Războiul declanșat de Rusia contra Ucrainei la 24 februarie 2022 este un punct de inflexiune în istoria secolului XXI, la fel cum au fost momentele 1914, 1939 sau 1989 în istoria secolului XX. Un moment definitoriu care va avea repercusiuni majore asupra viitorului din prisma relațiilor internaționale ce definesc raporturile de putere în secolul actual.

Fără îndoială, acest conflict militar va influența major și știința militară, prin învățămintele ce se vor trage de toate părțile implicate și interesate, toate statele cu capabilități militare ce contează urmăresc cu atenție acest conflict prin prisma eficienței armamentului folosit, a tacticilor militare aplicate în teren, dar și din punct de vedere strategic, al conflictului între democrații și autocrații. Printre cele mai interesate și care monitorizează atent toate implicațiile acestui război, inclusiv din punct de vedere militar, și care vor analiza atent fiecare fază și desfășurare, se află SUA și China.

Părerea noastră că acest război va duce la o nouă RMA (Revolution in Military Affairs) comparabilă doar cu cea din SUA în anii ‘80 ai secolului trecut. Primele semne încep să se vadă de pe acum, când analiști și experți, inclusiv din spațiul militar, încep să publice articole și analize în domeniu semnalând aspecte și teme de studiu viitor pentru eficientizarea propriilor forțe armate în conflictele viitorului. În mod sigur, acest război va fi analizat și studiat în profunzime în academiile militare, iar multe din concluzii vor fi aplicate inclusiv la nivelul doctrinelor militare viitoare, putând fi un punct de pornire spre o nouă RMA mai bine orientată spre războaiele viitorului.

Nu este ceva nou, Războiul civil din Spania (1936-1939) a fost folosit ca și poligon de încercare atât pentru germani, cât și pentru sovietici, care au participat nu numai cu armament, dar și cu instructori și personal, pentru a testa nu numai armamentul și eficiența lui, dar și tactici militare, ulterior puse în aplicare în decursul celui de-al doilea război mondial. La fel și în cazul de față, războiul pe scară largă din Ucraina declanșat de Rusia la 24 februarie 2022, este inevitabil un poligon de testare pentru armamente și tactici, o ocazie unică pentru verificarea în teren, în condiții reale de război, ale capabilităților unor arme folosite doar în poligon sau în conflicte de joasă intensitate, precum și a eficienței unor tactici aplicate până acum doar în exerciții sau împotriva unor adversari de categorie inferioară, improprii pentru testarea eficienței acestora într-un conflict pe scară largă.

Un aspect esențial, în ultimele trei generații, niciuna dintre națiunile importante militar nu s-a confruntat până acum cu un conflict care implică LSCO (Large Scale Combat Operations). Rusia (moștenitoarea URSS) și SUA au experimentat un astfel de conflict pe scară largă în cel de-al doilea război mondial, de atunci lucrurile s-au schimbat. URSS/Rusia s-a implicat în războaie de tipul forței expediționare, în Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968), inclusiv în Afghanistan (1979-1988), care a fost mai mult un război de contrainsurgență (COIN). SUA, de la războiul din Coreea (1950-1953), la fel ca și URSS, a luptat prin proxy, nu a participat într-un conflict care să implice LSCO. Inclusiv conflictul din Vietnam a fost mai mult un război combinat, de contrainsurgență și în mică măsură LSCO.

Deși teoretic ambele blocuri (NATO și Pactul de la Varșovia) se pregăteau intens pentru un război total în centrul Europei, cu Trecătoarea Fulda (Fulda Gap) ca și punct nodal, acesta nu s-a petrecut. Nu am avut în Războiul Rece un conflict direct între SUA și URSS, între NATO și Pactul de la Varșovia, deși ambele armate stăteau față în față pe linia de demarcație a Cortinei de Fier. Poate datorită faptului că doctrina nucleară MAD (Mutual Assured Destruction) a funcționat.

Dar asta nu înseamnă că ambele părți nu s-au pregătit intens pentru un conflict convențional între armatele celor două blocuri, un război convențional pe scară largă între armate de sute de mii de oameni, cu divizii blindate cu sute de tancuri susținute de infanterie în atac în centrul Europei. Dar asta nu s-a întâmplat niciodată în cursul Războiului Rece, nu s-a întâmplat nici până acum, dar doctrina, planurile, tacticile stabilite au rămas. Dar nu s-au aplicat și verificat niciodată în practică, astfel că nu putem spune dacă au fost bune sau rele. Unele s-au verificat ulterior abia în 2022.

În anii ‘70-‘80, NATO era conștient că pe câmpul de luptă din centrul european este inferior numeric ca și personal militar, dar și ca tancuri sau vehicule blindate. Doctrina NATO era exclusiv defensivă, nu intenționa în niciun moment să atace, ci doar să își apere membrii, conform Articolului 5 din Tratat. În schimb, URSS și Pactul de la Varșovia aveau o doctrină ofensivă, dar se bazau pe superioritatea lor numerică în personal, în artilerie și vehicule de luptă, la fel ca și în al doilea război mondial.

Ori, pentru a contracara acest avantaj, cel al superiorității cantitative sovietice, NATO a aplicat o altă abordare în anii ‘80 pentru a contracara avantajul numeric în personal, dar și în număr de blindate și tehnică de luptă terestră. Chiar dacă la nivelul aviației teoretic exista un oarecare echilibru, la partea de forțe terestre Tratatul de la Varșovia era net superior, ca număr de trupe, tancuri, vehicule de luptă, artilerie și altele. Teoretic, fără implicarea armamentului nuclear, într-un conflict convențional declanșat în centrul Europei, Tratatul de la Varșovia ar fi avut prima șansă de a ieși victorios. Dacă ar fi izbucnit un conflict între NATO și Tratatul de la Varșovia în Europa, conform aplicațiilor militare, trupele sovietice și ale aliaților lor ar fi cotropit RFG și alte state vestice înainte ca ajutoarele americane să poată traversa Oceanul Atlantic, și acolo ar fi avut o problemă putând fi hărțuite și atacate de submarinele sovietice.  Ori, în acest context, NATO a elaborat și pus în aplicare o nouă doctrină și strategie pentru a putea face față cu succes unei ofensive sovietice potențiale. Ceea ce s-a numit RMA (Revolution in Military Affairs), respectiv o schimbare esențială în paradigma și gândirea strategică a următorului război, care era cel mai probabil un conflict convențional, de tipul LSCO (Large Scale Combat Operation), asemănător cu al doilea război mondial, implicând sute de mii de combatanți cu mii de tancuri și avioane care luptă pe câmpul de bătălie din centrul Europei. Ori, sub acest aspect, sovieticii având superioritate numerică, NATO a căutat și a găsit soluția de a contracara această situația prin ceea ce s-a numit atunci RMA.

RMA a însemnat schimbarea doctrinei, a tacticii de luptă, dar pe baza unor schimbări esențiale în armament, fără de care RMA nu ar fi fost posibilă. Astfel, cea mai importantă schimbare a venit prin perspectiva dotării unităților de infanterie cu lansatoare portabile antitanc foarte performante, de genul Javelin, și cu lansatoare portabile antiaeriene de tipul FIM-92 Stinger, cele ce au devenit coșmarul forțelor aeriene sovietice în Afghanistan în anii ’80. Astfel, i s-a dat șansa infanteriei să poată rezista în fața blindatelor sau atacurilor aeriene, un game changer în economia războiului spre sfârșitul Războiului Rece. Dar RMA a însemnat și alte modificări esențiale în armament și, implicit, în tacticile militare dezvoltate ulterior, cum ar fi armamentul de precizie. În loc de un covor de bombe ca și în al doilea război mondial, când lansai mii de bombe fără să fii sigur că ai distrus ținta, o singură rachetă destinată unei ținte, o rachetă cu senzori și echipamente de milioane de dolari, cum ar fi Tomahawk, dar care distruge ținta la sigur. Cam asta a fost RMA în anii ‘80.        

Cea mai bună verificare a unei teorii este prin practică, dacă teoria trece testul aplicării în practică. Ori, având în vedere că Războiul Rece nu a devenit cald, că nu am asistat la ciocniri de blindate pe teritoriul Germaniei de astăzi, că nu a existat o ciocnire militară deschisă între cele două blocuri, valabilitatea și eficiența acestei RMA s-a testat doar imediat după încheierea Războiului Rece, în Războiul din Golf în 1991, unde armamentul de precizie, respectiv rachetele ghidate direct la țintă, au surprins pe toată lumea, astfel, ca o consecință, a urmat o RMA în toate armatele statelor ce doreau să conteze pe plan internațional.

În decursul istoriei au existat numeroase astfel de RMA, în urma dezvoltării tehnologice a armamentului, dar și al schimbărilor impuse de progresul tehnic în privința tacticii și, implicit, a strategiei militare. Falanga macedoneană, carul de luptă, scărița la șa, toate au impus modificări ale tacticii militare, ulterior, apariția armelor de foc, a artileriei, a mitralierei, toate și-au pus definitiv amprenta asupra conflictelor militare și au produs schimbări majore în modul de ducere a războiului, schimbări decisive și definitive.

Un singur exemplu, apariția armelor cu mare putere și cadență de foc, de genul mitralierelor, a impus o schimbare de tactică, nu se mai dau atacuri cu mase mari de oameni care să copleșească apărarea, ci mai mult pe grupe mici, rarefiate, care caută să se infiltreze sub acoperirea armelor din tabăra proprie. Desigur, această schimbare de doctrină s-a produs după pierderi extrem de dureroase în ambele războaie mondiale, dar s-a produs. Cert este că această schimbare de paradigmă se produce oricum, cu cât mai târziu, cu atât mai dureros.

Iar la ora actuală, numeroși analiști militari studiază intens războiul din Ucraina tocmai pentru a întrezări din timp aceste modificări ale câmpului de luptă, pentru ca în vederea următorului conflict, concluziile să fie clare, iar militarii proprii să fie mai bine pregătiți, chiar doctrina să fie suficient adaptată pentru evitarea unor pierderi majore în rândul propriilor militari. Arta războiului este într-o continuă evoluție și dezvoltare, ținând pasul cu progresul tehnologic, iar cine se adaptează mai repede va avea prima șansă în viitorul conflict. O zicală militară spune că este bine să înveți din propriile greșeli, dar este și mai bine să înveți din greșelile altora. Ori, în ultimele decenii, se pare că americanii au învățat din greșelile altora, de aceea suntem siguri că studiază intens conflictul ruso-ucrainean. Și nu numai ei.

O perspectivă de abordare, timp de mai bine de 40 de ani, NATO s-a pregătit intens pentru un conflict de genul LSCO împotriva Tratatului de la Varșovia, cu centrul bătăliilor viitoare în câmpia din nordul Europei, respectiv granița dintre cele două Germanii (RFG și RDG), plus câmpurile de bătălie adiacente, navale și secundare, în Asia și Africa, poate și parțial în America Latină. Dar colapsul URSS din 1991 a schimbat paradigma, dar și modul de abordare, astfel că LSCO a căzut în desuetudine. Timp de mai bine de 30 de ani, SUA și NATO au dus doar războaie împotriva unor adversari inferiori, chiar dacă au desfășurat unele tentative de acțiuni de tip LSCO, adversarii au fost net inferiori și nu au răspuns corespunzător (Irak în 1991 și 2003), astfel că învățămintele au fost irelevante. Restul au fost războaie de contrainsurgență, ca și cel din Afghanistan. Nu este de mirare că doctrina americană nu a fost adaptată suficient pentru un răspuns la un conflict de genul LSCO, având în vedere că ultimul la care au participat s-a încheiat acum 70 de ani, Coreea.

Astfel, la apariția unui astfel de conflict în 2022, prin invazia Rusiei în Ucraina, toți analiștii militari (din toată lumea) stau și iau notițe, analizează, și pregătesc o nouă abordare pentru viitorul conflict care s-ar putea să opună SUA cu China, de exemplu.

Aspecte de abordat în vederea noii RMA

Transformarea războiului

Asistăm la o evoluție a războiului pe multiple planuri. Revenirea la un război interstatal, dar cu integrarea masivă a componentelor cyber, informaționale, media, inclusiv social media, plus o dezvoltare și amplificare a componentelor psihologice, informaționale, propagandistice etc. În 2014, prin ocuparea Crimeii și declanșarea războiului din Donbass, s-a impus noul concept de război hibrid (hybrid warfare), care reprezintă o combinație de mijloace militare și non militare pentru obținerea deciziei pe câmpul de luptă.

Militar vorbind, SUA și NATO mergeau pe dezvoltarea NCW (Network Centric Warfare), sau război bazat pe rețea (RBR). Armata SUA tinde spre C4ISR (Command Control Communications Computers Intelligence Surveillance and Reconnaissance), pe când armata rusă avea probleme inclusiv la C2 (Command and Control). Armata ucraineană nu avea cum să ajungă la performanța armatei SUA, dar a încercat și a reușit un mix care s-a dovedit superior armatei ruse. Desigur, cu ajutorul capabilităților tehnice occidentale, plus instructorilor occidentali, oricum nu avea cum altfel, într-un timp atât de scurt și sub presiunea invaziei. Un mix, un amestec care nu satisface pe deplin, nici pe departe, conceptul C4ISR, dar suficient de eficient ca să pună probleme serioase rușilor.

Dar vorbim de un război cu totul deosebit față de toate celelalte de până acum, cu aspecte cu totul noi, nemaiîntâlnit până acum, o combinație din războaiele de până acum (războiul de tranșee din ww1 sau manevrele caracteristice ww2) la care se adaugă toate descoperirile tehnologice cu aplicație militară de până acum, plus integrarea în război și a componentelor civile, rezultând ceea ce s-a numit hybrid warfare. Putem spune că e vorba de un Hybrid Warfare 2.0, dar cu multe chestiuni noi, inedite până acum.    

Superioritatea aeriană

În doctrina sovietică și americană din timpul Războiului Rece se preconiza că rolul principal al aviației proprii era dobândirea supremației aeriene, respectiv controlul spațiului aerian prin anihilarea aviației inamice, astfel ca spațiul aerian să fie controlat total de forțele aeriene proprii.    

Doctrinar, după 1991, era esențială câștigarea supremației aeriene înainte de a declanșa operațiuni terestre. În toate conflictele post Război Rece, SUA sau NATO au avut sau au dobândit foarte repede supremația aeriană absolută, fie că vorbim de Afghanistan, Kosovo sau Irak. În cazul Afghanistanului, supremația aeriană era deplină, fără a putea fi contestată, doar la nivel de plafon inferior, când elicopterele americane au putut fi atacate cu lansatoare portabile, la fel ca și în Somalia în 1993. În Irak, în 1991, coaliția condusă de SUA a desfășurat o campanie aeriană de mai bine de o lună, începând cu 17 ianuarie, pentru a neutraliza aviația irakiană, sistemele antiaeriene, dar și principalele obiective militare. Invazia terestră a început la 24 februarie, în condițiile în care coaliția avea superioritate aeriană totală, avioanele irakiene rămase au fugit în Iran pentru a evita să fie distruse. Campania terestră a durat 100 de ore, respectiv patru zile. În Kosovo, 1999, la fel, coaliția a dobândit supremația aeriană absolută, după care a trecut la bombardarea obiectivelor sârbești. Dar au pierdut un F-117 doborât de apărarea antiaeriană sârbă. La fel în 1995, au pierdut un avion în Bosnia.

De partea rusă, identic, campaniile Rusiei de după 1991 s-au desfășurat tot în condițiile unei supremații aeriene totale. Chiar dacă au pierdut în 2008 în Georgia patru avioane militare în cinci zile de război, toate doborâte de apărarea antiaeriană, supremația aeriană părea a fi calea spre succesul campaniei militare.

Dar nu s-au tras învățămintele necesare, supremația aeriană totală nu înseamnă că nu poți avea pierderi în aviație, chiar împotriva unui adversar care nu mai are aviație. Dar ulterior se va putea observa că supremația aeriană nu este panaceul universal, mai sunt și alte aspecte greu de controlat la sol.

Mai departe și mai mult, conflictul din Ucraina a dezvăluit și alte aspecte despre supremația aeriană și gestionarea ei. La declanșarea ofensivei ruse în 14 februarie 2022, aviația rusă a încercat să dobândească din start supremația aeriană, atacând din primul moment cu aviația și rachete bazele aeriene și apărarea antiaeriană ucraineană. Dar că ucrainenii și-au mutat și disimulat avioanele și apărarea antiaeriană, astfel că primul atac rusesc și-a îndeplinit obiectivele doar parțial. Aviația ucraineană a supraviețuit și a ripostat, la fel și apărarea antiaeriană, astfel că rușii au înregistrat pierderi, fapt care i-a făcut să abordeze situația într-un context diferit.

Ulterior, până în prezent, în acest război niciuna dintre părți nu are supremația aeriană, cerul estre disputat continuu, dar nu sunt angajate mari formațiuni de avioane, tocmai de teama de a nu pierde aparate în valoare de multe milioane de dolari și care nu mai pot fi recuperate. Apărarea antiaeriană cu rachete performante a făcut ca aviația să devină foarte riscantă. Astfel, asistăm la acțiuni terestre importante, de genul ofensivelor și contraofensivelor pe scară largă în care aviația militară clasică, sub forma avioanelor de vânătoare și bombardament, își pierd din rolul lor primordial esențial din conflictele din trecut. Costă mult, iar în cadrul LSCO pot fi pierdute în fața unor dispozitive antiaeriene care le pot înlătura de pe câmpul de luptă mult prea ușor. Cel puțin avioanele rusești, cele implicate în război până acum, încă nu știm cum s-ar comporta avioanele NATO, deoarece acestea nu au fost implicate încă într-un gen de război LSCO, ci doar în operațiuni de contrainsurgență, fără bătălii aeriene majore. Un număr foarte redus de avioane militare irakiene sau sârbești au fost doborâte în lupte aeriene, aceștia evitând să sfideze superioritatea aeriană deplină a aliaților. În acest sens, vedem cum aviația militară rusă evită incursiunile în adâncime, fiind activă și nu prea doar în zona frontului, mai ales cu elicopterele Ka-52, evitând pătrunderea în adâncimea teritoriului ucrainean, de teama de a pierde aparate scumpe și greu de înlocuit. Chiar și elicopterele Ka-52 acționează din afara razei de acțiune a MANPADS, astfel că și acuratețea lovitorilor are de suferit.

Dar rolul lor a fost preluat de alte dispozitive, mai ieftine și dispensabile.

Ascensiunea dronelor

Dronele au fost folosite inițial ca și dispozitive de observare și monitorizare, UAV-uri (Unmaned Aerial Vehicle). Dar după ce li s-a atașat o rachetă cu scop de lovire a țintei, au devenit UCAV-uri (Unmaned Combat Aerial Vehicle), și tehnologia s-a dezvoltat tot mai mult. Armata SUA a folosit UCAV pentru eliminarea unor lideri importanți Al-Queda sau Statul Islamic în al doilea deceniu al secolului XXI, la fel și armata israeliană, dar prima folosire pe scară largă a dronelor în război a fost în conflictul din 2020 dintre Armenia și Azerbaidjan. Azerbaidjenii au avut câștig de cauză, iar în septembrie 2023 au reușit să își atingă obiectivele, profitând de contextul instabil internațional în urma războiului din Ucraina, la fel cum a încercat și Hamas contra Israelului la începutul lui octombrie 2023.

Dar în războiul din Ucraina, dronele turcești Bayraktar au fost un game changer, eficiența lor pe câmpul de luptă fiind una din cauzele înfrângerii Rusiei în prima fază a războiului, respectiv în ofensiva lor spre Kiev. Mai departe, adaptarea dronelor civile, inclusiv a celor de mici dimensiuni, și transformarea lor în arme prin atașarea unor bombe sau grenade care sunt lansate asupra inamicului, a dus la transformarea câmpului de luptă. Practic dronele militare și civile transformate au fost pe deplin integrate în operațiuni inter-arme combinate, iar rolul lor nu va putea fi neglijat în viitorul conflict.

Următoarea etapă ar putea fi cea a roiului de drone coordonat de AI, o altă provocare în războaiele viitorului.

Contestarea supremației pe mare

O nouă temă de studiu este modul în care puterea navală dominantă a unui stat poate fi ținută la distanță și practic scoasă din conflict de un adversar a cărui marină practic a fost eliminată în prealabil. La anexarea Crimeii, în 2014, flota militară ucraineană a fost aproape anihilată, parte din nave capturate, altă parte distrusă. Nava lor amiral, Hetman Sahaidachny, era în Marea Mediterană la acel moment, dar la începutul războiului, în martie 2022, a fost sabordată la Nikolaev pentru a nu fi capturată de către ruși. Astfel ucrainenii au rămas doar cu câteva vedete și nave de patrulare contra întregii flote rusești din Marea Neagră, care ocupase Insula Șerpilor și amenința cu o debarcare la Odessa în sprijinul trupelor care avansau la sol. Dar ucrainenii au rezistat la Nikolaev și rușii nu au ajuns să asedieze Odessa, și treptat situația a început să se schimbe.

O lecție importantă a războiului ruso-ucrainean o reprezintă modul în care partea lipsită de flotă militară a reușit să provoace mari pierderi flotei dominante a adversarului, precum și a infrastructurii critice navale a acestuia, inclusiv podul Kerci, și practic să scoată din ecuația conflictului această flotă ce domina nord-vestul Mării Negre.

Toate acestea folosind drone și rachete, precum și tactici de disimulare și atacuri cu comandouri infiltrate de pe mare, din bărci rapide, care atacă infrastructura militară critică din Crimeea. Scufundarea crucișătorului Moskva, atacurile asupra navelor ce aprovizionau Insula Șerpilor, făcându-i pe ruși să renunțe la ea printr-un ”gest de bunăvoință”, atacarea navelor din portul Sevastopol și altele, atacul asupra podului Kerci cu drone navale etc. Flota rusă a fost mutată în estul Mării Negre, în afara razei de acțiune a armelor ucrainene, fiind scoasă din economia războiului.

Testarea armamentelor în condiții reale de luptă

Orice război a însemnat și o testare reală, pe viu, a armamentului nou apărut și dezvoltat pe timp de pace, dar nu numai al armamentului, ci și al tacticilor militare. Scopul acestei testări este îmbunătățirea armamentului, respectiv găsirea punctelor slabe și remedierea lor. Așa a fost, spre exemplu, războiul civil din Spania (1936-1939), când atât sovieticii, cât și germanii, au putut să-și testeze noile arme pe câmpul de luptă și să tragă învățămintele necesare. În specificațiile tehnice ale unei noi arme se estimează o rată de succes, dar aceasta nu poate fi verificată ca fiind reală decât în condiții de luptă, nu doar în poligon, astfel că eficiența se verifică doar după ce trece testul folosirii în condiții reale de război. Astfel, în războiul ruso-ucrainean, atât armele rusești, cât și cele occidentale livrate ucrainenilor, au putut fi testate în condiții de război.

Spre exemplu, despre racheta hipersonică rusească Kinzal propaganda spunea că este invincibilă, nu poate fi doborâtă, tocmai din cauza vitezei sale mult superioare vitezei sunetului. Deși au fost folosite în număr foarte limitat în Ucraina, totuși, în condiții de război, una din rachetele Kh-47M2 Kinzal a fost doborâtă de un sistem MIM-104 Patriot american. De atunci rușii nu au mai folosit aceste rachete, cu o singură excepție neconfirmată, fapt care a adus în discuți performanțele reale în condiții de luptă ale acestei arme. Ideea este că performanțele unei arme sunt validate abia după ce trec testul practic al aplicării în război, iar conflictul ruso-ucrainean a devenit terenul ideal pentru asta.         

Dar vorbim aici și de dronele Bayraktar, lansatoarele Javelin, sistemele MLRS americane, tunurile Caesar franceze și multe altele, dar și de armamentul rusesc, ale cărui performanțe verificate în practică nu se ridică la nivelul propagandei, fapt care va influența negativ exportul rusesc de armament. Eficiența lor va fi studiată, analizată în amănunt, iar învățămintele se vor transforma în eforturi de îmbunătățire a performanțelor și remedierea defectelor constatate.

Am expus doar cinci aspecte asupra cărora în curând analiștii militari se vor apleca cu atenție și vom asista la multe articole și analize pe aceste teme. La fel, aceste subiecte vor deveni teme de studiu în academiile militare ale multor state cu tradiție în afacerile militare, iar multe centre de analize militare și think-tankuri le vor aborda amănunțit. Iar de aici se va putea pune o bază spre o regândire și chiar spre o abordare a unei noi RMA pe care o vom vedea elaborată în viitorul apropiat.