Alegerile prezidențiale din 28 mai din Republica Turcia marchează geopolitic atât zona extinsă a Mării Negre, cât și alte regiuni ale planetei. Efectele strategice ale acestor alegeri vor influența, într-o măsură mai mică ori mai mare, cursul istoriei din inima Uniunii Europene până în Asia Centrală, dar și de la Moscova până în cele două Americi. „Dacă vom câştiga pe 28 mai, cu voia lui Dumnezeu, fiecare dintre cei 85 de milioane de oameni ai noştri va câştiga” a declarat actualul lider de la Ankara, Recep Tayyip Erdogan. Votul va decide nu doar cine conduce Turcia, o ţară membră NATO cu 85 de milioane de locuitori, ci şi cum este guvernată, încotro se îndreaptă economia sa, în contextul unei crize profunde a costului vieţii, şi forma politicii sale externe.
Vot strâns
Președintele turc Recep Tayyip Erdogan a câștigat primul tur al alegerilor prezidențiale cu 49.5%, fiind urmat de Kemal Kilicdaroglu, reprezentantul opoziției unite care a obținut 44.9%. Pe poziția a treia s-a clasat Sinan Ogan cu 5.17%, fiind considerat ultranaționalist de către o parte a observatorilor. Acesta și-a anunțat deja sprijinul pentru Erdogan, în timp ce o parte dintre din aliații său au preferat să accepte propunerea opoziției.
Erdogan nu a reușit să obțină victoria din primul tur și astfel vom avea un tur secund pentru prima dată în istoria Turciei. Pentru a tranșa victoria din primul tur erau necesare 50%+1.
Deși multe case de sondaj din Turcia prezentau o diferență de ecart mult mai mică între Erdogan și Kilicdaroglu, actualul președinte a reușit să se impună mult mai clar decât preconizau sondajele.
Totodată, AKP – partidul prezidențial fondat de Erdogan, care a și câștigat alegerile cu 35.6%, într-o alianță solidă de partide naționaliste și islamice pe care o conduce, este departe de imaginea partidelor din România ori alte state balcanice. În ultimii 10 ani, AKP a devenit un partid stat în stat care controlează nu doar aparatul de justiție, dar e implicat activ în mediul de afaceri și zona religioasă.
Acest lucru, a oferit un avantaj uriaș președintelui Erdogan împotriva unei opoziții unite, dar care nu a reușit să-i facă față Sultanului.
FOTO: Wikipedia/U.S. Navy
Mentalități diferite
Chiar dacă în Turcia opoziția nu este interzisă cu desăvârșire precum în Federația Rusă, orice dormațiune politică anti-Erdogan are un handicap major, și anume sprijinul mass-media. Acest lucru s-a văzut și la alegerile parlamentare, câștigate de către AKP și coaliția din jurul său.
Chiar dacă opoziția a câștigat alegerile în marile centre urbane, Ankara și Istanbul, acest lucru nu a dus la prăbușirea scorului electoral a AKP, iar o mediul musulman conservator, nu cel radical, a votat foarte mult pro-Erdogan. A fost pentru prima dată când 4-5 milioane de tineri au votat pentru prima oară, iar o parte s-au îndreptat spre opoziție însă și spre Erdogan.
Occidentul, inclusiv România, are tendința să vadă Turcia conform mentalităților și experiențelor noastre politice, încercând să judecăm scena politică turcă după anumite standarde europene, uitând mereu că acolo este o mentalitate diferită de Europa. Diasporele turcești mari din Germania, Franța, Belgia, Olanda, ne dovedesc exact cum această ideologie a fost transplantată.
Un exemplu foarte sunt comunitățile turcice din Germania, ghetoizate informațional și controlate din acest punct de vedere, dar și religios, de AKP. Această stare de lucruri a fost reconfirmată și la aceste alegeri parlamentare și prezidențiale.
Falanga AKP
În aceste alegeri, Erdogan și apropiații săi și-au jucat viitorul politic, luptând practic pentru supraviețuire și aruncând totul în acest război electoral.
Partidele politice turcești diferă foarte mult de cele românești ori balcanice. AKP, MHP ori CHP nu sunt partide precum PSD, PNL sau USR care se ceartă la TV ori pe rețelele de socializare. Acestea, dar mai ales AKP, au o rețea foarte bine pusă la punct și în imensa diasporă turcă, inclusiv clerici musulmani turci finanțați de Direcția pentru Afaceri Religioase a guvernului turc au fost inclusiv acuzați de serviciile de informații germane că spionează comunitatea și exilații politici, mai ales cei ai mișcării Hizmet.
Erdogan are un control aparent total al mediilor religioase oficiale din Turcia, iar în urma represiunii de după evenimentele din 2016 președintele turc și-a eliminat contracandidații din partid, precum Ahmet Davutoglu ori Ali Babacan.
„Secolul Türkiye”
Președintele Recep Tayyip Erdoğan menționează foarte des în discursurile sale că în perioada post electorală, împreună cu națiunea turcă vor construi „Secolul Türkiye”. Erdogan a reușit să vândă foarte bine pe plan intern succesele politicii externe promovate de administrația sa.
Contactele permanente cu Vladimir Putin, dar și sprijinul militar acordat Ucrainei, precum dronele Bayraktar, îl mențin pe Erdogan în atenția comunității internaționale și a mass-media. Demersurile sale de a intermedia semnarea unei păci între Ucraina și Federația Rusă au demonstra capacitatea acestuia de menținere a unor relații apropiate cu taberele aflate în conflict.
Erdogan a subliniat că motto-ul alegerilor este „Secolul Türkiye” și că el și AKP vor continua să depună eforturi în conformitate cu acest obiectiv, acesta menționând că administrația sa a luat măsurile necesare pentru a asigura creșterea țării prin investiții, crearea noilor locuri de muncă, producție, exporturi și excedent de cont curent. Erdoğan declară des că în timp ce criza economică globală a zguduit chiar și țările dezvoltate, Turcia a continuat să crească.
Rezultatul a contrazis prognozele sondajelor, care îl dădeau pe Kilicdaroglu în frunte, reconfirmând flerul politic manifestat de Erdogan. Un referendum din 2017 a aprobat la limită iniţiativa lui Erdogan de a lărgi prerogative preşedinţiei, făcându-l pe preşedinte cu puteri asupra guvernului şi eliminând postul de prim-ministru. În calitate de preşedinte, Erdogan stabileşte politica privind economia, securitatea, afacerile interne şi internaţionale ale Turciei.
Erdogan a dat peste cap previziunile privind dispariţia sa politică în alegerile din Turcia şi şi-a mobilizat alegătorii printr-o combinaţie puternică de conservatorism religios şi naţionalism care pare să îi propulseze guvernarea în cel de-al treilea deceniu odată cu turul al doilea al prezidenţialelor, care are loc duminică.
Foto: Wikipedia
Stabilitate politică
La mai bine de 20 de ani de la venirea la putere a lui Erdogan şi a partidului său AKP, Sultanul/Reis speră să îşi prelungească mandatul, reușind mobilizarea votului conservator, sfidând astfel previziunile privind dispariţia sa politică. Printr-o combinaţie puternică de conservatorism religios şi naţionalism, Erdogan promite consolidarea statutului Turciei la nivel regional, dar mai ales global.
Pe scena politică internațională, Erdogan a făcut ca Turcia, membră NATO, să se îndepărteze de aliaţii săi occidentali tradiţionali, a creat legături cu preşedintele rus Vladimir Putin şi a transformat Turcia într-o putere regională asertivă, cu interese clare în Caucaz, Balcani, Siria ori Asia Centrală.
Votul la aceste alegeri a fost perceput ca fiind unul dintre cele mai importante de la înfiinţarea statului turc modern în urmă cu 100 de ani, opoziţia simţind că are cea mai bună şansă de până acum de a-l detrona pe Erdogan şi de a inversa multe dintre schimbările de anvergură pe care acesta le-a făcut în Turcia în cele două decenii de când are puterea. În schimb, scrutinul a subliniat puterea de rezistenţă a lui Erdogan, punându-i în dificultate pe adversarii care se aşteptau ca acesta să sufere din cauza crizei costului vieţii şi a criticilor referitoare la răspunsul statului la cutremurele din februarie, în urma cărora au murit peste 50 000 de persoane.
Criticii şi supravieţuitorii cutremurului şi-au exprimat furia în legătură cu răspunsul iniţial lent al guvernului la cutremur şi cu aplicarea laxă a regulilor de construcţie – eşecuri care, potrivit acestora, au costat vieţi. Dar partidul lui Erdogan, AKP, cu rădăcini islamiste, a ieşit pe primul loc în 10 din cele 11 provincii afectate de cutremure, ceea ce l-a ajutat să obţină, împreună cu aliaţii săi, o majoritate parlamentară la votul din 14 mai.
Mănuşile s-au dat jos în campania electorală, Erdogan încercând să îşi mobilizeze baza conservatoare şi numindu-şi adversarii „pro-LGBT”.
Kilicdaroglu, miza opoziției
Încercând să profite de naţionalismul profund al Turciei, Erdogan a profitat, de asemenea, de sprijinul kurzilor pentru Kilicdaroglu pentru a-l acuza pe rivalul său de apartenenţă la terorism şi de legături cu militanţii Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK) – o afirmaţie pe care Kilicdaroglu a calificat-o drept calomnioasă. Erdogan a atras în mod repetat atenţia asupra unui videoclip trucat pentru a-l acuza pe Kilicdaroglu de legături cu PKK, mişcarea ce a dus o insurgenţă în care au fost ucise peste 40.000 de persoane.
Kemal Kilicdaroglu este atât principalul candidat al opoziţiei, cât şi preşedintele CHP, partid care a fost înfiinţat de Mustafa Kemal Ataturk – fondatorul Turciei moderne. El a promis alegătorilor promis o resetare democratică, inclusiv revenirea la un sistem parlamentar de guvernare şi independenţa sistemului judiciar pe care criticii spun că Erdogan l-a folosit pentru a reprima disidenţa. Cu toate acestea, după 14 mai, retorica sa a luat o turnură dură, adresându-se alegătorilor naţionalişti în încercarea sa de a-l depăşi pe Erdogan şi promiţând să trimită înapoi milioane de refugiaţi sirieni.
Bomba kurdă
Partidele prokurde din Turcia şi-au reafirmat sprijinul pentru Kilicdaroglu în turul doi, fără a-l numi, la o zi după ce şi-au exprimat furia faţă de un acord pe care acesta l-a încheiat cu Partidul Victoriei (ZP), de extremă dreapta şi antiimigranţi. Liderul ZP, Umit Ozdag, a declarat miercuri sprijinul partidului său pentru Kilicdaroglu, într-un potenţial avânt pentru liderul CHP, contracarând impactul sprijinului lui Ogan pentru Erdogan.
Preşedintele turc în exerciţiu Recep Tayyip Erdogan a difuzat – la un mare miting, la 7 mai, la Istanbul – un scurt clip în care îl acuza pe Kemal Kiliçdaroglu de faptul că ”înaintează mână în mână cu PKK”, organizaţie pe care Ankara şi aliaţii săi din Occident o clasifică, din punct de vedere juridic, drept teroristă.
În aceste imagini, candidatul opoziţiei îndeamnă ”să mergem împreună la urne” în alegerile prezidenţiale, imitat de către un comandant din PKK care bate din palme.
Problema loviturilor de stat
O parte din mass-media au speculat posibilitatea ca Erdogan să nu accepte pierderea alegerilor și să apeleze la armată pentru a se menține la putere, având în vedere influența masivă a acestuia asupra aparatului militar și de securitate, mai ales după 2016. Liderul turc a respins această posibilitate, oferind asigurări că va respecta rezultatul.
Turcia a avut o istorie tumultoasă în ceea ce privește loviturile de stat, cu mai multe incidente majore care au avut loc de-a lungul decadelor. Aceste lovituri de stat au avut un impact semnificativ asupra politicii, economiei și societății turcești în ansamblu.
Lovitura de stat din 1960 a fost prima lovitură de stat militară din Turcia modernă. A avut loc pe 27 mai 1960 și a fost inițiată de un grup de ofițeri superiori nemulțumiți de guvernul condus de premierul Adnan Menderes. Rezultatul loviturii de stat a fost înlăturarea și arestarea liderilor guvernului, inclusiv executarea lui Menderes. A fost instaurată o juntă militară care a condus țara până la organizarea unor alegeri democratice în 1961.
Lovitura de stat din 1971 a avut loc pe 12 martie 1971 și a fost declanșată de nemulțumiri ale armatei și de tensiunile sociale și politice din acea perioadă. Scopul principal al loviturii de stat a fost restabilirea ordinii și prevenirea instabilității sociale. Rezultatul a fost dizolvarea guvernului și instalarea unui guvern interimar, care a pregătit țara pentru alegerile generale ulterioare.
Lovitura de stat din 1980 a marcat profund Turcia în care a crescut și s-a maturizat politic Erdogan, fiind cea mai brutală și de durată lovitură de stat din istoria modernă a Turciei. Pe 12 septembrie 1980, armata turcă a preluat puterea, suspendând constituția și dizolvând toate partidele politice. Lovitura de stat a fost urmată de o perioadă de represiune severă, în care au fost închise mii de persoane, torturate și executate. Abia în 1983 au fost organizate alegeri democratice, iar guvernarea civilă a fost restaurată.
Tentativa de lovitură de stat din 2016 este unul dintre cele mai controversate momente din istoria Turciei republicane. Conform versiunii oficiale pe 15 iulie 2016, o fracțiune a armatei turce a încercat să preia puterea prin forță. Președintele Recep Tayyip Erdogan a apelat la populație să iasă în stradă și să se opună lovituri de stat. Rezistența populară și intervenția forțelor guvernamentale loiale au dus la eșecul tentativei de lovitură de stat. Peste 240 de persoane au murit în confruntări și peste 2.000 de răniți. După aceasta, guvernul a lansat o amplă campanie de epurare în cadrul armatei, sistemului judiciar și al instituțiilor statului, pentru a elimina suspecții de implicare în lovitura de stat sau de legături cu organizația Fethullah Gülen, pe care guvernul a acuzat-o de orchestrarea loviturii de stat.
Acestea sunt doar câteva exemple de loviturile de stat din Turcia. Fiecare incident a avut consecințe semnificative asupra evoluției țării, iar impactul lor poate fi înțeles în contextul istoric și politic specific al Turciei.
Turcia, după chipul lui Erdogan
Recep Tayyip Erdogan, care a devenit prim-ministru al Turciei în 2003 și apoi președinte în 2014, a avut un impact semnificativ asupra transformării Turciei în ultimele două decenii. El a adus Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) la putere, iar partidul a obținut majorități parlamentare și victorii electorale repetate. Sub conducerea lui Erdogan, AKP a promovat o serie de reforme care au consolidat puterea executivă și au redus influența armatei și a instituțiilor seculare. Erdogan a devenit o figură dominantă în politica turcă și a reușit să-și extindă controlul asupra guvernului și instituțiilor cheie.
Erdogan a susținut o politică economică axată pe creșterea economică și dezvoltarea infrastructurii. Turcia a înregistrat o creștere economică semnificativă în perioada sa de conducere. Erdogan a promovat investiții în proiecte mari de infrastructură, cum ar fi construcția de autostrăzi, aeroporturi și poduri, și a încurajat dezvoltarea sectorului privat. Cu toate acestea, politica economică a fost, uneori, criticată pentru dependența excesivă de împrumuturi externe și pentru managementul deficitar al politicii monetare.
Erdogan a promovat o serie de modificări constituționale care au întărit puterea executivă și au sporit controlul său asupra guvernului și instituțiilor statului. În 2017, a fost organizat un referendum pentru a extinde puterile președintelui, transformând Turcia dintr-o republică parlamentară într-o republică prezidențială. În urma acestui referendum, Erdogan a câștigat puteri sporite, inclusiv controlul asupra executivului, legislativului și justiției.
În timpul mandatului său, Erdogan a fost acuzat de restricționarea libertăților civile și de încălcarea drepturilor omului. Au avut loc ample campanii de epurare în cadrul instituțiilor statului, mass-media independentă a fost supusă unor restricții și au fost înăsprite controalele asupra societății civile. Represiunea și persecuțiile au vizat, în special, presa critică, opoziția politică, activiștii pentru drepturile omului și minoritățile.
Trebuie să menționăm că opinia despre transformarea lui Erdogan și a Turciei sub conducerea sa este împărțită. Există susținători care văd aceste schimbări ca o îmbunătățire a economiei și puterii Turciei, în timp ce criticii aduc în discuție încălcările drepturilor omului și slăbirea democrației.
Axa Putin-Erdogan (Foto: Wikipedia)
Factorul Putin
Cei doi candidați au dat asigurări că victoria lor nu ar duce la schimbarea relațiilor intense dintre Federația Rusă și Turcia, arătând importanța acestor relații pentru Ankara și elita politică turcă, indiferent de cine devine președinte.
Relația dintre Vladimir Putin, președintele Rusiei, și Recep Tayyip Erdogan, președintele Turciei, a avut o evoluție interesantă și complexă în ultimii ani. Turcia și Rusia au dezvoltat o cooperare puternică în domeniul economic și al energiei. Cele două țări au încheiat acorduri semnificative în ceea ce privește construcția de conducte de gaze naturale și au intensificat comerțul bilateral. În special, proiectul gazoductului Turkish Stream, care transportă gaz natural rusesc prin Marea Neagră către Turcia și Europa, a consolidat legăturile economice între cele două state. Recenta deschidere a unei centrale nucleare, construită și finanțată de Moscova, în sudul Turciei, arată dimensiunea nucleară a acestei prietenii.
Rusia și Turcia au jucat roluri importante în rezolvarea conflictului din Siria. În ciuda diferențelor de abordare și interese, Putin și Erdogan au reușit să construiască o relație de colaborare în procesul de pace din Siria. Cele două țări au coordonat operațiuni militare și au facilitat negocieri diplomatice, inclusiv în cadrul procesului de la Astana (care ulterior a devenit cunoscut ca procesul de la Soci). Cu toate acestea, au existat și momente de tensiune, în special atunci când interesele lor s-au ciocnit, cum ar fi în cazul prezenței kurde în nordul Siriei.
Să nu uităm că în noiembrie 2015, un avion de luptă rus Su-24 a fost doborât de forțele aeriene turcești în apropierea graniței turco-siriene. Incidentul a dus la o deteriorare semnificativă a relațiilor dintre cele două țări. Putin a impus sancțiuni economice asupra Turciei și relațiile bilaterale au fost tensionate timp de mai multe luni. Cu toate acestea, relațiile s-au îmbunătățit treptat în urma unor eforturi diplomatice și a negocierilor între Putin și Erdogan.
Relația dintre Putin și Erdogan este caracterizată de pragmatism și de interese comune. Ambele țări au avut motive să colaboreze în anumite domenii, cum ar fi energia și securitatea regională. Putin și Erdogan au demonstrat abilitatea de a gestiona diferențele și de a găsi teren comun pentru cooperare, în ciuda divergențelor lor politice și a intereselor concurente în unele chestiuni regionale.
Relația Putin-Erdogan este complexă și se bazează pe o combinație de cooperare și tensiuni. Evoluțiile ulterioare în relația lor pot fi influențate de schimbările în contextul regional și internațional și de prioritățile lor politice.
Liderul-Bisericii-Romano-Catolice-Papa-Francisc-vrea să facă pace în Ucraina
Recenta vizită a liderului Bisericii Romano-Catolice, Papa Francisc, în Ungaria a repus pe tapet firavele demersuri pentru a aduce pacea în Ucraina. Șeful statului Vatican a confirmat faptul că este implicat într-o misiune de pace în încercarea de a pune capăt conflictului dintre Rusia şi Ucraina.
Demersurile pentru identificarea unei soluții diplomatice în criza din Ucraina nu țin prima pagină a ziarelor internaționale, pe fondul pregătirilor intense pentru contraofensiva forțelor militare ucrainene.
Mâna papală
Statutul Papei Bisericii Romano-Catolice de lider al celui mai mic stat suveran din lume, o enclavă în orașul Roma cu o suprafață de aproximativ jumătate de kilometru pătrat, îi oferă un statut unic la nivel mondial, având atât o calitate religioasă, cât și politică și diplomatică.
Stat ecleziastic, unde funcțiile înalte sunt ocupate de către clerici romano-catolici, Vaticanul a fost implicat în numeroase demersuri de a aduce pacea în zonele fierbinți ale lumii. Diplomația secretă coordonată de Papa de la Roma a jucat un rol important în astfel de demersuri, o parte rămânând nedescoperite.
„Sunt dispus să fac tot ce trebuie făcut. Există o misiune în desfăşurare, dar încă nu este publică. Când va fi publică, o voi dezvălui”, a declarat Papa după vizita în Ungaria. „Cred că pacea se obţine mereu prin deschiderea canalelor. Pacea nu se poate obţine niciodată prin închidere. Nu este uşor”, a afirmat Suveranul Pontif.
Diplomație religioasă
Papa Francisc a adăugat că a vorbit despre situaţia din Ucraina cu premierul ungar Viktor Orban şi cu mitropolitul Hilarion Alfeev, reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse la Budapesta.
„La aceste întâlniri, nu am vorbit despre Scufiţa Roşie. Am vorbit despre toate aceste lucruri. Toată lumea este interesată de drumul spre pace”, a declarat el, subliniind practic importanța demersurilor sale.
Interesele Vaticanului și a Bisericii Romano-Catolice în Ucraina sunt vaste, pornind de la apărarea Bisericii Greco-Catolice din Ucraina și până la susținerea Ucrainei ca stat independent și democratic. Din păcate, vizita unui cap al Bisericii Romano-Catolice în Ucraina a reprezentat mereu o problemă geopolitică spinoasă în relațiile dintre ortodoxie și catolicism, patriarhii ruși opunându-se din toate puterile.
Unul dintre interlocutorii Papei, mitropolitul Ilarion Alfeev, este unul dintre demnitari importanți ai Patriarhiei Ortodoxe Ruse, fost conducător al Direcției de Relații Externe din cadrul Administrației Patriarhale Ruse. Cunoscut pentru poziția sa radicală, mitropolitul rus a declarat, în urmă cu un număr de ani, că atitudinea provestică a Bisericii Greco-Catolice din Ucraina este rană deschisă în trupul creștinătății.
Ucraina se confruntă cu o sângeroasă invazie rusă
Formulă de pace
De când Rusia a invadat Ucraina în februarie 2022, papa Francisc a pledat pentru pace în fiecare săptămână şi şi-a exprimat în mod repetat dorinţa de a acţiona ca intermediar între Kiev şi Moscova. Oferta sa nu a fost acceptată public de către conducerea Federației Ruse. Demersurile papale în acest sens nu au fost sprijinite nici de pricipalele puteri ale lumii, pe fondul intensificării retorice războinice pe diferite fonturi.
Premierul ucrainean Denis Şmihal s-a întâlnit anterior cu papa la Vatican şi a spus că a discutat despre o „formulă de pace” înaintată de preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski. El a mai declarat că l-a invitat pe suveranul pontif să viziteze Kievul, fără să fie stabilit un calendar concret.
În vârstă de peste 85 de ani, papa Francisc a declarat anterior că vrea să efectueze o vizită la Kiev, dar şi la Moscova, în cadrul unei misiuni de pace.
Gambit chinezesc
Preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski, a avut recent prima convorbire telefonică de la invazia rusă în Ucraina cu omologul său chinez, Xi Jinping. Liderul de la Kiev a menționat că a „vorbit cu preşedintele Xi despre integritatea teritorială a Ucrainei, inclusiv despre peninsula Crimeea (anexată de Rusia în 2014) şi despre Carta Naţiunilor Unite”. „Am auzit din partea Chinei că respectă aceste principii”, a spus liderul ucrainean, adăugând că, totuşi, nu a existat nicio menţiune cu privire la organizarea unor vizite ale unor înalți oficiali chinezi la Kiev. Este greu de crezut că acestea vor avea loc curând ori fără acceptul neoficial al părții ruse.
„Am avut o discuţie importantă. În ceea ce priveşte o viitoare întâlnire, nu am discutat despre aşa ceva. Referitor la lucrurile importante despre care am vorbit, acestea au vizat în primul rând securitatea. Este foarte important pentru noi să implicam cât mai multe ţări în formatul nostru, formula noastră pentru pace, care ar putea apoi să facă presiuni asupra Federaţiei Ruse pentru a restabili pacea şi integritatea noastră teritorială”, a declarat Volodimir Zelenski.
China are propriile interese în demersul de susținere a integrității teritoriale a Ucrainei, stat membru ONU. Problemele separatiste din Tibet, Taiwan ori Xinjiang rămânând dosare deschise pentru Beijing, care face eforturi majore pentru a impune respectarea principiului „O singură China”.
Emisari chinezi
Zelenski a descris dialogul ca fiind „lung şi substanţial” şi şi-a exprimat speranţa că discuţia şi numirea ambasadorului Ucrainei în China vor da „un impuls puternic dezvoltării relaţiilor bilaterale” între cele două ţări.
Preşedintele Xi a spus că va trimite emisari speciali în Ucraina şi în alte ţări pentru a comunica „cu toate părţile” despre o soluţionare politică a „crizei din Ucraina”. Delegaţia specială chineză pentru rezolvarea „crizei ucrainene” va fi condusa de Li Hui, fost ambasador al Chinei în Rusia, între 2009 şi 2019.
„Am discutat şi despre securitatea nucleară şi despre blocarea de către Rusia a Mării Negre şi a exporturilor de cereale ucrainene”, a spus în continuare Zelenski. „Am mai vorbit despre faptul că, în războiul actual al Rusiei împotriva Ucrainei, Ucraina ar dori ca toate statele să înţeleagă riscurile de a furniza orice fel de arme Rusiei. Am auzit un răspuns pozitiv în acest sens”, a declarat preşedintele ucrainean.
Obiectivele „operaţiunii militare speciale”
Autoritățile de la Kremlin au reacționat imediat la convorbirea dintre preşedinţii chinez şi ucrainean, precizând că apreciază orice iniţiativă care ar putea pune capăt războiului din Ucraina. Purtătorul de cuvânt al preşedinţiei ruse, Dmitri Peskov, a declarat că „suntem gata să salutăm orice poate grăbi sfârşitul conflictului din Ucraina şi poate duce la realizarea de către Rusia a obiectivelor pe care şi le-a stabilit”.
El a menționat că Rusia nu şi-a atins încă obiectivele „operaţiunii militare speciale”.
Peskov a declarat că nu este prevăzut niciun dialog direct între Putin şi Xi în viitorul apropiat. Întrebat dacă cei doi au discutat, cu ocazia vizitei recente la Moscova a preşedintelui chinez, despre revenirea Ucrainei la frontierele din 1991, purtătorul de cuvânt a menționat că „nu a existat nicio discuţie despre asta”.
Jocul de glezne diplomatic al Kremlinului și Beijingului va continua și în perioada următoare, fără însă a exista un calendar exact pentru pace.
Rolul jucat de Varșovia în politica regională, precum și statutul regiunii central şi est-europene a crescut semnificativ, în contextul războiului Rusiei împotriva Ucrainei. Vizita premierului polonez, Mateusz Morawiecki, poate duce, conform afirmațiilor acestuia, la construirea unor “planuri strategice semnificative” între cele țări- Polonia, România și Ucraina- supuse direct agresiunii militare și hibride ruse.
Cele două țări ”susțin și promovează pe deplin o Uniune Europeană unită și rezilientă, care acționează într-un mod coordonat, pe baza solidarității, coeziunii, democrației și angajamentului față de valorile și principiile fundamentale”.
Agresiune rusească
“Vedem că, odată cu agresiunea rusească în Ucraina, creşte rolul, rangul acestei regiuni, în care noi trăim, în care creăm valori economice şi sociale, de aceea cred, în mod aprofundat, că în acest triunghi între Ucraina, România şi Polonia se va putea în curând – sperăm să fie cât mai curând, după victoria Ucrainei şi atingerea păcii – să construim nişte planuri strategice semnificative (…) planurile strategice, care vor fi foarte ambiţioase din punct de vedere economic, investiţional şi de afaceri, dar şi ambiţioase din punct de vedere strategic, din punct de vedere al cooperării militare şi din punctul de vedere al creării unei noi comunităţi economice de peste 100 de milioane (de persoane – n.r.) în regiunea Europei Centrale“, a declarat Morawiecki în discursul său din deschiderea Forumului Economic România – Polonia.
Şeful guvernului polonez a mărturisit că vede în România “un aliat foarte mare, un aliat mare în lupta pentru interesele noastre comune”. “Ani de zile, vă spun foarte drept, ţările noastre au fost jucate de cei din Est şi din Vest. Bineînţeles, nu se poate compara presiunea din Vest faţă de cea din Est, dar trebuie să ne dăm seama că primele decenii naive de transformare, de capitalism erau, în acelaşi timp, decenii în care am fost în mare parte folosiţi pentru scopurile proprii ale Europei vestice. Din România, din Polonia au plecat mulţi oameni. Acum, în Polonia revin sute de mii de oameni, pentru prima dată în istoria noastră”, a spus Mateusz Morawiecki.
Premierul Mateusz Morawiecki a făcut un apel către România ca cele două state să vorbească pe aceeaşi voce la nivelul Uniunii Europene. “Îi rog pe prietenii din România şi astăzi ca vocea noastră să fie întărită, să fie aceeaşi la forumul Uniunii Europene. Este un lucru foarte important dacă vorbim pe aceeaşi voce, pentru că în felul acesta ne putem asigura interesele noastre comune“, a arătat şeful Executivului de la Varşovia, potrivit traducerii oficiale.
O nouă alianță
Bunele relații din perioada interbelică dintre Polonia și România, precum și istoria comună a celor două popoare ne obligă să găsim modalități de a intensifica relațiile din toate domeniile. Un semn în acest sens este și buna colaborare la nivel militar, un contingent militar românesc fiind desfășurat în Polonia, iar unul polonez în România, ca parte a angajamentelor din cadrul NATO. Nu este pentru prima dată în istorie când cele două popoare colaborează militar, iar Varșovia nu a uitat sprijinul acordat de România populației civile poloneze în momentul invaziei naziste din 1939.
“Ne propunem ca legăturile noastre strânse pe linie de securitate și apărare să fie dublate de o cooperare economică robustă și fructuoasă, pe măsura potențialului oferit de cele două economii. Polonia este unul dintre cei mai importanți parteneri comerciali ai României din regiune: în anul 2022, schimburile comerciale bilaterale au atins un nivel record de aproape 11 miliarde de euro” a declarata președintele român Iohannis, în cadrul unor declarații de presă cu premierul Poloniei.
Pe agenda discuțiilor dintre cei doi s-a aflat situația de securitate din regiunea Mării Negre și de pe Flancul Estic, cu accent pe pentru implementarea deciziilor summitului NATO de la Madrid în ceea ce privește întărirea posturii aliate de descurajare și apărare de pe flancul estic, aderarea României la spațiul Schengen și sprijinul Poloniei în acest sens, și prioritățile României pentru summitul Inițiativei celor Trei Mări pe care președintele Iohannis îl va găzdui în luna septembrie.
”După trei decenii, România și Polonia continuă să demonstreze angajamentului lor ferm pentru consolidarea relațiilor de prietenie și a cooperării lor strategice, în calitate de membri activi ai Uniunii Europene și de aliați de încredere în cadrul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Ne exprimăm intenția de a stabili data de 3 martie drept Zi a Solidarității româno-poloneze. În această privință, cu sprijinul activ al celor două guverne și prin acțiunile coordonate la nivelul organismelor noastre legislative, ambele părți vor lua măsurile necesare pentru a finaliza procedurile lor interne, cât mai curând posibil. Astfel, ne vom sărbători prietenia, cooperarea și parteneriatul de lungă durată celebrând data semnării, în 1921, a Convenției privind Alianța Defensivă româno-poloneză, care reprezintă un reper istoric și simbolic important pentru relațiile noastre bilaterale și care reprezintă fundamentul unor legături strânse și bazate pe încredere între națiunile noastre”, au subliniat și cei doi prim-miniștrii.
Aceștia au anunțat decizia de lansare a unui sezon cultural româno-polonez, în 2024-2025, pentru a sublinia clar istoria noastră comună și pentru a continua să stimulăm cooperarea dintre sectoarele creative din cele două țări.
Ucraina se confruntă cu o sângeroasă invazie rusă
Sprijin pentru est
Polonia și România au interese de securitate similare în zona estică, inclusiv necesitatea respingerii agresiunii militare rusești împotriva Ucrainei și a presiunilor exercitate de Moscova împotriva Republicii Moldova.
În urma întrevederii dintre președintele Klaus Iohannis și premierul polonez Mateusz Morawiecki, cele două părți au convenit să intensifice sprijinul pentru Republica Moldova, în contextul vulnerabilității acestui stat partener din cauza războiului declanșat de Rusia în Ucraina, și au reafirmat că numai Ucraina poate decide “parametrii unor discuții de pace cu Moscova”.
“România și Polonia își vor menține fără echivoc susținerea pentru Ucraina, atât timp cât va fi necesar. După cum se cunoaște, de la începutul acestui război, România a fost în prima linie de acțiune pentru sprijinirea Ucrainei și a populației ucrainene”, a afirmat președintele român.
“Am reiterat împreună că numai Kievul poate decide parametrii unor discuții de pace cu Moscova. De aceea, am convenit împreună cu domnul Prim-ministru necesitatea consolidării coordonării bilaterale și în cadrul Uniunii Europene și al NATO pentru continuarea susținerii depline a Ucrainei“, a insistat șeful statului.
În același timp, a arătat Iohannis, cei doi lideri au agreat să intensifice susținerea pentru partenerii cei mai vulnerabili și cei mai afectați de conflict din regiune, în special Republica Moldova.
“În acest sens, am reiterat sprijinul nostru comun pentru avansarea parcursului european al Ucrainei și al Republicii Moldova, ca state candidate la Uniunea Europeană“, a spus Iohannis.
România și Polonia vor continua să facă apel la toate instrumentele de care dispun pentru a sprijini în continuare interconectivitatea cu vecinii lor estici prin promovarea cooperării cu Ucraina, Republica Moldova și Georgia, inclusiv în cadrul Inițiativei celor Trei Mări și prin politica Parteneriatului Estic, transmit premierii celor două țări într-o declarație comună.
”Rusia și statul său complice, Belarus, trebuie să suporte consecințele acțiunilor lor și să plătească reparații pentru distrugerea amplă cauzată în Ucraina. Sprijinul nostru pentru Ucraina rămâne solid, consecvent și multidimensional atât timp cât va fi necesar. Victoria Ucrainei în acest război este o condiție sine qua non pentru reconstruirea păcii durabile și a stabilității îndelungate în Europa”, au reafirmat șefii celor două guverne.
foto: Administrația Prezidențială
Proiect Republica Moldova
România și Polonia sprijină cu ”tărie suveranitatea și integritatea teritorială a Republicii Moldova, în cadrul granițelor sale recunoscute pe plan internațional”.
”Cu excepția Ucrainei, Republica Moldova este țara cel mai afectată de războiul purtat de Rusia împotriva Ucrainei. Respingem ferm retorica amenințătoare neacceptabilă a Rusiei împotriva statului suveran Republica Moldova. Rusia trebuie să pună capăt acțiunilor și declarațiilor sale provocatoare, răspândirii de informații false și incorecte, afirmațiilor neîntemeiate și încercărilor de a continua destabilizarea securității și stabilității Republicii Moldova și a regiunii”, este explicat în declarație.
Cele două țări UE ”rămân angajate să continue sprijinul pentru eforturile consistente întreprinse atât de Ucraina, cât și de Republica Moldova, în calitate de state candidate, pe calea către integrarea europeană”.
”Ne exprimăm speranța cu privire la deschiderea negocierilor de aderare la UE cu cele două țări în acest an și ne vom continua demersurile în această privință. Salutând aspirațiile Ucrainei de aderare la NATO, sprijinim transmiterea, la Summit-ul NATO de la Vilnius, a unui semnal politic puternic cu privire la relațiile politice și cooperarea practică NATO-Ucraina. Continuăm să sprijinim deciziile adoptate la Summit-ul de la București în ceea ce privește aspirațiile Georgiei la NATO și să promovăm Politica Ușilor Deschise. Sprijinim aspirațiile europene ale Georgiei și încurajăm autoritățile georgiene să continue eforturile de reformă necesare pentru obținerea statutului de candidat la UE”, mai afirmă cei doi premieri.
Flota militară rusă face încă legea în Marea Neagră
Invazia militară rusă din Ucraina, crizele politice permanente din arcul de tensiune regional, importanța drumurilor comerciale din regiune scot în evidență necesitatea existenței în spațiul mediatic românesc al unui proiect dedicat regiunii extinse a Mării Negre.
Proiectul KARADENIZ PRESS a debutat în 2009 si s-a vrut, încă de la început, să funcționeze ca o platformă care să reunească oameni pasionați și cu expertiză de specialitate privind politica statelor de la Marea Neagră. Astfel, de-a lungul celor 14 ani, platforma a reunit experți din România si alte țări riverane Marii Negre, punând la dispoziție un spațiu intelectual în care contributorii să-și prezinte ideile publicului larg din România, Republica Moldova, Ucraina și nu numai.
Cu o suprafață de peste 400 de mii de km² și drumuri comerciale vechi de când civilizația, Marea Neagră fascinează prin complexitatea istoriei sale recente sau mai vechi. Transformarea într-un „potențial butoi de pulbere” a vechiului Pontus Euxinus obligă țările riverane să adopte politici echilibrate pentru a permite dezvoltarea economică și umană a regiunii.
NATO la Marea Neagră
Cele șase state riverane de la Marea Neagră aparțin unor tabere geopolitice diametral opuse, având interese divergente din punct de vedere al securității.
Nici apartenența la NATO a unor state precum Turcia, România și Bulgaria, cu propriile lor interese naționale, nu garantează securitatea deplină a acestora. Procesul de definire a unei identități NATO în bazinul Mării Negre este un proces îndelungat, fiind nevoie de depășirea unor obstacole istorice.
Tradiția politică bulgară ori românească nu au legat niciodată existența statelor lor naționale de accesul la Marea Neagră, iar dominația politico-militară a întregului bazin pontic de către Uniunea Sovietică, urmată de dominația Federației Ruse a făcut ca aceste două state să nu încerce proiecte politice ambițioase.
NATO devine treptat o prezență permanentă în bazinul Mării Negre
Turcia este avantajată de existența unei singure legături externe dintre Marea Neagră și Oceanul Planetar (prin Strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara, Strâmtoarea Dardanele). Prin controlul exercitat asupra traficului civil și militar, dar și prin drepturile oferite de Convenția de la Montreaux, Ankara își dorește menținerea actualului statu-quo.
România și Bulgaria au nevoie de o Mare Neagră liberă de hegemonia exercitată sau dorită de o parte din statele riverane, pe fondul acutizării situației de securitate din bazinul pontic generată de invazia militară rusă în Ucraina.
Blocarea de către Flota militară rusă a Mării Negre a porturilor ucrainiene (în 2022) sau a celor georgiene (în 2008), subliniază vulnerabilitatea căilor comerciale navale din zona Mării Negre. Orice conflict cu o componentă navală afectează comerțul maritim datorită creșterii substanțiale a prețului transportului și a asigurărilor obligatorii pentru navele comerciale. Creșterea importanței transportului naval la nivel mondial implică necesitatea elaborării unei strategii mai active a statelor NATO pentru susținerea intereselor atât în Marea Neagră, cât și pe Dunăre.
Pentru că, interesele energetice și comerciale ale statului român, dar și ale altor state membre UE, sunt afectate de menținerea artificială de către Kremlin a salbei de conflicte din Caucaz, pornind de la Abhazia și Oseția de Sud până la conflictul din Nagorno-Karabah.
Interesele energetice românești, reprezentate atât de exploatările directe din zona economică exclusivă românească, cât și de importurile din zone apropiate Mării Negre, precum Caucaz și Marea Caspică, sunt amenințate de către politica promovată de Federația Rusă.
Republica Moldova este teoretic un stat fără ieșire directă la Marea Neagră, însă are ieșire la fluviul Dunărea pe o fâșie de câteva sute de metri la extremitatea sa sudică. Prin acest artificiu geopolitic sovietic, Republica Moldova are acces la Marea Neagră și la Oceanul Planetar.
Fragilitatea geopolitică extremă a fostei republici sovietice a fost scoasă în evidență de invazia militară rusă din Ucraina, lipsa unei ieșiri consolidate la Marea Neagră crescând vulnerabilitatea Chișinăului în fața amenințării hibride ruse.
Crizele schimba geopolitica energetica la Marea Neagra
Umbra Federației Ruse
Istoria a permis Rusiei să devină un mare imperiu, ajungând treptat la Marea Baltică, Oceanul Arctic, Oceanul Pacific și Marea Neagră. Dintre toate aceste ieșiri maritime, doar Marea Neagră putea oferi, în context istoric, o ieșire care să asigure accesul navelor comerciale în toate anotimpurile.
Noua doctrină navală rusă, aprobată Vladimir Putin, în august 2022, stipulează că SUA și statele NATO sunt principalele rivale al Rusiei, iar forţa militară navală rusă va putea fi folosită pe mările și oceanele lumii în mod corespunzător, dacă alte mijloace vor fi epuizate.
Noua doctrină stabileşte ambiţiile maritime globale rusești în zone cruciale precum Arctica şi Marea Neagră, unul din aliniate subliniind necesitatea întăririi poziţiei geopolitice a Rusiei în Marea Neagră şi Marea Azov.
„Ghidată de această doctrină, Federaţia Rusă îşi va apăra ferm şi hotărât interesele naţionale în oceanele lumii, iar având suficientă putere maritimă, le va garanta securitatea şi protecţia”, se arată în document, lăsând loc de interpretare privind adevăratele intenții ale Moscovei. Însă, luând în considerare diferența mare de înzestrare dintre flota militară rusă și cea a statelor din NATO, mai ales SUA, pare greu de crezut că partea rusă va reuși să devină o forță care poate rivaliza cu acestea.
Singura regiune unde Federația Rusă poate face față, cel puțin până la eventuala înființare a unei structuri navale permanente a NATO, este bazinul Mării Negre.
Ducând lipsă cronică de portavioane, partea rusă stă oarecum bine în ceea ce privește submarinele nucleare, capabile să descurajeze orice atac nuclear împotriva Rusiei, o moștenire tangibilă a perioadei flotei sovietice. Însă, fără extinderea masivă și rapidă a flotei actuale ruse, obiectivele noii doctrine nu vor putea fi îndeplinite.
Între două lumi geopolitice
Republica Georgia, Ucraina și Republica Moldova, care sunt considerate, mai mult sau mai puțin, parteneri ai SUA și NATO, sunt supuse unor presiuni fantastice pentru a rămâne, total ori parțial, în orbita geopolitică rusă.
Recenta întâlnire dramatică a unei drone americane cu avioanele de luptă rusești în această săptămână a evidențiat importanța Mării Negre, esențială în rivalitatea dintre Moscova și Occident.
Marea Neagră nu se regăsea prea mult în strategiile de securitate implementate de Kiev înainte de 2014. Ucraina nu a văzut nicio amenințare esențială pentru securitate la Marea Neagră, iar flota militară ucraineană primea cele mai puține resurse din toate componentele aparatului militar ucrainean, doar Georgia dispunând de mai puține capabilități navale în Marea Neagră.
Aviația militară rusă, o prezență îngrijorătoare în spațiul Mării Negre
Strategia de securitate națională din 2012 menționa doar problema reprezentată de necesitatea delimitării frontierelor de stat din regiunea Mării Negre și problemele legate de desfășurarea Flotei ruse de la Marea Neagră pe teritoriul ucrainean.
În prezent, Strategia de securitate națională nominalizează Rusia drept principala amenințare, pe care o consideră „pe termen lung”, Marea Neagră jucând un rol aparte, în prim plan fiind problema eliberării Crimeei și a orașului Sevastopol. Evenimentele din 2014 din Crimeea, care au culminat cu anexarea ilegală de către Federația Rusă a peninsulei Crimeea și orașului Sevastopol, incluzând infrastructura portuară militară, au schimbat definitiv balanța puterii navale în favoarea Moscovei. Pierderea, de către Ucraina, a unui număr important de nave militare, precum și dezertarea unui număr mare de cadre ale flotei militare ucrainene au limitat, coroborat cu insuficienta alocare de fonduri, capacitatea Kiev-ului de a reforma marina militară pentru a face față amenințării militare ruse.
Tbilisi controlează doar o parte din coasta georgiană a Mării Negre, Rusia controlând în mod direct zona abhază de coastă, inclusiv prin baze militare navale.
Ucraina se confruntă cu o sângeroasă invazie rusă
Marea Neagră este un obstacol geografic greu de ignorat pentru factorii de decizie de la Tbilisi, forțați să ia în calcul constrângerile geografice în orice decizie.
Având un vecin turc cu o influență majoră în soarta economică și politică regională, dar și cu relații complexe pe axa Ankara-Baku și Ankara-Moscova, Tbilisi este nevoit să identifice proiecte economice viabile, care să ofere soluții pentru izolarea geopolitică a statului. Rolul de poartă a resurselor energetice caspice depinde de bunăvoința turcă ori azeră, iar exemplul unei Armenii izolate dă fiori elitei georgiene, nevoite să respecte sensibilitățile politice ale celor două state.
Este greu de conceput că partea rusă va accepta revenirea Abhaziei și Oseției de Sud în componența Georgiei, mai ales pe fondul războiului din Ucraina. Un astfel de precedent ar fi periculos pentru politica rusă din întreg spațiul CSI, chiar dacă Tbilisi ar accepta o federalizare favorabilă intereselor Kremlinului.
Tanc sovietic amplasat în mijlocul orașului Tiraspol, regiunea separatistă transnistreană
Dosarul transnistrean a stagnat în ultimii trei ani de zile în care liderii părților implicate nu au făcut mai multe decât poze pentru rețelele de scoializare, fără vreun rezultat palpabil în urma întâlnirilor avute. Aleși lideri aproape simultan, unul la Chișinău și celălalt la Tiraspol, în urmă cu aproape trei ani, Igor Dodon și Vadim Krasnoselski s-au întâlnit recent deja pentru a șasea oară.
Cel puțin din partea lui Dodon, aceste întâlniri au fost mai mult exerciții de PR în urmă cărora s-a dorit construirea unei imagini de mediator în conflictul transnistrean. Pe de cealaltă parte, Vadim Krasnoselski a urmat doar indicațiile Moscovei de face act de prezență la aceste întâniri, fără a pune ceva concret pe masa discuțiilor.
O situația de tip „win-win” din punct de vedere imagologic, dar sterilă în privința rezolvării unor chestiuni concrete aflate pe agenda Chișinău-Tiraspol. Pe de cealaltă parte, aspectele palpabile ale negocierilor ce au fost ambalate în așa-numitul „Pachet Berlin” au fost discutate la nivel comisiilor celor două părți de sub tutela guvernului.
În toți acești ani, Dodon și Kransnoselski s-au tatonat. În timp ce în stânga dreapta Nistrului s-a creat o percepție generală justificată că mai degrabă Chișinăul a ieșit păbugit și a făcut prea multe concesii în comparație cu ce a primit, pe celălalt mal s-au obținut beneficii economice și sociale considerabile.
Politica „pașilor mici” a adus mai degrabă beneficii pentru autoritățile secesioniste, fără ca aceștia să dea vreun semn că ar dori discutarea celor mai fierbiente subiecte și anume cel politice ale problemei.
„Coșul politic” al dosarul transnistrean rămâne un subiect tabu pentru Tiraspol. În timp ce Chișinăul militează și oferă o formă de autonomie extinsă în cazul regiunii transnistrene, Tiraspolul rămâne ancorat în ideea de independență și alipire la Federația Rusă.
Dispute și prerogative
Kransnoselki observa ca, în 2018, au avut loc circa 95 de întâlniri la nivel de experți, anul acesta numai 20 de astfel de întrevederi au avut loc, cele două părți au evitat discuțiile pe acest dosar. În mare parte din cauza concentrării atenției de campania electorală pentru alegerile parlamentare și locale, dar și pe fondul unui apetit redus al guvernului Sandu de a se ocupa de această chestiune.
Mai ales că, în această ecuație a guvernării, socialiștii și-au luat partea leului insistând pe portofoliului Reintegrării care a fost dat pe mâna lui Vasile Șova.
Din perspectiva blocului ACUM, prioritățile de natură socio-economică au luat față acestui dosar ce este tărăgănat de mai bine de 27 de ani.
Dar acest vid de interes major al jumătății pro-europene din guvern a deschis fereastra unei implicări mai mari din partea președintelui Dodon și a apăratului său care încearcă să arondeze tot mai multe teme de politică externă care cad în prerogativele executivului.
Dacă în 2017 și 2018 s-au făcut pașii concreți în dosar, prin cele opt puncte ale „Pachetului Berlin”, în 2019 s-a constatat o stagnare. Cea mai recentă rundă de negocieri purtată în formatul „5+2”, pe 9-10 octombrie la Bratislava, nu a adus niciun rezultat concret. Chiar și comunicarea de după conferință a lăsat de dorit.
Numai șeful OSCE din Moldova Claus Neukirch a vorbit vag înnumele tuturor, fără a menționa ceva concret.
Înainte de Bratislava, Vasile Șova a elaborat un document privind o posibilă soluție politică, care nu a fost agreat însă de cei de la ACUM, fapt ce indică disensiuni și în sânul alianței de guvernare pe acest dosar.
Un alt aspect important de la Bratislava este că părțile nici măcar nu au pomenit despre distrugerea/evacuarea munițiilor rusești din regiunea transnistreană, aspect pe care Dodon a pornit un adevărat turneu occidental în lunile august-septembrie. Cu toate acestea, OSCE se arată încrezătoare în urmă discuțiilor de la Bratislava și concretizarea lor la începutul acestei săptămâni în Bavaria, Germania.
În cadrul „turneului” său european recent, președintele Dodon a încercat să se urce pe acest val și să devină din nou jucător în negocierilor Occidentului cu Rusia. Un fel de punte între Est și Vest, atât de prezentă în retorica socialiștilor în ultima decadă. Astfel, ideea evacuării munițiilor din Transnistria pare să fi murit din fașă, așa cum de altfel s-a mai întâmplat în discutarea aspectelor militare ale acestui dosar.
Dividende politice
Socialiștii, în frunte cu Igor Dodon, vor o soluționare cât mai rapidă a dosarul în sens politic, în timp ce timpul are răbdare cu transnistrenii. Conflictul din estul Ucrainei, care tinde să devină unul similar cu cel al Transnistriei, lucrează în favoarea politicienilor de la Tiraspol. Atenția s-a mutat spre Ucraina, iar Transnistria a rămas în periferia intereselor Occidentului în cadrul negocierilor cu Rusia.
Din 2014, de la anexarea Crimeii și conflictul regiunile răsăritene ale Ucraina – Donbas și Lugansk – interesul Vestului pe dosarul transnistrean s-a diminuat treptat. Relevanța unei soluționări a dosarului transnistrean ar fi acum mai degrabă egală cu găsirea unui tipar pentru soluționarea conflictelor din Ucraina.
Regimul de la Tiraspol nu are nici cel mai mic interes de a intra în partea politică a dosarului, iar cel care se grăbește este acum Igor Dodon.
În perspectiva campaniei electorale pentru al doilea mandat, Dodon nu are o temă concretă cu care veni și tocmai de aceea încearcă să forțeze „cartea transnistreană”. Asta pentru a putea posta în președintele puternic care rezolva criza transnistreană după aproape trei decenii. Tema emoțională a „patriotismului” și a datoriei se va afla în nucleu retoricii de campanie pentru prezidențialele de anul viitor.
Pe de altă parte, Krasnoselski a testat la ultimele alegeri parlamentare puterea electoratului regiunii sale în economia scrutinelor organizate de Chișinău. Este imposibil de crezut că acele sute de microbuze și autocare ar fi putut fi organizate de peste Nistru fără acceptul diriguitorilor de la Tiraspol.
Organizarea și logistica de atunci au fost proba vie a ceea ce înseamnă federalizarea în logica „plnaului Kozak” și influxul de votanți de stânga, majoritatea plătiți, în luarea deciziilor capitale ce țin de viitorul politic ar R. Moldova.
Tocmai de aceea, liderul regiunii secesioniste care încerca să scoată acum maxim din relația cu Dodon și nevoia acestuia și de voturile locuitorilor din stânga Nistului. Pentru a-l îndupleca, Dodon și PSRM vor fi nevoiți să facă concesii și mai mari față de Tiraspol.
Precedent periculos
Această stare de fapt ar putea avea un efect multiplicator. Nevoia de susținere posibilă tot mai mare a lui Dodon în perspectiva prezidențialelor de anul viitor a deschis și altora apetitului pentru a cere concesii și mai mari de la Chișinău.
Bașcanului regiunii autonome găgăuze, Irina Vlah, a simțit acest lucru și a declarat deschis în cadrul unei emisiuni televizate că legile privind statutul UTA Găgăuză, dar și cel al Transnistriei, trebuie să fie identice, adică sub formă de autonomie largită.
Punerea pe același palier a UTA Găgăuzia și Transnistria este reeditarea ideilor enunțate de planul Kozak ca principiu, numai că acum Comratul vrea o pondere și mai mare din punct de vedere politic. Astfel, în loc de reintegrarea acestei mici regiuni, asistăm la noi tendințe centrifuge ce vin pe un fond de cedare pregătit de președintele Igor Dodon în luma alegerilor prezidențiale din 2020.
La rândul său, președintele Parlamentului, Zinaida Greceanîi a declarat în urma cu câteva săptămâni că legislativul va încercarea adoptarea „proiectelor de lege găgăuze” până pe 23 decembrie, atunci când va fi sărbătorită cea de-a 25-a aniversare în autonomie.
Toate aceste mișcări sinusoidale din triunghiul Chișinău-Tiraspol-Comrat, cu Igor Dodon și Socialiștii în mijloc, anunță vremuri interesante din punct de vedere securitar pentru Republica Moldova. Dacă deocamdată Ucraina este focar regional de instabilitate, anul 2020 se anunță unul de încercare și pentru Republica Moldova.
Matematica de după alegerile parlamentare ce au avut loc pe 24 februarie complică și mai mult ițele politicii din R. Moldova. Vectorul geopolitic al continuării drumul european al R. Moldova, început în urmă cu 10 ani, după revoluția „Twitter” care a dus la dărâmarea guvernului comunist, este serios amenințat.
În ciuda faptului că au primit constant beneficii de la UE, partidele aflate la guvernare în ultima decadă nu au fost în stare să lupte cu corupția, ci s-au limitat la adâncirea acestei stări de fapt și la lupte interne pentru putere.
În iunie 2014, Republica Moldova a semnat un Acord de Asociere cu UE, ce astăzi se materializează în exporturi de circa 70% pe piețele europene. O alternativă viabilă la embargoul rus impus în 2013 pentru produsele moldovenești.
La fel, cetățenii R. Moldova au primit drept de circulație în UE, fapt ce a contribuit foarte mult la creșterea remitențelor dinspre Occident și în timp a schimbat balanța lucrătorilor din afara granițele. Aceștia se regăsesc astăzi mai mult în UE, decât în Rusia, acolo unde tradițional mergeau la muncă începând chiar din 1991.
Dar toate aceste avantanje obținute de la Bruxelles în ultimii ani sunt pe cale să fie compromise de jocurile de culise interne de după aceste alegeri.
Patru partide și câțiva independenți au trecut pragul de șase la sută, dar niciunul nu a reușit să-și asigure majoritatea, așa că negocierile se anunță a fi dure.
Chiar dacă partidul prorus al Socialiștilor PSRM a obținut cele mai multe mandate în viitorul Parlament, respectiv 35 de mandate, Partidul Democrat PD de la guvernare este de fapt câștigătorul de facto al acestor alegeri cu 30 mandate. Poziția sa centristă, dar și oportunismului și machiavelismul de care a dat mereu dovadă pentru a se agața de putere , îi permite o marjă de negociere mult mai largă.
Opoziția pro-europeană de la Chișinău mizează pe sprijinul UE
Pe locul trei ca număr de mandate s-a situația blocul electoral proeuropean ACUM, format din Partidul Acțiune și Solidaritate PAS și Partidul Platformă Dreptate de Adevăr. Blocul ACUM a contabilizat 30 de mandate, dar s-a poziționat tranșant față PSRM și PD, cu care nu vor negocia sau vor face vreo alianță post-electrală.
Pe locul al patru s-a clasat Partidul Ilan Șor, al cărui lider a fost condamnat deja în primă instanță pentru „furtul miliardului”, o vastă operațiune de extracție a banilor din sistemul bancar moldovenești ce a însumat un miliard de dolari. Acesta a obținut șapte mandate.
De asemenea, trei candidați independenți au completat numărul total al viitorilor parlamentari.
ACUM consideră că atât PD și PSRM au mimat în ultimii ani poziții antagonice în Parlament, în calitate de partid de guvernământ, respectiv cel mai mare partid din opoziție.
Alfel, PSRM și PD au fost partidele care au votat împreună în iulie 2017 pentru schimbarea sistemul de vot proporțional într-unul mixt, în ciuda recomandărilor Comisiei de la Veneția și altor instituții europene de a face această modificare.
Sistemul mixt avantajează partidele bogate și influente. Astfel, 50 dintre dintre cei 101 deputați fiind aleși pe listele naționale de partid, iar 51 în circumscripții.
Prin refuzul de a negocia cu cele două partide cu cele mai multe mandate obținute, blocul ACUM s-a așezat deja în postura de opoziție vocală.
În acest context, se prefigurează două mari scenarii posibile pentru o alianță la guvernare. Fie PSRM și PD își devoalează alianță informală de până acum și alcătuiesc viitorul guvern împreună, fie PD face alianță cu Partidul Ilan Șor și indepedenți, după care va încerca să atragă parlamentari fie de la PSRM și fie de la blocum ACUM.
Precendentul a fost creat, atunci când în 2015-2016, mai mulți deputați socialiști au trecut în barca PD-ului, în ciuda acuzațiilor de trădare prin cumpărare a lor efectivă.
Ceea ce este cert este că viitorul Parlament va fi alcătuit oricum din partide de stânga, unele cu simpatii deschide prorusești.
Pe de altă parte, partidele de centru-dreapta proeuropene vor rămâne în opoziție și în imposibilitatea de a demara reformele atât de necesare, în special în domeniul justiției și a luptei anti-corupție în a treia cea mai coruptă țară din Europa, după Rusia și Ucraina, conform ultimului raport pe 2018 al Transparency International.
Nu în ultimul rând, înainte de alegeri, PD și-a instalat la Curtea Constituțională proprii oameni din partid, iar recent a depus o serie de sezizări prin care să fie modificate unele articole de lege din care să rezulte apoi posibilitatea ca acest guvern să funcționeze pe bază de interimat pentru încă maxim 18 luni.
Toate scenariile converg spre un deznodământ în care PD deține deja în mânecă toți ași și doar va aplica unul dintre scenariile descrise mai sus. Totul pentru a se menține la putere cu orice preț.
Partenerii occidentali nu și-au făcut încă publice pozițiile, dar democraților le va fi greu oricum să repare podurile arse cu UE, după mai multe derapaje anti-democratice de dinaintea alegerilor.
În ciuda faptul că doar în urmă cu câțiva ani era socotită „elevul model” al Parteneriatului Estic, Republica Moldova este astăzi mai degrabă o umbră palidă a acelei caracterizări. Tendința este mai degrabă spre dezvoltarea unui nou model de tip naționalist și cu tendințe izolaționiste numit „pro-Moldova”, mai degrabă decât unul departe de valorile europene.
Matematica de dup