Recenta decizie a plenul reunit al celor două Camere ale Parlamentului român prin care a adoptat, cu o majoritate largă de voturi, o rezoluţie privind perspectiva europeană a Republicii Moldova, Ucrainei, Georgiei şi Balcanilor de Vest, demonstrează încă odată atașamentul statului român față de ideea extinderii blocului comunitar.
Prin această rezoluţie, Parlamentul român îşi reiterează sprijinul deplin pentru avansarea integrării europene a Ucrainei, Republicii Moldova şi a Georgiei.
Totodată, susţine adoptarea unei decizii pozitive a Consiliului European privind deschiderea negocierilor de aderare la UE cu Republica Moldova şi Ucraina, ţinând cont de „eforturile şi progresele clare şi substanţiale înregistrate de cele două state în implementarea recomandărilor” CE, precum şi de angajamentul UE pentru sprijinirea acestor ţări în parcursul european.
Conform rezoluţiei, Parlamentul român îşi reiterează disponibilitatea de a coopera şi de a acorda sprijin Parlamentelor statelor candidate şi potenţial candidate pentru avansarea proceselor de aderare. În textul rezoluţiei se invocă dreptul oricărui stat suveran de a decide cu privire la politica sa externă şi la aranjamentele de securitate corespunzătoare intereselor naţionale.
Anterior, șefa diplomației române, Luminița Odobescu, preciza că pe fondul agresiunii militare în curs de desfășurare a Federației Ruse împotriva Ucrainei, în vecinătatea strategică a UE, extinderea Uniunii Europene ar trebui să fie redinamizată ca o parte importantă a setului de instrumente al UE pentru a răspunde în mod corespunzător la evoluțiile geopolitice dramatice și fără precedent.
Șeful diplomației române a subliniat, totodată, poziția României favorabilă continuării accelerate a procesului de extindere a UE, bazat pe meritele proprii ale candidaților, în paralel cu procesul instituțional intern necesar pentru a pregăti Uniunea să primească noi membri.
În permanență, ministrul Luminița Odobescu a reiterat, în numele statului român, sprijinul pentru adoptarea, până la finalul acestui an, a deciziilor necesare deschiderii negocierilor de aderare cu Ucraina și Republica Moldova, în conformitate cu realizările remarcabile ale celor doi candidați recunoscute de către Comisia Europeană prin evaluările pozitive publicate la 8 noiembrie 2023.
“Nu vorbim în termeni de “geopolitică” versus “merite”. Este adevărat că argumentele geopolitice în favoarea extinderii sunt chiar mai puternice astăzi decât erau acum 20 de ani. Dar extinderea nu se referă doar la geopolitică. Uniunea noastră este, în primul rând, o comunitate de valori, principii și norme comune. Voința politică, orientarea strategică europeană și asumarea valorilor UE sunt și mai relevante astăzi, deoarece au apărut noi provocări. În al doilea rând, într-o notă mai largă, această dezbatere nu este nici despre extindere versus evoluția internă a UE. Noi le considerăm complementare. În al treilea rând, extinderea este un proces benefic pentru UE și pentru actualele sale state membre. Ca atare, sunt convinsă că o UE extinsă are potențialul de a fi un actor mai puternic și mai relevant pe plan mondial”, menționa ministra Odobescu.
Federația Rusă a răspuns dur susținerii partenerilor occidentali pentru Reăublica Moldova și Ucraina. Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a declarat, la reuniunea OSCE de la Skopje că Republica Moldova este „următoarea victimă a războiului hibrid declanşat de Occident împotriva Federaţiei Ruse” într-un discurs în care a acuzat, de asemenea, Occidentul că distruge Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
Ministrul rus de externe a spus că Occidentul duce un „război hibrid” împotriva Rusiei şi a declarat că Uniunea Europeană a devenit un „proiect politic agresiv”. În acest context, el a menţionat Republica Moldova şi a acuzat Occidentul că a „torpilat” planul rusesc de soluţionare a conflictului transnistrean propus în urmă cu 20 de ani, iar acum „ucide” formatul de negocieri „5+2”.
Dacă altădată Republica Moldova nu ar fi răspuns acestor declarații, actualul ministru de Externe, vicepremierul Nicu Popescu a cerut din nou Federaţiei Ruse să-şi retragă trupele de pe teritoriul Republicii Moldova. Odată retrase trupele ruseşti, a subliniat şeful diplomaţiei de la Chişinău, vor fi create condiţii favorabile pentru rezolvarea „exclusiv paşnică” a conflictului transnistrean.
„Încă de la începutul invaziei brutale a Federației Ruse împotriva Ucrainei, în Moldova am resimțit întreg arsenalul de tentative de destabilizare pe care Rusia l-a declanșat împotriva noastră”, a declarat, la rândul său, pe canalul de telegram #MAEIExplică, Igor Zaharov, consilierul pe comunicare al ministrului de externe Nicu Popescu.
„Declarațiile Rusiei, fie ele de astăzi sau din ocazii anterioare, se înscriu în șirul acțiunilor ostile pe care Federația Rusă încearcă să le implementeze față de țara noastră de-a lungul ultimilor 30 de ani. Din fericire, în tot acest timp, statele partenere din occident ne-au fost alături, ajutându-ne să depășim cu succes aceste amenințări”, a mai menționat acesta.
„Luând în calcul că ministrul Lavrov a ajuns totuși la reuniunea ministerială OSCE, sperăm că mesajul nostru – clar și tranșant – va fi înțeles și de el: Republica Moldova merge, ireversibil, pe calea europeană iar astăzi, mai mult ca niciodată, insistăm pe retragerea imediată și necondiționată a trupelor ruse din teritoriul nostru” a mai precizat Igor Zaharov.
Conflictul din Gaza și permanentizarea conflictului din Ucraina readuc treptat Turcia în centrul preocupărilor geopolitice ale blocului comunitar. Înaltul reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe şi politica de securitate, Josep Borrell, şi comisarul european pentru vecinătate şi extindere, Oliver Varhelyi, au propus celor 27 de state membre ale UE reluarea dialogului la nivel înalt cu Turcia şi ameliorarea cooperării cu această ţară în domenii de interes comun cum ar fi migraţia, energia, comerţul sau acordarea vizelor pentru cetăţenii turci.
Foto: Facebook
Impas proporțional
Turcia este candidată la aderarea la Uniune din 1999, dar negocierile sunt blocate din 2018, reaminteşte agenţia.
În contextul acestui „impas”, cei doi oficiali europeni au sugerat mai multe măsuri. Varhelyi consideră că statele europene ar putea elibera vize cu intrări multiple, pe durate mai lungi cetăţenilor turci, aşa cum solicită de mai mult timp Ankara. De asemenea, ar putea fi „modernizat” acordul de uniune vamală între Turcia şi UE. Comisarul a subliniat că volumul comerţului între cele două părţi a ajuns la circa 200 de miliarde de euro anual, „un record”.
Borrell şi Varhelyi au insistat că reluarea dialogului şi a cooperării trebuie să aibă loc „etapă cu etapă”, în mod „proporţional”, şi trebuie să se poată reveni în orice moment asupra paşilor făcuţi.
În contextul războiului din Ucraina, UE doreşte să discute cu Turcia şi despre cea mai bună modalitate de a împiedica Rusia să ocolească sancţiunile occidentale, au arătat ei. Turcia, membră a NATO, controlează accesul în Marea Neagră şi a refuzat până acum să adopte sancţiuni împotriva Rusiei.
Înainte de a fi aplicate, recomandările trebuie aprobate de statele membre, urmând să ridice alte probleme pentru politica internă din multe state.
Bomba Gaza
Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan a salutat armistiţiul în războiul din Gaza şi schimbul de ostatici şi prizonieri între Israel şi mişcarea islamistă palestiniană Hamas, vorbind despre o „oprire temporară a vărsării de sânge” în enclavă.
Turcia, care susţine o soluţie cu două state la acest conflict vechi de decenii, a criticat puternic Israelul pentru atacul său terestru şi aerian asupra Fâşiei Gaza, lansat ca represalii pentru atacul Hamas de la 7 octombrie, în care aproximativ 1.200 de persoane au fost ucise şi alte 240 luate ostatice.
„Vedem schimburile de ostatici, pauza umanitară ca pe o evoluţie pozitivă în ceea ce priveşte oprirea vărsării de sânge”, a spus Erdogan.
Adresându-se parlamentarilor, Erdogan a criticat atacul de represalii al lui Benjamin Netanyahu, adăugând că premierul israelian va fi amintit ca „măcelarul din Gaza”.
„Declaraţiile guvernului Netanyahu ne reduc speranţele că pauza umanitară poate fi transformată într-o încetare durabilă a focului”, a adăugat Erdogan, fără a da detalii, reiterându-şi opinia că în Gaza ale loc un genocid.
El a spus că va discuta despre situaţia din Gaza în timpul unei vizite în Dubai la sfârşitul acestei săptămâni, adăugând că Ankara va intensifica eforturile diplomatice pentru o încetare completă a focului şi schimburi de ostatici în zilele următoare.
Spre deosebire de majoritatea aliaţilor săi occidentali şi de unele state din Golf, Turcia, membră a NATO, nu consideră Hamas ca fiind grupare teroristă. Turcia găzduieşte unii membri ai mişcării, dar, în acelaşi timp, nu a luat măsuri pentru a reduce legăturile comerciale sau din domeniul energiei cu Israelul. Nicio mare companie turcă nu a luat decizia de a-şi muta afacerile.
Foto: wikipedia
Manevra suedeză
Turcia ar urma să ratifice aderarea Suediei la Alianţa Nord-Atlantică ”în câteva săptămâni”, a declarat miercuri ministrul suedez de externe, Tobias Billstrom, citând o declaraţie a omologului său turc, Hakan Fidan.
„Am avut o întâlnire bilaterală cu colegul meu, ministrul de externe (turc)… în care mi-a spus că se aşteaptă ca ratificarea să aibă loc în câteva săptămâni”, le-a declarat Tobias Billstrom jurnaliştilor înainte de o reuniune a miniştrilor de externe ai NATO.
„Ministrul turc de externe (Hakan Fidan) nu a oferit o dată, însă a spus că ‘în câteva săptămâni’. El se aşteaptă ca ratificarea aderării Suediei la NATO să aibă loc în câteva săptămâni”, a declarat Tobias Billstrom.
Suedia, împreună cu Finlanda, au decis să solicite aderarea la NATO, după o lungă perioadă de nealiniere militară, ca răspuns la invazia rusă pe scară largă din Ucraina din februarie 2022, aminteşte dpa.
În octombrie, preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan şi-a semnalat disponibilitatea de a pune capăt opoziţiei faţă de acceptarea Suediei în rândurile aliaţilor, dar parlamentul de la Ankara încă nu a ratificat aderarea Stockholmului. În timp ce Helsinki s-a alăturat oficial alianţei militare în aprilie, Stockholm încă aşteaptă să devină membru oficial – în ciuda îndeplinirii cerinţelor Ankarei, după cum a subliniat Stoltenberg.
Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a lansat, la rândul său, un apel către Turcia pentru a ratifica aderarea Suediei la Alianţa Nord-Atlantică ”cât mai curând posibil”.
”Suedia şi-a ţinut promisiunile şi acum a venit timpul ca Turcia să finalizeze procesul de aderare” a ţării nordice, a declarat Stoltenberg într-o conferinţă de presă la Bruxelles, în ajunul reuniunii miniştrilor de externe din ţările aliate.
Jocuri de culise
Comisia de afaceri externe a parlamentului turc a decis la jumătatea acestei luni să aibă discuţii suplimentare asupra proiectului de lege privind aprobarea aderării Suediei la NATO, după o dezbatere de câteva ore, amânând un proces aflat deja în aşteptare de 18 luni.
Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan a înaintat proiectul de lege parlamentului spre ratificare în urmă cu o lună, într-o decizie salutată de NATO şi Stockholm. Proiectul trebuie să fie aprobat de comisia parlamentară pentru afaceri externe înainte de votul în plenul parlamentului, după care preşedintele Erdogan urmează să promulge legea.
La câteva luni după începerea agresiunii ruse în Ucraina în februarie 2022, Suedia şi Finlanda au prezentat cereri oficiale de aderare la NATO.
Aderarea Finlandei s-a produs în aprilie, dar candidatura Suediei a fost blocată de Turcia şi Ungaria. Majoritatea statelor membre ale Alianţei Nord-Atlantice au ratificat rapid protocolul de aderare a Suediei, însă Ankara a invocat temeri legate mai ales de cooperarea în domeniul securităţii.
După presiuni care au durat mai multe luni, Erdogan afirmase, după summitul de la Vilnius din 11-12 iulie, că în luna octombrie va înainta parlamentului turc, la reluarea activităţii acestuia după vacanţa de vară, dosarul ratificării aderării Suediei la NATO.
Capcana Eurofighter
Turcia a început discuţii cu state europene în vederea achiziţiei a 40 de avioane Eurofighter Typhoon, după ce a constatat că solicitarea sa de a cumpăra avioane F-16 din SUA ar putea să nu se concretizeze, a indicat recent o sursă din Ministerul turc al Apărării.
Ministrul turc al apărării, Yasar Guler, a afirmat săptămâna trecută că ţara sa poartă discuţii cu Marea Britanie şi Spania pentru a cumpăra avioane Eurofighter Typhoon, deşi Germania are obiecţii.
Guler avea această chestiune pe agenda convorbirilor sale de la Ankara cu omologul său britanic Grant Shapps, a menţionat sursa citată, adăugând că Turcia doreşte să cumpere versiunea cea mai nouă şi cea mai avansată de Eurofighter.
Turcia, ţară membră a NATO, a cerut în octombrie SUA să autorizeze achiziţia a 40 de avioane F-16 de la Lockheed Martin şi 79 de kituri pentru modernizarea avioanelor sale de luptă. Administraţia preşedintelui Joe Biden susţine tranzacţia, în valoare de 20 de miliarde de dolari, dar aceasta întâmpină opoziţie în Congres, pe fondul întârzierii de către Turcia a extinderii NATO şi al bilanţului său în privinţa drepturilor omului.
„Forţele aeriene turce au nevoie de aeronave noi. Prima noastră alegere este F-16. Dar având în vedere posibilitatea de a nu primi un răspuns pozitiv în acest proces prelungit, avioanele Eurofighter Typhoon sunt cele mai potrivite alternative la F-16”, a spus sursa citată. „(Oficialii din) Marea Britanie afirmă că ar putea contribui la a convinge Germania să renunţe la obiecţii”, a mai adăugat aceasta.
Eurofighter Typhoon sunt construite de un consorţiu la care participă Germania, Marea Britanie, Italia şi Spania, reprezentate de Airbus, BAE Systems şi Leonardo
Mavi Vatan-Patria Albastră
Dorința Turciei de a achiziționa avioane performante se datorează și dorinței de a implementa „Patria Albastră” ori Mavi Vatan în limba turcă. Aceasta este o doctrină geopolitică, militară și juridică care ghidează activismul turc în zonele maritime, mai ales în Estul Mediteranei, având potențial de aplicabilitate și în Marea Neagră, în condițiile descoperirii de noi resurse energetice. Prin aplicarea doctrinei Mavi Vatan, Ankara poate încerca revendicarea unui vast domeniu maritim, inclusiv în bazinul pontiv, în funcție de evoluțiile geopolitice. Dezvoltată de înalți oficiali militari din diferite categorii de forțe militare turcești, dar și de responsabili din cadrul serviciilor de informații de la Ankara, doctrina „Patria Albastră” este bine primită de elitele militare, politice, economice și intelectuale ale Turciei. Inițiatorii doctrinei, conștienți de importanța strategică a mărilor pentru Turcia, subliniază că succesul acestei doctrine depinde și de capacitatea Turciei de a-și moderniza forțele navale, efort care va necesita menținerea unor parteneriate internaționale puternice, mai ales ca parte a NATO. Chiar dacă vine în contradicție cu viziunea tradițională a mediilor islamiste și conservatoare, care susțin în mod tradițional politica promovată de președintele Recep Tayyip Erdoğan, administrația acestuia a adoptat-o rapid. Acest lucru i-a oferit posibilitatea de consolidare a alianțelor cu mișcările naționaliste din societatea turcă și lumea panturcică, Marea Neagră fiind un potențial câmp de testare în viitor. Având în vedere că Mavi Vatan ghidează strategia de apărare a suveranității pe mare a Turciei, inclusiv controlul platoului continental al Turciei și al zonei economice exclusive, ne putem aștepta la aplicarea ei și în cursa pontică pentru resurse energetice.
Declarația de la Șușa, semnată de Recep Tayyip Erdogan și omologul său azer Ilham Aliev
Sultanatul gazelor
Nevoile energetice ale statelor membre UE oferă o șansă nesperată Turciei de a juca rolul de hub energetic, profitând de relațiile cu unele state exportatoare de gaz, dar și de poziția sa geografică favorabilă.
Alianța strategică dintre Ankara și Baku, dar și relațiile privilegiate pe care Turcia le are cu state precum Turkmenistan, oferă acesteia posibilitatea de a implementa proiecte energetice pe termen lung. Recent, oficiali din industria de extracție turcă declarau că eforturile pentru a aduce pe piață cât mai curând rezervele de gaze naturale din Marea Neagră ale Turciei continuă fără întreruperi. În decembrie 2022, președintele Erdoğan anunța descoperirea de rezerve suplimentare de 58 de miliarde de metri cubi de gaze naturale în blocul Çaycuma 1 din Marea Neagră, la o adâncime care permite exploatarea comercială pentru piața internă turcă. El a declarat că rezervele de gaze naturale ale Turciei din bazinul Mării Negre au o valoare de piață de cel puțin 1.000 de miliarde de dolari, lăsând să se înțeleagă că această valoare poate crește semnificativ în cazul confirmării unor noi zăcăminte. Ankara are planuri ambițioase, având un număr de nave de cercetare seismică și nave de foraj care lucrează în bazinul Mării Negre, accelerând procesul de descoperire al gazelor naturale. Administrația Erdogan a prioritizat acest sector, oficialii turci sperând că producția din Sakarya va crește treptat, atingând un nivel de 40 de milioane de metri cubi pe zi până în 2027-28. Demersurile părții turce obligă partea română să accelereze dezvoltarea propriilor proiecte, mai ales în zona Neptun Deep, existând posibilitatea unei rivalități neoficiale dintre București și Ankara. Turcia ar putea deveni totuși una dintre statele consumatoare de gaz pontic românesc, având în vedere că Turcia este extrem de dependentă de importurile din străinătate. Conform datelor mass-media din Ankara, producția internă turcă acoperă doar 10% din consumul de țiței și sub 1% în cazul gazelor naturale.
Localizarea geografică, dar și structura politică, îi conferă Turciei, aflată sub conducerea lui Recep Tayyip Erdoğan încă din 2003, un statut unic în ceea ce privește actuala structură a sistemului internațional. Disponibilitatea de a colabora cu toți actorii din configurația geopolitică contemporană, inclusiv cu cei din tabere adverse, transformă Ankara într-un element impredictibil, fapt care va complica și mai mult îndeplinirea obiectivelor Comunității Euro-Atlantice în zonele în care Turcia are o agendă proprie de îndeplinit. Una dintre regiunile în această situație este bazinul Mării Negre.
Ambițiile militare și economice, dar și nevoia stringentă de resurse energetice, influențează semnificativ modul în care Republica Türkiye (denumire recunoscută oficial de ONU din 2022) își gestionează acțiunile de politică externă. Turcia a fost mai receptivă la direcțiile sugerate de UE și SUA în ultimele decenii din prisma faptului că modelul său de dezvoltare a depins în mare măsură de infuzii de capital extern și de importuri de tehnologie militară modernă. Pe partea de energie, Rusia încă joacă un rol vital pentru aprovizionarea statului turc. Se ridică întrebarea cu privire la modul în care se va modifica comportamentul Turciei în momentul în care pârghiile externe de natură economică, tehnico-militară și energetică nu vor mai fi.
Strategia Turciei pe termen lung urmărește clar această direcție, iar Marea Neagră ocupă un rol prioritar în această schemă. În ultimele patru secole, zona Mării Negre a fost predominant modelată de un singur proces geopolitic: rivalitatea ruso-turcă. Imperiul Rus, respectiv cel Otoman, au dedicat importante cantități de resurse pentru a-și putea impune hegemonia în regiune, în ciuda faptului că situațiile lor interne erau extrem de precare. Celor două imperii li s-au alăturat de mult ori alte state cu interese mai degrabă indirecte în regiune. Încheierea Războiului din Crimeea, în care otomanii au fost sprijiniți de francezi și britanici, a reprezentat o lovitură cruntă pentru interesele rusești. Pierzând orice formă de control asupra principatelor românești și dreptul de a deține nave de război în Marea Neagră, societatea rusă a avut nevoie de mulți ani pentru a se recupera. Conflictul a reprezentat o lecție dură și pentru otomani, care, fără ajutorul extern primit, ar fi putut suferi consecințe politice mult mai grave în cazul unei înfrângeri.
Revenind în secolul al XXI-lea, rivalitatea din regiunea Marea Neagră nu s-a schimbat semnificativ, dar poziția actorilor implicați și impactul acțiunilor lor s-a modificat dramatic. Federația Rusă, stabilizată politic după destrămarea URSS, a încercat constant să-și extindă influența la nivel global, utilizând mijloace economice, politice și militare. Prin participarea la conflictele din Orientul Mijlociu și Africa, Moscova a încercat să impună facțiuni aliate în poziții de conducere în diferite state. În același timp, au fost testate echipamente și tehnici militare noi, cu scopul de a permite trupelor ruse să acumuleze experiență practică. Invadarea Georgiei din 2008 a fost primul semnal de alarmă pentru tabăra occidentală, dar aceasta nu a oferit un răspuns pe măsură agresorului rus. În 2014, Rusia și-a manifestat clar viziunea revizionistă asupra sistemului internațional prin anexarea peninsulei Crimeea, teritoriu de drept ucrainean. Reacția statelor occidentale a fost mai accentuată decât în cazul Georgiei, dar la nivel macro semnalul a fost că și de această dată agresivitatea Rusiei va fi tolerată, având în vedere că s-a manifestat tot în ,, zona tradițională’’ de influență sovietică. A contat și dependența Europei de gazul rusesc ieftin. O schimbare radicală de atitudine a comunității Euro-Atlantice la adresa Rusiei apare la începutul anului 2022. Invadarea Ucrainei a reprezentat o linie roșie, iar o serie de măsuri severe au fost luate pentru a sancționa economic și politic statul rus.
În prezent, capacitățile armatei ruse se erodează accelerat sub tirul constant de arme occidentale furnizate în cantități masive trupelor Kievului. Concomitent, aeroporturile și porturile aflate sub controlul Moscovei sunt sub amenințarea permanentă a dronelor ucrainene, iar această abordare nouă de a purta războaie dă serios de gândit celor care se ocupă cu elaborarea doctrinelor și strategiilor militare de pe întregul glob. Situația actuală a Turciei este fundamental diferită față de cea a rușilor. Statutul său de membru NATO, structura demografică, dar și legăturile economice cu Uniunea Europeană și statele din ,,Sudul Global”, îi oferă Ankarei o poziție privilegiată în actualul sistem politic internațional. Acest statut îi permite Turciei să își extindă influența la nivel global, atât prin intermediul unor acțiuni de tip hard power, cât și prin elemente de soft power.
Această abordare a politicii externe a fost numită de către experți ca ,,neotomanism”, o abordare pusă în practică cu speranța că relevanța statului turc va reveni la apogeul din epoca imperială. Scopul acestei lucrări este de a urmări modul în care Turcia sub conducerea lui Erdoğan se raportează la actualul sistem internațional și efectele pe care această abordare le poate genera în zona Mării Negre, în contextul în care Rusia își poate pierde statutul de actor regional dominant în situația unei înfrângeri în fața Kievului.
ISTANBUL, TURKEY – MAY 29: Turkish President Recep Tayyip Erdogan (Center R) and his wife Emine Erdogan (Center L) salute the participants attend the celebrations of the 563rd anniversary of Istanbuls conquest by Turks at Yenikapi Event Area in Istanbul
În cazul materializării acestui scenariu, alt actor va trebui sa preia rolul de protagonist în regiune, ocupând vidul de putere creat. Probabilitatea ca Ucraina să urmărească acest obiectiv este minimă deoarece nu deține o flotă semnificativă, capabilitate care se construiește într-un interval lung de timp și necesită finanțări consistente, iar fondurile disponibile după război vor fi probabil redirecționate spre reconstrucția țării. Prin urmare, răbdarea strategică de care a dat dovada Ankara s-ar putea sa fie extrem de roditoare, dar în același timp va putea genera o serie de implicații negative pentru interesele Comunității Euro-Atlantice. Declarația fostului prim-ministru britanic Palmerston este emblematică pentru aceasta situație ,, Nu avem aliați eterni și nici dușmani perpetui. Interesele noastre sunt eterne și perpetue și este datoria noastră să le urmărim’’. În ciuda aspirațiilor Euro-Atlantice, Turcia reprezintă un actor extrem de capricios, dispus la colaborări imorale, ale cărui acțiuni vor avea urmări din ce în ce mai puternice pentru vecinătatea estică a Europei și nu numai. Spre deosebire de Rusia, Turcia și-a consolidat sectorul militar printr-o dezvoltare industrială accelerată cu ajutorul unor entități private, în care cercetarea a fost sprijinită masiv, aspectul cel mai important fiind limitarea corupției la cote minime. Eforturile de dezvoltare din ultimii 20 de ani ai industriei de armament turcești reprezintă un factor important în ceea ce privește modul în care Ankara își consolidează diferite parteneriate politice cu statele poziționate geografic în zonele de interes.
Renumele echipamentelor militare turcești nu ar fi fost cel din prezent dacă nu ar fi fost testate în condiții de conflict reale. Utilizate de mai mulți ani împotriva insurgenților din Africa și Orientul Mijlociu, dronele turcești au devenit cu adevărat faimoase în timpul conflictului din Nagorno Karabakh din 2020. Spre deosebire de folosirea dronelor împotriva unor trupe care nu dețineau mijloace de luptă antiaeriană, de această dată situația era extrem de diferită. Armenia deținea un număr semnificativ de sisteme antiaeriene de origine sovietică, dar acestea nu au putut face față atacurilor coordonate ale dronelor Bayraktar TB2. Aceste drone au avut un impact major și în primele luni ale conflictului din Ucraina, când încă apărarea antiaeriană rusă și sistemele de război electronic nu erau poziționate într-o structură defensivă corespunzătoare. Cea mai mare recunoaștere pentru industria de drone din Turcia o reprezintă contractul record de 3 miliarde de dolari pentru livrarea unui număr nespecificat de drone Arabiei Saudite.
În prezent, dronele Bayraktar se regăsesc în arsenalul a 23 de forțe armate, fiind semnate contracte pentru încă cinci noi utilizatori6 dintre care și România. Turcia deține o flotă extrem de puternică, având în serviciu activ peste 300 de astfel de drone. Următoarele produse de export pe care se va concentra industria turcă vor fi o serie de drone mai mari, cu o capacitate de armament mai ridicată și evident cu o marjă a profitabilității mult mai bune. Pe lângă dronele Akinci care deja au început să fie exportate, compania Baykar lucrează în prezent la un proiect extrem de ambițios care va afecta fundamental actuala piață globală de armament. Drona Kizilelma își propune să poată prelua din atribuțiile avioanelor de generația a 5-a, fiind o aeronavă cu caracteristici stealth. Strategia de dezvoltare industrială a Turciei pe termen lung, bazată preponderent pe autosuficiență, s-a dovedit vizionară nu doar în cazul dronelor aeriene, ci și în cazul vehiculelor maritime autonome. Ucraina a reușit să scoată din luptă nave rusești în valoare de sute de milioane de dolari cu sprijinul unor cohorte de drone maritime kamikaze care probabil valorează adunate mai puțin de 1% din valoarea daunelor produse. Producătorul naval Ares din Turcia are o multitudine de configurații pentru drone maritime, de la luptă antisubmarin până la echipament de război electronic. Pe lângă construirea de drone, industria turcă se remarcă și prin alte proiecte ambițioase care pot genera consecințe semnificative pentru status quo-ul din Marea Neagră. Turcia a demarat în 2023 construcția celei de-a doua corvete de clasă Ada pentru Marina Ucraineană.
În octombrie 2022, a fost lansată prima navă din această clasă. Clasa Ada reprezintă un tip de corvetă cu rachete dezvoltată special pentru cerințele armatei turce. Aceste vase sunt concepute pentru patrulare și operațiuni antisubmarin. Acordul semnat în 2021 preconizează că navele vor intra în serviciu operațional în 2024. De asemenea, industria turcă de apărare dorește să-și extindă producția, deschizând întreprinderi și în afara granițelor. În iulie 2023, Ministrul pentru Industrii Strategice al Ucrainei a anunțat că firma turcă Baykar a început lucrările de construcție a unei fabrici secrete pentru producția dronelor Bayraktar. Conform declarațiilor directorului general al companiei, Haluk Bayraktar, se prevede ca producția acestor drone să înceapă în 2025 . Un alt domeniu pentru care Turcia alocă mari resurse financiare este cel al avioanelor de luptă. SUA reprezintă principalul producător în acest sector, exportând mii de avioane de generația a 4-a, dintre care cele mai cunoscute modele fiind F-15, F-16 și F-18. De asemenea, aeronavele americane de generația a 5-a, denumite F-22 si F-35, sunt considerate a fi cele mai bune avioane pentru asigurarea superiorității aeriene pe câmpul de luptă actual, tehnologia lor stealth fiind special concepută pentru infiltrare în zone ostile pentru a duce la îndeplinire misiuni de tip SEAD – Suppression of Enemy Air Defenses.
Un episod major care a marcat relația turco-americană în privința colaborării militare a avut loc în anul 2019. În 2017, președintele turc Recep Erdoğan a semnat un acord evaluat la aproximativ 2,5 miliarde de dolari cu președintele rus Vladimir Putin pentru achiziționarea sistemului de rachete S-400. În ciuda avertismentelor primite de la statele membre NATO, Turcia a acceptat prima dintre cele patru baterii de rachete în iulie 2019. După o săptămână, Statele Unite au suspendat participarea Turciei în programul F-35, aeronavă care ar fi urmat să reprezinte o capabilitate fundamentală pentru Forțele Aeriene Turce. Evenimentul a reprezentat o lovitură de imagine pentru statul cu a doua forță militară din NATO, dar consecințele generate de acesta pot fi privite ca severe pe termen scurt și extrem de benefice pe termen lung.
Pe de o parte, s-a accelerat efortul de dezvoltare al industriei aeronautice naționale pentru a produce aeronave multirol, cel mai cunoscut proiect din această categorie fiind avionul TF-X. Pe de altă parte, s-a obținut tehnologie rusă extrem de rar exportată, considerată foarte avansată, care ar putea contribui la dezvoltarea propriilor sisteme din aceeași categorie de arme. În plus, sistemele S-400 pot furniza informații valoroase despre capacitățile defensive ale armatei ruse în regiunea nordică a Mării Negre, în special în zona Crimeei. Pe lângă avantajele oferite de o industrie tehnico-militară avansată, exista o serie de direcții de acțiune pentru care Turcia a dedicat resurse substanțiale în ultimii ani, cu scopul de a-și consolida statutul de actor politic major. Pentru o mai bună perspectivă asupra posibilelor mișcări viitoare ale Turciei în regiunea Mării Negre se impune o recapitulare a principalelor mișcări politico-militare întreprinse de statul turc în zonele din proximitatea sa în ultimii ani. Pe direcția sud-est, Turcia a lansat în 2019 o operațiune militară în Siria cu scopul de a creea o zonă eliberată de sub controlul grupărilor armate kurde, o parte dintre refugiații sirieni stabiliți pe teritoriul turc urmând a fi relocați în acest perimetru. Guvernul lui Erdoğan a sprijinit puternic una dintre tabere în timpul războiului civil din Libia încheiat în 2020 în speranța că nouă conducere a statului nord-african va fi mai receptivă la planurile Ankarei de reașezare a liniilor de demarcație maritimă din Mediterana de Est. Relația dintre Turcia și Grecia este tensionată încă de la invadarea Ciprului din 1974, dar în ultimii ani s-a deteriorat suplimentar datorită divergențelor create de prevederile Convenției Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării, acord internațional nesemnat de către Ankara. Conform acestei Convenții, zona economică exclusivă și zona maritimă teritorială a Turciei sunt reduse semnificativ din cauza existenței unor mici insule aflate sub controlul statului grec aflată în imediata apropiere a Turciei continentale. Zona economică exclusivă presupune exploatarea economică pe o rază de 200 de mile marine măsurate de la țărm, iar apele teritoriale constituie perimetrul de 12 mile măsurate în același mod. Grecia a plasat numeroase efective militare pe insulele din zona disputată cu scopul de a descuraja o eventuală intervenție în forță precum a fost cea care a dus la separarea Ciprului în două state distincte.
În zona Caucazului, Turcia a reușit să își extindă substanțial influența prin sprijinirea Azerbaidjanului împotriva enclavei separatiste conduse de etnicii armeni din Nagorno Karabakh. Aceștia din urmă au reușit să funcționeze ca entitate autonomă încă din 1994, fiind sprijiniți militar și economic de Armenia și Federația Rusă. Prin furnizarea de echipament militar, instructori și informații, Turcia a înclinat categoric balanța în favoarea azerilor care au reușit să domine câmpul de luptă și să distrugă mare parte din capabilitățile armene antiaeriene utilizate în conflict. Din acest motiv, Armenia s-a văzut nevoită să-și tempereze eforturile de susținere a separatiștilor armeni din țara vecină. Ca urmare a acestei situații, influența rusă a scăzut constant în regiune în ultimii ani, Kremlinul nefiind capabil de a interveni pentru a limita ambițiile azere, pierzându-și în același timp și statutul de power broker regional. Lipsa unei acțiuni mai ferme din partea Rusiei în sprijinul proxy-ului său din Caucaz se poate datora intereselor rusești din Siria și Libia unde Ankara are o serie de pârghii pe care le poate folosi la nevoie ca represalii. Pentru o mai bună înțelegere a modului în care administrația Erdoğan își organizează acțiunile de politică externă trebuie discutat și despre doctrina maritimă Mavi Vatan sau ,,Patria Albastră” care a câștigat o popularitate tot mai mare în rândul decidenților politico-militari din Turcia în ultimii ani. Doctrina Mavi Vatan reprezintă, în primul rând, o respingere a revendicărilor Greciei și Ciprului în regiunea Mării Mediterane de Est, ceea ce implică, totodată, o respingere a hărții prezentate de Universitatea din Sevilla în anul 2000 pe care Uniunea Europeană a acceptat-o în mod indirect.
Teoreticienii Mavi Vatan acordă o importanță deosebită mării în contextul geopoliticii secolului XXI și îndeamnă Turcia să acorde o atenție mai mare teritoriului maritim pe care l-a neglijat în trecut. Pentru acești teoreticieni, Marea Mediterană de Est devine un punct central al preocupărilor marilor puteri. În primul rând, există o preocupare legată de securitate, în special în ceea ce privește relația cu vecinul grec al Turciei. În spatele pretențiilor turcești nu se află doar interese politice în regiunea Mării Mediterane de Est, ci și o competiție acerbă pentru delimitarea zonelor economice exclusive datorată descoperirii unor importante rezerve de gaze naturale. Acest lucru a condus la trimiterea unor nave de explorare pentru a investiga apele respective în căutarea hidrocarburilor. De asemenea, aceste ambiții sunt parte a unei viziuni geopolitice mai ample. În timp ce fostul ministru de externe Ahmet Davutoğlu considera Anatolia ca fiind un hub între Europa, Africa și Asia, Marea Mediterană de Est joacă un rol similar în conceptul Mavi Vatan, conectând bazinul mediteranean cu Orientul Mijlociu și zona Indo-Pacificului. Această viziune strategică se bazează și pe o logică militară, sugerând că Turcia trebuie să își modernizeze flota și să deschidă baze navale care să faciliteze proiecția sa de mare putere în regiunea ,,Patriei Albastre’’.
Ankara deja depune eforturi financiare majore în această direcție, în aprilie 2023 nava de asalt amfibiu Anadolu intrând oficial în serviciul activ al Forțelor Armate Turce. Aceasta navă de peste 25.000 de tone permite transportarea a unui contingent de 1300 de marinari și pușcași marini, între 30 și 50 de drone și elicoptere, zeci de blindate amfibii și tancuri principale de luptă. Odată cu atingerea capacității operaționale a acestei noi forțe expediționare, statul turc a făcut un pas major pentru a se alătura grupului select de state ale căror forțe maritime pot fi clasificate ca blue-water navies, statut care se referă la abilitatea de a opera în mod independent la nivel global, chiar și în apele adânci ale oceanelor.
Doctrina Mavi Vatan este relevantă deoarece modul în care Turcia își tratează vecinătatea maritimă sudică poate sugera și modul în care își va putea trata proximitatea din partea de nord, anume Marea Neagră, în viitor. Principala slăbiciune care influențează modul în care Ankara abordează politica externă se referă la domeniul energetic, în special la incapacitatea de a satisface cererea internă actuală de energie folosind predominant resurse proprii. Această situație ar putea să se deterioreze în viitor, având în vedere prognozele care indică o creștere semnificativă a necesităților energetice în deceniile următoare. Turcia alocă anual peste 40 de miliarde de dolari pentru importurile de resurse energetice precum petrol, gaze naturale și cărbune. Se încearcă limitarea acestei vulnerabilități și prin diversificarea surselor de energie.
Dezvoltarea proiectelor de energie nucleară este un obiectiv capital pe agenda decidenților turci. În prezent, se lucrează la construcția Centralei Nucleare Akkuyu, iar primul dintre cele patru reactoare planificate a fost finalizat în 2023. Turcia depinde în mod semnificativ de importurile de petrol și gaze din Rusia, Azerbaijan și Iran. În plus, importă gaze naturale lichefiate (LNG) din Qatar, Statele Unite, Nigeria și Algeria pentru a-și satisface consumul intern. Raportul Ministerului Energiei din Turcia pentru anul 2022 subliniază încă o dată dependența Turciei de resurse energetice externe.
În 2022, au fost importate 54.661 de milioane de metri cubi de gaze naturale, pe când producția internă a fost de doar 379 de milioane de metri cubi. În 2022, importurile au provenit în cea mai mare parte din Rusia, cu o cotă de piață de 39,47%. Pentru a câștiga bunăvoința turcilor, președintele rus Vladimir Putin a lansat în spațiu public ideea de a stabili pe teritoriul Turciei un centru regional de distribuție a gazului rusesc. Producția internă de produse petroliere în Turcia s-a ridicat în 2022 la aproximativ 38 de milioane de tone, pe când importurile au însumat peste 47 de milioane de tone în această categorie.
Turcia s-a implicat în activități de explorare a resurselor de hidrocarburi în Marea Mediterană cu scopul de a-și micșora dependența de furnizorii externi. Descoperirile de rezerve mari de gaze naturale în regiune au început în largul Israelului în 2005, urmate de descoperiri în jurul Ciprului în 2011 și ulterior în zona Egiptului în 2015. Operațiunile de forare întreprinse de Turcia, desfășurate în zone disputate, au condus la creșterea tensiunilor cu Grecia și Cipru. Ankara a fost exclusă din diferite inițiative energetice multilaterale (precum East Mediterranean Gas Forum) din cauza susținerii statului autonom din nordul Ciprului, a cărui așa-zisă zonă economică exclusivă este revendicată de facto de către statul turc.
În ceea ce privește zonele în care Turcia are interese energetice în Marea Neagră, tensiunile sunt inexistente, iar din acest motiv probabilitatea ca Ankara să-și reorganizeze prioritățile în vecinătatea sa maritimă crește vertiginos. Președintele Erdoğan a declarat în decembrie 2022 că volumul total de gaze naturale descoperite de Turcia în Marea Neagră a ajuns la 710 miliarde de metri cubi, după ce a fost identificată o nouă zonă bogată în această resursă și cantitatea de la o descoperire anterioară a fost revizuită pozitiv. Reprezentanții guvernamentali au declarat că Turcia a descoperit o nouă rezervă de 58 de miliarde de metri cubi (bcm) în câmpul Caycuma-1, iar volumul estimat în câmpul Sakarya a crescut la 652 bcm, față de predicția anterioară de doar 540 bcm. La valoarea consumului din 2022, aceste rezerve ar fi suficiente pentru a înlocui importurile de gaz natural pentru o perioadă de aproximativ 12 ani. Comportamentul actual al Turciei se datorează în mare măsură și particularităților sale geografice.
Puterea asupra unor elemente cheie precum strâmtorile, în cazul de față Bosfor și Dardanele, poate oferi o încredere excesivă. Păstrând proporțiile, trebuie amintit modul în care închiderea Canalului Suez în 1956, la ordinul lui Gamal Nasser, a afectat economia mondială, reflectând și asupra vulnerabilității actuale a rutelor comerciale din Marea Neagră. Comerțul din porturile României, Bulgariei, Ucrainei și Georgiei se află în strânsă legătură cu modul în care aceste state își gestionează relația cu Turcia. De exemplu, eventuale controale excesive întreprinse din motive ,,de securitate’’ de către structurile maritime turcești în Marea Marmara pot genera întârzieri serioase în tranzitul navelor de marfă dinspre zona Mării Negre, iar acest fapt ar putea conduce la pierderi de sute de milioane de dolari pentru economiile statelor implicate. Realist vorbind, în acest moment nu se poate preconiza cât va dura războiul din Ucraina. Ar putea urma o traiectorie similară cu războiul de pe peninsula Coreeană, unde cele două state opuse ideologic încă nu au semnat un tratat de pace formal, aflându-se practic într-un conflict înghețat.
În acest context, înțelegerea cadrului legal care afectează bazinul Mării Negre este esențială. Accesul la Marea Neagră este reglementat de Convenția de la Montreux, adoptată în 1936. Tranzitul prin strâmtorile Bosfor și Dardanele este guvernat de prevederile acestui acord internațional, iar intrarea navelor de război este semnificativ restricționată atât în timp de pace, cât și în timp de război. De exemplu, statele non-litorale au voie să trimită nave de război în Marea Neagră pentru o durată maximă de 21 de zile, cu o tonaj total care să nu depășească 30.000 de tone. Aceste condiții se aplică doar în timp de pace. În timpul unui război în bazinul pontic, doar forțele navale ale statelor litorale care nu sunt părți beligerante în conflict au dreptul de a intra în Marea Neagră. La fiecare 5 ani, statele semnatare ale Convenției au dreptul de a propune articole noi. Noile prevederi pot fi adoptate doar în unanimitate. Pe termen lung, Comunitatea Euro-Atlantică trebuie să întreprindă acțiuni diplomatice puternice pentru a convinge toate statele semnatare ale Convenției, inclusiv Rusia ca succesor al URSS, să accepte noi articole care ar fi benefice pentru interesele occidentale în regiune.
Pe lângă Kremlin, un alt actor dificil de convins ar fi Turcia, care și-ar pierde influența dacă nave militare din alte state europene ar avea un acces mai facil la Marea Neagră. Statele occidentale ar putea oferi diverse concesii economice în schimbul acceptării de noi articole în Convenție. Indiferent de rezultatul războiului din nordul Mării Negre, Turcia va rămâne un actor oportunist și pragmatic, dispus să jongleze între tabere adverse, iar din acest motiv nu ar trebui sa i se acorde oportunități suplimentare prin care să-și impună voința. Sunt necesare eforturi la nivel internațional pentru a modifica prevederile Convenției Montreux, care oferă o putere discreționară nejustificat de mare Turciei (în cazul implicării într-un conflict poate să gestioneze arbitrar tranzitul strâmtorilor), care se poate folosi de aceasta pentru a-și extinde adițional puterea în regiune. Strategia de dezvoltare industrială a Ankarei este alt element problematic la nivel regional deoarece îi permite Turciei să întreprindă operațiuni tactice militare unilaterale fără a mai avea nevoie de a se consulta cu alți actori internaționali. Totodată, ar trebui ca țările europene să se abțină de la cumpărarea de echipamente militare de proveniență turcă, deoarece prin această acțiune ar spori finanțarea și influența regimului de la Ankara (dependența pentru piese de schimb de exemplu), care în multiple rânduri și-a demonstrat disprețul față de angajamentele internaționale.
La începutul anului 2022, Marea Neagră era considerată de numeroși experți ca fiind un ,,lac rusesc’’. Din acțiunile întreprinse în ultimii ani, Turcia a dovedit că își dorește statutul de protagonist la Marea Neagră, iar acest deziderat are șanse mari să se întâmple, urmând ca foarte probabil în deceniile viitoare dimensiunea Mării Semilunei să reprezinte un fapt împlinit. Pentru a preveni îndeplinirea acestui scenariu nefavorabil pentru Occident, este imperativă luarea unor măsuri urgente. Având în vedere erodarea continuă a poziției ruse în regiune și posibilitatea Turciei de a-și asigura independența energetică într-un interval de timp relativ scurt, profitând de resursele masive de gaz din spațiul pontic și investind masiv în energia nucleară, Comunitatea Euro-Atlantică ar trebui să stabilească un plan pe termen lung prin care să se asigure că are la dispoziție niște instrumente suficient de puternice pe care să le utilizeze pentru a tempera aventurismul turc deoarece acesta poate genera consecințe globale extrem de puternice.
Războiul declanșat de Rusia contra Ucrainei la 24 februarie 2022 este un punct de inflexiune în istoria secolului XXI, la fel cum au fost momentele 1914, 1939 sau 1989 în istoria secolului XX. Un moment definitoriu care va avea repercusiuni majore asupra viitorului din prisma relațiilor internaționale ce definesc raporturile de putere în secolul actual.
Fără îndoială, acest conflict militar va influența major și știința militară, prin învățămintele ce se vor trage de toate părțile implicate și interesate, toate statele cu capabilități militare ce contează urmăresc cu atenție acest conflict prin prisma eficienței armamentului folosit, a tacticilor militare aplicate în teren, dar și din punct de vedere strategic, al conflictului între democrații și autocrații. Printre cele mai interesate și care monitorizează atent toate implicațiile acestui război, inclusiv din punct de vedere militar, și care vor analiza atent fiecare fază și desfășurare, se află SUA și China.
Părerea noastră că acest război va duce la o nouă RMA (Revolution in Military Affairs) comparabilă doar cu cea din SUA în anii ‘80 ai secolului trecut. Primele semne încep să se vadă de pe acum, când analiști și experți, inclusiv din spațiul militar, încep să publice articole și analize în domeniu semnalând aspecte și teme de studiu viitor pentru eficientizarea propriilor forțe armate în conflictele viitorului. În mod sigur, acest război va fi analizat și studiat în profunzime în academiile militare, iar multe din concluzii vor fi aplicate inclusiv la nivelul doctrinelor militare viitoare, putând fi un punct de pornire spre o nouă RMA mai bine orientată spre războaiele viitorului.
Nu este ceva nou, Războiul civil din Spania (1936-1939) a fost folosit ca și poligon de încercare atât pentru germani, cât și pentru sovietici, care au participat nu numai cu armament, dar și cu instructori și personal, pentru a testa nu numai armamentul și eficiența lui, dar și tactici militare, ulterior puse în aplicare în decursul celui de-al doilea război mondial. La fel și în cazul de față, războiul pe scară largă din Ucraina declanșat de Rusia la 24 februarie 2022, este inevitabil un poligon de testare pentru armamente și tactici, o ocazie unică pentru verificarea în teren, în condiții reale de război, ale capabilităților unor arme folosite doar în poligon sau în conflicte de joasă intensitate, precum și a eficienței unor tactici aplicate până acum doar în exerciții sau împotriva unor adversari de categorie inferioară, improprii pentru testarea eficienței acestora într-un conflict pe scară largă.
Un aspect esențial, în ultimele trei generații, niciuna dintre națiunile importante militar nu s-a confruntat până acum cu un conflict care implică LSCO (Large Scale Combat Operations). Rusia (moștenitoarea URSS) și SUA au experimentat un astfel de conflict pe scară largă în cel de-al doilea război mondial, de atunci lucrurile s-au schimbat. URSS/Rusia s-a implicat în războaie de tipul forței expediționare, în Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968), inclusiv în Afghanistan (1979-1988), care a fost mai mult un război de contrainsurgență (COIN). SUA, de la războiul din Coreea (1950-1953), la fel ca și URSS, a luptat prin proxy, nu a participat într-un conflict care să implice LSCO. Inclusiv conflictul din Vietnam a fost mai mult un război combinat, de contrainsurgență și în mică măsură LSCO.
Deși teoretic ambele blocuri (NATO și Pactul de la Varșovia) se pregăteau intens pentru un război total în centrul Europei, cu Trecătoarea Fulda (Fulda Gap) ca și punct nodal, acesta nu s-a petrecut. Nu am avut în Războiul Rece un conflict direct între SUA și URSS, între NATO și Pactul de la Varșovia, deși ambele armate stăteau față în față pe linia de demarcație a Cortinei de Fier. Poate datorită faptului că doctrina nucleară MAD (Mutual Assured Destruction) a funcționat.
Dar asta nu înseamnă că ambele părți nu s-au pregătit intens pentru un conflict convențional între armatele celor două blocuri, un război convențional pe scară largă între armate de sute de mii de oameni, cu divizii blindate cu sute de tancuri susținute de infanterie în atac în centrul Europei. Dar asta nu s-a întâmplat niciodată în cursul Războiului Rece, nu s-a întâmplat nici până acum, dar doctrina, planurile, tacticile stabilite au rămas. Dar nu s-au aplicat și verificat niciodată în practică, astfel că nu putem spune dacă au fost bune sau rele. Unele s-au verificat ulterior abia în 2022.
În anii ‘70-‘80, NATO era conștient că pe câmpul de luptă din centrul european este inferior numeric ca și personal militar, dar și ca tancuri sau vehicule blindate. Doctrina NATO era exclusiv defensivă, nu intenționa în niciun moment să atace, ci doar să își apere membrii, conform Articolului 5 din Tratat. În schimb, URSS și Pactul de la Varșovia aveau o doctrină ofensivă, dar se bazau pe superioritatea lor numerică în personal, în artilerie și vehicule de luptă, la fel ca și în al doilea război mondial.
Ori, pentru a contracara acest avantaj, cel al superiorității cantitative sovietice, NATO a aplicat o altă abordare în anii ‘80 pentru a contracara avantajul numeric în personal, dar și în număr de blindate și tehnică de luptă terestră. Chiar dacă la nivelul aviației teoretic exista un oarecare echilibru, la partea de forțe terestre Tratatul de la Varșovia era net superior, ca număr de trupe, tancuri, vehicule de luptă, artilerie și altele. Teoretic, fără implicarea armamentului nuclear, într-un conflict convențional declanșat în centrul Europei, Tratatul de la Varșovia ar fi avut prima șansă de a ieși victorios. Dacă ar fi izbucnit un conflict între NATO și Tratatul de la Varșovia în Europa, conform aplicațiilor militare, trupele sovietice și ale aliaților lor ar fi cotropit RFG și alte state vestice înainte ca ajutoarele americane să poată traversa Oceanul Atlantic, și acolo ar fi avut o problemă putând fi hărțuite și atacate de submarinele sovietice. Ori, în acest context, NATO a elaborat și pus în aplicare o nouă doctrină și strategie pentru a putea face față cu succes unei ofensive sovietice potențiale. Ceea ce s-a numit RMA (Revolution in Military Affairs), respectiv o schimbare esențială în paradigma și gândirea strategică a următorului război, care era cel mai probabil un conflict convențional, de tipul LSCO (Large Scale Combat Operation), asemănător cu al doilea război mondial, implicând sute de mii de combatanți cu mii de tancuri și avioane care luptă pe câmpul de bătălie din centrul Europei. Ori, sub acest aspect, sovieticii având superioritate numerică, NATO a căutat și a găsit soluția de a contracara această situația prin ceea ce s-a numit atunci RMA.
RMA a însemnat schimbarea doctrinei, a tacticii de luptă, dar pe baza unor schimbări esențiale în armament, fără de care RMA nu ar fi fost posibilă. Astfel, cea mai importantă schimbare a venit prin perspectiva dotării unităților de infanterie cu lansatoare portabile antitanc foarte performante, de genul Javelin, și cu lansatoare portabile antiaeriene de tipul FIM-92 Stinger, cele ce au devenit coșmarul forțelor aeriene sovietice în Afghanistan în anii ’80. Astfel, i s-a dat șansa infanteriei să poată rezista în fața blindatelor sau atacurilor aeriene, un game changer în economia războiului spre sfârșitul Războiului Rece. Dar RMA a însemnat și alte modificări esențiale în armament și, implicit, în tacticile militare dezvoltate ulterior, cum ar fi armamentul de precizie. În loc de un covor de bombe ca și în al doilea război mondial, când lansai mii de bombe fără să fii sigur că ai distrus ținta, o singură rachetă destinată unei ținte, o rachetă cu senzori și echipamente de milioane de dolari, cum ar fi Tomahawk, dar care distruge ținta la sigur. Cam asta a fost RMA în anii ‘80.
Cea mai bună verificare a unei teorii este prin practică, dacă teoria trece testul aplicării în practică. Ori, având în vedere că Războiul Rece nu a devenit cald, că nu am asistat la ciocniri de blindate pe teritoriul Germaniei de astăzi, că nu a existat o ciocnire militară deschisă între cele două blocuri, valabilitatea și eficiența acestei RMA s-a testat doar imediat după încheierea Războiului Rece, în Războiul din Golf în 1991, unde armamentul de precizie, respectiv rachetele ghidate direct la țintă, au surprins pe toată lumea, astfel, ca o consecință, a urmat o RMA în toate armatele statelor ce doreau să conteze pe plan internațional.
În decursul istoriei au existat numeroase astfel de RMA, în urma dezvoltării tehnologice a armamentului, dar și al schimbărilor impuse de progresul tehnic în privința tacticii și, implicit, a strategiei militare. Falanga macedoneană, carul de luptă, scărița la șa, toate au impus modificări ale tacticii militare, ulterior, apariția armelor de foc, a artileriei, a mitralierei, toate și-au pus definitiv amprenta asupra conflictelor militare și au produs schimbări majore în modul de ducere a războiului, schimbări decisive și definitive.
Un singur exemplu, apariția armelor cu mare putere și cadență de foc, de genul mitralierelor, a impus o schimbare de tactică, nu se mai dau atacuri cu mase mari de oameni care să copleșească apărarea, ci mai mult pe grupe mici, rarefiate, care caută să se infiltreze sub acoperirea armelor din tabăra proprie. Desigur, această schimbare de doctrină s-a produs după pierderi extrem de dureroase în ambele războaie mondiale, dar s-a produs. Cert este că această schimbare de paradigmă se produce oricum, cu cât mai târziu, cu atât mai dureros.
Iar la ora actuală, numeroși analiști militari studiază intens războiul din Ucraina tocmai pentru a întrezări din timp aceste modificări ale câmpului de luptă, pentru ca în vederea următorului conflict, concluziile să fie clare, iar militarii proprii să fie mai bine pregătiți, chiar doctrina să fie suficient adaptată pentru evitarea unor pierderi majore în rândul propriilor militari. Arta războiului este într-o continuă evoluție și dezvoltare, ținând pasul cu progresul tehnologic, iar cine se adaptează mai repede va avea prima șansă în viitorul conflict. O zicală militară spune că este bine să înveți din propriile greșeli, dar este și mai bine să înveți din greșelile altora. Ori, în ultimele decenii, se pare că americanii au învățat din greșelile altora, de aceea suntem siguri că studiază intens conflictul ruso-ucrainean. Și nu numai ei.
O perspectivă de abordare, timp de mai bine de 40 de ani, NATO s-a pregătit intens pentru un conflict de genul LSCO împotriva Tratatului de la Varșovia, cu centrul bătăliilor viitoare în câmpia din nordul Europei, respectiv granița dintre cele două Germanii (RFG și RDG), plus câmpurile de bătălie adiacente, navale și secundare, în Asia și Africa, poate și parțial în America Latină. Dar colapsul URSS din 1991 a schimbat paradigma, dar și modul de abordare, astfel că LSCO a căzut în desuetudine. Timp de mai bine de 30 de ani, SUA și NATO au dus doar războaie împotriva unor adversari inferiori, chiar dacă au desfășurat unele tentative de acțiuni de tip LSCO, adversarii au fost net inferiori și nu au răspuns corespunzător (Irak în 1991 și 2003), astfel că învățămintele au fost irelevante. Restul au fost războaie de contrainsurgență, ca și cel din Afghanistan. Nu este de mirare că doctrina americană nu a fost adaptată suficient pentru un răspuns la un conflict de genul LSCO, având în vedere că ultimul la care au participat s-a încheiat acum 70 de ani, Coreea.
Astfel, la apariția unui astfel de conflict în 2022, prin invazia Rusiei în Ucraina, toți analiștii militari (din toată lumea) stau și iau notițe, analizează, și pregătesc o nouă abordare pentru viitorul conflict care s-ar putea să opună SUA cu China, de exemplu.
Foto: Facebook
Aspecte de abordat în vederea noii RMA
Transformarea războiului
Asistăm la o evoluție a războiului pe multiple planuri. Revenirea la un război interstatal, dar cu integrarea masivă a componentelor cyber, informaționale, media, inclusiv social media, plus o dezvoltare și amplificare a componentelor psihologice, informaționale, propagandistice etc. În 2014, prin ocuparea Crimeii și declanșarea războiului din Donbass, s-a impus noul concept de război hibrid (hybrid warfare), care reprezintă o combinație de mijloace militare și non militare pentru obținerea deciziei pe câmpul de luptă.
Militar vorbind, SUA și NATO mergeau pe dezvoltarea NCW (Network Centric Warfare), sau război bazat pe rețea (RBR). Armata SUA tinde spre C4ISR (Command Control Communications Computers Intelligence Surveillance and Reconnaissance), pe când armata rusă avea probleme inclusiv la C2 (Command and Control). Armata ucraineană nu avea cum să ajungă la performanța armatei SUA, dar a încercat și a reușit un mix care s-a dovedit superior armatei ruse. Desigur, cu ajutorul capabilităților tehnice occidentale, plus instructorilor occidentali, oricum nu avea cum altfel, într-un timp atât de scurt și sub presiunea invaziei. Un mix, un amestec care nu satisface pe deplin, nici pe departe, conceptul C4ISR, dar suficient de eficient ca să pună probleme serioase rușilor.
Dar vorbim de un război cu totul deosebit față de toate celelalte de până acum, cu aspecte cu totul noi, nemaiîntâlnit până acum, o combinație din războaiele de până acum (războiul de tranșee din ww1 sau manevrele caracteristice ww2) la care se adaugă toate descoperirile tehnologice cu aplicație militară de până acum, plus integrarea în război și a componentelor civile, rezultând ceea ce s-a numit hybrid warfare. Putem spune că e vorba de un Hybrid Warfare 2.0, dar cu multe chestiuni noi, inedite până acum.
Superioritatea aeriană
În doctrina sovietică și americană din timpul Războiului Rece se preconiza că rolul principal al aviației proprii era dobândirea supremației aeriene, respectiv controlul spațiului aerian prin anihilarea aviației inamice, astfel ca spațiul aerian să fie controlat total de forțele aeriene proprii.
Doctrinar, după 1991, era esențială câștigarea supremației aeriene înainte de a declanșa operațiuni terestre. În toate conflictele post Război Rece, SUA sau NATO au avut sau au dobândit foarte repede supremația aeriană absolută, fie că vorbim de Afghanistan, Kosovo sau Irak. În cazul Afghanistanului, supremația aeriană era deplină, fără a putea fi contestată, doar la nivel de plafon inferior, când elicopterele americane au putut fi atacate cu lansatoare portabile, la fel ca și în Somalia în 1993. În Irak, în 1991, coaliția condusă de SUA a desfășurat o campanie aeriană de mai bine de o lună, începând cu 17 ianuarie, pentru a neutraliza aviația irakiană, sistemele antiaeriene, dar și principalele obiective militare. Invazia terestră a început la 24 februarie, în condițiile în care coaliția avea superioritate aeriană totală, avioanele irakiene rămase au fugit în Iran pentru a evita să fie distruse. Campania terestră a durat 100 de ore, respectiv patru zile. În Kosovo, 1999, la fel, coaliția a dobândit supremația aeriană absolută, după care a trecut la bombardarea obiectivelor sârbești. Dar au pierdut un F-117 doborât de apărarea antiaeriană sârbă. La fel în 1995, au pierdut un avion în Bosnia.
De partea rusă, identic, campaniile Rusiei de după 1991 s-au desfășurat tot în condițiile unei supremații aeriene totale. Chiar dacă au pierdut în 2008 în Georgia patru avioane militare în cinci zile de război, toate doborâte de apărarea antiaeriană, supremația aeriană părea a fi calea spre succesul campaniei militare.
Dar nu s-au tras învățămintele necesare, supremația aeriană totală nu înseamnă că nu poți avea pierderi în aviație, chiar împotriva unui adversar care nu mai are aviație. Dar ulterior se va putea observa că supremația aeriană nu este panaceul universal, mai sunt și alte aspecte greu de controlat la sol.
Mai departe și mai mult, conflictul din Ucraina a dezvăluit și alte aspecte despre supremația aeriană și gestionarea ei. La declanșarea ofensivei ruse în 14 februarie 2022, aviația rusă a încercat să dobândească din start supremația aeriană, atacând din primul moment cu aviația și rachete bazele aeriene și apărarea antiaeriană ucraineană. Dar că ucrainenii și-au mutat și disimulat avioanele și apărarea antiaeriană, astfel că primul atac rusesc și-a îndeplinit obiectivele doar parțial. Aviația ucraineană a supraviețuit și a ripostat, la fel și apărarea antiaeriană, astfel că rușii au înregistrat pierderi, fapt care i-a făcut să abordeze situația într-un context diferit.
Ulterior, până în prezent, în acest război niciuna dintre părți nu are supremația aeriană, cerul estre disputat continuu, dar nu sunt angajate mari formațiuni de avioane, tocmai de teama de a nu pierde aparate în valoare de multe milioane de dolari și care nu mai pot fi recuperate. Apărarea antiaeriană cu rachete performante a făcut ca aviația să devină foarte riscantă. Astfel, asistăm la acțiuni terestre importante, de genul ofensivelor și contraofensivelor pe scară largă în care aviația militară clasică, sub forma avioanelor de vânătoare și bombardament, își pierd din rolul lor primordial esențial din conflictele din trecut. Costă mult, iar în cadrul LSCO pot fi pierdute în fața unor dispozitive antiaeriene care le pot înlătura de pe câmpul de luptă mult prea ușor. Cel puțin avioanele rusești, cele implicate în război până acum, încă nu știm cum s-ar comporta avioanele NATO, deoarece acestea nu au fost implicate încă într-un gen de război LSCO, ci doar în operațiuni de contrainsurgență, fără bătălii aeriene majore. Un număr foarte redus de avioane militare irakiene sau sârbești au fost doborâte în lupte aeriene, aceștia evitând să sfideze superioritatea aeriană deplină a aliaților. În acest sens, vedem cum aviația militară rusă evită incursiunile în adâncime, fiind activă și nu prea doar în zona frontului, mai ales cu elicopterele Ka-52, evitând pătrunderea în adâncimea teritoriului ucrainean, de teama de a pierde aparate scumpe și greu de înlocuit. Chiar și elicopterele Ka-52 acționează din afara razei de acțiune a MANPADS, astfel că și acuratețea lovitorilor are de suferit.
Dar rolul lor a fost preluat de alte dispozitive, mai ieftine și dispensabile.
Ascensiunea dronelor
Dronele au fost folosite inițial ca și dispozitive de observare și monitorizare, UAV-uri (Unmaned Aerial Vehicle). Dar după ce li s-a atașat o rachetă cu scop de lovire a țintei, au devenit UCAV-uri (Unmaned Combat Aerial Vehicle), și tehnologia s-a dezvoltat tot mai mult. Armata SUA a folosit UCAV pentru eliminarea unor lideri importanți Al-Queda sau Statul Islamic în al doilea deceniu al secolului XXI, la fel și armata israeliană, dar prima folosire pe scară largă a dronelor în război a fost în conflictul din 2020 dintre Armenia și Azerbaidjan. Azerbaidjenii au avut câștig de cauză, iar în septembrie 2023 au reușit să își atingă obiectivele, profitând de contextul instabil internațional în urma războiului din Ucraina, la fel cum a încercat și Hamas contra Israelului la începutul lui octombrie 2023.
Dar în războiul din Ucraina, dronele turcești Bayraktar au fost un game changer, eficiența lor pe câmpul de luptă fiind una din cauzele înfrângerii Rusiei în prima fază a războiului, respectiv în ofensiva lor spre Kiev. Mai departe, adaptarea dronelor civile, inclusiv a celor de mici dimensiuni, și transformarea lor în arme prin atașarea unor bombe sau grenade care sunt lansate asupra inamicului, a dus la transformarea câmpului de luptă. Practic dronele militare și civile transformate au fost pe deplin integrate în operațiuni inter-arme combinate, iar rolul lor nu va putea fi neglijat în viitorul conflict.
Următoarea etapă ar putea fi cea a roiului de drone coordonat de AI, o altă provocare în războaiele viitorului.
Contestarea supremației pe mare
O nouă temă de studiu este modul în care puterea navală dominantă a unui stat poate fi ținută la distanță și practic scoasă din conflict de un adversar a cărui marină practic a fost eliminată în prealabil. La anexarea Crimeii, în 2014, flota militară ucraineană a fost aproape anihilată, parte din nave capturate, altă parte distrusă. Nava lor amiral, Hetman Sahaidachny, era în Marea Mediterană la acel moment, dar la începutul războiului, în martie 2022, a fost sabordată la Nikolaev pentru a nu fi capturată de către ruși. Astfel ucrainenii au rămas doar cu câteva vedete și nave de patrulare contra întregii flote rusești din Marea Neagră, care ocupase Insula Șerpilor și amenința cu o debarcare la Odessa în sprijinul trupelor care avansau la sol. Dar ucrainenii au rezistat la Nikolaev și rușii nu au ajuns să asedieze Odessa, și treptat situația a început să se schimbe.
O lecție importantă a războiului ruso-ucrainean o reprezintă modul în care partea lipsită de flotă militară a reușit să provoace mari pierderi flotei dominante a adversarului, precum și a infrastructurii critice navale a acestuia, inclusiv podul Kerci, și practic să scoată din ecuația conflictului această flotă ce domina nord-vestul Mării Negre.
Toate acestea folosind drone și rachete, precum și tactici de disimulare și atacuri cu comandouri infiltrate de pe mare, din bărci rapide, care atacă infrastructura militară critică din Crimeea. Scufundarea crucișătorului Moskva, atacurile asupra navelor ce aprovizionau Insula Șerpilor, făcându-i pe ruși să renunțe la ea printr-un ”gest de bunăvoință”, atacarea navelor din portul Sevastopol și altele, atacul asupra podului Kerci cu drone navale etc. Flota rusă a fost mutată în estul Mării Negre, în afara razei de acțiune a armelor ucrainene, fiind scoasă din economia războiului.
Testarea armamentelor în condiții reale de luptă
Orice război a însemnat și o testare reală, pe viu, a armamentului nou apărut și dezvoltat pe timp de pace, dar nu numai al armamentului, ci și al tacticilor militare. Scopul acestei testări este îmbunătățirea armamentului, respectiv găsirea punctelor slabe și remedierea lor. Așa a fost, spre exemplu, războiul civil din Spania (1936-1939), când atât sovieticii, cât și germanii, au putut să-și testeze noile arme pe câmpul de luptă și să tragă învățămintele necesare. În specificațiile tehnice ale unei noi arme se estimează o rată de succes, dar aceasta nu poate fi verificată ca fiind reală decât în condiții de luptă, nu doar în poligon, astfel că eficiența se verifică doar după ce trece testul folosirii în condiții reale de război. Astfel, în războiul ruso-ucrainean, atât armele rusești, cât și cele occidentale livrate ucrainenilor, au putut fi testate în condiții de război.
Spre exemplu, despre racheta hipersonică rusească Kinzal propaganda spunea că este invincibilă, nu poate fi doborâtă, tocmai din cauza vitezei sale mult superioare vitezei sunetului. Deși au fost folosite în număr foarte limitat în Ucraina, totuși, în condiții de război, una din rachetele Kh-47M2 Kinzal a fost doborâtă de un sistem MIM-104 Patriot american. De atunci rușii nu au mai folosit aceste rachete, cu o singură excepție neconfirmată, fapt care a adus în discuți performanțele reale în condiții de luptă ale acestei arme. Ideea este că performanțele unei arme sunt validate abia după ce trec testul practic al aplicării în război, iar conflictul ruso-ucrainean a devenit terenul ideal pentru asta.
Dar vorbim aici și de dronele Bayraktar, lansatoarele Javelin, sistemele MLRS americane, tunurile Caesar franceze și multe altele, dar și de armamentul rusesc, ale cărui performanțe verificate în practică nu se ridică la nivelul propagandei, fapt care va influența negativ exportul rusesc de armament. Eficiența lor va fi studiată, analizată în amănunt, iar învățămintele se vor transforma în eforturi de îmbunătățire a performanțelor și remedierea defectelor constatate.
Am expus doar cinci aspecte asupra cărora în curând analiștii militari se vor apleca cu atenție și vom asista la multe articole și analize pe aceste teme. La fel, aceste subiecte vor deveni teme de studiu în academiile militare ale multor state cu tradiție în afacerile militare, iar multe centre de analize militare și think-tankuri le vor aborda amănunțit. Iar de aici se va putea pune o bază spre o regândire și chiar spre o abordare a unei noi RMA pe care o vom vedea elaborată în viitorul apropiat.
O întâlnire a președintelui Vladimir Putin cu înalți responsabili cu securitatea, inclusiv la nivel regional, a avut loc și a ținut peste două ore, anunța la începutul lunii noiembrie secretarul de presă al șefului statului, Dmitri Peskov.
Această ședință tensionată a avut loc în urma manifestațiilor violente și revoltelor antisemite și antiisraeliene din Daghestan din 28 și 29 octombrie. Peskov a mai menționat că participanții au discutat ce măsuri trebuie luate pentru a preveni astfel de manifestații în viitor.
Să ne reamintim, la 7 octombrie 2023 are loc un atac masiv din Fâșia Gaza al Hamas asupra localităților din Israel, atât cu rachete, cât și cu luptători infiltrați pe teritoriul israelian.
Rezultatul a fost peste 1400 de civili israelieni uciși și peste două sute luați ostateci și transportați în Fâșia Gaza. Riposta israeliană nu s-a lăsat așteptată, circa două săptămâni mai târziu armata acestuia a început avansul metodic în teritoriul controlat de Hamas, respectiv în fâșia Gaza.
Comunitățile arabe sau propalestiniene au organizat proteste masive, atât în statele musulmane, cât și în capitalele și orașele mari occidentale, acolo unde populația musulmană propalestiniană și simpatizanții acestora sunt în număr considerabil. În unele din acestea protestele au devenit violente, cu devastări și ciocniri cu forțele de ordine.
O astfel de turnură extrem de violentă au luat-o manifestările spontane din Mahacikala, capitala republicii Daghestan, parte componentă a Federației Ruse. Duminică, 29 octombrie, sute de protestatari violenți au pătruns în aeroportul din capitala Daghestanului în urma zvonurilor conform cărora zborul de la Tel Aviv ce tocmai ateriza ar avea la bord refugiați israelieni, cu intenția de a-i ataca pe aceștia. Rezultatul a fost peste 20 de răniți și 60 de persoane reținute, plus numeroase distrugeri materiale.
Daghestanul este o mică republică nord-caucaziană, cu o populație de circa 3,3 milioane locuitori cuprinzând peste 30 de grupuri etnice și o mică minoritate evreiască. Peste 90% sunt musulmani, iar etnicii ruși sunt doar 3,6%. Important este faptul că această republică se învecinează cu Cecenia (95% musulmani, 1,2% etnici ruși), Ingușeția (96% musulmani, 0,7% ruși), Kabardino-Balkaria (70% musulmani, 19,8% ruși), Characheai Cerkezia (64% musulmani, 27% ruși) Osetia de Nord (30% musulmani, 18,9% ruși), iar întreaga zonă a fost teatrul unei puternice insurgențe antirusești după disoluția URSS din 1991, culminând cu războaiele cecene din 1994-1996 și 1999-2002.
Ulterior, această insurgență a continuat sub forma unui război de gherilă de joasă intensitate până la începutul celui de-al doilea deceniu al secolului XXI. Insurgenții ceceni au găsit sprijin și au recrutat luptători și din republicile învecinate preponderent musulmane, au avut loc lupte de gherilă inclusiv pe teritoriul acestor republici, dar incidente ocazionale au avut loc și în alte republici din regiune în care populația musulmană este încă minoritară, cum ar fi Osetia de Nord sau Stavropol Krai. Chiar a fost declarat de către militanții musulmani un emirat al Caucazului, asociat după 2015 cu Statul Islamic. Chiar dacă la sfârșitul lui 2017 directorul FSB a declarat eliminarea insurgenței din nordul Caucazului, operațiunile contra teroriste în regiune continuă.
Conducerea rusă sub Vladimir Putin a reușit pacificarea relativă a regiunii favorizând unele clanuri împotriva altora, acordându-le sprijin militar și subsidii importante, plus un grad ridicat de autonomie în schimbul loialității depline față de Kremlin. Astfel, clanurile ce s-au declarat loiale Moscovei au fost susținute cu armament și cu informații de la FSB, totul în schimbul eliminării insurgenților antiruși (clanurile rivale) și a loialității față de Moscova. Așa a fost cazul în Cecenia, rușii l-au sprijinit pe Ahmat Kadârov să își elimine adversarii (care deveniseră și adversarii Moscovei), dar acesta a plătit cu viața fiind ucis alături de zeci de apropiați ai săi într-un atentat cu o bombă plasată sub tribuna oficială la defilarea din Groznâi de la 9 mai 2004. Conducerea Ceceniei a fost prelată de fiul acestuia, Ramzan Kadârov.
Referitor la incidentele violente din Daghestan, președintele Vladimir Putin a ieșit public și a dat vina pe Ucraina și agențiile de informații din Occident care ar fi inspirat prin social media violența extremă de care au dat dovadă sutele de protestatari. Desigur, este o retorică continuă din partea Kremlinului să dea vina pe Occident pentru orice se întâmplă negativ în Rusia, dar rămâne întrebarea de ce conducerea rusă reacționează atât de dur la o acțiune (chiar violentă) din Daghestan împotriva evreilor, din moment ce Rusia susține deschis Hamas împotriva Israelului?
Să recapitulăm, Rusia îl susține direct militar pe Bashar al-Assad în Siria, declarat adversar ireconciliabil al Israelului, este aliat cu un alt dușman declarat ca și Iranul, sponsorul Hezbollahului, care îi aprovizionează cu drone Shahed folosite împotriva Ucrainei, deci se poziționează clar de partea Hamasului. Mai ales că deschiderea conflictului din Gaza îi favorizează pe ruși prin faptul că distrag atenția Occidentului și a lumii întregi de la războiul din Ucraina.
Dar reacția dură a conducerii Rusiei, în frunte cu președintele Vladimir Putin, care se pare că a schimbat conducerea securității regionale și a trecut la sancțiuni dure și măsuri adecvate, are o altă explicație. Conducerea Rusiei se teme de revoltele și acțiunile violente necontrolate din zonele sensibile, indiferent dacă sunt în concordanță cu direcția Kremlinului, pe motiv că acestea ar putea să ia o altă direcție în viitor.
Chiar dacă astăzi vânează evrei, ceea ce nu ar fi contra direcției politicii actuale a Moscovei, mâine ar putea vâna rușii minoritari, ceea ce chiar ar fi o problemă majoră pentru Rusia. Pe lângă chestiunea religioasă, o altă problemă care ar putea duce la revolte este faptul că aceste republici depărtate reprezintă principalul rezervor de carne de tun pentru războiul din Ucraina, majoritatea recruților fiind din republicile caucaziene sau cele siberiene, nu din Moscova sau Sankt Petersburg.
Iar influența și controlul Rusiei în regiune este pe un trend descendent, în urma complicațiilor războiului din Ucraina în care Rusia este împotmolită de aproape doi ani. S-a văzut asta cu ochiul liber în septembrie, când Rusia nu a putut face nimic pentru Armenia care a pierdut total controlul asupra Nagorno-Karabah în favoarea Azerbaidjanului susținut de Turcia.
Această degradare a influenței geopolitice a Rusiei în Caucazul de Sud, dovedită clar prin înfrângerea Armeniei, aliatul Rusiei și membru CSTO, în care Rusia nu a putut mișca nici un deget, se poate răsfrânge rapid și în Caucazul de Nord, unde o revoltă antirusă în republicile majoritar musulmane, comparabilă cu cea de acum 20 de ani, sau chiar o mișcare insurgentă de joasă intensitate, poate face ca Rusia să piardă controlul Caucazului, ceea ce ar avea consecințe geopolitice majore pentru Federația Rusă, retragerea de pe un obstacol natural pe o zonă de câmpie extrem de vulnerabilă. Și ar urma un efect de cascadă în majoritatea republicilor componente ale Federației Ruse.
Ori, în contextul războiului din Ucraina, o insurgență islamistă în Caucaz este ultimul lucru de care Rusia are nevoie.
