de Madalin Necsutu | sept. 5, 2014 | Federatia Rusa, Info Militar, R. Moldova, România, Știri, Ucraina, UE, Uncategorized @ro
Nu mai este niciun dubiu. Dacă statele din partea răsăriteană a Europei vor să își asume viitorul politic în Uniunea Europeană, acestea au nevoie de a intra din punct de vedere al puterii disuasive, într-un parteneriat aprofundat cu NATO. Vorbim aici de Ucraina și Republica Moldova. Chiar dacă nu pot deveni membre peste noapte, acestea trebuie să continue întărirea relațiilor cu NATO, bloc militar care are la rândul său nevoie de a reinventa și de muta cursul acțiunilor din Orientul Mijlociu înspre acest „butoi de pulbere” numit Europa de Est. Dacă în ultimele decenii NATO și-a depus eforturile în zona menținerii păcii și a acțiunilor antiteroriste, Alianța trebuie să-și îndrepte fața cu adevărat spre articolul 5 al Tratatului. Mutarea atenției Alianței în ultimele decenii de la acest principiu esențial a fost cauzată de atenția sporită asupra unor amenințări precum extremismul religios și cel politic. Însă, acum, NATO se află în fața unei noi provocări de reinventare care, în fapt, înseamnă reîntoarcerea la principiile de bază a constituirii Alianței în 1949. NATO are nevoie de consolidarea flancurilor sale nevralgice și de întărirea relațiilor cu partenerii din astfel de zone. De altfel și directorul Gazeta Wyborcza, Adam Michnik, atrăgea recent atenția asupra faptului că atitudinea Occidentului de a închide ochii la agresiunea Rusiei asupra Europei de Est ar viola explicit suveranitatea unor țări precum Ucraina, Republica Moldova, Georgiei, dar și Letoniei. El mai explică că țările UE trebuie să abordeze frontal subiectul și să nu mai ocolească cu vederea tendințele imperialiste ale Kremlinului, condus de Vladimir Putin. În ceea ce privește livrarea de armament și contractele militare ale țările UE, și mai ales cele ale NATO, cu Rusia trebuie să fie stopate.
De aceea, este imperios necesar să privim atent întregul tablou al arhitecturii de securitate din această zonă și să tragem câteva concluzii în acest joc de mutări reciproce și așteptare pe care îl practică atât Occidentul, cât și Rusia. În vreme ce privirile sunt ațintite asupra luptelor din estul Ucrainei dintre forțele guvernamentale și rebelii pro-ruși, în spatele cortinei se duce în război tacit mult mai important, cel al scutului antirachetă american în Europa prin care Rusia susține că și-ar putea pierde din avantajul disuasiv reprezentat de folosirea arsenalului său militar bazat pe rachete care, la nevoie, ar putea transporta inclusiv material nuclear. „Faza pe rachete” a disputei dintre SUA și Rusia a debutat cu un raport privind controlul armamentelor publicat de diplomația americană în care se preciza că a testat o nouă rachetă de croazieră lansată de la sol, fapt ce contravine Tratatului Forțelor Nucleare cu Rază Intermediară (INF Treaty). Documentul a fost semnat de Ronald Reagan cu Mihail Gorbaciov, la 8 decembrie 1987. După circa șapte ani de negocieri începute la Geneva în 1980, Rusia a semnat acordul, consemnând în mare parte și finalul Războiului Rece. Tratatul INF „obligă ambele state părți să distrugă, cel mai târziu în trei ani de la data intrării în vigoare a Tratatului, toate rachetele lor balistice și de croazieră lansate de la sol cu rază de acțiune cuprinsă între 500 și 1.000 km și cele cu bătaie între 1.000 și 5.500 kilometri”.
Odată cu regândirea politicii SUA față de Europa și decizia Casei Albe de a amplasare elementele ale unui scut antirachetă în Europa, Kremlinul a devenit tot mai circumspect legat de intențiile SUA și UE în apropierea granițelor sale și ceea ce Rusia echivalează cu zona sa influență. Evident, și retorica Moscovei a crescut gradual în blamarea sistemului și a țărilor-gazdă, trecându-se la amenințări directe cum că rachetele Rusiei vor fi îndreptate înspre acestea. Una dintre acestea a fost România, stat care urmează să găzduiască interceptorii tereștrii ai sistemului. De altfel, la finalul lunii trecute diplomația română a anunțat finalizarea cadrului juridic de implementare a Acordului între România şi SUA privind amplasarea sistemului american de apărare împotriva rachetelor balistice din baza de la Deveselu. Astfel, baza militară cu rachete interceptoare americane ar urma să devină operațională din 2015. La numai o zi distanță de la acest anunț, ministrul rus de externe Serghei Lavrov a declarat, în replică la acuzațiile Washingtonului, că SUA că nu respectă Tratatul INF prin instalarea de sisteme antirachetă în România și Polonia.
O remarcă foarte interesantă care ascunde în spatele său direcțiile de acțiune ale Rusiei pentru viitorul apropiat. Astfel, Rusia nu se va limita doar la o acțiune directă asupra Republicii Moldova și a Ucrainei, ci va lovi in extenso și în cei mai puternici aliați ai acestor țări, respectiv Polonia și România. Moscova vede în cele două țări țintele cele mai lejere de abordat din cadrul statelor estice nealiniate care fac parte din NATO și UE. Dacă în cazul Ungariei și Bulgariei putem vorbi de o „bunăvoință tradițională”, nu același lucru se întâmplă și cu Varșovia și București. Principiile de atac sunt aceleași evocate și de expertul de politică externă de la Washington, Janusz Bugajski, în lucrarea sa de referință „Pacea Rece”. Deși apărută în urmă cu circa 10 ani, în care autorul vorbește de aceleași instrumente de presiune ale Rusiei asupra Europei de Est și zona Balcanilor. Mai precis, politica energetică, acapararea obiectivelor economice strategice ale statelor vecine și nu în ultimul rând propaganda prin mass media. Încet, dar sigur, Rusia lucrează acum peste cele două țări, în plan informațional, la discreditarea principalilor parteneri ai Kievului și Chișinăului – respectiv Polonia și România și slăbirea lor în plan politic și economic. Un astfel de exemplu sunt acțiunile Moscovei de sabotare a celor două state din punct de vedere economic privind exploatarea gazelor de șist, fapt ce le-ar crea avantajul independenței energetice și furnizarea de gaz mai apoi, conform prevederilor UE, și statelor vecine dependente de gazul rusesc. De asemenea, în România, rușii au fost aproape în 2012 de a achiziționa cel mai mare combinat chimic de la Oltchim prin intermediul unor interpuși oameni de afaceri. Atunci, Rusia a încercat inclusiv prin ambasadorul Oleg Malghinov să se intereseze de această afacere, după o vizită la Ministerul Finanțelor de la București. Același lucru s-a întâmplat simultan și în Polonia, acolo unde grupul din industria chimică Acron a încercat să preia forțat compania chimică de stat Grupa Azoty iar grupul rus nu a renunțat nici până acum la această achiziție. Nici în plan politic, lucrurile nu sunt mai bine.
În urmă cu doar câteva luni, parteneriatul strategic al Poloniei cu SUA a fost pus la încercare după ce o revistă poloneză Wprost a publicat o serie de înregistrări cu afirmații defăimătoare pe care șeful diplomației poloneze Radoslaw Sikorski le făcea la adresa politicii de pe axa Washington-Londra, în timp ce Polonia cerea întărirea poziției americanilor și a NATO în Europa de Est. Nici România nu a scăpat de tirurile propagandei rusești. Presiunile cele mai mari ale Rusiei vin prin intermediul Republicii Moldova, acolo unde media rusească încearcă să resusciteze sperietoarea „invaziei românești”, apăsând butoanele regiunii separatiste transnistrene. Recent, postul public de televiziune Rossia 1 a făcut o emisiune specială în care s-a vorbit deschis despre scenariul unei invazii a Transnistriei din partea unei triade militare formată din Ucraina, Republica Moldova și România. Totul pleacă de la decizia Kievului de a denunţa un acord pe care îl avea cu Moscova, prin care Federaţia Rusă putea transporta muniţie şi echipamente militare pe teritoriul Ucrainei, via Transnistria, și de la faptul că autoritățile de la Chișinău ar tergiversa negocierea unei alternative pentru asigurarea accesului la un contigent al fostei Armate a 14-a a defunctei Uniuni Sovietice, staționate în prezent în regiunea separatistă. Înainte de apariția acestor materiale în mass-media rusă, preluată și la Tiraspol, președintele Traian Băsescu și directorul Serviciului Român de Informații au avertizat în legătură cu presiunile graduale pe care Rusia le va aplica României. „Atitudinea expansionistă a Rusiei trebuie sa ne îngrijoreze din perspectiva posibilității de propagare a unor fenomene negative pe teritoriul României”, a declarat Maior. La rândul său, președintele României a declarat că „România e văzută ca o potenţială ţintă pentru Rusia” și că la următorul summit NATO de luna viitoare din Țara Galilor se așteaptă un angajament ferm al Alianței privind consolidarea flancului estic „ca element de descurajare”. Afirmațiile sale vin după ce premierul britanic David Cameron a afirmat că Occidentul nu poate sta deoparte, deoarece situația din Ucraina s-ar putea extinde și asupra României sau țărilor baltice. Și SUA au decis să ia poziție și au trimit în România pe subsecretarul american al Apărării pentru informații, Michael G. Vickers, care a avut o convorbire pe teme de securitate cu ministrul Apărării de la București, Mircea Dușa. Nu în ultimul rând, amenințarea unor atacuri cibernetice nu trebuie excluse din peisaj, Rusia angajându-se fățiș în atacarea informatică a Occidentului și a aliaților săi estici.
În tot acest timp, în afara României și Poloniei, state membre al Alianței, NATO își întărește legăturile cu autoritățile de la Kiev și Chișinău. După o serie de declarații tăioase la adresa Rusiei, secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, a declarat recent pentru publicația franceză „Midi Libre” că NATO se va reorienta ca interes spre această parte a Europei și va elabora noi planuri de apărare în fața ,,agresiunii Rusiei” împotriva Ucrainei, făcând apel la contribuții mai mari din partea membrilor pentru securizarea zonei, inclusiv Ucraina și Republica Moldova. Chiar dacă au numai statut de parteneri ai Alianței, cele două țări contribuie din plin de ani de zile la misiunile Alianței și la exerciții militare comune, începând cu 1994 și 2002. Pornind din 2005, cercetările sociologice au relevat faptul dorința ucrainenilor ca țara lor să adere la NATO a crescut semnificativ, iar pe fondul luptelor din estul țării acest trend se menține într-un ritm alert. În 2005, după Revoluția Portocalie, doar 14% dintre ucraineni doreau integrarea în NATO. În 2012, odată cu venirea la putere a lui Ianukovici, doar 12% susțineau această idee, iar în prezent 34% dintre ucraineni sunt de acord cu integrarea în structurile Alianței, conform unui sondaj realizat în luna iulie de către Fundația pentru Inițiative Democratice (Democratic Initiatives Foundation). De altfel, Rasmussen a dat un semnal ferm de implicare, zburând la Kiev într-o vizită oficială chiar când Rusia și-a mobilizat 20.000 de soldați și echipament de luptă la granița estică a țării. La Kiev, Rasmussen a dat un semnal extrem de puternic precizând că NATO încetează cooperarea cu Federația Rusă și că la summitul Ucraina-NATO, care va avea loc în luna septembrie, va facilita întreprinderea unor demersuri concrete pentru stabilirea unei colaborări productive între cele două părți”. Kievul trebuie acum să continue să dezvolte eforturile de stat-candidat și să depășească momentul din 2008 de la summitul NATO de la București, atunci când nu l-a primit.
La rândul său, Republica Moldova are de rezolvat o chestiune constituțională de a ieși din zona neutralității și de a opta politic pentru NATO. Succesiunea evenimentelor din relația Rusia-Republica Moldova demonstrează clar că această țară nu mai poate rămâne într-o „zonă gri”, în care negocierea cu regimul pro-rus de la Tiraspol să se facă de undeva de sub masă. Cei 22 de ani o arată clar, iar opțiunea trebuie formulată și asumată politic de guvernarea pro-europeană de la Chișinău. De altfel, aceasta este și direcția în care se merge după ce diplomația moldovenească a anunțat că ministrul de Externe, Natalia Gherman, a mers în premieră la un summit NATO, acolo unde Republica Moldova a fost invitată. „Revirimentul NATO” s-a produs la Chișinău relativ recent, în urmă cu câteva luni, după câteva vizite la Washington a unor oficiali moldoveni. Aceștia au sesizat necesitatea anulării articolului 11 din Constituție care prevede statutul de neutralitate al țării. Cu toate acestea, Rusia are dislocate forțe armate chiar pe teritoriul Republicii Moldova, în regiunea separatistă transnistreană, care refuză să plece în ciuda unui angajament asumat în 1999 la summitul OSCE de la Istanbul. Chiar dacă ideea începe să încolțească momentan doar în mințile politicienilor, dezbaterile pe această temă vor crea o anume emulație și în rândul cetățenilor . Conștientă de peisajului belicos ucrainean și simțind pe propria piele usturimea embargoului economic rusesc în propriul nivel de trai, opinia publică va vira rapid spre ideea integrării în NATO, scăpând astfel de clișeele nostalgiilor războinice ale defunctei URSS. De altfel și NATO analizează în prezent deschiderea unei reprezentanțe la Chișinău. În urmă cu câteva luni, președintele Nicolae Timofti afirma într-un interviu la Europa Liberă că „securitatea ţării ar fi fost cu totul alta dacă R. Moldova ar fi fost membră NATO” și dacă ar fi doar opțiunea sa el „ar vota pentru aderarea la NATO”. Nu în ultimul rând, Republica Moldova are trecut și dificilul test al alegerilor parlamentare din această toamnă. Conform sondajelor, Republica Moldova s-ar putea confrunta și cu o problemă din acest punct de vedere, existând riscul major al revenirii comuniștilor la putere care nu sunt de acord cu această apropiere de NATO, deși există și forțe de centru-stânga din cercul guvernamental care nu cochetează nici ele cu această idee. Viitorul întregii Europe se joacă în timp real, iar deciziile structurilor occidentale politico-militare trebuie să fie rapide și concrete și mai ales unitare. Singura soluție este stabilizarea acestei zone de conflict cu potențial extins de la Marea Neagră la Marea Baltică. Istoria a arătat-o în mod repetat, iar „conciliatorii” nu au făcut decât să amâne inevitabilul unor catastrofe, deoarece au încercat să se mintă singuri, fără a avea însă curajul de a tăia nodul gordian. Cetățenii Ucrainei și Republicii Moldova trebuie să înceteze să mai trăiască sub frica amenințării militare din partea unei forțe străine și să depășească acest moment psihologic care îi va dezbrăca complet de haina grea primită din timpurile URSS-ului.
Preluare EvZ Moldova
de Madalin Necsutu | mart. 10, 2014 | Caucaz, Federatia Rusa, Info Caspica, Info Militar, Marea Neagra, Minoritați, Orientul Mijlociu, Razboi energetic, Știri, Turcia, Ucraina, UE, Uncategorized @ro
Până în prezent, Turcia nu a fost foarte vocală în cadrul escaladării tensiunilor din cadrul crizei crimeene, dar cu siguranță desfășurarea evenimentelor din Marea Neagră interferează puternic cu interesele Turciei în zonă. Politica „zero conflicte cu vecinii”, de altfel o reflecție a celei formulate în 1931 de părintele spiritual al Turciei moderne, Mustafa Kemal „Ataturk”, sintetizată prin „pace acasă, pace în lume”, este pe cale să fie încercată de poziția periclitată a Turciei la Marea Neagră.
Conjunctura politico-militară creată de Rusia în peninsula ucraineană lovește în situația dificilă a etnicilor tătări vorbitori de limbă turcă din Crimeea, prinși în mijlocul tensiunilor inter-etnice izbucnite între ruși și ucraineni. În proporție de circa 12% în Crimeea, tătării crimeeni turcofoni reprezintă o sensibilitate aparte pentru moștenirea culturală turcă în zonă. Turcia și-a făcut clară poziția încă de la începutul conflictului mocnit din Crimeea, atunci când șeful diplomației turce, Ahmet Davutoglu, a vorbit clar și răspicat, pe 2 martie, într-o vizită la Kiev, despre faptul că Ankara este preocupată de situația tătarilor din această zonă. Odată cu escaladarea crizei, Turcia și-a nuanțat discursul diplomatic și-a afirmat că tătarii din Ucraina au nevoie de protecția Turciei. În paralel, populația turcă și-a manifestat în stradă sprijinul pentru tătarii crimeeni, organizând marșuri în Istanbul, Ankara sau Antalya. „Vocea străzii” a determinat verbal, ca în cadrul unui neoficial Tratat pentru definirea agresorului, că Federația Rusă se află acum în această postură. „Turcia ajută-ți frații!” și „Umăr la umăr împotriva dușmanului”, au fost doar câteva sloganuri ale protestatarilor adunați în fața impozantei clădiri a consulatului Rusiei aflate în Piața Taksim din Istanbul. La fel ca și basarabenii, tătarii din Crimeea au răni adânci în memoria colectivă cauzate de deportărilor sovietice și a procesului intensiv de deznaționalizare iar autoritățile de la Ankara sunt supuse și acestor presiuni interne de a intra în ecuația conflictului aflat în plină desfășurare, mai ales într-un an electoral în care vor avea loc atât alegeri locale, cât și prezidențiale.
Problema este cum o va face Turcia ținând cont de relația strânsă pe care o are cu Federația Rusă. Va onora revendicările interne și își va exercita influența într-o zonă în care a investit foarte mult pe linie culturală de la începutul anilor `90? Sau va aborda problema ca parte a unui stat angajat și pivot strategic al NATO în regiune? Ori va prefera să nu-și sacrifice relațiile economice atât de strânse cu Moscova? Despre acestea din urmă se poate afirma că au o dinamică specială, dar nu neapărat în sensul bun al cuvântului. Relațiile diplomatice au început să se dezghețe odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, dar au luat cu adevărat avânt în ultima decadă prin urcarea în fruntea Executivului de la Ankara a actualului premier Recep Erdogan. În tot acest timp, aceștia au avut nu mai puțin de 30 de întâlniri la nivel înalt în care cele două țări și-au consolidat cooperarea economică, dar nu au putut niciodată armoniza și partea politică a relației bilaterale. Dacă în 2012 schimburile comerciale dintre cele două țări se ridicau la 26 de miliarde de dolari, miniștrii de Externe Davutoglu și Lavrov promiteau să le ridice la 100 de miliarde în următorii doi, cu o Turcie care este dependentă de gazele și energia electrică din Rusia.
Nu aceeași înțelegere există în sfera politicii între cele două state. Chiar dacă în cadrul unei vizite a lui Erdogan la Sochi, pe 16 mai 2009, premierul turc vorbea despre responsabilitatea comună a Turciei și a Rusiei pentru stabilitatea în regiune (a Mării Negre) în cazul unor dosare precum Nagorno-Karabah, Orientul Mijlociu sau problema cipriotă, niciunul dintre acestea nu a consemnat vreun progres în ultimii cinci ani. În cadrul conflictului înghețat din Nagorno-Karabah aproape nimic nu s-a schimbat, cu toate că Turcia a recunoscut voalat genocidul armean ca un „act inuman” și „greșit”. În tot acest timp, Rusia și-a întărit relațiile cu Armenia, fapt însă care nu a influențat în niciun fel relația tensionată Erevan-Ankara. În Orientul Mijlociu, Turcia și Rusia se află pe poziții diametral opuse în dosarul sirian, acolo unde Moscova continuă să obțină beneficii în dreptul lui Bashar al-Assad, în detrimentul Turciei care susține opoziția politică și armată a regimului sirian. În ceea ce privește chestiunea cipriotă, Moscova are interese în sectorul bancar cipriot, acolo unde mulți dintre oligarhii ruși își țin averile în offshore-uri, iar Turcia nu vrea ca partea greacă a insulei să fie salvată de Rusia prin tot felul de injecții de capital sau ajutor în ceea ce privește tehnica pentru extracția hidrocarburilor din zona de coastă.
Cu toate acestea, Rusia știe că Turcia este fereastra ei spre Marea Mediterană și un factor de echilibru la Marea Neagră, datorită Tratatului de la Montreux din 1936 care dă dreptul Turciei să dețină controlul asupra strâmtorilor care leagă Marea Neagră de cea Marea Mediterană. Tocmai de aceea Rusia a dorit să testeze reacția Turciei, odată cu intrarea zilele trecute în Marea Neagră a distrugătorului USS Truxtun care va participa la o serie de exerciții comune cu forțele navale române și bulgare, trimițând avioane de recunoaștere. Imediat ce acestea s-au apropiat de spațiul aerian turc, Ankara a ridicat imediat avioane de vânătoare pentru interceptarea aeronavei ruse. Prin acest gest, Turcia și-a declarat practic intențiile de a fi alături de aliații săi din NATO la Marea Neagră pentru orice fel de scenariu, inclusiv unul militar. În acest joc încordat, Moscova trebuie să țină piept unei coaliții formate din primele două armate din NATO – SUA și Turcia – precum și tuturor țărilor riverane la Marea Neagră din diverse posturi care nu văd deloc cu ochi buni sintagma „lacului rusesc”. În ceea ce privește Turcia, cifrele oferite de un studiu recent al Institutului pentru Studierea Problemelor Păcii și ale Războiului din Stockholm, analistul Hurhan Yentürk arată că Turcia și-a dublat cheltuielile cu înarmarea, din 2006, de la circa 11,5 miliarde de lire turcești (circa 5,75 miliarde de dolari) la 20,6 miliarde de lire (10,3 miliarde de dolari), în 2013. Banii au fost alocați numai pentru Ministerul turc al Apărării. Portalul globalfirepower.org, specializat în analiză militară, opinează însă că bugetul tuturor instituțiilor domeniul apărării s-a ridicat anul trecut la 18,2 miliarde de dolari și a plasat armata turcă, în baza a nu mai puțin de 50 de indici, pe poziția a opta în lume ca forță, într-un top dominat de SUA și apoi de Rusia. Cu un astfel de bagaj soft și hard power, Turcia nu poate fi exclusă din jocul intereselor de la Marea Neagră iar Moscova trebuie să fie nu numai atentă la reacția Bruxellesului și Washingtonului în privința invadării Crimeei, ci va trebui să ia în calcul și centrul multivectorial de putere de la Ankara. Deocamdată, Turcia se înscrie în tiparele întregii comunități internaționale la nivel de discurs diplomatic, fără a renunța în subsidiar la agenda intereselor proprii față de Crimeea și echilibrul puterii la Marea Neagră, fapt deloc de neglijat pentru Moscova și ambițiile sale de a-și păstra intact brâul de securitate în zona răsăriteană a Europei, dar și în Caucaz.
de Madalin Necsutu | feb. 9, 2014 | Asia Centrală, Caucaz, Federatia Rusa, Info Caspica, Info Militar, Marea Neagra, Minoritați, R. Moldova, România, Știri, Turcia, UE, Uncategorized @ro
Presedintele Romaniei, Traian Basescu, si omologul sau turc, Abdullah Gul, la Ankara
Este o întrebare la care Bucureștii ar trebui să reflecteze poate mai mult decât o fac în prezent. Asta a susținut și președintele Traian Băsescu în vizita de stat pe care a efectuat-o cu doar câteva zile în urmă la Ankara. Cu prerogative puternice în zona politicii externe, șeful statului a menționat clar și răspicat că în linia politicii externe a României este inclus sprijinul pentru aderarea Turciei la UE. Practic, această mențiune se înscrie în paralele în cadrul eforturilor de lobby ale României pe lângă Bruxelles pentru Republica Moldova. Cu toate că pentru această țară sprijinul ține de puternice sensibilități de ordin istoric, cultural și identitar, în această ecuație Turcia trebuie sprijinită cel puțin la fel de tare. De ce? Turcia este putere emergentă din punct de vedere economic, poziționându-se pe locul 17 în lume ca nivel de PIB. Forța economică a Turciei se transmite automat în zona militară, acolo unde Turcia deține cea de-a doua armată din cele 29 de state care formează Alianța Nord-Atlantică, cu un număr de 495.000 de soldați, de două ori mai mulți decât are Franța, țară care îi urmează în acest clasament. Datorită celor două componente de bază, Ankara a putut să-și dezvolte în ultimul deceniu o politică multivectorială și să își promoveze interesele atât în zona Orientului Mijlociu, Africa de Nord sau Asia centrală. Poziția sa strategică pivotantă îi permite să aibă relații comerciale strânse cu toate zonele geografice din proximitatea ei, fapt ce i-a adus renumele de „Tigru Euroasiatic”.
Pentru România este importantă poziția în curs de întărire la Marea Neagră pe care o are în prezent Turcia, stat despre care se poate afirma cu lejeritate că este al doilea jucător ca relevanță în bazinul Mării Negre și poate singurul care poate într-adevăr contrabalansa influența Rusiei în această zonă. La fel de semnificativ este și faptul că România conlucrează cu Turcia deja în cadrul sistemului american antirachetă, acolo unde urmează a fi amplasat radarul scutului. Odată cu mutarea personalului bazei aeriene americane de la Manas din Kîrghîzstan, la Mihail Kogălniceanu în România, prezența forțelor americane în zona Mării Negre va fi una și mai solidă, alături de ce circa 5.000 de soldați americani instalați în sudul Turciei, la baza aviatică a SUA de la Incirlik. De altfel, șeful statului român a dat un semnal puternic în ceea ce privește interoperabilitatea sistemelor militare ale Turciei și ale României, atunci când la finalul vizitei sale la Ankara, aceasta a simulat un zbor cu un aparat F-16. Aceste avioane urmează să intre în curând și în dotarea armatei române din 2016 și urmează să asigure misiuni de poliție aeriană pentru flancul sud-estic al NATO.
Nu mai puțin important este faptul că această colaborare politico-militară ar putea constitui un factor extrem de important în privința Republicii Moldova, țară al cărui teritoriu este presărat cu puncte etnice de presiune care pot fi apăsate oricând de factori externi. Fapt cert care poate fi urmărit cu ochiul liber la nivel societal și politic peste Prut. Turcia are o influență importantă în zona găgăuză a Republicii Moldova prin prisma populației de origine turcică, dar de religie creștină. La rândul său, Turcia și-a propus dublarea în următorii câțiva ani a volumului de schimburi comerciale cu Republica Moldova la circa un miliard de dolari anual, deci ar avea și un interes economic sporit față de această zonă. Același lucru și l-a propus și România care în prezent are un volumul de comerț bilateral cu Turcia de 6 miliarde de dolari, iar în următorii ani ținta este de atingere a cuantumului de 10 miliarde de dolari, în condițiile în care deja Turcia este cel mai important partener de afaceri al României din afara Uniunii Europene.
În ciuda turbulențelor politice interne din prezent, Turcia nu a abandonat niciodată drumul său european. Chiar săptămâna trecută premierul Recep Erdogan a realizat un mini-turneu diplomatic la Bruxelles, Berlin și Paris, principalele capitale care dau ora exactă în UE. Anul 2014 reprezintă de asemenea marcarea a jumătate de secol de la intrarea în vigoare, la 1 decembrie 1964, a Acordului de asociere dintre Turcia și Comunitatea Economică Europeană (CEE), precursoarea UE. Recent, la Bruxelles, președintele CE Jose Manuel Barroso i-a spus premierului Erdogan cum că statul de drept și independența justiției sunt precondiții esențiale ale intrării în UE. Același mesaj l-a avut și președintele Traian Băsescu, zilele trecute, la Ankara, atunci când a fost întrebat la un forum economic româno-turc despre ce anume trebuie să facă Turcia pentru a-și grăbi pașii spre UE. Băsescu a replicat că, în negocierile cu UE, României i-a fost cel mai dificil să negocieze capitolul „Justiție” și că și acum țara noastră are multe probleme neîncheiate, fapt pentru care plătește un important preț politic prin intermediul unor proiecte de țară blocate, precum aderarea la spațiul Schengen.
Nu în ultimul rând, șeful statului le-a explicat voalat autorităților de la Ankara că UE este „o monedă cu două fețe” și că nu tot ce se vrea de la Bruxelles se compensează în partea beneficiilor pentru membrii UE. Așadar, Turcia va trebuie să trateze abil cu UE și să nu se aștepte la rezulte imediate, chiar și după ce se consideră că a încheiat anumite capitole de negociere. Cu toate acestea, chiar dacă România nu este tocmai în primul eșalon al vocilor în UE, Turcia se poate bizui pe sprijinul României la Bruxelles și poate de aceea ar fi important ca, pentru toate motivele expuse mai sus, lobby-ul Bucureștilor pentru Ankara la UE să se apropie ca intensitate de cel făcut pentru Chișinău. Într-o poză mai mare, România va fi cea mai câștigată. La fel, UE va putea să vorbească apoi din nou de securitate energetică și rute energetice alternative după fiasco-ul Nabucco. Un eșec contorizat în urma unui joc dur cu Ankara, cu reverberații la Baku și în general în zona Caspică, singura sursă viabilă de energie pentru UE ca alternativă la gazul rusesc. Iar concesiile politice făcute pentru Turcia, comparativ cu Rusia, vor avea cu siguranță un cu totul alt preț.
de Madalin Necsutu | iun. 13, 2013 | Asia Centrală, Balcani, Caucaz, Federatia Rusa, Minoritați, R. Moldova, România, Ucraina, UE, Uncategorized @ro
Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, Kiril
Politica duala a Bisericii Ortodoxe Ruse si agresivitatea cu care actioneaza pe mai multe planuri pentru a-si recastiga influenta in societatea rusa a ajuns obiect de studiu pentru sociologii de la Moscova. In plan extern, aceasta influenta in crestere se manifesta in tot spatiul religios al fostei Cortine de Fier iar cea mai apriga lupta pentru castigarea de enoriasi se duce in prezent in Ucraina, Polonia, dar si in zona Balcanilor cu radacini slave. Cel mai nou scandal de la Moscova privind tendintele expansive ale Bisericii Ortodoxe Ruse se afla in plina desfasurare. Fizica si teologia sunt doua stiinte greu de combinat iar incercarea de deschidere a unui departament de teologie la prestigiosul institut rus pentru fizica atomica a starnit ample proteste si dispute verbale intre oamenii de stiinta si clerici, subliniind tensiunile in crestere dintre partea religioasa si cea ce tine de secularism a societatii ruse, a relatat RIA Novosti. Departamentul de teologie ar trebuie sa fie deschis in aceasta toamna la Universitatea Nationala de Cercetari Atomice din Moscova, cea de-a treia institutie de invatamant din Rusia, potrivit unui sondaj de anul trecut realizat de saptamanalul „Expert”. Planul are numerosi critici care acuza ca ar si o incalcare a educatiei seculare de catre Biserica Ortodoxa Rusa, institutie care joaca un rol tot mai crescut in viata publica inca de la caderea comunismului si a Uniunii Sovietice in 1991. Pe de cealalta parte, reprezentantii bisericii argumenteaza ca departamentul nu s-ar concentra de fapt pe teologie in forma clasica, ci mai degraba pe teme mai generale ale umanitatii si ca ideea ar fi venit chiar din sanul conducerii acestei universitati.
Lobby puternic
Mai multe universitati din Occident, inclusiv Harvard si Oxford, au departamente in relatie cu teologia, chiar si seminarii si scoli de aprofundare a notiunilor despre divinitate. Cu toate aceastea, sectiile respective au fost fondate intre secolele 15 – 19, atunci cand dominatia crestinatatii in acele tari era de neclintit. De la venirea in fruntea Bisericii Ortodoxe Ruse a patriarhului Kiril in 2009, biserica si-a intensificat campania de a implica biserica in viata publica. Acesta a facut un lobby puternice pentru introducerea preotilor in Armata Rusa si a orelor de religie in scoala, a declarat pentru RIA Novosti Roman Lunkin, sociolog specializat in probleme religioase. Patriarhul Kirill a fost unul dintre cei mai ferventi sustinatori ai presedintelui Vladimir Putin in timpul alegerilor controversate din 2012. Legaturile dintre Kremlin si Biserica Rusa sunt contestate de multi intelectuali si cei din patura de mijloc a societatii ruse, cei care de altfel au si sustinut protestele anti-guvernamentale. Cel mai bun exemplu al conflictului dintre sustinetorii liberali si cei conservatori a fost punerea inchisoare a trei dintre membrele trupei de punk-rock, Pussy Riot. Nu mai putin de 13% din rusi se declara atei, in timp ce proportia crestin-ortodoxilor se mentine la 41%, potrivit unui studiu facut la scara larga de catre institutul de sondaj independent Sreda, specializat in probleme religioase.
„Patriarhul anti-Net”
In timp ce Biserica Rusa cauta sa-si extinda influenta in viata publica a cetatenilor rusi, Patriarhul Kiril are planuri importante si in cazul unei reforme internet. Dusman declarat al Internetului, Kiril, a declarat ca monahii nu trebuie sa se foloseasca de internet, pentru a se feri de tentatii. El este de parere ca viata monahala nu trebuie sa se adapteze in niciun fel conditiilor moderne de viata, potrivit Lenta.ru. n prezent, o mare tentatie este internetul. Multi calugari procedeaza, in opinia mea, absolut lipsit de intelepciune: pe de o parte, ei se retrag din lume, pentru a-si crea conditii bune pentru salvare (a sufletului), insa pe de alta parte isi iau telefonul mobil si incep sa intre pe internet, unde, dupa cum stim, sunt multe tentatii si lucruri pacatoase’, a declarat Patriarhul Kirill, in timpul intrevederii avute cu monahii manastirii Zografu de pe muntele Athos. Cand un calugar ia in mana telefonul mobil, pentru a se conecta la internet, el ar trebui sa se gandeasca daca merita sa se afle la manastire’, a spus capul Bisericii Ortodoxe Ruse. De asemenea, in luna martie a acestui an, Biserica Ortodoxa Rusa i-a indemnat pe credinciosi sa se abtina in timpul Postului Mare nu doar de la produse lactate si carne, ci si de la utilizarea retelelor de socializare.
Cyber-cruciada
La inceputul anului, Kirill a declarat razboi internetului si demarat o ampla „cyber-cruciada”. Motivul a fost determinat de ingrijorarea sa fata de numarul mare de postari anti-biserica de pe internet si a declarat ca Biserica Ortodoxa Rusa pe care o conduce va deveni mult mai activa pe retele sociale pentru a grai adevarul in fata enoriasilor sai. „Blogurile si retele sociale ne dau noi oportunitati pentru misiunea noastra crestina in vremuri in care Biserica se afla sub asediu mai intens ca inainte”, a declarat Kiril. „Sa nu fim prezenti acolo inseamna a arata neputinta si lipsa de interes pentru salvarea fratilor nostri”, a continua acesta. „Acum ca mass-media sociala arata un mare interes, desi nu intotdeauna unul foarte vocal, in viata bisericii, datoria noastra este de converti acest interes intr-o cauza buna pentru a crea conditiile ca tinerii sa il cunoasca pe Cristos, de a cunoaste adevarul despre viata oamenilor din interiorul bisericii”, a declarat patriarhul rus, Kiril. El a adaugat ca atunci cand o persoana este interesata de o cautare pe internet despre viata clericala, el afla o gramada de minciuni, ipocrizie si ura. Declaratiile lui Kiril au fost rostite la o reuniune a Consiliului episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse ce a avut loc la Catedrala Iisus Hristos Mantuitorul din centrul Moscovei. „ Acestea sunt rezultatele vizibile ale activitatii inamicului uman”, a completat acesta. Patriarhul Kiril le-a comunicat preotilor ca misiunea lor pe internet trebuie sa fie complementara cu cea desfasurata obisnuit cu enoriasii si nu sa o inlocuiasca. In ultima vreme, criticile la adresa Bisericii s-au inmultit in Rusia, acolo unde aparut acuzatii referitoare la ipocrizia clerului si la faptul ca au devenit extrem de bogati. Oficialii Bisericii Ortodoxe Ruse, credinciosii si sustinatorii ei s-au plans de faptul ca mass-media rusa ar duce o campanie de denigrare a acestei biserici. La acel moment, Kiril i-a indemnat pe preoti sa foloseasca in mod activ internetul pentru misiunea lor crestina.
de Madalin Necsutu | mai 22, 2013 | Asia Centrală, Federatia Rusa, Info Militar, Orientul Mijlociu, Știri, UE, Uncategorized @ro
Chiar daca Rusia s-a afirmat inca din 2011 ca cel de-al doilea exportator de armament la nivel mondial, problemele industriei de aparare din aceasta tara sunt inca unele foarte mari iar liderii de la Moscova incearca sa le regleze din mers. Chiar daca diplomatia rusa lucreaza intens si obtine contracte multe pentru livrarea de armament, industria rusa este inca una in incapacitate de a face fata din punct de vedere tehnologic si mai ales al credibilitatii la livrare. Premierul rus Dmitri Medvedev a cerut, miercuri, industriei ruse de armament sa ofere ofere arme superioare celor din Occident, relateaza RIA Novosti. „Este esential sa oferim arme are sunt superioare in comparatie cu cele ale concurentilor din toata lumea si urmariti atent intarirea relatiilor de cooperare in principal cu partenerii nostri din cadrul Organizatiei Tratatului de Securitate Colectiva (CSTO, contraponderea NATO in plan militar – n.r.)”, a declarat Medvedev. Premierul rus si-a facut aparitia la aniversarea a 60 de ani de la fondarea sistemului militar rus si de cooperare tehnica cu state straine. Industria de armament a Rusiei s-a bucurat de un mare succes in ultimii ani, ceea ce a facut ca aceasta tara sa ajunga in topul celor mai mari exportatori de armament pe plan mondial, a mai spus oficialul rus. „S-a facut o treaba excelenta ce a permis tarii sa ajunga in varful exporturilor de arme si echipament militar iar gama de produse s-a imbogatit, la fel ca si baza de clienti straini”, a mai spus seful Executivului de la Moscova. Valoarea exporturilor de armament rusesc a atins 15,2 miliarde de dolar in 2012, cu 12% mai mult decat in anul precedent, declara in luna aprilie liderul de la Kremlin, Vladimir Putin. Putin a mai spus ca in prezent Rusia livreaza arme si echipament militar pentru 66 de tari si ca are deja semnate angajamente de cooperare tehnica cu 85 de tari iar portofoliul de comenzi pentru produse de aparare se ridica in prezent la 46,3 miliarde de dolari. India ramane cel mai important client pentru Rusia, de unde cumpara 80% din produsele sale militare, potrivit unor surse militare independente. In timp ce performanta Rusiei ca exportator s-a imbunatatit, cea a industriei interna de armament nu a fost impresionanta. Vicepremierul Dmitri Rogozin, cel care supravegheaza aceasta industrie, a criticat in mod repetat sectorul pentru livrari intarziate si pentru supra-taxare a produselor, dar si pentru coruptia de la nivel managerial. Marti, presedintele Vladimir Putin a numit un nou sef la conducerea companiei de stat United Shipbuilding Corporation cu misiunea clara de lamuri problema intarzierii livrarilor de nave de lupta pentru fortele militare ale Marinei.
„Victimele” industriei de aparare
Problemele din industria de armament a Rusiei sunt unele mai vechi si au lasat in ultimii ani si „victime politice”. In toamna anului trecut, fostul ministru rus al Apararii, Anatoli Serdiukov, avea sa fie demis de catre Putin. La sfarsitul lui octombrie, mai multe anchete au fost deschise asupra activitatii unei societati controlate de minister, Oboronservis, pentru frauda comisa in timpul vanzarii unor bunuri imobiliare, a unor terenuri şi a unor actiuni ce ii apartin. Potrivit comitetului de ancheta rus, intr-o prima faza anumiti responsabili ai ministerului alegeau bunurile imobiliare cele mai prestigioase gestionate de societate. Investeau in acestea sume enorme de bani provenind din bugetul rus, dupa care le revindeau prin intermediul unor companii afiliate Oboronservis la preturi inferioare celor de pe piata. Conform primelor informatii, prejudiciul adus de vanzarea a doar opt bunuri imobiliare se ridica la trei miliarde de ruble (74 de milioane de euro), a indicat comitetul. Oboronservis, creata in 2008 printr-un decret al Kremlinului, are atributii foarte diverse, mergand de la mentenanta unor echipamente ale armatei pana la publicare unor opere ale ministerului şi organizarea aprovizionarii trupelor.
Lupte interne pentru afacerile cu armament
Analistii de la Moscova sunt de parere ca Serdiukov a fost inlaturat din cauza unui lupte tot mai intense in culise pentru distribuirea a circa 750 de miliarde de dolari pe care Kremlinul intentioneaza sa ii cheltuiasca pentru cumpararea de noi arme pana in 2020. Serdiukov a cerut o calitate mai mare si preturi mai mici pentru industria militara, refuzand deseori luni de zile sa semneze noi contracte. El i-a criticat pe producatorii de arme ca fac in continuare modele din epoca sovietica in loc sa dezvolte noi arme, nemultumindu-i pe liderii din aceasta industrie cu puternice legaturi la Kremlin. Sub conducerea lui Serdiukov, armata a cumparat nave de atac de la Franta de tip Mistral, drone israeliene, vehicule blindate italiene si alte arme de la producatori din strainatate. In fapt, Kremlinul suspecteaza ca Serdiukov ar fi primit in nume personal comisioane mari pentru semnarea acestor contracte, fapt ce l-a determinat pe Putin sa-l demita imediat, desi era unul dintre cei mai influenti oameni de la varful Rusiei. Dupa demiterea sa si instalarea lui Sergei Soigu la carma Ministerului rus al Apararii, multe dintre punctele de reforma din aparare ale lui Serdiukov au fost schimbate de noul minister. De asemenea, contractele militare cu strainatatea au fost stopate pentru ca industria autohtona de armament sa primeasca o noua gura de oxigen. Cel mai criticat contract de armament cu strainatatea a fost cel cu Franta, in valoare de 1,2 miliarde de dolari, pentru patru nave de tip Mistral care ar urma sa intre in componenta fortelor navale ruse, inclusiv a celor din Marea Neagra din portul ucrainean de la Sevastopol.
Coruptie in sistemul militar rus
Dar nu numai cu intarzieri in livrarea produselor militare se confrunta Kremlinul. Amploarea fenomenului de coruptie in armata rusa s-a dublat in anul 2012, atingand nivelul de 7,5 miliarde de ruble (187 de milioane de euro), anunta departamentul militar al Comisiei ruse de ancheta, conform unui raport publicat in luna martie si citat de agentia RIA Novosti. Conform raportului, numarul cazurilor de coruptie a crescut cu 8,4%, dar sumele s-au marit de 2,5 ori. “Amploarea cazurilor de coruptie suscita preocupare”, a declarat directorul acestui departament, generalul Aleksandr Sorocikin.in 2011, prejudiciul actelor de coruptie a fost de aproximativ trei miliarde de ruble (75 de milioane de euro). Din cauzele expuse mai sus, Rusia se afla intr-o situatie paradoxala de a fi in topul exportatorilor mondiali de armament, dar fara a exista o sincronizare prea buna intre semnarea contractelor militare si seriozitatea cu care sunt ele onorate, o chestie ce in timp va stirbi in acest succes pe care Rusia il raporteaza de cativa ani de zile.
Nu mai este niciun dubiu. Dacă statele din partea răsăriteană a Europei vor să își asume viitorul politic în Uniunea Europeană, acestea au nevoie de a intra din punct de vedere al puterii disuasive, într-un parteneriat aprofundat cu NATO. Vorbim aici de Ucraina și Republica Moldova. Chiar dacă nu pot deveni membre peste noapte, acestea trebuie să continue întărirea relațiilor cu NATO, bloc militar care are la rândul său nevoie de a reinventa și de muta cursul acțiunilor din Orientul Mijlociu înspre acest „butoi de pulbere” numit Europa de Est. Dacă în ultimele decenii NATO și-a depus eforturile în zona menținerii păcii și a acțiunilor antiteroriste, Alianța trebuie să-și îndrepte fața cu adevărat spre articolul 5 al Tratatului. Mutarea atenției Alianței în ultimele decenii de la acest principiu esențial a fost cauzată de atenția sporită asupra unor amenințări precum extremismul religios și cel politic. Însă, acum, NATO se află în fața unei noi provocări de reinventare care, în fapt, înseamnă reîntoarcerea la principiile de bază a constituirii Alianței în 1949. NATO are nevoie de consolidarea flancurilor sale nevralgice și de întărirea relațiilor cu partenerii din astfel de zone. De altfel și directorul Gazeta Wyborcza, Adam Michnik, atrăgea recent atenția asupra faptului că atitudinea Occidentului de a închide ochii la agresiunea Rusiei asupra Europei de Est ar viola explicit suveranitatea unor țări precum Ucraina, Republica Moldova, Georgiei, dar și Letoniei. El mai explică că țările UE trebuie să abordeze frontal subiectul și să nu mai ocolească cu vederea tendințele imperialiste ale Kremlinului, condus de Vladimir Putin. În ceea ce privește livrarea de armament și contractele militare ale țările UE, și mai ales cele ale NATO, cu Rusia trebuie să fie stopate.
