiness 2030”, având interese clare în consolidarea flancului estic NATO și al UE. Bucureștiul urmărește modernizarea Forțelor Navale și Aeriene, dezvoltarea infrastructurii militare, precum baza Mihail Kogălniceanu, și întărirea capacităților defensive prin achiziția de drone, sisteme antiaeriene și nave moderne.

Bulgaria își propune consolidarea securității litoralului și infrastructurii energetice. Sofia intenționează să folosească fondurile europene pentru modernizarea flotei aeriene, în special prin achiziționarea avioanelor F-16 și a unor nave militare moderne care să permită o apărare eficientă a zonei maritime proprii.

Ucraina, aflată în centrul crizei actuale, vede în „Readiness 2030” un instrument vital pentru reconstrucția, în colaborare cu statele partenere din UE, rapidă și masivă a forțelor sale armate. Kievul are nevoie urgentă de reconstrucția flotei maritime distruse și dezvoltarea sistemelor antiaeriene și antirachetă, esențiale pentru supraviețuire și descurajarea agresiunii rusești.

Turcia își urmărește propriul interes strategic de a controla strâmtorile Bosfor și Dardanele în contextul Convenției de la Montreux. Ankara continuă să dezvolte autonom capabilități militare avansate, cum ar fi dronele Bayraktar și submarine moderne, echilibrând relațiile sale cu Rusia și aliații NATO.

Georgia are acces strategic vital prin porturile sale și este profund interesată de aprofundarea parteneriatului energetic, care ar permite actualelor autorități de la Tbilisi să folosească acest avantaj pentru a evita sprijinirea opoziției de către statele europene și occidentale.

Republica Moldova, chiar dacă nu este riverană directă, devine un actor-cheie prin proximitatea geografică și vulnerabilitatea strategică. Chișinăul urmărește întărirea rezilienței sale prin dezvoltarea capacităților defensive proprii, în special în ceea ce privește apărarea cibernetică și gestionarea crizelor, mizând pe sprijinul european pentru modernizarea infrastructurii militare limitate pe care o deține.

Rusia are ca obiectiv menținerea hegemoniei în bazinul Mării Negre prin prezența Flotei Mării Negre din Crimeea, contracarând orice demersuri militare europene care ar putea diminua influența sa strategică.

„Readiness 2030” reprezintă o oportunitate semnificativă pentru statele membreu ale Uniunii Europene din regiunea Mării Negre. România și Bulgaria pot deveni centre regionale ale industriei europene de apărare prin dezvoltarea unor proiecte comune de apărare navală și aeriană, beneficiind de finanțarea europeană consistentă.

Ucraina, cu sprijin european masiv, ar putea reconstrui rapid și eficient flota navală și infrastructura militară afectată de război, iar Georgia ar putea să beneficieze de unele avantaje, în funcție de evoluțiile politice/

Republica Moldova, deși neutră, ar putea obține finanțări și sprijin tehnologic pentru securitatea cibernetică și infrastructura logistică necesară pentru gestionarea crizelor și apărarea teritorială preventivă.

Este esențial să înțelegem și impactul asupra Convenției de la Montreux și controlul strategic al Turciei asupra tranzitului naval. O cooperare eficientă UE-NATO în contextul „Readiness 2030” este crucială pentru securitatea regională, putând genera fie sinergii semnificative, fie tensiuni între aliați.

Securitatea energetică regională, infrastructura critică și apărarea cibernetică reprezintă alte domenii strategice vizate de această inițiativă. Statele riverane vor trebui să investească semnificativ și în protejarea acestor active vitale, adesea ținte ale atacurilor hibride.

Nu trebuie să subestimăm faptul că există riscul unei curse a înarmării regionale, generată de implementarea inițiativei „Readiness 2030”. Capacitățile administrative limitate și diferențele politice interne din țările riverane ar putea încetini implementarea eficientă a programului și genera vulnerabilități suplimentare.

Programul „Readiness 2030” este o oportunitate esențială de a asigura securitatea și stabilitatea în regiunea Mării Negre, oferind statelor riverane șansa de a-și consolida capacitățile defensive și infrastructura strategică. Succesul inițiativei depinde fundamental de coerența politică, cooperarea regională eficientă și integrarea proiectelor comune într-o strategie unitară de apărare europeană.Prin consolidarea strategică a regiunii Mării Negre, Europa face un pas esențial spre o autonomie defensivă reală și durabilă.

La câteva zile de la anunțul privind lansarea ReArm Europe, Uniunea Europeană a preferat să renunțe să se ‘reînarmeze’, cel puțin la nivel terminologic, redenumindu-și planul destinat să-i întărească apărarea la orizontul lui 2030, în urma comentariilor anumitor state membre, a confirmat Comisia Europeană.
Reamintim că planul „Readiness 2030” a fost dezvăluit în liniile sale directoare pe 4 martie de președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Însă această voință de a pune Uniunea pe picior de război nu a fost pe placul anumitor țări, printre care Spania și Italia. ‘Trebuie să vă spun că nu îmi place deloc termenul ”reînarmare”, nu sunt de acord cu acest termen’, a declarat ulterior șeful guvernului spaniol, Pedro Sanchez, la summitul de la Bruxelles al Celor 27.
‘Consider că ”ReArm Europe” este un nume înșelător pentru cetățeni’, a spus și omoloaga sa italiană Giorgia Meloni în fața Senatului italian, citată de mass-media internațională.
Aceste temeri au fost auzite. ‘Suntem sensibili la faptul că numele ca atare poate provoca sensibilități în anumite state membre’, a explicat vineri în fața presei o purtătoare de cuvânt a Comisiei Europene, Paula Pinho.
Planul, care are ambiția de a mobiliza până la 800 miliarde de euro pentru a dota UE cu o ‘descurajare credibilă’ la orizontul lui 2030, se va numi, așadar, de acum înainte „Readiness 2030”.
Comisarul european pentru apărare, Andrius Kubilius, avertizase săptămâna trecută că nu trebuie contat pe descurajarea președintelui rus Vladimir Putin ‘citindu-i ”Cartea albă” a apărării prezentată miercuri la Bruxelles în cadrul planului ‘ReArm 2030’, devenit între timp ‘Readiness 2030’.

Cele mai mari cinci companii europene din sectorul apărării au încheiat anul 2024 cu un profit global de 6,313 miliarde de euro, cu 10,55% mai mult decât în 2023, și cu perspective optimiste pentru următorii ani, ca urmare a achizițiilor pentru ajutorul militar oferit Ucrainei în războiul cu Rusia și deciziei unor țări europene de a-și suplimenta cheltuielile pentru înarmare în urma acestui război și a incertitudinilor generate de evoluția politicii externe a SUA în mandatul noului președinte Donald Trump.
Astfel, compania britanică BAE Systems, cea italiană Leonardo, cea franceză Thales, cea germană Rheinmetall, precum și Airbus, toate companii lider în Europa, și-au majorat anul trecut cifra de afaceri cu 13,6%, ajungând la încasări totale de 94,12 miliarde de euro, și au perspective îmbunătățite pentru anii următori, când vor avea de onorat numeroase noi comenzi primite.
De pildă, Thales are un carnet de comenzi care depășește deja încasările de anul trecut, în timp ce Leonardo a trebuit să-și revizuiască planul industrial pentru a putea onora cererea, pe care o estimează la circa 106 miliarde de euro pentru perioada 2025-2029.
La rândul său, directorul general al grupului Rheinmetall, Armin Papperger, a declarat că această companie a investit circa 8 miliarde de euro în ultimii ani pentru a construi noi fabrici și a-și asigura lanțul de aprovizionare, observând că Europa a intrat ‘într-o eră a reînarmării’.
Perspectivele industriei europene de apărare se văd și pe Bursă. De exemplu, valoarea acțiunilor Rheinmetall a crescut cu peste 137% de la începutul anului 2025. O creștere mai redusă, dar totuși semnificativă, de 44%, au acțiunile BAE Systems, în timp ce Leonardo estimează anul acesta o creștere a valorii acțiunilor sale cu 81%. În schimb, valoarea acțiunilor Airbus a crescut cu numai 7,3% de la începutul anului.
Planul anunțat la începutul lunii de președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, urmărește mobilizarea în următorii patru ani a circa 800 de miliarde de euro pentru reînarmarea blocului comunitar și oferirea de ajutor militar Ucrainei.
Comisia Europeană a stabilit în cadrul acestui plan să nu mai ia în calcul în procedurile sale de deficit excesiv împotriva statele membre ale UE un procent de 1,5% din PIB, dacă fonduri echivalente acestui procent sunt alocate suplimentării bugetelor Apărării.
Va fi astfel creat un ‘spațiu fiscal’ prin care statele UE vor putea mobiliza circa 650 de miliarde de euro fonduri suplimentare pentru înarmare în următorii patru ani. Totuși, aceste fonduri se vor reflecta în creșterea datoriilor publice și în deficitele bugetare ale statelor UE, singura facilitate fiind că ele vor fi excluse de Comisia Europeană din calculele sale privind deficitul.
Diferența de 150 de miliarde de euro din acest plan va consta în împrumuturi atrase de pe piețele de capital și acordate statelor membre pentru investiții în sectorul apărării. În alocarea acestor împrumuturi, Comisia Europeană va acorda prioritate proiectelor ce implică societăți producătoare din Europa și Ucraina, iar cel puțin 65% din componentele echipamentelor militare fabricate vor trebui să fie de origine europeană.

Totodată, Comisia Europeană și Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate au prezentat Cartea albă a apărării – Pregătire 2030. De asemenea, executivul comunitar a prezentat, ca parte a planului ReArm Europe/„Readiness 2030”, un pachet de apărare ambițios ce le oferă statelor membre pârghii pentru investiții în capabilitățile de apărare, indică un comunicat al Comisiei Europene difuzat pe website-ul său.
Cartea albă a apărării prezintă soluții pentru acoperirea lacunelor esențiale de capabilitate și pentru a construi o bază industrială puternică a apărării. Documentul le propune statelor membre modalități de a investi masiv în apărare, de a achiziționa sisteme de apărare și de a construi disponibilitatea industriei de apărare europene pe termen lung, aspecte esențiale pentru securitatea Europei.
Europa trebuie să investească în securitatea și apărarea continentului, inclusiv în cea a flancului pontic, continuând în același timp să sprijine Ucraina care se apără de agresiunea rusă. Pentru a soluționa eficient aceste provocări, Cartea albă a apărării stabilește o serie de direcții de acțiune esențiale:
– acoperirea lacunelor de capabilitate, cu atenție pe capabilitățile esențiale identificate de statele membre;
– sprijinirea industriei de apărare europene prin cerere agregată și achiziții comune sporite;
– sprijinirea Ucrainei prin asistență militară sporită și integrarea mai mare a industriilor de apărare europeană și ucraineană;
– adâncirea pieței apărării a UE inclusiv prin reglementări simplificate;
– accelerarea transformării apărării prin inovații precum inteligența artificială și tehnologia cuantică;
– sporirea pregătirii europene pentru scenariile cele mai pesimiste, prin îmbunătățirea mobilității militare, stocarea de provizii și consolidarea frontierelor externe, în special la frontierele terestre cu Rusia și Belarus;
– consolidarea parteneriatelor cu țări din întreaga lume ce împărtășesc aceleași valori.
”Era dividentelor păcii este de mult apusă. Trebuie să investim în apărare, să ne consolidăm capabilitățile și să avem o abordare proactivă față de securitate. Luăm o măsură hotărâtă, prezentând o foaie de parcurs pentru ‘Pregătire 2030’, cu cheltuieli pentru apărare sporite, investiții importante în capabilitățile industriale de apărare europene. Trebuie să cumpărăm mai mult european, pentru că asta înseamnă consolidarea bazei industriale și tehnologice a apărării europene. Aceasta înseamnă stimularea inovației și crearea unei piețe UE pentru echipamentele de apărare”, a declarat președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen.
În primul rând este vorba despre lansarea utilizării finanțării publice în apărare la nivel național. Comisia a invitat statele membre să activeze o clauză din Pactul de creștere și stabilitate care le va furniza spațiu bugetar suplimentar pentru a-și spori cheltuielile de apărare, în interiorul regulilor fiscale ale UE.â
Al doilea pilon este un nou instrument destinat acțiunii pentru securitatea Europei (SAFE). În lumina actualelor circumstanțe excepționale, Comisia va strânge 150 de miliarde de euro de pe piețele de capital, printr-o abordare unificată pentru a ajuta statele membre să-și sporească rapid și substanțial investițiile în capabilitățile de apărare ale Europei. Aceste fonduri vor fi virate la cerere statelor membre interesate, pe baza planurilor naționale.
Viramentele vor fi făcute sub forma unor împrumuturi la prețuri competitive și pe perioade de maturitate structurate atractiv, ce vor fi rambursate de statele membre beneficiare. Împrumuturile vor fi sprijinite de marja bugetului UE. SAFE le va permite statelor membre să-și majoreze imediat și masiv investițiile în apărare prin achiziții comune de la industria de de apărare europeană, concentrându-se pe capabilitățile prioritare. Acest lucru va contribui la asigurarea interoperabilității și a predictibilității și la reducerea costurilor pentru o bază solidă a a industriei apărării europene. Ucraina și țările EFTA vor putea participa la achizițiile comune și va fi posibilă cumpărarea de la industriile lor.
SAFE le va permite țărilor candidate, potențiale candidate și țărilor care au semnat un parteneriat de apărare și securitate cu UE pentru a participa la achiziții comune și a contribui la cererea agregată.
Un alt pilon este reprezentat de utilizarea Grupului Băncii Europene de Investiții (BEI) și mobilizarea capitalului privat prin accelerarea Uniunii Investițiilor și a Economiilor.
În fine, doar investițiile publice nu vor fi suficiente pentru a acoperi nevoile de investiții în industria apărării, de la start-up-uri la mari companii. În acest scop, strategia privind Uniunea Investițiilor și a Economiilor, adoptată recentde Comisie, va facilita mobilizarea economiilor private în piețe de capital mai eficiente și va canaliza investiții în sectoare esențiale ale economiei, precum apărarea, pentru cei care doresc să investească în ele.

La rândul său, prim-ministrul Marcel Ciolacu a anunțat recent legat de Planul Rearm Europe/Readiness 2030, că este de acord cu alocarea suplimentară de fonduri pentru armament, cu condiția ca banii să ajungă exclusiv la fabrici din industria românească de apărare.
‘Comisia Europeană dă dreptate României. Cheltuielile de apărare nu vor fi incluse în calculul deficitului bugetar! Voi răspunde la scrisoarea președintelui Comisiei Europene privind Planul Rearm Europe că sunt de acord să alocăm suplimentar fonduri pentru armament, cu condiția ca banii să ajungă exclusiv la fabrici din industria românească de apărare. Așa putem să angajăm oameni în plus și să producem în trei schimburi! Planul anunțat ieri la Bruxelles arată că Europa înțelege urgența majorării cheltuielilor de apărare, scoțând aceste sume din calculul deficitului bugetar. Este exact ce susține România încă de la începutul războiului din Ucraina’, a scris Ciolacu, într-o postare pe rețelele sociale.
Premierul a adăugat că apariția unui instrument european de împrumuturi de 150 de miliarde de euro pentru investiții în apărare și susținerea capitalului privat vor ajuta la deschiderea de noi unități de producție în România.

Marea Neagră în epoca Trump: episodul München 2025

de Isac Mihai | feb. 21, 2025 | Editorial

Conferința de la München din 2025 a adus în prim-plan noi acorduri și discuții despre securitatea europeană și globală. În paralel, noua administrație „Trump 2.0” de la Casa Albă a venit cu o schimbare de ton în ceea ce privește angajamentele SUA în regiune, punând mai mult accent pe interese naționale stricte și pe negocierea directă a alianțelor.

Zona Mării Negre este un spațiu de interes strategic sporit datorită conflictului armat din Ucraina, dar și ca punct de convergență pentru interesele economice și energetice (infrastructură, conducte de gaze, coridoare de transport).

Regiunea rămâne un barometru al relațiilor dintre NATO și Federația Rusă, având un rol crucial în politicile de securitate ale UE și în stabilitatea frontierelor estice.

Interesul României față de consolidarea securității Mării Negre a fots subliniat și de participarea ministrului român de Externe la evenimentul cu tema ‘A Free and Open Black Sea: Evaluating Challenges on Connectivity, Global Food Security and Energy in the Region’, evidențiind cu această ocazie importanța strategică a Mării Negre atât din perspectiva asigurării securității euroatlantice, cât și din cea a facilitării conexiunilor dintre Europa și Asia. Șeful diplomației de la București a semnalat deteriorarea suplimentară a situației de securitate din regiunea Mării Negre, pe fondul războiului de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei.
Înaltul demnitarul român a prezentat proiectele și inițiativele regionale menite să contribuie atât la securitatea regiunii, cât și la valorificarea potențialului acesteia din perspectiva conectivității. Hurezeanu a subliniat importanța cooperării la nivel european și euroatlantic pentru atingerea acestor obiective, inclusiv prin continuarea unei prezențe NATO robuste la Marea Neagră, adoptarea unei Strategii UE privind Marea Neagră și implementarea deplină a Strategiei SUA privind Marea Neagră, informează MAE.

Anterior, ministrul român al Apărării, Angel Tîlvăr, declara că ‘mediul de securitate din regiunea Mării Negre va fi în continuare imprevizibil și vă solicita un nivel ridicat de atenție din partea aliaților riverani. În cadrul eforturilor depuse de România, ca furnizor de securitate în această regiune, Forțele Navale Române reprezintă una dintre principalele structuri garante ale protejării flancului estic al NATO în zonă aflată în responsabilitatea noastră. Toate aceste eforturi sunt vizibile prin faptul că, astăzi, cu un conflict armat în partea de nord a Mării Negre, se poate naviga în siguranță, iar lupta împotriva minelor marine aflate în derivă este un succes euroatlantic la care România a avut și are o contribuție importantă’.

Conform surselor militare de la București, în vederea asigurării libertății de navigație în bazinul pontic, Forțele Navale Române au executat misiuni specifice de monitorizare și cercetare atât sub comandă națională, cât și ca parte a grupării navale a grupului operativ pentru combaterea minelor marine din Marea Neagră – MCM Black Sea TG (Mine Countermeasures Black Sea Task Group), alături de partenerii din Bulgaria și Turcia.

Situația de securitate din regiunea extinsă a Mării Negre este influențată decisiv de războiul din Ucraina. După escaladările din ultimii ani, conflictul se află într-o fază complicată. Acțiunile Rusiei, atât militare cât și diplomatice, au redesenat echilibrul de forțe în zonă, iar sprijinul NATO pentru Ucraina a fost constant, chiar dacă diferit ca intensitate de la un aliat la altul.

Datorită alimentării tensiunilor la Marea Neagră, apărarea maritimă, exercițiile militare și monitorizarea strâmtorilor au devenit priorități pentru statele riverane. De asemenea, rutele comerciale, în special pentru cereale și produse energetice, au fost afectate, ducând la reevaluarea coridoarelor de transport și a infrastructurii portuare.

Degradarea situației de securitate au dus la repunerea în discuție a Convenției de la Montreaux, încheiată în 1936. Aceasta reglementează trecerea navelor prin strâmtorile Bosfor și Dardanele, stabilind reguli stricte privind tonajul și perioada de staționare a navelor de război din afara regiunii. Este considerată un pilon juridic crucial pentru securitatea Mării Negre, dând Turciei rolul de „garant” al accesului în și dinspre Marea Neagră.

Presiunile și dilemele în noul context geopolitic sunt evidente, existând discuții privind posibile reinterpretări sau chiar renegocieri (cel puțin la nivel declarativ) pentru a permite sau restricționa mai mult accesul maritim. Turcia, pe fondul ambițiilor sale regionale, ar putea încerca să folosească Montreux ca instrument de negociere cu aliații occidentali și cu Rusia.

România este „poarta estică” a NATO și Uniunii Europene și se concentrează pe securizarea frontierelor și pe menținerea stabilității la Marea Neagră. România este interesată de protejarea infrastructurii strategice (portul Constanța, conducte de gaze, coridoare de transport). Bucureștiul susține ferm integritatea teritorială a Ucrainei și se implică activ în inițiativele de sprijin (umanitar, economic, militar defensiv).

Turcia este un jucător regional major, cu ambiții de influență în Orientul Mijlociu și Caucaz. Turcia își folosește poziția geografică și Convenția Montreux pentru a controla fluxul maritim. Ankara se află într-o dilemă geopolitică, între dorința de a menține relații comerciale și energetice cu Rusia și nevoia de a-și păstra statutul de aliat NATO.

Bulgaria are o politică externă prudentă, încercând să mențină un echilibru între presiunile NATO/UE și relațiile istorice cu Rusia. Sofia se concentrează pe securitatea energetică și stabilitatea economică, dat fiind că Bulgaria depinde parțial de resursele energetice rusești.

Pentru Republica Moldova, războiul din Ucraina sporește temerile privind un potențial conflict în Transnistria. Republica Moldova încearcă să avanseze pe calea integrării europene și să-și consolideze capacitățile de securitate, cu toate că resursele sale sunt limitate.

Ucraina continuă eforturile de menținere a integrității teritoriale, cu sprijin politic și militar din partea Occidentului, însă conflictul rămâne intens, pe fondul recentelor declarații ale președintelui american Trump.

Kievul vede Marea Neagră ca pe un coridor crucial pentru exportul de cereale și resurse, iar orice blocadă navală sau tensiuni maritime îi afectează direct economia.

Rusia implementează o strategie de „proiectare a puterii”, văzând Marea Neagră ca pe o zonă istorică de influență și folosind inclusiv flota militară din Sevastopol (Crimeea) ori alte baze pontice pentru a exercita presiune militară. Moscova încearcă să mențină controlul asupra regiunii prin prezență militară și acorduri bilaterale cu state-cheie (Turcia, potențial parteneri din Caucaz).

Georgia are o poziție strategică la Marea Neagră și Caucaz. În urma ultimelor evoluții Tbilisi și-a consolidat relațiile cu Rusia, deciziile de la Tbilisi fiind condamnate de lumea occidentală. Țara încearcă să se profileze ca un coridor energetic alternativ pentru resursele din Asia Centrală, dar e limitată de presiunile regionale.

Noua eră geopolitică „Trump 2.0” aduce numeroase schimbări. Politica externă americană axată pe „America First” presupune reevaluarea costurilor pentru menținerea bazelor militare și a sprijinului acordat aliaților. În acest context au apărut presiuni asupra statelor membre NATO să-și crească bugetele de apărare și contribuția la misiuni comune.

Administrația Trump pare să adopte o atitudine mai tranzacțională față de aliați și adversari, ceea ce poate crea incertitudine în regiune și stimuli pentru negocieri bilaterale mai intense.

Dacă SUA își reduce prezența navală în Marea Neagră (respectând oricum limitele impuse de Montreux), Rusia ar putea profita pentru a-și consolida poziția. Statele din regiune vor trebui să se bazeze mai mult pe propriile forțe și pe parteneri europeni (UE, Franța, Germania) sau să negocieze direct cu Washingtonul.

României, Bulgariei și Poloniei li se poate cere să preia o parte semnificativă din sarcina de securitate. Creșterea prezenței militare a aliaților europeni în Marea Neagră ar fi un semn de angajament comun, după modelul baltic.

Turcia poate deveni un arbitru-cheie, având capacitatea de a își folosi poziția geografică și Convenția Montreux ca pârghie diplomatică. Anumite decizii, cum ar fi eventualele restricții mai severe pentru navele NATO sau ruse, pot fi monedă de schimb în negocierea unor avantaje politice sau economice.

Cu siguranță, Moscova va implementa o strategie de escaladare limitată a conflictelor hibride. Rusia ar putea apela mai mult la tactici hibride (de exemplu, blocaje navale „de facto”, atacuri cibernetice, dezinformare) pentru a-și menține influența și a crea disensiuni între statele riverane Mării Negre.

Uniunea Europeană ar putea încerca să umple un eventual „gol” lăsat de o implicare mai redusă a SUA, impulsionând proiecte de securitate și apărare la nivelul UE (PESCO) și investiții în infrastructură regională.

Statele riverane – precum România, Bulgaria, Turcia, Ucraina, plus Republica Moldova (ca actor mai mic, dar relevant) – trebuie să găsească mecanisme de dialog și cooperare pentru probleme comune (securitatea energetică, infrastructura de transport, prevenirea conflictelor maritime).

Într-un context geopolitic volatil, canalele diplomatice devin esențiale. Montreux rămâne un instrument-cheie pe care Turcia îl poate folosi, iar SUA, prin noua administrație, pot alege să negocieze direct cu fiecare stat în parte.
Chiar dacă abordarea administrației americane este mai tranzacțională, statele UE/NATO trebuie să-și arate solidaritatea și să găsească un numitor comun pentru a contracara influența Rusiei și instabilitatea din regiune extinsă a Mării Negre.

Dacă vorbim despre o planificarea strategică pentru securitatea Mării Negre, este nevoie de o strategie regională coerentă pentru a gestiona potențialele crize: exerciții comune, modernizare navală și măsuri de reacție rapidă împotriva amenințărilor hibride.
România și Bulgaria pot iniția formate regionale care să implice Turcia, Georgia, Ucraina și chiar Republica Moldova, sub umbrela cooperării cu UE și NATO.

Regiunea Mării Negre a devenit, în noul context post-München 2025, un spațiu unde interesele marilor puteri și ale statelor regionale se intersectează mai intens ca oricând. Conferința de la München a deschis discuții cruciale despre viitorul securității euro-atlantice, iar administrația Trump 2.0 adaugă o notă de incertitudine prin politicile sale neconvenționale. În acest cadru, se evidențiază importanța cooperării, a diplomației agile și a investițiilor continue în securitate, pentru a menține stabilitatea și a proteja interesele fiecărui actor regional.

România nu pare a avea o politică clară în regiunea Mării Negre, chiar dacă există diferite contacte diplomatice, inclusiv cu partea turcă, În permanență cele două părți evidențiază bună cooperare româno-turcă, în spiritul parteneriatului strategic între cele două state. Să nu uităm că anul trecut, a fost organizată prima ediție a Consiliului de cooperare strategică la nivel înalt între România și Turcia, acest format având potențialul de a consolida dialogul la nivel bilateral, regional și în cadrul NATO.
Bucureștiul a subliniat, în permanență, bună cooperare româno-turcă în vederea menținerii securității în zona Mării Negre, inclusiv participarea părții turce la Misiunea NATO de Poliție Aeriană Întărită, desfășurată în România anul trecut. Surse oficiale de la București mai subliniază și importanța operaționalizării Grupului Operativ pentru Combaterea Minelor Marine în Marea Neagră, la care participă România, Turcia și Bulgaria. Această cooperare trilaterală va contribui la menținerea securității navale la Marea Neagră.
Dimensiunea economică este extrem de importantă în orice format de colaborare, iar pentru România Republica Turcia este unul dintre principalii parteneri comerciali. Este cel mai mare partener comercial din afara UE și prima destinație non-UE a exporturilor românești. În România, activează peste 19.000 de companii cu capital turcesc. Recent, înalți oficiali ruși au subliniat necesitatea intensificării cooperării în domenii de interes strategic, din perspectivă bilaterală și regională. În acest sens, a dat ca exemple domeniul energiei, al transporturilor și industria de apărare.

Invazia Rusă în Ucraina: România și Pacea lui Trump

de Isac Mihai | ian. 27, 2025 | Editorial

România, ca stat membru al Uniunii Europene și al NATO, are un set complex de interese legitime legate de pacea și stabilitatea Ucrainei, interese care pot fi analizate din perspectivă de securitate, economică, umanitară și geopolitică. Nu în ultimul rând, România își poate consolida prestigiul diplomatic și poziția strategică la Marea Neagră prin eforturile depuse pentru menținerea sau restabilirea păcii. Implicarea în inițiative de mediere ori participarea la discuții și la formatele de securitate regională sporesc vizibilitatea și credibilitatea țării ca actor de stabilitate în zonă.

Prin urmare, interesele legitime ale României în contextul păcii din Ucraina vizează securitatea națională și regională, protecția comunității românești din afara granițelor, stabilitatea economică și energetică, promovarea valorilor democratice și a dreptului internațional, precum și consolidarea rolului diplomatic și strategic al țării în spațiul european.

În primul rând, orice conflict prelungit sau escaladat în Ucraina reprezintă un risc direct pentru stabilitatea României, având în vedere faptul că cele două țări împart o graniță comună. Într-un astfel de context, ar putea apărea probleme precum migrația necontrolată, traficul de armament ori deteriorarea mediului economic și social în regiune. Ca membră a NATO și a Uniunii Europene, România este obligată să își apere atât propriile interese, cât și să participe la menținerea securității la granițele estice ale acestor structuri.

Un alt aspect semnificativ privește comunitatea românească din Ucraina. Menținerea păcii și stabilității în regiune permite României să susțină drepturile culturale, lingvistice și sociale ale românilor care trăiesc dincolo de granița de nord, în special în regiunea Cernăuți, unde există o minoritate românească importantă. Relațiile pașnice facilitează, de asemenea, cooperarea transfrontalieră și proiectele comune de dezvoltare economică și culturală.

Din punct de vedere economic, o Ucraină stabilă înseamnă oportunități mai mari de comerț bilateral și investiții reciproce. România poate deveni un veritabil hub regional de transport și comerț, beneficiind de poziția geografică strategică pe coridoarele europene de transport care leagă Asia de Europa. În plus, stabilitatea regiunii are efecte benefice asupra securității energetice, dat fiind faptul că o parte din rutele de transport al gazelor dinspre Rusia către Europa trec prin teritoriul ucrainean, iar orice conflict poate crește riscurile legate de aprovizionarea cu energie.

La nivel de principii și valori, România susține respectarea dreptului internațional, a suveranității și a integrității teritoriale a statelor, considerând că acestea sunt fundamentale pentru protejarea propriei securități și a echilibrului european. De asemenea, România promovează drepturile omului și valorile democrației liberale, care pot fi consolidate doar într-un mediu lipsit de conflicte armate.

În ceea ce privește rolul regional și european al României, pacea din Ucraina ar facilita parteneriatele și inițiativele comune în cadrul organizațiilor internaționale și regionale precum UE, NATO, Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră ori Parteneriatul Estic. Un climat de stabilitate ajută, totodată, la o mai bună gestionare a fluxurilor de refugiați și a potențialelor crize umanitare.

Recent, eurodeputatul român Victor Negrescu, vicepreședinte al Parlamentului European, a menționat că Uniunea Europeană trebuie să se asigure că este la masa negocierilor pentru soluționarea conflictului din Ucraina și că statele din prima linie – România, Polonia și Slovacia – vor fi luate în considerare atât pentru zona de reconstrucție, cât și pentru modul în care va fi definită pacea. Un semnal clar pentru partenerii României din NATO și UE, dar și pentru entități statale precum Federația Rusă, care doresc prelungirea ostilităților.
La rândul său, premierul polonez Donald Tusk a prezentat recent, în plenul PE reunit la Strasbourg, prioritățile președinției poloneze a Consiliului pentru următoarele șase luni, cu un loc special acordat creșterii investițiilor în apărare. Interesul României trebuie susținut de inițiative pe plan național și internațional, fiind o ocazia pentru relansarea industriei de apărare din România.
Eurodeputatul Victor Negrescu a menționat că negocierile așteptate privind soluționarea conflictului din Ucraina reprezintă o prioritate pentru România. ‘De exemplu, dacă vorbim de o înghețare a conflictului, inevitabil, acest lucru are un impact asupra noastră și trebuie să înțelegem ce se întâmplă și cum. În acest context, evident, statele noastre vor primi garanții de securitate suplimentare, pentru că nu doar Ucraina are nevoie de garanții suplimentare. Și Republica Moldova, dar și statele noastre’ au nevoie de astfel de garanții, a afirmat Negrescu.
Vicepreședintele PE consideră că un alt punct important pentru România în contextul reorientării intereselor americane în Asia este să se asigure că Marea Neagră rămâne o prioritate pe agenda SUA. ‘Avem în continuare o prezență NATO consistentă în România și o prezență americană consistentă în România. Toate aceste lucruri trebuie să fie definite și, în opinia mea, integrate în orice soluție pentru rezolvarea conflictului, pentru că ne dorim pacea pe continentul nostru’, a pledat eurodeputatul PSD.
În orice construcție postbelică, România trebuie să aibe o relație stabilă cu o Ucraină euroatlantică. Este prea curând să înțelegem detaliile finale ale unui tratat de pace și chiar dacă acesta va fi încheiat.
Un parteneriat strategic între România și Ucraina poate oferi o serie de avantaje semnificative în diverse domenii, precum securitatea, economia, politica externă și sfera socio-culturală. În primul rând, o cooperare solidă în materie de apărare întărește stabilitatea regională, prin coordonarea mai eficientă a răspunsului la amenințările transfrontaliere și prin creșterea capacității de a gestiona crizele la Marea Neagră. În acest sens, schimbul de informații și exercițiile militare comune ar contribui la consolidarea flancului estic al NATO și la reducerea riscurilor privind traficul ilicit de armament sau migrația necontrolată.

Pe de altă parte, un astfel de parteneriat are potențialul de a stimula comerțul și investițiile dintre cele două state. Prin dezvoltarea infrastructurii de transport – atât rutiere și feroviare, cât și maritime, la Marea Neagră – România și Ucraina se pot transforma în coridoare comerciale importante între Europa și Asia. Totodată, investițiile reciproce și proiectele comune în domeniul energetic (petrol, gaze, surse regenerabile) contribuie la creșterea securității energetice și la diversificarea resurselor disponibile.

La nivel socio-cultural, un parteneriat strategic presupune acordarea unei atenții sporite drepturilor minorităților și susținerea identității culturale a românilor care trăiesc în Ucraina și a ucrainenilor din România. De asemenea, programele educaționale și culturale comune, precum schimburile universitare sau proiectele culturale transfrontaliere, pot întări relațiile de la nivelul societății civile și pot cultiva încrederea reciprocă între cele două popoare.

Un alt beneficiu major constă în posibilitatea de a coordona și susține inițiative comune în cadrul organizațiilor internaționale și regionale, precum Uniunea Europeană, NATO, Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră sau Parteneriatul Estic. Astfel, România și Ucraina pot avea o voce mai puternică în negocierea intereselor lor, impulsionând simultan procesele de reformă și apropiere de standardele democratice și economice europene.

Nu în ultimul rând, un parteneriat strategic bine construit consolidează poziția României ca factor de stabilitate în regiune și întărește rolul Ucrainei în vecinătatea estică. Printr-o astfel de colaborare, ambele state își pot crește prestigiul internațional și pot deveni exemple de bună practică pentru cooperarea regională.

Experiența politică, militară și diplomatică a Ucrainei, dar și rezistența eroică în fața Federației Ruse, conferă un statut aparte statului vecin. România poate beneficia de relansarea relațiilor bilaterale dintre Kiev și București pentru consolidarea propriei poziții în arhitectura de securitate regională.