Alegerile prezidențiale din 28 mai din Republica Turcia marchează geopolitic atât zona extinsă a Mării Negre, cât și alte regiuni ale planetei. Efectele strategice ale acestor alegeri vor influența, într-o măsură mai mică ori mai mare, cursul istoriei din inima Uniunii Europene până în Asia Centrală, dar și de la Moscova până în cele două Americi. „Dacă vom câştiga pe 28 mai, cu voia lui Dumnezeu, fiecare dintre cei 85 de milioane de oameni ai noştri va câştiga” a declarat actualul lider de la Ankara, Recep Tayyip Erdogan. Votul va decide nu doar cine conduce Turcia, o ţară membră NATO cu 85 de milioane de locuitori, ci şi cum este guvernată, încotro se îndreaptă economia sa, în contextul unei crize profunde a costului vieţii, şi forma politicii sale externe.
Vot strâns
Președintele turc Recep Tayyip Erdogan a câștigat primul tur al alegerilor prezidențiale cu 49.5%, fiind urmat de Kemal Kilicdaroglu, reprezentantul opoziției unite care a obținut 44.9%. Pe poziția a treia s-a clasat Sinan Ogan cu 5.17%, fiind considerat ultranaționalist de către o parte a observatorilor. Acesta și-a anunțat deja sprijinul pentru Erdogan, în timp ce o parte dintre din aliații său au preferat să accepte propunerea opoziției.
Erdogan nu a reușit să obțină victoria din primul tur și astfel vom avea un tur secund pentru prima dată în istoria Turciei. Pentru a tranșa victoria din primul tur erau necesare 50%+1.
Deși multe case de sondaj din Turcia prezentau o diferență de ecart mult mai mică între Erdogan și Kilicdaroglu, actualul președinte a reușit să se impună mult mai clar decât preconizau sondajele.
Totodată, AKP – partidul prezidențial fondat de Erdogan, care a și câștigat alegerile cu 35.6%, într-o alianță solidă de partide naționaliste și islamice pe care o conduce, este departe de imaginea partidelor din România ori alte state balcanice. În ultimii 10 ani, AKP a devenit un partid stat în stat care controlează nu doar aparatul de justiție, dar e implicat activ în mediul de afaceri și zona religioasă.
Acest lucru, a oferit un avantaj uriaș președintelui Erdogan împotriva unei opoziții unite, dar care nu a reușit să-i facă față Sultanului.
FOTO: Wikipedia/U.S. Navy
Mentalități diferite
Chiar dacă în Turcia opoziția nu este interzisă cu desăvârșire precum în Federația Rusă, orice dormațiune politică anti-Erdogan are un handicap major, și anume sprijinul mass-media. Acest lucru s-a văzut și la alegerile parlamentare, câștigate de către AKP și coaliția din jurul său.
Chiar dacă opoziția a câștigat alegerile în marile centre urbane, Ankara și Istanbul, acest lucru nu a dus la prăbușirea scorului electoral a AKP, iar o mediul musulman conservator, nu cel radical, a votat foarte mult pro-Erdogan. A fost pentru prima dată când 4-5 milioane de tineri au votat pentru prima oară, iar o parte s-au îndreptat spre opoziție însă și spre Erdogan.
Occidentul, inclusiv România, are tendința să vadă Turcia conform mentalităților și experiențelor noastre politice, încercând să judecăm scena politică turcă după anumite standarde europene, uitând mereu că acolo este o mentalitate diferită de Europa. Diasporele turcești mari din Germania, Franța, Belgia, Olanda, ne dovedesc exact cum această ideologie a fost transplantată.
Un exemplu foarte sunt comunitățile turcice din Germania, ghetoizate informațional și controlate din acest punct de vedere, dar și religios, de AKP. Această stare de lucruri a fost reconfirmată și la aceste alegeri parlamentare și prezidențiale.
Falanga AKP
În aceste alegeri, Erdogan și apropiații săi și-au jucat viitorul politic, luptând practic pentru supraviețuire și aruncând totul în acest război electoral.
Partidele politice turcești diferă foarte mult de cele românești ori balcanice. AKP, MHP ori CHP nu sunt partide precum PSD, PNL sau USR care se ceartă la TV ori pe rețelele de socializare. Acestea, dar mai ales AKP, au o rețea foarte bine pusă la punct și în imensa diasporă turcă, inclusiv clerici musulmani turci finanțați de Direcția pentru Afaceri Religioase a guvernului turc au fost inclusiv acuzați de serviciile de informații germane că spionează comunitatea și exilații politici, mai ales cei ai mișcării Hizmet.
Erdogan are un control aparent total al mediilor religioase oficiale din Turcia, iar în urma represiunii de după evenimentele din 2016 președintele turc și-a eliminat contracandidații din partid, precum Ahmet Davutoglu ori Ali Babacan.
„Secolul Türkiye”
Președintele Recep Tayyip Erdoğan menționează foarte des în discursurile sale că în perioada post electorală, împreună cu națiunea turcă vor construi „Secolul Türkiye”. Erdogan a reușit să vândă foarte bine pe plan intern succesele politicii externe promovate de administrația sa.
Contactele permanente cu Vladimir Putin, dar și sprijinul militar acordat Ucrainei, precum dronele Bayraktar, îl mențin pe Erdogan în atenția comunității internaționale și a mass-media. Demersurile sale de a intermedia semnarea unei păci între Ucraina și Federația Rusă au demonstra capacitatea acestuia de menținere a unor relații apropiate cu taberele aflate în conflict.
Erdogan a subliniat că motto-ul alegerilor este „Secolul Türkiye” și că el și AKP vor continua să depună eforturi în conformitate cu acest obiectiv, acesta menționând că administrația sa a luat măsurile necesare pentru a asigura creșterea țării prin investiții, crearea noilor locuri de muncă, producție, exporturi și excedent de cont curent. Erdoğan declară des că în timp ce criza economică globală a zguduit chiar și țările dezvoltate, Turcia a continuat să crească.
Rezultatul a contrazis prognozele sondajelor, care îl dădeau pe Kilicdaroglu în frunte, reconfirmând flerul politic manifestat de Erdogan. Un referendum din 2017 a aprobat la limită iniţiativa lui Erdogan de a lărgi prerogative preşedinţiei, făcându-l pe preşedinte cu puteri asupra guvernului şi eliminând postul de prim-ministru. În calitate de preşedinte, Erdogan stabileşte politica privind economia, securitatea, afacerile interne şi internaţionale ale Turciei.
Erdogan a dat peste cap previziunile privind dispariţia sa politică în alegerile din Turcia şi şi-a mobilizat alegătorii printr-o combinaţie puternică de conservatorism religios şi naţionalism care pare să îi propulseze guvernarea în cel de-al treilea deceniu odată cu turul al doilea al prezidenţialelor, care are loc duminică.
Foto: Wikipedia
Stabilitate politică
La mai bine de 20 de ani de la venirea la putere a lui Erdogan şi a partidului său AKP, Sultanul/Reis speră să îşi prelungească mandatul, reușind mobilizarea votului conservator, sfidând astfel previziunile privind dispariţia sa politică. Printr-o combinaţie puternică de conservatorism religios şi naţionalism, Erdogan promite consolidarea statutului Turciei la nivel regional, dar mai ales global.
Pe scena politică internațională, Erdogan a făcut ca Turcia, membră NATO, să se îndepărteze de aliaţii săi occidentali tradiţionali, a creat legături cu preşedintele rus Vladimir Putin şi a transformat Turcia într-o putere regională asertivă, cu interese clare în Caucaz, Balcani, Siria ori Asia Centrală.
Votul la aceste alegeri a fost perceput ca fiind unul dintre cele mai importante de la înfiinţarea statului turc modern în urmă cu 100 de ani, opoziţia simţind că are cea mai bună şansă de până acum de a-l detrona pe Erdogan şi de a inversa multe dintre schimbările de anvergură pe care acesta le-a făcut în Turcia în cele două decenii de când are puterea. În schimb, scrutinul a subliniat puterea de rezistenţă a lui Erdogan, punându-i în dificultate pe adversarii care se aşteptau ca acesta să sufere din cauza crizei costului vieţii şi a criticilor referitoare la răspunsul statului la cutremurele din februarie, în urma cărora au murit peste 50 000 de persoane.
Criticii şi supravieţuitorii cutremurului şi-au exprimat furia în legătură cu răspunsul iniţial lent al guvernului la cutremur şi cu aplicarea laxă a regulilor de construcţie – eşecuri care, potrivit acestora, au costat vieţi. Dar partidul lui Erdogan, AKP, cu rădăcini islamiste, a ieşit pe primul loc în 10 din cele 11 provincii afectate de cutremure, ceea ce l-a ajutat să obţină, împreună cu aliaţii săi, o majoritate parlamentară la votul din 14 mai.
Mănuşile s-au dat jos în campania electorală, Erdogan încercând să îşi mobilizeze baza conservatoare şi numindu-şi adversarii „pro-LGBT”.
Kilicdaroglu, miza opoziției
Încercând să profite de naţionalismul profund al Turciei, Erdogan a profitat, de asemenea, de sprijinul kurzilor pentru Kilicdaroglu pentru a-l acuza pe rivalul său de apartenenţă la terorism şi de legături cu militanţii Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK) – o afirmaţie pe care Kilicdaroglu a calificat-o drept calomnioasă. Erdogan a atras în mod repetat atenţia asupra unui videoclip trucat pentru a-l acuza pe Kilicdaroglu de legături cu PKK, mişcarea ce a dus o insurgenţă în care au fost ucise peste 40.000 de persoane.
Kemal Kilicdaroglu este atât principalul candidat al opoziţiei, cât şi preşedintele CHP, partid care a fost înfiinţat de Mustafa Kemal Ataturk – fondatorul Turciei moderne. El a promis alegătorilor promis o resetare democratică, inclusiv revenirea la un sistem parlamentar de guvernare şi independenţa sistemului judiciar pe care criticii spun că Erdogan l-a folosit pentru a reprima disidenţa. Cu toate acestea, după 14 mai, retorica sa a luat o turnură dură, adresându-se alegătorilor naţionalişti în încercarea sa de a-l depăşi pe Erdogan şi promiţând să trimită înapoi milioane de refugiaţi sirieni.
Bomba kurdă
Partidele prokurde din Turcia şi-au reafirmat sprijinul pentru Kilicdaroglu în turul doi, fără a-l numi, la o zi după ce şi-au exprimat furia faţă de un acord pe care acesta l-a încheiat cu Partidul Victoriei (ZP), de extremă dreapta şi antiimigranţi. Liderul ZP, Umit Ozdag, a declarat miercuri sprijinul partidului său pentru Kilicdaroglu, într-un potenţial avânt pentru liderul CHP, contracarând impactul sprijinului lui Ogan pentru Erdogan.
Preşedintele turc în exerciţiu Recep Tayyip Erdogan a difuzat – la un mare miting, la 7 mai, la Istanbul – un scurt clip în care îl acuza pe Kemal Kiliçdaroglu de faptul că ”înaintează mână în mână cu PKK”, organizaţie pe care Ankara şi aliaţii săi din Occident o clasifică, din punct de vedere juridic, drept teroristă.
În aceste imagini, candidatul opoziţiei îndeamnă ”să mergem împreună la urne” în alegerile prezidenţiale, imitat de către un comandant din PKK care bate din palme.
Problema loviturilor de stat
O parte din mass-media au speculat posibilitatea ca Erdogan să nu accepte pierderea alegerilor și să apeleze la armată pentru a se menține la putere, având în vedere influența masivă a acestuia asupra aparatului militar și de securitate, mai ales după 2016. Liderul turc a respins această posibilitate, oferind asigurări că va respecta rezultatul.
Turcia a avut o istorie tumultoasă în ceea ce privește loviturile de stat, cu mai multe incidente majore care au avut loc de-a lungul decadelor. Aceste lovituri de stat au avut un impact semnificativ asupra politicii, economiei și societății turcești în ansamblu.
Lovitura de stat din 1960 a fost prima lovitură de stat militară din Turcia modernă. A avut loc pe 27 mai 1960 și a fost inițiată de un grup de ofițeri superiori nemulțumiți de guvernul condus de premierul Adnan Menderes. Rezultatul loviturii de stat a fost înlăturarea și arestarea liderilor guvernului, inclusiv executarea lui Menderes. A fost instaurată o juntă militară care a condus țara până la organizarea unor alegeri democratice în 1961.
Lovitura de stat din 1971 a avut loc pe 12 martie 1971 și a fost declanșată de nemulțumiri ale armatei și de tensiunile sociale și politice din acea perioadă. Scopul principal al loviturii de stat a fost restabilirea ordinii și prevenirea instabilității sociale. Rezultatul a fost dizolvarea guvernului și instalarea unui guvern interimar, care a pregătit țara pentru alegerile generale ulterioare.
Lovitura de stat din 1980 a marcat profund Turcia în care a crescut și s-a maturizat politic Erdogan, fiind cea mai brutală și de durată lovitură de stat din istoria modernă a Turciei. Pe 12 septembrie 1980, armata turcă a preluat puterea, suspendând constituția și dizolvând toate partidele politice. Lovitura de stat a fost urmată de o perioadă de represiune severă, în care au fost închise mii de persoane, torturate și executate. Abia în 1983 au fost organizate alegeri democratice, iar guvernarea civilă a fost restaurată.
Tentativa de lovitură de stat din 2016 este unul dintre cele mai controversate momente din istoria Turciei republicane. Conform versiunii oficiale pe 15 iulie 2016, o fracțiune a armatei turce a încercat să preia puterea prin forță. Președintele Recep Tayyip Erdogan a apelat la populație să iasă în stradă și să se opună lovituri de stat. Rezistența populară și intervenția forțelor guvernamentale loiale au dus la eșecul tentativei de lovitură de stat. Peste 240 de persoane au murit în confruntări și peste 2.000 de răniți. După aceasta, guvernul a lansat o amplă campanie de epurare în cadrul armatei, sistemului judiciar și al instituțiilor statului, pentru a elimina suspecții de implicare în lovitura de stat sau de legături cu organizația Fethullah Gülen, pe care guvernul a acuzat-o de orchestrarea loviturii de stat.
Acestea sunt doar câteva exemple de loviturile de stat din Turcia. Fiecare incident a avut consecințe semnificative asupra evoluției țării, iar impactul lor poate fi înțeles în contextul istoric și politic specific al Turciei.
Turcia, după chipul lui Erdogan
Recep Tayyip Erdogan, care a devenit prim-ministru al Turciei în 2003 și apoi președinte în 2014, a avut un impact semnificativ asupra transformării Turciei în ultimele două decenii. El a adus Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) la putere, iar partidul a obținut majorități parlamentare și victorii electorale repetate. Sub conducerea lui Erdogan, AKP a promovat o serie de reforme care au consolidat puterea executivă și au redus influența armatei și a instituțiilor seculare. Erdogan a devenit o figură dominantă în politica turcă și a reușit să-și extindă controlul asupra guvernului și instituțiilor cheie.
Erdogan a susținut o politică economică axată pe creșterea economică și dezvoltarea infrastructurii. Turcia a înregistrat o creștere economică semnificativă în perioada sa de conducere. Erdogan a promovat investiții în proiecte mari de infrastructură, cum ar fi construcția de autostrăzi, aeroporturi și poduri, și a încurajat dezvoltarea sectorului privat. Cu toate acestea, politica economică a fost, uneori, criticată pentru dependența excesivă de împrumuturi externe și pentru managementul deficitar al politicii monetare.
Erdogan a promovat o serie de modificări constituționale care au întărit puterea executivă și au sporit controlul său asupra guvernului și instituțiilor statului. În 2017, a fost organizat un referendum pentru a extinde puterile președintelui, transformând Turcia dintr-o republică parlamentară într-o republică prezidențială. În urma acestui referendum, Erdogan a câștigat puteri sporite, inclusiv controlul asupra executivului, legislativului și justiției.
În timpul mandatului său, Erdogan a fost acuzat de restricționarea libertăților civile și de încălcarea drepturilor omului. Au avut loc ample campanii de epurare în cadrul instituțiilor statului, mass-media independentă a fost supusă unor restricții și au fost înăsprite controalele asupra societății civile. Represiunea și persecuțiile au vizat, în special, presa critică, opoziția politică, activiștii pentru drepturile omului și minoritățile.
Trebuie să menționăm că opinia despre transformarea lui Erdogan și a Turciei sub conducerea sa este împărțită. Există susținători care văd aceste schimbări ca o îmbunătățire a economiei și puterii Turciei, în timp ce criticii aduc în discuție încălcările drepturilor omului și slăbirea democrației.
Axa Putin-Erdogan (Foto: Wikipedia)
Factorul Putin
Cei doi candidați au dat asigurări că victoria lor nu ar duce la schimbarea relațiilor intense dintre Federația Rusă și Turcia, arătând importanța acestor relații pentru Ankara și elita politică turcă, indiferent de cine devine președinte.
Relația dintre Vladimir Putin, președintele Rusiei, și Recep Tayyip Erdogan, președintele Turciei, a avut o evoluție interesantă și complexă în ultimii ani. Turcia și Rusia au dezvoltat o cooperare puternică în domeniul economic și al energiei. Cele două țări au încheiat acorduri semnificative în ceea ce privește construcția de conducte de gaze naturale și au intensificat comerțul bilateral. În special, proiectul gazoductului Turkish Stream, care transportă gaz natural rusesc prin Marea Neagră către Turcia și Europa, a consolidat legăturile economice între cele două state. Recenta deschidere a unei centrale nucleare, construită și finanțată de Moscova, în sudul Turciei, arată dimensiunea nucleară a acestei prietenii.
Rusia și Turcia au jucat roluri importante în rezolvarea conflictului din Siria. În ciuda diferențelor de abordare și interese, Putin și Erdogan au reușit să construiască o relație de colaborare în procesul de pace din Siria. Cele două țări au coordonat operațiuni militare și au facilitat negocieri diplomatice, inclusiv în cadrul procesului de la Astana (care ulterior a devenit cunoscut ca procesul de la Soci). Cu toate acestea, au existat și momente de tensiune, în special atunci când interesele lor s-au ciocnit, cum ar fi în cazul prezenței kurde în nordul Siriei.
Să nu uităm că în noiembrie 2015, un avion de luptă rus Su-24 a fost doborât de forțele aeriene turcești în apropierea graniței turco-siriene. Incidentul a dus la o deteriorare semnificativă a relațiilor dintre cele două țări. Putin a impus sancțiuni economice asupra Turciei și relațiile bilaterale au fost tensionate timp de mai multe luni. Cu toate acestea, relațiile s-au îmbunătățit treptat în urma unor eforturi diplomatice și a negocierilor între Putin și Erdogan.
Relația dintre Putin și Erdogan este caracterizată de pragmatism și de interese comune. Ambele țări au avut motive să colaboreze în anumite domenii, cum ar fi energia și securitatea regională. Putin și Erdogan au demonstrat abilitatea de a gestiona diferențele și de a găsi teren comun pentru cooperare, în ciuda divergențelor lor politice și a intereselor concurente în unele chestiuni regionale.
Relația Putin-Erdogan este complexă și se bazează pe o combinație de cooperare și tensiuni. Evoluțiile ulterioare în relația lor pot fi influențate de schimbările în contextul regional și internațional și de prioritățile lor politice.
În data de 14 mai, Turcia va organiza cele mai importante alegeri parlamentare și prezindențiale din ultimele decenii. În ultimii 20 de ani, președintele Recep Tayyip Erdogan și Partidul pentru Justiție și Dezvoltare (AKP) au devenit cel mai important partid al țării majoritar musulmane, opoziția acuzând actualele autorități că au dus statul pe un drum autoritar, eliminând controalele și echilibrele și reprimând disidența politică și civică.
Moștenirea complicată
Deși Erdogan a îndreptat Turcia către autocrație, domeniul politic al țării rămâne competitiv și pluralist, consideră analiștii. Cu mai puțin de două săptămâni de la final și cu țara trecută de o criză economică și cutremurele masive din februarie, opoziția este lider în mai multe sondaje, putând însemna sfârșitul carierei politice a lui Erdogan.
În 2014, când candidatul AKP părea că va pierde cursa pentru primăria capitalei Ankara, numărătoarea voturilor s-a oprit brusc timp de câteva ore, doar pentru a relua cu candidatul AKP ca câștigător. Procesul opoziției pentru alegeri a fost respins de Curtea Constituțională. În 2017, în după-amiaza unui referendum constituțional care a transformat Turcia dintr-un sistem parlamentar într-un sistem prezidențial, judecătorii care supravegheau votul au anunțat că buletinele de vot vor fi numărate chiar dacă nu aveau un sigiliu oficial de valabilitate.
Și în 2019, când AKP a pierdut alegerile cruciale pentru primarul de la Istanbul, judecătorii au recurs la acuzații absurde de nereguli la secțiile de votare pentru a anula votul și a organiza o reluare – pe care opoziția le-a câștigat apoi cu o marjă mai mare. Anul acesta, AKP are o gamă largă de tactici pe care le-ar putea folosi pentru a modela rezultatul alegerilor, inclusiv modificări recente ale legilor electorale, persecuția opoziției, incriminarea arbitrară a discursului și o creștere a cheltuielilor publice pentru a câștiga alegătorii.
În 2022, AKP și partenerul său de coaliție parlamentară, Partidul Mișcării Naționaliste (MHP), au adoptat modificări la legea electorală a Turciei, în urma obiecțiilor opoziției. Cele mai importante reforme au impact asupra selecției judecătorilor care se pronunță asupra litigiilor electorale în cadrul Consiliului Suprem Electoral (YSK), care supraveghează toate alegerile din Turcia. Conform noilor măsuri, judecătorii YSK vor fi selectați prin tragere la sorți mai degrabă decât după vechime. Erdogan a epurat sistemul judiciar după tentativa de lovitură de stat din 2016.
Turcia, între NATO și neo-otomanism pontic
Bomba HDP
HDP, partidul minorității kurde, poate fi închis definitiv printr-un caz aflat în prezent în discuție de Curtea Constituțională a Turciei, în ciuda cererii partidului de a amâna potențiala hotărâre până după alegeri. Pentru a se sustrage unei posibile interdicții, HDP a ales să-și înscrie candidații pe lista de partid a Partidului Stânga Verde. Săptămâna trecută, autoritățile au reținut 126 de persoane, inclusiv mulți membri de top ai partidului HDP, precum și jurnaliști, avocați și artiști kurzi.
În decembrie, o instanță a decis că comentariile disprețuitoare ale membrului popular CHP și primarului Istanbulului Ekrem Imamoglu despre judecătorii care au anulat prima victorie a primarului în 2019 au constituit o insultă ilegală împotriva funcționarilor publici. Dacă va fi găsit vinovat, el ar risca o posibilă pedeapsă de doi ani și jumătate de închisoare și o interdicție de a participa în politică. Decizia instanței a contribuit la fracturi în rândul celor mai mari două partide ale blocului de opoziție – CHP și Partidul Bun – care în cele din urmă l-au nominalizat pe liderul CHP, Kemal Kilicdaroglu, drept candidat la președinție.
În octombrie anul trecut, coaliția de guvernământ AKP-MHP a adoptat o lege formulată vag care incriminează „dezinformarea” online și impune cerințe oneroase companiilor de rețele sociale pentru a opri răspândirea acesteia – sau a fi blocată. Cu o frecvență tot mai mare în epoca Erdogan, autoritățile turce au urmărit în mod constant utilizatorii obișnuiți ai rețelelor sociale pentru acuzații de insultă și terorism, iar noua lege va fi cu siguranță folosită pentru a suprima discursul opoziției și alte forme de disidență. Cu presa scrisă și difuzată sub control guvernamental ferm, campania opoziției nu a fost reflectată în mass-media de masă în mod corespunzător.
Războiul fake news
Rețelele de socializare – în ciuda tuturor defectelor sale – au fost un colac de salvare pentru candidații opoziției. Perspectiva mai multor urmăriri penale pentru discursul online în temeiul noii legi a dezinformarii are un efect înfricoșător asupra jurnalismului independent și asupra capacității opoziției de a ajunge la alegători, în special în chestiuni sensibile precum potențiala manipulare a numărării voturilor. Blocarea Twitter de către guvern în zilele imediat următoare cutremurelor din februarie, despre care a pretins că a fost pentru a opri răspândirea dezinformarii, a arătat că AKP nu se va sfii să folosească puterea de stat pentru a controla narațiunile publice.
Creșterea cheltuielilor sociale menite să îi loializeze baza politică și să contracareze criticile opoziției la adresa politicii sale economice au marcat ultimele luni pentru actualul președinte turc. În decembrie anul trecut, el a anunțat că guvernul va crește salariul minim cu 55 la sută în noul an și a promis că va elimina cerința de vârstă minimă pentru pensionare pentru aproximativ 2,3 milioane de lucrători dacă îndeplinesc anumite criterii.
În ianuarie, președintele a anunțat și că salariile funcționarilor publici vor crește cu 30 la sută. Această mărime va fi costisitoare pentru stat și economie, dar Erdogan se concentrează doar pe data alegerilor. Cele mai multe repercusiuni negative ale cheltuielilor vor fi resimțite după începerea noului mandat prezidențial de cinci ani.
După două decenii la putere, Erdogan a consolidat controlul statului într-o manieră fără precedent în cei 75 de ani de politică multipartidă a țării. De-a lungul mandatului său, președintele s-a arătat a fi un lider necruțător și oportunist, fără teamă să recurgă la tactici represive și dispus să facă sau să rupă alianțe dacă acest lucru se potrivește intereselor sale pe termen scurt.
Miza acestor alegeri nu ar putea fi mai mare pentru Erdogan și el știe asta.
După insurecția din 6 ianuarie 2021 din Statele Unite și alegerile prezidențiale controversate din Brazilia de anul trecut, există o atenție reînnoită la nivel mondial asupra importanței respectării rezultatelor electorale și a asigurării unei tranziții pașnice a puterii.
Turcia, noi reguli electorale
Vot în diaspora
Procesul de votare pentru alegerile prezidențiale și noile alegeri parlamentare din Turcia a început deja în străinătate și la punctele de control de la frontieră. În conformitate cu decizia anterioară a CEC, s-au deschis 156 de secții de votare în 75 de țări. Acestea au fost amplasate în misiunile diplomatice turcești. La punctele de trecere a frontierei, punctele de control terestru, aeroporturi și porturi maritime au fost amenajate câteva mii de puncte pentru ca persoanele aflate în străinătate să voteze. În total, peste 3,6 milioane de cetățeni pot vota în afara Turciei.
Procedura de votare în străinătate și la punctele de control de la frontieră va dura pînă la 9 mai, după care toate buletinele de vot vor fi numărate și trimise la CEC. Secțiile de votare vor fi deschise 24 de ore din 24 atît pentru votanții din străinătate, cît și pentru cei care votează în absență. Pentru prima dată, peste 277.000 de turci vor putea vota în străinătate la actualele alegeri.
După cum a explicat CEC, alegătorii vor primi două buletine de vot – cu candidații prezidențiali și o listă de partid. Un buletin de vot de partid este un document cu o lățime de aproximativ 20 cm și o lungime de peste un metru. Lungimea se datorează faptului că la alegeri participă 26 de partide, iar buletinul de vot are numele partidului, sigla mare a acestuia și un loc pentru a marca votul exprimat. Alegătorul, după ce se înregistrează la secția de votare, va primi ștampile cu mențiunea „Da” sau „Alegere”, pe care trebuie să le marcheze în locul corespunzător de pe buletinul de vot. Votul nu va fi luat în calcul în cazul în care alegătorul nu marchează niciunul dintre candidați, ștampilează partide opuse aparținînd unor alianțe diferite sau strică în vreun fel buletinul de vot.
Potrivit CEC turc, 64 de milioane de cetățeni turci vor putea vota la alegerile din 14 mai. Un număr total de 191.884 de urne de vot vor fi instalate în interiorul și în afara țării. La alegerile prezidențiale participă patru candidați, președintele în exercițiu Recep Tayyip Erdogan și liderul opoziției Kemal Kılıçdaroğlu fiind considerați principalii pretendenți la cea mai înaltă funcție în stat. Candidatul are nevoie de mai mult de 50% din voturi pentru a cîștiga. Analiștii politici locali nu exclud organizarea unor alegeri prezidențiale în două tururi în Turcia. În acest caz, cel de-al doilea tur ar urma să aibă loc pe 28 mai. Cîștigătorul va fi candidatul care va obține majoritatea simplă a voturilor.
Duetul geopolitic Erdogan-Putin dă dureri de cap Casei Albe
Erdogan, sprijinit de Putin
Preşedintele rus Vladimir Putin i-a acordat un sprijin puternic omologului său turc Recep Tayyip Erdogan, salutând un lider cu „obiective ambiţioase”, relatează AFP.
Putin s-a exprimat în cadrul unei ceremonii organizate prin videoconferinţă cu ocazia inaugurării primei centrale nucleare din Turcia, construită de Rusia, salutând un ‘proiect emblematic’ în relaţiile dintre Moscova şi Ankara.
Această centrală ‘este un exemplu convingător a tot ceea ce dumneavoastră, preşedinte Erdogan, faceţi pentru ţara dumneavoastră, pentru dezvoltarea economiei sale, pentru toţi cetăţenii turci’, a spus Putin.
‘Vreau să o spun fără ocolişuri: ştiţi cum să vă stabiliţi obiective ambiţioase şi încercaţi să le atingeţi cu încredere’, a spus Putin în declaraţii deosebit de călduroase care atestă relaţia personală strânsă pe care cei doi lideri au dezvoltat-o în ultimii ani.
‘Această ceremonie arată că guvernul turc şi preşedintele, personal, acordă o mare atenţie dezvoltării relaţiilor ruso-turce în toate domeniile’, a continuat liderul de la Kremlin.
‘Susţinem o astfel de atitudine şi suntem convinşi că o cooperare strânsă şi un parteneriat între Rusia şi Turcia sunt reciproc avantajoase’, a insistat el.
Diplomație nucleară
Ajunşi la putere la începutul anilor 2000, Erdogan şi Putin şi-au consolidat relaţiile de aproape un deceniu, în special pe fondul tensiunilor dintre ţările lor şi Occident.
În pofida intereselor divergente, ei cooperează în mai multe domenii, cum ar fi Siria ori alte dosare geopolitice. De asemenea, preşedintele turc este unul dintre puţinii lideri care au relaţii bune atât cu Moscova, cât şi cu Kievul, în ciuda conflictului din Ucraina.
Inaugurarea centralei de la Akkuyu este unul dintre simbolurile acestui parteneriat, ‘unul dintre cele mai importante proiecte comune din istoria relaţiilor ruso-turce’, a spus joi Putin.
Amintind că Moscova a trimis ajutor umanitar după cutremurul care a ucis peste 50.000 de persoane în Turcia, Putin a declarat că Rusia este ‘întotdeauna gata să întindă o mână prietenească’.
‘Suntem conştienţi de sarcinile dificile pe care guvernul şi preşedintele turc trebuie să le rezolve în domeniul reconstrucţiei (…) şi suntem gata să continuăm să oferim ajutorul şi asistenţa necesare partenerilor noştri turci’, a declarat preşedintele rus.
Centrala nucleară de la Akkuyu (sud-estul Turciei), construită de consorţiul rus Rosatom, a primit recent prima sa încărcătură de combustibil nuclear în cadrul unei ceremonii la care au participat prin videoconferinţă atât preşedintele turc, cât şi omologul său rus.
În discursul său în format video, Erdogan a subliniat „pasul mare” care a însemnat expedierea primului transport de combustibil nuclear din Rusia în Turcia, pentru a furniza ţării energie nucleară produsă pe plan intern.
‘Akkuyu este cea mai mare investiţie comună a Turciei şi Rusiei, în valoare de 20 de miliarde de dolari. Va acoperi 10% din necesarul nostru de energie electrică, este o investiţie strategică’, a declarat Erdogan.
Liderul-Bisericii-Romano-Catolice-Papa-Francisc-vrea să facă pace în Ucraina
Recenta vizită a liderului Bisericii Romano-Catolice, Papa Francisc, în Ungaria a repus pe tapet firavele demersuri pentru a aduce pacea în Ucraina. Șeful statului Vatican a confirmat faptul că este implicat într-o misiune de pace în încercarea de a pune capăt conflictului dintre Rusia şi Ucraina.
Demersurile pentru identificarea unei soluții diplomatice în criza din Ucraina nu țin prima pagină a ziarelor internaționale, pe fondul pregătirilor intense pentru contraofensiva forțelor militare ucrainene.
Mâna papală
Statutul Papei Bisericii Romano-Catolice de lider al celui mai mic stat suveran din lume, o enclavă în orașul Roma cu o suprafață de aproximativ jumătate de kilometru pătrat, îi oferă un statut unic la nivel mondial, având atât o calitate religioasă, cât și politică și diplomatică.
Stat ecleziastic, unde funcțiile înalte sunt ocupate de către clerici romano-catolici, Vaticanul a fost implicat în numeroase demersuri de a aduce pacea în zonele fierbinți ale lumii. Diplomația secretă coordonată de Papa de la Roma a jucat un rol important în astfel de demersuri, o parte rămânând nedescoperite.
„Sunt dispus să fac tot ce trebuie făcut. Există o misiune în desfăşurare, dar încă nu este publică. Când va fi publică, o voi dezvălui”, a declarat Papa după vizita în Ungaria. „Cred că pacea se obţine mereu prin deschiderea canalelor. Pacea nu se poate obţine niciodată prin închidere. Nu este uşor”, a afirmat Suveranul Pontif.
Diplomație religioasă
Papa Francisc a adăugat că a vorbit despre situaţia din Ucraina cu premierul ungar Viktor Orban şi cu mitropolitul Hilarion Alfeev, reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse la Budapesta.
„La aceste întâlniri, nu am vorbit despre Scufiţa Roşie. Am vorbit despre toate aceste lucruri. Toată lumea este interesată de drumul spre pace”, a declarat el, subliniind practic importanța demersurilor sale.
Interesele Vaticanului și a Bisericii Romano-Catolice în Ucraina sunt vaste, pornind de la apărarea Bisericii Greco-Catolice din Ucraina și până la susținerea Ucrainei ca stat independent și democratic. Din păcate, vizita unui cap al Bisericii Romano-Catolice în Ucraina a reprezentat mereu o problemă geopolitică spinoasă în relațiile dintre ortodoxie și catolicism, patriarhii ruși opunându-se din toate puterile.
Unul dintre interlocutorii Papei, mitropolitul Ilarion Alfeev, este unul dintre demnitari importanți ai Patriarhiei Ortodoxe Ruse, fost conducător al Direcției de Relații Externe din cadrul Administrației Patriarhale Ruse. Cunoscut pentru poziția sa radicală, mitropolitul rus a declarat, în urmă cu un număr de ani, că atitudinea provestică a Bisericii Greco-Catolice din Ucraina este rană deschisă în trupul creștinătății.
Ucraina se confruntă cu o sângeroasă invazie rusă
Formulă de pace
De când Rusia a invadat Ucraina în februarie 2022, papa Francisc a pledat pentru pace în fiecare săptămână şi şi-a exprimat în mod repetat dorinţa de a acţiona ca intermediar între Kiev şi Moscova. Oferta sa nu a fost acceptată public de către conducerea Federației Ruse. Demersurile papale în acest sens nu au fost sprijinite nici de pricipalele puteri ale lumii, pe fondul intensificării retorice războinice pe diferite fonturi.
Premierul ucrainean Denis Şmihal s-a întâlnit anterior cu papa la Vatican şi a spus că a discutat despre o „formulă de pace” înaintată de preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski. El a mai declarat că l-a invitat pe suveranul pontif să viziteze Kievul, fără să fie stabilit un calendar concret.
În vârstă de peste 85 de ani, papa Francisc a declarat anterior că vrea să efectueze o vizită la Kiev, dar şi la Moscova, în cadrul unei misiuni de pace.
Gambit chinezesc
Preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski, a avut recent prima convorbire telefonică de la invazia rusă în Ucraina cu omologul său chinez, Xi Jinping. Liderul de la Kiev a menționat că a „vorbit cu preşedintele Xi despre integritatea teritorială a Ucrainei, inclusiv despre peninsula Crimeea (anexată de Rusia în 2014) şi despre Carta Naţiunilor Unite”. „Am auzit din partea Chinei că respectă aceste principii”, a spus liderul ucrainean, adăugând că, totuşi, nu a existat nicio menţiune cu privire la organizarea unor vizite ale unor înalți oficiali chinezi la Kiev. Este greu de crezut că acestea vor avea loc curând ori fără acceptul neoficial al părții ruse.
„Am avut o discuţie importantă. În ceea ce priveşte o viitoare întâlnire, nu am discutat despre aşa ceva. Referitor la lucrurile importante despre care am vorbit, acestea au vizat în primul rând securitatea. Este foarte important pentru noi să implicam cât mai multe ţări în formatul nostru, formula noastră pentru pace, care ar putea apoi să facă presiuni asupra Federaţiei Ruse pentru a restabili pacea şi integritatea noastră teritorială”, a declarat Volodimir Zelenski.
China are propriile interese în demersul de susținere a integrității teritoriale a Ucrainei, stat membru ONU. Problemele separatiste din Tibet, Taiwan ori Xinjiang rămânând dosare deschise pentru Beijing, care face eforturi majore pentru a impune respectarea principiului „O singură China”.
Emisari chinezi
Zelenski a descris dialogul ca fiind „lung şi substanţial” şi şi-a exprimat speranţa că discuţia şi numirea ambasadorului Ucrainei în China vor da „un impuls puternic dezvoltării relaţiilor bilaterale” între cele două ţări.
Preşedintele Xi a spus că va trimite emisari speciali în Ucraina şi în alte ţări pentru a comunica „cu toate părţile” despre o soluţionare politică a „crizei din Ucraina”. Delegaţia specială chineză pentru rezolvarea „crizei ucrainene” va fi condusa de Li Hui, fost ambasador al Chinei în Rusia, între 2009 şi 2019.
„Am discutat şi despre securitatea nucleară şi despre blocarea de către Rusia a Mării Negre şi a exporturilor de cereale ucrainene”, a spus în continuare Zelenski. „Am mai vorbit despre faptul că, în războiul actual al Rusiei împotriva Ucrainei, Ucraina ar dori ca toate statele să înţeleagă riscurile de a furniza orice fel de arme Rusiei. Am auzit un răspuns pozitiv în acest sens”, a declarat preşedintele ucrainean.
Obiectivele „operaţiunii militare speciale”
Autoritățile de la Kremlin au reacționat imediat la convorbirea dintre preşedinţii chinez şi ucrainean, precizând că apreciază orice iniţiativă care ar putea pune capăt războiului din Ucraina. Purtătorul de cuvânt al preşedinţiei ruse, Dmitri Peskov, a declarat că „suntem gata să salutăm orice poate grăbi sfârşitul conflictului din Ucraina şi poate duce la realizarea de către Rusia a obiectivelor pe care şi le-a stabilit”.
El a menționat că Rusia nu şi-a atins încă obiectivele „operaţiunii militare speciale”.
Peskov a declarat că nu este prevăzut niciun dialog direct între Putin şi Xi în viitorul apropiat. Întrebat dacă cei doi au discutat, cu ocazia vizitei recente la Moscova a preşedintelui chinez, despre revenirea Ucrainei la frontierele din 1991, purtătorul de cuvânt a menționat că „nu a existat nicio discuţie despre asta”.
Jocul de glezne diplomatic al Kremlinului și Beijingului va continua și în perioada următoare, fără însă a exista un calendar exact pentru pace.
La Universitatea Națională de Apărare din București a avut loc recent lansarea tetralogiei „Reconfigurarea securității și a relațiilor internaționale în secolul XXI”, a profesorului universitar Iulian Chifu, consilier de stat pentru politică externă, securitate și afaceri strategice al premierului român, fost președinte al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor și Early Warning. În această amplă lucrare, autorul abordează evoluțiile recente la nivelul geopoliticii internaționale, pe fondul invaziei militare ruse în Ucraina și a deteriorării situației de securitate din bazinul Mării Negre. Domnul Iulian Chifu a avut amabilitatea de a acorda un interviu agenției de presă KARADENIZ PRESS.
Karadeniz-Press: Lansarea tetralogiei „Reconfigurarea securității și a relațiilor internaționale în secolul XXI” a avut loc în vâltoarea celui mai mare cutremur geopolitic al ultimelor decenii. Ce a stat la baza acestei inițiative?
Iulian Chifu: Tetralogia este scrisă în ultimii 6-7 ani. Are la bază un număr mare de studii și articole scrise în timp, în încercarea de a răspunde către ce ne înreptăm în secolul 21 după căderea Zidului Berlinului, desființarea Uniunii Sovietice și tranziția de la socialism/comunism și economie centralizată de stat către economie de piață, democrație și stat de drept. Tranziția încotro, a fost tema de lansare a Tetralogiei. Recunosc, la început a fost gândită ca o trilogie, în care treceam în revistă marile idei și curente de gândire, apoi actori și relații de putere, tipologii de conflicte, documente, riscuri, amenințări și vulnerabilități și încheiam cu studii prospective, introducând metodologia pe care am conceput-o și aplicat-o începând cu 2014, în mai multe ocazii, publice sau nepublice. Pe această bază am făcut scenariile privind viitorul și perspectivele. Așa am ajuns la concluzia, în termeni de certitudine relativă, că tranziția s-a încheiat, iar ceea ce trăim de 3-4 ani, turbulențele, tectonicitatea crescută a lumii, noi tehnologii care macină, amplifică și multiplică diferitele categorii de amenințări interdependente este ceea ce vom trăi pentru o generație. Cu o consecință mai puțin plăcută pentru noi, cei mai maturi, decrețeii lui Ceaușescu născuți la sfârșitul anilor 60, faptul că cea mai liniștită, dacă nu cea mai frumoasă parte a vieții noastre am trăit-o deja.
Și, în pregătirea publicării trilogiei inițiale, care a stat la baza și a celui de-al doilea doctorat în studii de securitate pe care l-am susținut, a apărut iminența războiului, despre care am scris și pe care l-am prezis încă din mai 2021. Nu a fost o predicție în sensul globului de cristal, a unei previziuni reieșite din dorința de a ghici sau nici măcar dintr-un traiect pe care l-am identificat pe baza experienței mele, ci una care a avut la bază argumente puternice, greu de ocolit. Așa s-a adăugat și cel de-al patrulea volum, așa s-a împlinit Tetralogia, cu războiul de agresiune pe scară largă al Rusiei în Ucraina, volum scris pe jumătate înainte ca războiul să înceapă și terminat în decembrie 2022, înainte ca tetralogia să intre completă la tipar. Așa cred că validez din nou metodologia românească de studii prospective pe care am realizat-o și prezentat-o și complinim și studiul despre cum arată lumea în plin secol 21.
Karadeniz-Press: Din punct de vedere personal ce înseamnă pentru dumneavoastră apariția acestei tetraologii, un demers unic în lumea academică de la noi?
Iulian Chifu: Este o operă de maturitate, o operă în care m-am încumetat pe o bază extrem de solidă profesional, asumându-mi și riscurile aferente prezentării lecturii mele pe numeroase cărți de referință, idei vehiculate, personalități cu relevanță. Chiar și numai această selecție conține un risc asumat și o notă subiectivă necesară. Nu mi-am propus să fac o opera magna, sper să mai am ocazia în viața asta să mai scriu tratate relevante în viitor, totuși este o opera de referință care, cred eu, modestie mise a part, că va marca generațiile ce vin și scrierea în domeniul Relațiilor Internațional și a Studiilor de Securitate, așa cum a marcat cred și suma ideilor de aici generațiile care au studiat cu mine la SNSPA(unde am predat în ultimii 23 de ani), UNAp, Colegiul Național de Apărare și alte cursuri internaționale. Este o operă la care țin mult și am speranța că Academia Română o va considera cu atenție pentru premiul anual pe care-l oferă.
Karadeniz-Press: Cum a influențat invazia rusă în Ucraina procesul de elaborare a acestei tetralogii?
Iulian Chifu: Am spus-o deja, așa a apărut Tetralogia dintr-o trilogie care era în curs de finalizare. Ea s-a transformat foarte curând în tetralogie. E adevărat, a avut un rol de confirmare majoră a teoriei și validității metodologiei de studii prospective. Singura mâhnire este că, având un acord cu o mare editură transatlantică pentru trilogie, când a apărut volumul 4 și am dorit să o transform în tetralogie, mi s-a cerut să renunț la primele 3 volume(deja traduse în engleză) și să dau cât mai repede volumul patru. Fuga după actualitate și înțelegere a războiului pe scară largă a prevalat interesului pentru o opera mult mai așezată, dar monumentală, probabil mai greu de marketat și distribuit.
Karadeniz-Press: În volumul 4 vorbiți despre nevoia reluării și aprofundării integrării Occidentului (NATO și UE) ca semnal strategic. Cum poate fi îndeplinit acest deziderat și care poate fi rolul României?
Iulian Chifu: Este un prim pas pe care orice ambiție a Europei unite, a lumii occidentale este obligată să o facă. Asta înseamnă extinderea rapidă a instrumentelor de integrare europene și euro-atlantice în statele aspirante și mai ales acoperirea găurii iugoslave din Balcanii de Vest, situate în spatele unui front contiguu geographic, unit și coeziv de idei, principii și valori comune a ceea ce înseamnă Occidentul. Înseamnă, desigur, și renunțarea la exportarea la nivel multilateral a problemelor bilaterale dintre state sau a terțelor agende – Grecia și mai nou Bulgaria cu Macedonia de Nord, Austria cu România și Bulgaria în privința Schengen, Olanda cu Bulgaria privind statul de drept – și cuprinderea tuturor statelor în format egal și coerent în cadrele de verificare a menținerii și respectării acestor principii și valori comune ale Occidentului Colectiv.
România poate juca un rol relevant în regiune, un rol ce combină statutul pe care-l îndeplinește deja de pilon de securitate în partea sudică a Flancului Estic al NATO și UE, cu capacitate de proiecție a acestor principii. Partener strategic cu Turcia, partener strategic al Georgiei, partener și sursă de ajutor major pentru Republica Moldova și furnizor de asistență multidomenii și multifațetată Ucrainei, România își joacă rolul fără emfază și fluturat de steaguri. Sunt foarte fericit de reacția și capacitatea României în integralitatea sa – cetățeni, societate civilă, instituții ale statului, mediu privat – de a se mobiliza în privința refugiaților și de a ajuta pe multiple planuri, concomitent, Ucraina și Republica Moldova. Iar în privința integrării europene, și Georgia. De a fi un jucător de echipă, cu valoare adăugată probată și demonstrată zi de zi în raport cu statele terțe, cu capacitatea de a aduce în continuare valoare adăugată în terțe spații după vecinătatea estică și Regiunea Extinsă a Mării Negre, Balcanii de Vest și în Orientul Mijlociu Africa de Nord (regiunea MENA). Și putem reuși, dar numai cu toții împreună, și doar dacă reușim să menținem coeziunea și înțelegerea asupra marilor evoluții contemporane la noi acasă, în primul rând.
Karadeniz-Press: A început Occidentul să învețe și să aplice lecțiile învățate în Ucraina? Cum putem crește reziliența României, ca parte fundamentală a flancului pontic al NATO/UE?
Iulian Chifu: Occidentul învață zi de zi. Își adaptează programele și politicile, este o caracteristică a democrației. Desigur, se mișcă mai lent, deciziile sale sunt subietul controlului cetățenilor, a controlului democratic, dar odată decise mișcările de viitor, democrația are și resursele, și forța de a aplica aceste proiecte. Nu e simplu să treci de la industria de apărare pe timp de pace, cu susținerea unor armate de profesioniști reduse numeric dar suficiente pentru apărarea pe termen scurt, către o industrie de război, de seria mare, și armate dotate cu toate capabilitățile moderne, arme și muniție suficientă pentru a purta un război de mare intensitate, pe scară largă, un război lung și de uzură pe care-l propune astăzi Rusia în Ucraina, și prin metodele hibride mult dincolo de ea. Și pe care-l așteptăm cândva, în viitor, în regiunea Indo-Pacific. Neutralitatea, nealinierea sau lipsa de interes pentru unele conflicte care, apparent, nu afectează unele părți ale globului nu este acceptabilă astăzi când toată baza de principii ale lumii bazate pe reguli, toate prevederile Cartei ONU sunt puse sub semnul întrebării, contestate și încălcate. Pentru că orice moment de ignorare, ambiguitate constructivă și tăcere astăzi va duce mâine la costuri mult mai mari într-un război global fierbinte în viitor, oriunde ar izbucni el, la confluența marilor interese sau a ciocnirii viitoare a ultimelor mari puteri ale lumii(dintre care Rusia nu mai face parte)
Reziliența este un concept la modă apărut relativ recent, dar bazat pe o întreagă literatură preexistentă. De la societatea lichidă a lui Zygmunt Bauman la nevoia supraviețuirii serviciilor publice în pandemie, război sau criză chiar în lipsa instituțiilor, clădirilor și birourilor, un număr mari de scrieri prefigurau nevoia de reziliența multistratificată pe care și-o definesc astăzi, pe diferite coordonate, și statele, și societățile, și comunitățile, și Uniunea Europeană, și NATO.
Karadeniz-Press: În volumul doi vorbiți despre faptul că o serie de amenințări, precum războiul hibrid, nu pot fi combatute doar de stat și instituțiile lui. Ce se poate face?
Iulian Chifu: Este vorba exact despre reziliență. De la terorism – mai ales derulat de către home grown terrorists, teroriștii din fundul curții, cu precădere lone wolves, lupi singuratici, care utilizează drept arme instrumente casnice uzuale – mașini cu care intră în mulțime, cuțite de bucătărie – reziliența societală este crucială. Aici, la atacurile cibernetice, informaționale, în toate componentele războiului hibrid este necesară cooperarea instituțiilor statului cu toți actorii, cu companiile private, cu societatea și cu cetățenii. Desigur, acest tip de cooperare reclamă și un grad înalt de încredere între guvernanți și guvernați, între cetățeni, organizații neguvernamentale și companii și, respectiv, instituțiile statului. Fără această construcție a încrederii, fără conștientizarea nevoii de cooperare, combaterea atacurilor hibride nu este posibilă sau, dacă vreți, rezultă în mult mai mult eforturi, costuri și mult mai puține șanse de a preveni, a contracara sau a diminua efectele pentru orice tip de atac.
Karadeniz-Press: Bazinul Mării Negre va rămâne în continuare o problemă majoră pentru UE/NATO. Care sunt măsurile necesare pentru limitarea influenței ruse? Se poate permanentiza o prezenta navala comuna a NATO in Marea Neagra?
Iulian Chifu: Ne referim la influența malignă care vine din încălcarea de către Rusia lui Putin a dreptului internațional, a Cartei ONU și a tuturor categoriilor de angajamente semnate în timp de către Rusia, inclusiv ca succesoare la tratate a URSS. Vorbim despre utilizarea ilegală a forței militare pentru soluționarea problemelor percepute de politică externă sau a unui nivel de ambiție exagerat, a revizionismului și neo-imperialismului rus ale lui Putin. Aici e problema majoră. Iar NATO trebuie să joace un rol și în Marea Neagră, aceasta fiind și o mare a NATO și a UE, odată ce există două state membre UE și 4 aspirante la accederea în UE, 3 state membre NATO și alte două aspirante. Desigur, avem Convenția Montreux, pe de o parte, apoi Convenția Dunării pe de alta care limitează astăzi această participare printr-o interpretare strictă a unor acorduri le-aș numi deja vetuste, respectiv a faptului că, odată un stat membru al NATO și UE, orice forță a acestor organizații devin și ele state littorale Mării Negre sau libere să asigure securitatea membrilor lor și pe mare, și pe Dunăre. Coridorul de transport Est-Vest Marea Neagră-Marea Caspică și Marea Neagră ca mare liberă trebuie să poată fi apărat de alianță. Nu există zone interzise Alianței sau excluse din obligativitatea ce reiese din articolul 5, deci inclusiv apele teritoriale ale statelor membre, ca și zonele lor economice exclusive și libera circulație a tuturor navelor statelor membre în marea liberă, în apele internaționale sau pe cerul internațional. Iar această realitate trebuie să devină fapt, inclusiv la nivelul NATO. Sperăm ca, după declararea regiunii Mării Negre drpet zonă de interes strategic în Conceptul Strategic al NATO de la Madrid, să vedem și transpunerea acestor deziderate în practică, pe teren, prin strategii și planuri de acțiune care să aducă realitatea rolului activ al NATO inclusiv în Marea Neagră.
Opt candidați participă la alegerile pentru funcţia de başcan al Găgăuziei, alegeri care care vor avea loc pe 30 aprilie. Procesul de înregistrare a fost finalizat pe data de 1 aprilie, pe fondul unei campanii electorale apatice. Este de așteptat ca autoritățile electorale să organizeze un al doilea tur de scrutin, în data de 14 mai 2023.
La alegerile pentru postul de guvernator vor participa foștii bașcani Mihail Formuzal și Dumitri Croitor, deputații Adunării populare Nicolai Dudoglo, Grigore Uzun, Victor Petrov, Serghei Cimpoieș și fostul deputat al Adunării populare Serghei Cernev. Toți candidații se poziționează drept „independenți”, cu excepția Evgheniei Guțul, care reprezintă partidul Şor.
Luptă geopolitică
„Nu sprijinim pe nimeni în acest proces electoral – aceasta este decizia partidului. Urmărim cu atenţie organizarea alegerilor în Găgăuzia. Este foarte important pentru noi ca acestea să se desfăşoare corect. Pentru că corectitudinea alegerilor este un indicator al pregătirii țării de a avansa pe calea integrării europene”, a explicat liderul formațiunii proprezidențiale PAS, președintele Parlamentului de la Chișinpu, Igor Grosu.
Preşedinta Maia Sandu a declarat că socialiştii „sunt obligaţi să respecte interesele Republicii Moldova, iar în cazul în care vor comite acţiuni împotriva statului vor fi traşi la răspundere”, într-un comentariu făcut cu privire la vizita unui grup al Partidului Socialiştilor (de stânga, prorus) la Moscova, unde s-a întâlnit cu membrii partidului de guvernământ „Rusia Unită”, formaţiunea care susţine invazia Kremlinului în Ucraina.
„Ce fac socialiştii este treaba lor, dar trebuie să ţină minte că ei sunt cetăţeni ai Republicii Moldova şi sunt obligaţi să respecte interesul Republicii Moldova, iar în situaţia în care vor comite acţiuni care vin împotriva statului Republicii Moldova vor trebui să-şi asume aceste acţiuni şi respectiv responsabilitatea pentru asta”, a declarat Maia Sandu.
Ai noștri sunt aproape
Scandalul legat poziţia pro-Kremlin a socialiştilor a fost amplificat de o declaraţie recentă făcută de fostul preşedinte Igor Dodon. „Ai noştri sunt deja aproape”, a afirmat Dodon în cadrul unei întâlniri cu alegătorii din Găgăuzia pentru susţinerea lui Grigori Uzun, candidatul socialist la funcţia de başcan (guvernator).
„Sunt sigur că trebuie să fim prieteni cu Rusia. Nu împotriva Europei, dar fără Rusia nu vom supravieţui, pentru că avem nevoie de acea piaţă, avem nevoie de motorină ieftină, de gaz ieftin. Vreau să vă îndemn: nu renunţaţi, totul va fi bine, vom reuşi. Ai noştri sunt deja aproape”, a declarat Igor Dodon, citat de mass-media locală.
Ulterior, Dodon – cercetat în trei dosare, inclusiv ‘pentru trădare de patrie’, şi care are interdicţie de a părăsi teritoriul Republicii Moldova – a trebuit să-şi nuanţeze declaraţia, afirmând că s-a referit la „deputaţii săi” şi nu la „ruşi sau altcineva”.
Găgăuzia, vârf de lance pentru Moscova
Rusia a elaborat o strategie pentru a subordona politic şi economic Republica Moldova, pentru a împiedica apropierea sa de NATO şi UE, mai ales prin intermediul României, şi pentru a impune limba rusă în fosta republică sovietică.
Vladimir Putin ar câștiga ușor orice tip de alegeri în Găgăuzia, grație influenței economice imenese, a apartenenței regiunii la Patriarhia Ortodoxă Rusă, dar și a importantei diaspore găgăuze din Federația Rusă.
Conform unui document elaborat în 2021 de către Kremlin împreună cu Serviciul de Informaţii Externe (SVR), cu Serviciul Federal de Securitate (FSB) şi Serviciul de informaţii al armatei ruse (GRU) şi alte servicii speciale din Rusia, există o strategie pentru subordonarea politică şi economică a Republicii Moldova, prin care Rusia vrea să împiedice apropierea ţării de Uniunea Europeană și NATO.
Autorii strategiei stabileau obiective ce trebuie atinse în acest deceniu (până în 2030) cum ar fi generarea unei opoziţii la influenţa NATO şi UE în Republica Moldova, forţarea republicii să participe la alianţa militară postsovietică Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), condusă de Rusia, la Uniunea Economică Eurasiatică (UEE) şi alte proiecte internaţionale ruseşti.
Planul cuprinde ca obiectiv soluţionarea conflictului din regiunea separatistă prorusă Transnistria (din estul R.Moldova) prin acordarea unui statut special şi, ca întotdeauna, cu Rusia (care menţine trupe în regiune) ca mediator.
Documentul intitulat „Obiectivele strategice ale Federaţiei Ruse în Republica Moldova” provine de la aceeaşi Direcţie prezidenţială pentru cooperare transfrontalieră care a realizat o strategie similară privind planurile Rusiei de a anexa Belarusul.
Printre iniţiativele eşuate ale Rusiei cuprinse în planul respectiv putem menționa deschiderea unui consulat în Găgăuzia, la Comrat, o idee intens promovată, în interes electoral, de fostul preşedinte Igor Dodon încă din 2012.
„Documentul arată că ei sunt cu un pas în urmă faţă de situaţia generală din cauza războiului în Ucraina şi datorită capacităţii regionale a ţărilor UE şi a altor organizaţii internaţionale de a se mobiliza şi de a face faţă intenţiilor Rusiei de a realiza acest lucru”, remarca Sergiu Diaconu, şeful de cabinet al premierului moldovean Dorin Recean.
Pelerinaj în Rusia
Doi deputați ai Adunării populare a Găgăuziei (APG), Victor Petrov și Serghei Cimpoeș, care și-au anunțat intenția de a participa la alegerile pentru bașcanul autonomiei, au vizitat Rusia înainte de începerea campaniei electorale.
Victor Petrov a anunțat pe rețelele de socializare că s-a întâlnit la Kazan cu șeful Tatarstanului, Rustam Minnikhanov, cunoscut pentru susținerea acordată Găgăuziei în timpul mandatelor actualei guvernatoare, Irina Vlah.
La rândul său, deputatul Serghei Chimpoeș, s-a întâlnit la Moscova cu vicepreședintele Dumei de stat Piotr Tolstoi. Oficialul rus l-a asigurat pe Chimpoeş „de intenția de a menține relații de prietenie cu populația Găgăuziei”. Tolstoi a remarcat că „există acum factori în viața politică a Moldovei care nu permit încă acest lucru”.
Parlamentul local de la Comrat a declarat că deplasările deputaților au avut loc la inițiativa lor personală. Cei doi deputați nu au șanse reale la alegerile din 30 aprilie, luând parte mai mult ca parte a pregătirii alegerilor locale din toamna anului 2023.
Răspuns dur
Partea rusă nu a rămas datoare, ministrul rus de externe Serghei Lavrov declarând într-o intervenţie în Duma de Stat (camera inferioară a parlamentului rus) că prin intensificarea retoricii că Federaţia Rusă ar plănui o lovitură de stat în Republica Moldova, Chişinăul vrea să abată de la sine acuzaţiile pentru eşecul politicilor sale sociale şi economice, inclusiv din Găgăuzia.
”Ne dorim să avem relaţii bune cu o Moldovă prietenoasă, cu o Moldovă multinaţională, dar aceasta este, desigur, o stradă cu dublu sens”, a spus Lavrov.
”Dar nu ne face absolut nicio plăcere ca această ţară prietenă să fie folosită în scopuri antiruseşti”, a spus el, adăugând că, prin retorica antirusească, autorităţile moldovene doresc să deturneze acuzaţiile de eşec în privinţa politicii lor interne.
Oficiali ruși acuză periodic Ucraina că încearcă să „încingă cât mai mult posibil” retorica antirusească de la Chişinău, căruia i-ar fi transmis „oarecare informaţii confidenţiale despre provocări şi lovituri de stat” plănuite de Moscova.
”Există o dorinţă maniacală a Kievului şi a celor care îl manevrează să submineze poziţiile Rusiei în cadrul mecanismului ‘5plus2’, care se ocupă de reglementarea transnistreană, precum şi să slăbească legăturile Rusiei cu Găgăuzia, să dea vina pe Rusia pentru toate nenorocirile Moldovei şi să ceară retragerea pacificatorilor ruşi care păzesc uriaşele depozite de muniţii de la Colbasna”, a declarat ulterior șeful diplomației ruse.
Poziția turcă
Cuprinsă de propria febră electorală, Turcia nu a uitat de Găgăuzia. Actualul ambasador al Republicii Moldova la Ankara, Dumitru Croitor, fost guvernator la începutul anilor 2000 este favoritul neoficial al părții turce.
Turcia susține oficial integritatea teritorială a Republicii Moldova, precum și independeța acesteia. În toamna în contextul unei vizite oficiale în Republica Moldova, Președintele Marii Adunări Naționale a Turciei, Mustafa Șentop a vizitat și Găgăuzia. Acolo, oficialul a declarat că pentru această zonă este foarte importantă păstrarea limbii găgăuze și a tradițiilor, dar totodată, el a subliniat importanța cunoașterii limbii române. „În caz contrar, această formațiune autonomă va rămâne izolată. La nivel național, este imposibil să faci afaceri și să participi la conducerea afacerilor statului fără a cunoaște limba”, a punctat Șentop, citat atunci de KARADENIZ PRESS..
De asemenea, aflat în Găgăuzia, speakerul turc a condamnat invazia rusă în Ucraina. În același timp, autoritățile din Găgăuzia nu au recunoscut până acum că Rusia a invadat Ucraina și a încălcat dreptul internațional.
Găgăuzia pe hartă
Republica Moldova se află în permanență pe hărţile de război ale Federaţiei Ruse, iar riscurile sunt mari atât timp cât războiul continuă în Ucraina. O serie de analiști, precum Andrei Ilarionov, fost consilier al lui Vladimir Putin în primul mandat prezidenţial al acestuia, a declarat că oricând este posibil un scenariu în care armata rusă ar putea ataca Bugeacul ucrainean şi ar crea un coridor cu Găgăuzia, puternic prorusă, şi cu regiunea transnistreană. Poate acest senariu nu pare ușor de pus în practică, dar putem observa o pregătire destul de serioasă din punct de vedere ideologic în regiunea găgăuză..
Un moment tensionat în relațiile dintre Chișinău și Comrat a fost și momentul octombrie 2022, când Congresul extraordinar al deputaților de toate nivelurile și legislaturile din Adunarea Populară a Găgăuziei, care urma să se desfășoare pe 2 octombrie 2022, a fost amânat.
Oficial decizia a fost luată în contextul situației social-politice din Republica Moldova, când „anumite forțe care nu doresc liniște și pace țării noastre, încearcă să prezinte acest Congres drept un eveniment organizat împotriva statalității țării noastre”.
Atac la Chișinău
În actele aprobate de Parlamentul regional de la Comrat cu ocazia lansării demersului de organizare a evenimentului se arăta că „Congresul extraordinar este forumul care se convoacă doar în cele mai importate momente pentru aprobarea deciziilor necesare pentru popor. Situația din autonomie, în primul rând cea legată de relațiile cu puterea centrală, limitarea atribuțiilor, ignorarea legii privind statutul special al Găgăuziei, a dus la necesitatea organizării acestui Congres ”
Justficând amânarea Congresului, membrii ai grupului de organizare menționau că „Nu excludem că anumite servicii speciale, inclusiv servicii speciale de la noi, vor încerca să provoace o situație care ar ieși de sub control și care ar duce la înrăutățirea lucrurilor. Nu am dori un asemena rezultat. Am declarat tranșant că avem o țară, Găgăuzia își are atribuțiile sale ca parte a țării noastre și ele trebuie să fie realizate. (…) Problemele legate de distrugerea statalități țării noastre nu vor fi subiectul discuției (în cadrul Congresul extraordinar al deputaților de toate nivelurile și legislaturile din Adunarea Populară a Găgăuziei n. red.) și (încercările de a-l aborda n. red.) vor fi blocate. Avem persoane cu diferite viziuni politice, dar toți susțin ideea că nu trebuie admisă distrugerea statalități. Vor fi diferite discuții (în cadrul Congresului n. red.), dar nicidecum nu se va discuta despre distrugerea statalității, independenței, suveranității și cu atât mai mult a integrității teritoriale”,
La congres urmează să participe deputații Consiliului Suprem și membri ai Guvernului Republicii Găgăuze, foști bașcani ai Găgăuziei, deputați ai Adunării Populare a Găgăuziei și deputați ai Parlamentului Republicii Moldova din Găgăuzia din toate legislaturile, membri ai Comitetului Executiv al Găgăuziei, actuali primari și consilieri ai localităților autonomiei.
Ucraina se confruntă cu o sângeroasă invazie rusă
Ambiții majore
Periodic, liderii de la Comrat încearcă să obțină o serie de avantaje pentru autonomie, inclusiv necesitatea de a da Legii cu privire la statutul special al UTA Găgăuzia statutul de lege constituțională; asupra necesității creării unei instanțe judiciare proprii în Găgăuzia; acordarea Găgăuziei cu un nivel special de autoguvernare; participarea reprezentanților Găgăuziei la distribuirea fondurilor publice și a fondurilor de la donatori externi; asigurarea reprezentării Găgăuziei în organele guvernamentale și în misiunile diplomatice; monitorizarea respectării de către Republica Moldova a obligațiilor de exercitare a atribuțiilor Găgăuziei; înființarea unor structuri proprii de poliție și alte solicitări care sunt greu de acceptat de către Chișinău.
Ce este Găgăuzia?
Găgăuzia (în găgăuză: Gagauz Yeri sau Gagauziya, cuvântul yeri înseamnă „pământ” sau „țară”) este o regiune autonomă (din 1995) din sud-vestul Republicii Moldova, locuită preponderent de găgăuzi, un popor vorbitor al unei limbi turcice, de confesiune creștină ortodoxă, fiind subordonat canonic Patriarhiei Orotodoxe Ruse. Oficial, autonomia este cunoscută sub numele Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia (abreviată UTA Găgăuzia), iar denumirea sa provine de la etnonimul „găgăuz”.
Cu o origine aprig disputată de experți și istorici, de la cumani la turci selgiucizi, populația găgăuză s-a format pe teritoriul actual al Bulgariei, fiind colonizată de Imperiul țarist în Bugeac, împreună cu un contingent de etnici bulgari.
Relațiile cu Imperiul Rus și ulterior cu România Regală și URSS au marcat definitic formarea identității geopolitice găgăuze.
Între 1812 și 1846, rușii au recolonizat cu găgăuzi aduși din estul Bulgariei (care a rămas sub Imperiul Otoman) într-o Basarabie ortodoxă, în principal în așezările părăsite de nogai. Găgăuzii s-au stabilit acolo în paralel cu bulgarii basarabeni.
URSS a cultivat naționalismul găgăuz, iar în perioada de consolidare a identității Republicii Moldova o mișcare, „Poporul Găgăuziei”, a organizat un Congres în care a fost adoptată o rezoluție care cerea crearea unui teritoriu autonom în sudul Moldovei, cu capitala la Comrat.
Mișcarea națională găgăuză s-a intensificat atunci când româna a fost acceptată ca limbă oficială a Republicii Moldova în august 1989, înlocuind rusa, limba oficială a URSS-ului. O parte din populație multietnică din sudul Moldovei considera, cu îngrijorare, această decizie ca fiind o precipitare și își manifesta lipsa de încredere în guvernul central de la Chișinău.
Găgăuzii au fost, de asemenea, îngrijorați în legătură cu implicațiile pentru ei în cazul când Moldova s-ar reuni cu România, unire ce părea foarte probabilă în acel moment.
În august 1990, Comrat s-a declarat ea însăși o republică autonomă, dar guvernul Republicii Moldova a anulat declarația ca fiind neconstituțională. În anul 1995 hotarele noii regiuni autonome au fost stabilite în urma unui referendum zonal.
Cu 1800 de kilometrii pătrați și o populație de 135 de mii de locuitori, Găgăuzia nu are resurse proprii pentru a rezista din punct de vedere economic ori politic, situație care obligă autoritățile locale să coopereze cu autoritățile centrale de la Chișinău.
Putin, idolul politic al populației din Găgăuzia
Referendum geopolitic
Reamintim că pe 27 noiembrie 2013 Adunarea Populară a UTA Găgăuzia a adoptat două hotărâri „Cu privire la desfășurarea referendumului legislativ privind statutul separat al locuitorilor din Găgăuzia la autodeterminare externă” și „Cu privire la desfășurarea referendumului consultativ. Prin acțiunile date fiind încălcate prevederile Constituției Republicii Moldova, Codul electoral al Republicii Moldova și ale altor acte legislative.
Referendumul ilegal, conform legislației Republicii Moldova, a avut loc la 2 februarie 2014 în urma acestuia 98.9% dintre locuitorii Găgăuziei au declarat că susțin independența Găgăuziei în cazul în care Republica Moldova și-ar pierde suveranitatea, iar 98,47% dintre ei își doresc ca Republica Moldova să adere la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan, în timp ce infimul procent rămas se pronunța pentru aderarea la UE.
