Ce înseamnă pentru războiul din Ucraina noul mandat al lui Trump (II)

de Negrea Cristian | nov. 14, 2024 | Analize, UCRAINA

Al doilea mandat al lui Trump și războiul din Ucraina

Ca în orice campanie electorală, s-au spus multe lucruri și s-au făcut multe promisiuni. Temele principale pe care a mizat Trump, cele de interes maxim pentru alegătorul american de rând, au fost cele economice, SUA confruntându-se cu unele probleme majore, cum ar fi inflația și locurile de muncă, dar și cele mai populiste, cum ar fi problema emigrației ilegale. Mai sunt multe altele, dar nu insist. Trump a promis multe, dar ca om de afaceri de succes, a avut credibilitate pe criteriile economice, pentru omul de rând el fiind perceput ca cel ce le poate rezolva, respectiv scăderea inflației și crearea de noi locuri de muncă, Trump venind cu promisiuni de reindustrializare a Americii prin aducerea firmelor acasă și, prin asta, implicit, crearea de noi locuri de muncă. Modul cum vrea să o facă a fost dezvăluit parțial, prin impunerea de tarife crescute la importurile din China, ceea ce va duce la un război economic cu aceasta. Și o va face, având în vedere că a început asta încă din mandatul precedent.

În problema imigrației a continuat să meargă pe ideea expulzării ilegalilor și construirea unui gard (acum zid) la frontiera cu Mexicul, principala rută de pătrundere a acestor imigranți ilegali. Pentru a sublinia în mintea alegătorilor problema ilegalilor, a recurs la declarații șocante, cum că aceștia ar mânca animalele de companie. Nu a venit cu nicio dovadă, dar imaginea creată este suficient de dură pentru a rămâne în mintea alegătorului. Desigur, astfel de mesaje sunt cu impact emoțional, dar așa a procedat el tot timpul, să nu uităm că este un showman desăvârșit.

Ne putem întreba dacă ideea pe care a emis-o cu pace în Ucraina în 24 de ore nu face parte din același arsenal, o imagine care să-l proiecteze cu o imagine de salvator planetar, așa cum îi place lui în egoul său nemăsurat. Fiindcă nu ai cum să faci pace în 24 de ore decât printr-un gest extrem, ceea ce mă cam îndoiesc. Oricum, el pare decis să obțină pacea în Ucraina, dar asta depinde și de alții. Iar imaginea cu pace în 24 de ore este foarte bună pentru marketingul său politic.

Adevărul că lumea în care își începe Trump al doilea mandat este mult mai complicată și mai periculoasă decât cea din primul său mandat. Acum va trebui să gestioneze situația mult escaladată din Orientul Mijlociu, situația din Asia de Sud-Est, precum și cea din Europa de Est, respectiv războiul Ucrainei cu Rusia. Acesta din urmă este doar o mică parte din problemele ce se ridică de pe acum în fața președintelui american. Va trebui să gestioneze apropierea dintre Rusia și China, dar și alianța și implicarea Iranului și Coreii de Nord în război, cu toate consecințele acesteia. Chestiuni extrem de complicate pe care noul președinte va trebui să le abordeze.

Desigur, Trump nu este singur, ci va trebui să lucreze într-o echipă. Având în vedere că nu este un expert în afacerile internaționale, ci provine din mediul privat, va trebui să se bazeze și pe sfatul consilierilor săi și membrilor din guvern. Dar pe aceștia el însuși îi va alege și vor trebui validați, ceea ce nu va fi dificil din moment ce republicanii domină ambele camere ale Congresului. Vom putea intui cursul care îl va lua politica externă a lui Trump în funcție de membrii staff-ului său și ai guvernului. Foarte importanți pe domeniul extern vor fi consilierul pentru politică externă, secretarul de stat, cel al apărării etc. Deja experții de pe ambele maluri ale Atlanticului încep să facă fel de fel de predicții în funcție de posibilii candidați la aceste posturi, ținând cont de backgroundul lor sau declarațiile lor anterioare. Dar și aici suntem în ceață, Trump încă nu și-a anunțat nominalizații pentru aceste posturi cheie. Așa că, deocamdată, doar speculații.

Având în vedere faptul că Trump își alege colaboratorii mai mult după modul în care îi împărtășesc viziunile, în funcție de cei care vor ocupa aceste posturi vom avea o oarecare imagine spre direcția în care administrația Trump se va orienta. Ziarele americane sunt deja pline de biografiile și luările de poziție anterioare ale potențialilor colaboratori ai lui Trump, dar nu ne putem creiona o imagine cât de cât clară până la anunțarea nominalizării lor.

Un alt aspect în care mulți analiști văd o vulnerabilitate pentru administrația americană. Orice stat se pregătește pentru negocieri și discuții cu alt stat, inclusiv prin studierea și crearea unui profil psihologic al liderilor sau al negociatorilor de partea cealaltă, tocmai pentru a ști și găsi modalități de a-și impune propriile interese prin exploatarea unor vulnerabilități sau stimularea unor corzi sensibile ale adversarului pentru a obține un târg cât mai bun. Ori, în cazul lui Trump, acestea sunt publice și cunoscute de toată lumea. Avid de publicitate, de gesturi mărețe, cu o vanitate și un ego peste măsură, pe motiv că el le știe pe toate și nu vrea să pară că este influențat de consilieri, poate fi ușor de citit și exploatat. În cazul unei negocieri, exploatarea acestor vulnerabilități, inclusiv prin stimularea egoului prin lingușiri subtile, poate avea efecte negative asupra rezultatului.

Am amintit de stilul de negociere tranzacțional, tipic negocierilor comerciale, care nu întotdeauna se potrivește negocierilor politice. În una din cărțile sale, Trump vorbește de o mare realizare a sa printr-o negociere deosebit de complicată (cartea chiar se numește Negocieri în stilul lui Donald Trump). Cum spuneam, o negociere foarte complicată ce a avut-o pentru un proiect imobiliar undeva în Manhattan, care implica mai mulți proprietari, unii cu diferende juridice între ei, precum și autoritățile locale și chiar federale. După mai multe rânduri de întâlniri, plus nenumărate discuții separate cu mai multe părți, Trump a reușit să obțină un acord și să-și construiască proiectul imobiliar pe acele terenuri. Acest rezultat îl considera Trump ca o mare realizare de unde s-a lansat el în marile proiecte imobiliare, ulterior extinzându-se și în alte domenii.

Da, o mare realizare, dar în termenii unei tranzacții comerciale și imobiliare. Nu se potrivește deloc cu negocierile politice între state, mai ales cu cele sensibile, care nu pot fi abordate în același stil. Spre comparație, dacă negocierea sa imobiliară din Manhattan ar fi eșuat, ulterior putea fi reluată oricând, în alte condiții, până s-ar fi ajuns la un rezultat sau nu. Dar în cazul negocierilor internaționale, dacă acestea eșuează, de cele mai multe ori nu se mai pot relua fiindcă condițiile se schimbă, la fel ca și obiectivele și așteptările participanților.

Dar, mai important, odată negocierea imobiliară a lui Trump încheiată și semnarea unui contract, niciuna dintre părți nu mai poate reveni să zică că s-a răzgândit, că vrea mai mult. Odată contractul încheiat, totul s-a sfârșit, nu mai ai cum să revii decât prin proces dacă nu îți primești partea stabilită prin contract. În afaceri, cuvântul dat este sfânt, semnătura pe contract este un angajament de la care nimeni nu se abate. Dacă o face, nu mai face nimeni afaceri cu el și rezultatul este falimentul.

Dar acest format nu se aplică în relațiile internaționale între state. Odată semnat un acord, ca cel de la Helsinki în 1975, toate statele participante au aderat la ce s-a hotărât acolo. Dar, după un timp, unele nu au mai respectat acel acord și l-au încălcat. La fel, Rusia a semnat Memorandumul de la Budapesta în 1994, alături de SUA și Marea Britanie, prin care se garantau securitatea și granițele Ucrainei în schimbul renunțării la armele nucleare rămase din timpul URSS pe teritoriul ei, acestea fiind transportate în Rusia. Douăzeci de ani mai târziu, Rusia încalcă acest acord anexând Crimeea și declanșând conflictul din Donbass.

Astfel, ce facem cu Vladimir Putin, chiar dacă semnează un acord în urma unor astfel de negocieri? El, care a încălcat o mulțime de acorduri semnate în urma unor negocieri intense, care a mințit pe toată lumea în ciuda negocierilor și acordurilor asupra cărora și-a pus semnătura. Să nu uităm, cu două zile înainte de a invada Ucraina la 24 februarie 2024, i-a asigurat pe toți liderii Europei și ai lumii că nu va ataca Ucraina. Două zile mai târziu a făcut-o. Cum poți avea încredere în semnătura și cuvântul unui astfel de lider? Cum negociezi cu el, ca să faci pace în 24 de ore, și să fii sigur că se va ține de ceea ce promite? Ce măsuri iei ca să se țină de ceea ce promite prin acest ipotetic acord de pace?

Ideea de bază este că nu poți negocia cu dictatorii cum o faci cu parteneri care respectă regulile, fiindcă dictatorii sunt obișnuiți să nu respecte nicio regulă, deoarece astfel au ajuns să fie dictatori. Ca să-i faci să respecte un angajament, trebuie să ai în spate mijloace, metode și voința de a le impune această respectare a regulilor. Cel mai important, voința de a le impune acestora această respectare a regulilor. Vorba americanului, carrying a bick stick. Dar și voința de a folosi acest big stick. Dar în cazul Rusiei, Iranului și Coreii de Nord nu prea merge asta pe partea sancțiunilor, fiindcă deja sunt aplicate toate sancțiunile posibile împotriva lor. Nu prea ai ce amenințări să aduci în plus, poate doar forța brută, ceea se traduce prin forță militară. Și nu cred că Trump ia asta în considerare în această fază. Așa că negocierile cu aceste dictaturi nu au perspective viabile de a obține rezultate reale.

Ori, în aceste condiții, nu știm în ce măsură președintele Trump poate asigura menținerea păcii pe care spune că o va impune, chiar dacă nu în 24 de ore.

Dar să facem o foarte scurtă retrospectivă asupra negocierilor lui Trump pe marile probleme ale lumii în primul său mandat. A negociat cu Coreea de Nord a lui Kim pentru a stopa programul ei nuclear, fără rezultat, la ora actuală Coreea de Nord a făcut pași importanți în acest domeniu prin alianța cu Rusia, în mod sigur aceasta din urmă ajută programul nuclear și de rachete nord-coreean în schimbul munițiilor și mai nou, al trupelor trimise ca și carne de tun în Ucraina. Negocierile cu Iranul au fost la fel, fără rezultat, acesta este în conflict deschis cu Israelul și este unul dintre principalii furnizori de armament și drone Shahed pentru Rusia în războiul cu Ucraina. Aspectul pozitiv este renunțarea la acordul nuclear cu Iranul încheiat de administrația Obama pe ultima parte a mandatului, o greșeală enormă a acesteia din urmă. Negocierile cu Rusia nu au avut un rezultat viabil, dar Trump a livrat armament letal Ucrainei, ceea ce a ajutat la rezistența împotriva invaziei. Negocierile cu China au avut parțial succes pentru americani, dar nu negocierile ca atare, ci mai mult tarifele impuse de SUA.

Bine, putem zice că a urmat o pauză de patru ani de la primul mandat al lui Trump, în care a fost administrația Biden, dar asta nu înseamnă că inițial negocierile lui Trump au fost un succes, deoarece nu au produs rezultate nici atunci, iar ulterior dimpotrivă. Așa că să nu ne grăbim să ne îmbătăm cu apă rece, fiindcă problemele majore ale lumii nu se pot rezolva peste noapte, chiar dacă Trump spune asta în campania electorală.

Dar ar trebui să ne referim aici strict la problema războiului din Ucraina în noul mandat al președintelui Trump.

Pace și război în Ucraina în al doilea mandat Trump

În primul rând, pentru a putea vorbi de o pace acceptabilă în Ucraina pentru toate părțile implicate, trebuie să analizăm puțin ce s-a făcut și s-a negociat până acum pe acest domeniu de la începerea războiului la 24 februarie 2022. Nu este cazul să amintim care au fost cererile lui Putin înainte de începerea războiului, care țin de domeniul absurdului, cum ar fi retragerea NATO la limitele sale din 1997, adică înainte de primul val de aderare din 1999, când Cehia, Polonia și Ungaria au aderat la această alianță. Nu mai vorbim de celelalte valuri, inclusiv cel din 2004, când România, alături de Țările Baltice, Bulgaria, Slovacia și Slovenia au intrat în NATO, plus cele ulterioare, mult mai mici, cu Albania, Croația, Muntenegru și Macedonia de Nord. Practic, Putin cerea Occidentului cedarea întregii Europe de Est Rusiei, mai mult decât obținuse Stalin la Yalta și Postdam după al doilea război mondial, când URSS sacrificase milioane de oameni în război. Spun mai mult, fiindcă atunci nu era vorba de Croația, Slovenia, Muntenegru și Macedonia de Nord, pe atunci părți ale Iugoslaviei lui Tito care au rămas practic nealiniate, cu un comunism propriu, dar ieșit de sub controlul lui Stalin. Deci, Putin dorea fără luptă să obțină mai mult decât obținuse Stalin în urma unui război mondial. De aici reiese absurditatea cererilor lui Putin. Dar poate a fost doar un pretext pentru invazia din Ucraina, cereri absurde care nu pot fi îndeplinite, ca apoi să poată spune că noi am vrut pace, am avut niște cereri rezonabile, dar ceilalți nu le-au îndeplinit, așa că am fost nevoiți să mergem la război. Logica imperială a lui Putin care, în beția lui de putere, a ajuns să se creadă mai presus de Stalin.

A început războiul prin invazia rusă din Ucraina. Înainte de asta, Putin a avut față de Ucraina cereri maximale, ne amintim de termenul de denazificare a Ucrainei și altele de același gen. După invazie, chiar dacă Ucraina nu a căzut în trei zile, cererile Kremlinului nu s-au modificat. Prima rundă de negocieri a avut loc în Belarus, la 7 martie 2022, la două săptămâni după începerea războiului. Aici rușii au avut aceleași pretenții absurde, conform informațiilor scurse ulterior, adică de a transforma Ucraina într-un stat satelit al Moscovei, fără putere militară sau de decizie. Au fost opt puncte ale planului de pace rusesc prezentat ucrainenilor în Belarus la începutul lui martie 2022 (când Rusia era în avans, chiar dacă suferise pierderi importante și eșuase în tentativa de a cuceri Kievul din prima zi prin pierderea bătăliei de la aeroportul Hustomel). Le enumer pe scurt: reducerea armatei ucrainene la maximum 50000 de oameni (o cincime față de cea de atunci), să nu producă sau desfășoare rachete cu rază mai mare de 250 km pe teritoriul ei, să recunoască independența republicilor Donetsk și Luhansk (deși Rusia nu le controla în întregime), să repare pe banii ei toată infrastructura din Donbass distrusă din 2014 încoace, Ucraina și partenerii ei trebuie să ridice toate sancțiunile împotriva entităților rusești, să facă din limba rusă una oficială de stat și să restituie toate proprietățile bisericii ortodoxe ruse și să abroge interzicerea simbolurile asociate cu victoria împotriva nazismului, cu alte cuvinte să restaureze toate simbolurile comuniste sovietice. Ori, asta înseamnă o capitulare necondiționată.

Normal că ucrainenii au respins aceste cereri. În decursul acelui an au avut loc în total cinci astfel de negocieri directe între ruși și ucraineni, în Belarus și Turcia. Toate au fost respinse din cauza condițiilor excesive puse de Rusia. Era practic o tactică de negociere moștenită de la URSS, cum spunea Kissinger și alți diplomați, când întotdeauna sovieticii veneau în negocieri cu cereri maximale, de neacceptat, în ideea că ar avea de unde să lase și ulterior să obțină mai mult decât ar fi sperat. De multe ori, sub diferiți lideri occidentali, le-a ieșit cacialmaua, dar până la Ronald Reagan care le-a opus o politică de forță, care a dus la căderea imperiului sovietic. Dar aceasta este o altă discuție.

Important este faptul că Putin cere mult, mult prea mult, în speranța că va obține ceva, poate mai mult decât ar fi sperat, după modelul sovietic din anii 50-70. Dar nu i-a mers, fiindcă ucrainenii erau deciși să reziste, iar Occidentul, foarte important, după ce a impus sancțiuni fără precedent Rusiei și a început să ajute Ucraina, a declarat că nu va accepta vreun plan de pace fără acordul Ucrainei, în sensul că a lăsat Ucrainei decizia de a accepta un acord sau plan de pace cu Rusia. Iar asta este o problemă pentru Trump, pentru declarațiile sale că va face pace în Ucraina în 24 de ore. O va putea face doar cu acceptul Ucrainei, altfel va încălca ce au stabilit aliații.

Războiul nu a mers cum spera Putin, de la prima reuniune de negocieri din 7 martie 2022 din Belarus, când Rusia era pe cai mari, fiind aproape de Kiev, Ceringov, Summy sau Harkov, lucrurile s-au schimbat. Rușii au fost bătuți la Kiev, așa că s-au retras, iar Rusia lui Putin a anunțat că se va concentra asupra Donbassului. Asta a și făcut, iar pretențiile ei au scăzut în consecință, dar fără ca propaganda rusească să notifice acest lucru. Practic, cererile inițiale au fost uitate, acum Rusia cere doar recunoașterea anexării celor patru oblasturi din estul Ucrainei (Luhansk, Donetsk, Zaporojie și Kherson, fără a lua în calcul Crimeea) pe care le-a și anexat declarativ în toamna lui 2022. Pentru prima oară în istorie, un stat declară anexarea unor teritorii pe care nu le controla integral, o nouă performanță pentru Putin. În ciuda ofensivelor ucrainene care au eliberat peste 8000 de kmp în Kherson și la sud-est de Harkov, Putin cere recunoașterea anexării unor oblasturi pe care nu le controlează integral pe niciunul.

Vedem cum pretențiile rușilor au scăzut de la controlul întregii Ucraine la controlul a patru oblasturi pentru care se luptă cu pierderi groaznice de mai bine de doi ani și jumătate. Și în răstimpul ofensivei din ultimele două luni au reușit să cucerească 800 de kmp, adică 10% din cât au cucerit ucrainenii în ofensiva lor din toamna lui 2022 în Kherson și sud-est de Harkov. Deci, rușii dau de înțeles că ar fi de acord cu o pace care să le recunoască anexarea celor patru oblasturi (pe care încă nu le controlează), plus angajamentul că Ucraina nu va adera la NATO.

Este o mare diferență între pretențiile lor din martie 2022 și cele din 2024. Fiindcă Rusia în acest răstimp a înregistrat pierderi colosale, și nu știe cât timp va mai putea face acest lucru. Fără a lua în calcul pierderile din ultimii peste doi ani, de 600000 de morți, răniți și dispăruți, doar în ultimele două luni de ofensivă în acest război de uzură din această fază, a pierdut peste 200 de tancuri, 650 de vehicule blindate și peste 80000 de morți, răniți și dispăruți (cât întreaga armată a României), totul pentru a câștiga 800 de kmp, dar fără a cuceri vreun oraș cheie, un obiectiv strategic care să rupă frontul. Fiindcă frontul nu s-a rupt nici când a căzut Avdiivka la începutul anului, și nici când a căzut Vuhledar, după doi ani de rezistență.

Fiindcă ucrainenii s-au repliat și au cedat teren prin luptă, iar rușii sunt încă departe de Sloviansk, de Kramatorsk, de Konstantinovka, orașe mari care trebuie cucerite pentru a ocupa Donbassul, respectiv oblasturile Donetsk și Luhansk. Cât au sângerat pentru Bakhmut, pentru Avdiivka, pentru Sieverodonetsk, orașe mult mai mici, vă dați seama ce ar fi o luptă pentru cele trei despre care am amintit, de care rușii încă nici nu se apropie suficient? Fiindcă mai au de luat Pokrovsk, Chasiv Yar și câte altele până acolo, dar câte pierderi au pentru fiecare kilometru?

Dar Putin, pentru un acord de pace, cere cedarea acestor patru oblasturi. Când nu a reușit să le cucerească pe primele două, despre care am amintit, dar ce facem cu Kherson? În primele zile ale invaziei, rușii au cucerit oblastul Kherson, inclusiv capitala cu același nume, aflată peste cursul inferior al Niprului, un obstacol natural foarte important. Au încercat să treacă Bugul pentru a ataca Odessa, dar au fost respinși, apoi în cursul contraofensivei din toamna lui 2022 au fost aruncați la sud de Nipru, ucrainenii eliberând orașul Kherson. Ulterior, ucrainenii au inițiat raiduri dincolo de fluviu, ba chiar au edificat capete de pod pe care le-au menținut vreme îndelungată, cum a fost la Krynky. Iar conform cererilor rusești, ucrainenii ar trebui să cedeze întregul oblast Kherson, cu orașul capitală de la nord de fluviu, renunțând la o barieră naturală greu de trecut. Este absurd nu numai din punct de vedere politic, ci și militar. Ar fi ca și cum România ar renunța la linia Dunării în cazul unui ipotetic conflict cu Bulgaria.

La fel cum este absurd să renunți la poziții fortificate în care te-ai apărat timp de luni de zile și să le cedezi inamicului, să îi cedezi și trei mari orașe din spatele frontului, pentru a te retrage pe o zonă deschisă, neapărată, și să te apuci să sapi tranșee și fortificații acolo, toate acestea fără luptă. Toate astea în ideea unui acord de pace semnat de unul care nu a respectat niciun tratat de pace semnat anterior. Și care știi că nu va respecta nici acest tratat, cum nu a respectat niciunul de până atunci, și te va ataca oricând se va simți mai tare. Ori, aceasta este principala problemă cu care va trebui Trump să negocieze pentru a face pace în Ucraina.

Este clar că pretențiile lui Putin, chiar așa reduse după umilința din acest război, sunt absurde. Adică vii cu cereri ca NATO să se retragă, apoi vii cu cereri ca Ucraina să capituleze, iei bătaie și pierzi enorm, practic pierzi tot ce aveai înainte de război în materie de resurse, prestigiu, de economie și parteneriat cu marile puteri ale lumii, apoi vii ca și condiție a păcii recunoașterea a ceea ce tu nu ai fost în stare să ocupi. Este absurdul absurdului, dar poate fi normal în lumea propagandiștilor și admiratorilor lui Vladimir Putin.

Cam acestea sunt condițiile puse de Rusia pentru încheierea unui acord de încetare a focului. Dar care sunt condițiile Ucrainei, având în vedere că Occidentul s-a angajat să nu încheie vreun acord cu Rusia fără aprobarea Ucrainei.

Principiile negocierii

În orice negociere, fie că e vorba de una de afaceri, de una politică (uneori), sau chiar negocierea unui preț pentru o lucrare ce o faci acasă, există un principiu. Pentru ca să cazi de acord, trebuie, ca și în economie, ca cererea și oferta să se întâlnească într-un punct. Adică fiecare parte vine cu pretențiile sale, care sunt maximale, și de aici începe negocierea. În decursul acesteia, fiecare mai lasă câte ceva, dar fiecare parte are un orizont maxim până la care poate să lase, pe multiple planuri dacă sunt negocieri complexe, după care nu o mai face.

Să dau un exemplu, foarte simplu. Chemi un meșter să îți repare chiuveta. Tu te gândești că îi dai un preț de X lei. El vine și se așteaptă să obțină un preț de Y lei. Începeți să negociați cu el prețul. Dacă X este mai mare ca și Y, totul este ok, el pleacă fericit că a obținut mai mult decât se aștepta. Dar dacă Y este mai mare ca și X, începe negocierea. Pe baza mai multor argumente, că nu este prea mult de lucru, că trebuie aduse unele materiale suplimentare și multe altele, fiecare mai lasă de la el. în sensul că X crește și Y scade. Dar până când? Până se întâlnesc X cu Y? Dacă se întâlnesc, totul e ok, ați negociat și ați încheiat afacerea la un preț între X și Y. Este legea cererii și ofertei, așa cum apare în manualele de economie. Dar dacă nu se întâlnesc, ce se întâmplă? Dar de ce nu se pot întâlni X cu Y? Fiindcă tu când te gândești că dai un preț X, mai ai un X1 care este maxim cât vei da, respectiv te aștepți să dai X lei, dar nu dai mai mult decât X1. La fel și meșterul, se așteaptă la Y, dar nu acceptă mai jos decât Y1. Astfel, în decursul negocierii, dacă ajungeți la XY, totul este ok, tranzacția s-a încheiat. Dar dacă nu ajungeți la asta, tranzacția pică. Cum pică? Dacă X1 este mai mic decât Y1, adică prețul maxim pe care sunteți dispus să îl dați (X1) este mai mic decât prețul minim pe care meșterul este dispus să îl accepte (Y1), tranzacția pică. Vă sfătuiesc să faceți acest exercițiu pe un grafic, respectiv pe o linie pe o foaie de hârtie. Vorbim de prețul așteptat și de prețul maxim/minim acceptat, dacă nu pică între, negocierea cade.

Negocierile politice sunt mult mai complexe, cu mult mai multe variabile, fiindcă sunt mult mai mulți actori în jos și negocierea se face pe multiple planuri. Dar să privim negocierea dintre Rusia și Ucraina pentru încetarea focului dintr-o perspectivă simplă, doar între cei doi actori, Rusia și Ucraina, apoi o vom dezvolta puțin, adăugând ulterior și rolul lui Trump, analizând și declarațiile sale.

Condițiile păcii în Ucraina

Ucraina are și ea câteva condiții pentru a încheia un acord, condiții pe care le menține. Retragerea rușilor din Ucraina granițelor din 1991, respectiv înainte de anexarea Crimeii și declanșarea războiului din Donbass în 2014, garanții de securitate și pedepsirea criminalilor de război. Condiții de bun simț, după ce a rezistat eroic timp de doi ani și jumătate și a umilit a doua armată a lumii într-un conflict deschis, convențional, nu unul asimetric.

Aici ar trebui subliniat acest aspect, cu conflictul convențional și cel asimetric. Armata unei supraputeri nu poate fi înfrântă într-un conflict convențional de o putere mult mai slabă. Dacă ești o putere mult mai slabă, ai două posibilități să înfrunți armata unei supraputeri: asimetric sau convențional, adică prostește. Saddam Hussein s-a crezut liderul unei mari puteri (a patra armată a lumii, cum se spunea de Irak în 1990) și a înfruntat armata SUA (plus coaliția internațională) convențional, adică prostește. Nu o dată, de două ori, în 1990 și 2003, și a pierdut catastrofal. Lucrurile s-au schimbat după 2003, după ocupația americană a Irakului, când opoziția irakiană cu Al-Queda au schimbat tactica și au trecut la un război asimetric contra americanilor. În zece ani aceștia au părăsit țara lăsând-o fragmentată între fracțiuni și suficient de slabă ca o parte din teritoriu să îi fie ocupat de ISIS. La fel în Afghanistan, mujahedinii i-au bătut pe sovietici impunându-le un război asimetric, de gherilă, la fel ca și vietnamezii americanilor sau talibanii acestora din urmă.

În ultimii optzeci de ani, armatele marilor puteri au fost înfrânte doar printr-o abordare asimetrică. Chiar și războiul din Coreea (1950-1953), un sângeros conflict convențional, s-a încheiat nedecis, aproape pe vechile linii de demarcație după un carnagiu de un milion de morți, nu neapărat cauza epuizării trupelor, ci prin înțelegerea faptului că oricât ar crește luptele în intensitate, rezultatele ar fi neglijabile comparativ cu numărul de victime.

În același context, URSS/Rusia nu a pierdut niciun război convențional în ultimii optzeci de ani, ci a pierdut doar atunci când era confruntată asimetric. Chiar și precedenta înfrângere a rușilor, primul război cecen (1994-1996) a fost rezultatul mai mult al unor tactici de gherilă decât război convențional, nu înseamnă că nu a exista și așa ceva. Ori, acum, în Ucraina, Rusia este pe cale să piardă primul război convențional după optzeci de ani. Iar asta arată că nu mai este o superputere, din moment ce riști să pierzi un război convențional cu un adversar mult mai slab. Repet, un război convențional, nu asimetric. De aceea, pentru a arăta că Rusia este o superputere întregii lumi, dar și acasă, Vladimir Putin are nevoie să iasă cu fața curată de aici, să pară victorios, de aceea nu poate accepta orice plan de pace, ci doar unul în condițiile sale cât mai apropiate de cele maximale.

Iar ucrainenii țin la condițiile lor, considerând că sunt îndreptățiți la un astfel de deznodământ după cât sânge au vărsat și câte distrugeri au suferit. Dar mai este ceva, ucrainenii consideră că pot ieși victorioși făcându-i pe ruși să cedeze. Mizează pe faptul că pierderile rusești enorme își vor spune cuvântul, cum au făcut-o și în 1917 cu armata rusă care a colapsat. Iar semnele sunt destule, inclusiv faptul că rușii au apelat la zece mii de nord-coreeni transformați în carne de tun la Kursk, ceea ce arată că Putin scormonește pe fundul sacului pentru resurse umane, singura lui alternativă fiind mobilizarea generală, dar care îi poate crea mari probleme pe plan intern. Obținerea unei păci pentru Putin, așa cum vrea el, este o condiție de supraviețuire a sa personală.

Iar faptul că ucrainenii încă cred că pot învinge este faptul că Zelenski nu vine cu un plan de pace, ci cu un plan de victorie. Ucrainenii, ca și analiștii raționali, știu că o variantă de mijloc nu este fiabilă pentru Ucraina. Respectiv cea vehiculată cu înghețarea conflictului pe liniile actuale. Experiența ne spune că aceasta ar fi doar un respiro necesar pentru Rusia, pentru a se regrupa, a-și reface potențialul militar și a o lua de la început când consideră că va fi gata de un nou atac, de un nou salt. Așa a făcut în 2022, după ce a înghețat conflictul din Donbass timp de opt ani, din 2014. Și ce înseamnă un conflict înghețat în varianta rusă? Vedem situația Georgiei și a Republicii Moldova, cu conflicte înghețate pe teritoriul lor.

Cum poate Trump obține pacea promisă?

Din cele prezentate până acum, vedem că foarte greu și foarte complicat. Nu este de mirare că nu a dat amănunte până acum la întrebările despre cum va face pace în Ucraina în 24 de ore. Poate nici el nu știe încă, iar afirmația a fost doar una de campanie electorală, ca și altele de același tip.

Recapitulând, pozițiile celor două părți sunt declarativ ireconciliabile, pretențiile Rusiei nu pot fi acceptate de ucraineni din mai multe puncte de vedere, inclusiv militar, cum am subliniat mai sus, respectiv nu pot părăsi poziții defensive bine apărate pentru a se retrage pe alte poziții neapărate sau dificil de întărit. Iar condițiile ucrainene nu pot fi acceptate de către Putin fără a-și recunoaște implicit înfrângerea, cu rezultate greu de imaginat pe plan intern. Deci, suntem în situația în care X și Y nu se întâlnesc nicicum.

Ori, Trump pentru a obține pacea, are doar două soluții. Să facă presiuni pe ruși pentru a accepta cât mai multe din condițiile ucrainene, sau pe ucraineni ca să accepte condițiile Rusiei. Sau, combinație între cele două, să pună presiune pe amândoi pentru ca fiecare să cedeze ceva, în speranța ca și condițiile să se poată întâlni cumva. Respectiv, să facă ca X1 și Y1 (minimul și maximul acceptat) să se atingă într-un punct pentru ca tranzacția, respectiv pacea propusă, să fie acceptată de ambele părți. Dar situația este mult mai complexă, vor trebui garanții ca aceasta să fie acceptată și să fie de durată, nu să poată fi încălcată oricând una din părți (de obicei Rusia, din experiență), iar sancțiunile pentru încălcarea ei să fie credibile și să existe voința de a fi puse în aplicare.

Pârghiile lui Trump

Dar Trump nu poate impune ușor acceptarea modificării condițiilor părților, fiindcă nu are prea multe pârghii pentru asta. Spre exemplu, care ar fi pârghiile pe care Trump le poate folosi contra Ucrainei pentru a o face să mai lase de la ea, din condițiile ei făcute publice. Adică ce pârghii ar avea Trump împotriva lui Zelenski ca să îl facă să accepte niște condiții de pace care l-ar face pe același Zelenski să pară ca un trădător de către poporul său, cel ucrainean, care a luptat cu eroism și sacrificii greu de imaginat contra imperiului. Îl poate amenința pe Zelenski că va sista ajutorul militar american dacă nu se conformează? Da, este o amenințare care ar putea aduce Ucraina într-o situație grea. Dar să nu uităm că Ucraina s-a mai confruntat timp de șase luni cu această situație, când ajutorul militar a fost blocat în Congresul american. I-a fost greu timp de șase luni, dar a rezistat numai cu ajutorul de la europeni și de la alte state din Lumea Liberă. Și ar mai putea rezista în continuare câteva luni, până ce Rusia își consumă elanul ofensiv (care se va reduce) în urma pierderilor de nesusținut. Și apoi se va trece din nou la un stalemate de uzură, în care ucrainenii pot rezista.

Dar dacă Trump, în încăpățânarea lui, ar insista asupra europenilor să își sisteze și ei ajutorul militar și economic pentru Ucraina ca să se conformeze dorinței lui? Greu de crezut, ar duce la o catastrofă geopolitică pentru SUA, fiindcă NATO ar deveni mult mai slab prin accentuarea diferendelor între americani și europeni, prezente și în primul mandat al lui Trump. Mai mult, alianțele SUA de pe întregul mapamond ar avea de suferit, deoarece și alte state aliate, mai ales din regiunea indo-pacifică, ar pune sub semnul întrebării valoarea alianței cu SUA, dacă aceasta presează pe alții să renunțe la ajutorul unui stat agresat de un inamic, și s-ar ajunge la reorientări geopolitice greu de cuantificat. Adică alte state din regiuni sensibile ar începe să se reorienteze în privința alianțelor și politicii externe chiar în dauna intereselor SUA de pe glob. Ori, acest lucru nu i se va putea permite lui Trump, respectiv să distrugă întreaga arhitectură de alianțe a SUA pe plan global.

Deci, contra Ucrainei pârghiile lui Trump sunt destul de reduse, ucrainenii pot lăsa de la ei, dar nu prea mult. Dacă ei spun stop, Trump nu poate presa exagerat, fiindcă ar distruge alianțele SUA de pe întregul mapamond.

Cu totul altfel stă situația cu pârghiile ce le are împotriva Rusiei, pentru a o convinge să lase de la ea în privința condițiilor de pace. Paradoxal, acestea sunt mult mai multe și unele pot fi implementate imediat, și așa cred că va acționa Trump. Putin nu lasă de la el fiindcă crede că este aproape învingător, că în curând îi va învinge pe ucraineni și va obține ceea ce dorește, respectiv condițiile sale maximale cu ocuparea celor patru oblasturi deja anexate acum mai bine de doi ani (Luhansk, Donetsk, Zaporoje și Kherson), plus alungarea ucrainenilor de pe pământul rusesc din sectorul Kursk. În ciuda pierderilor și stagnării de pe front, faptul că în două luni a ocupat 800 kmp cu prețul a 80000 de morți și răniți (100 pe kmp), el crede că apărarea ucraineană se va prăbuși și își va îndeplini obiectivele. Iar aceste obiective sunt cruciale pentru supraviețuirea lui politică și chiar fizică. De aceea Putin crede că le poate îndeplini dacă continuă, în ciuda pierderilor imense care l-au obligat să apeleze la soldați nord-coreeni (muniția de la Kim nu s-a dovedit suficientă), el încă crede și presează, fără vreun gând să cedeze cu ceva la condițiile lui maximale. Este imposibil să îl faci pe un dictator ca Putin să renunțe la condițiile sale dacă el crede că câștigă, nu ai cum să îl aduci la masa negocierilor când el este convins că este în pragul victoriei. De aceea trebuie să i se schimbe părerea înrădăcinată, dovedindu-i că nu câștigă. Nu neapărat că pierde, ci că nu câștigă. Trebuie convins că nu câștigă, altfel nu va accepta să lase din condițiile lui.

Ori, primul lucru pe care îl poate face Trump este să îl convingă că nu câștigă și că dacă continuă așa, poate chiar să piardă, că nu poate cuceri cele patru oblasturi, oricât ar încerca, ci chiar riscă să piardă. Ori, Putin nu poate fi convins de asta decât prin forță brută. Și Trump poate face asta din prima lui zi de mandat, după o convorbire oficială cu Putin prin care să se convingă că acesta nu vrea să cedeze, fiindcă Putin chiar crede că este în pragul victoriei.

Să ne imaginăm următorul aspect. La un meci de box, intră în ring un campion la categoria grea, super dotat, musculos și agresiv. I se opune un challenger de categorie medie, cu prea puține șanse, fiind mai slab și dintr-o categorie inferioară, inclusiv ca și greutate și masă musculară. Dar, mai mult, antrenorul challengerului, respectiv al tipului mai slab, îi leagă acestuia o mână la spate și îl mai instruiește să nu-l lovească pe campionul de categorie grea la față ca să nu îl enerveze. Vă dați seama cum ar arăta un astfel de meci? Dar după primele runde challengerul încă rezistă, nu este făcut KO, ba chiar îl lovește rău pe adversarul său mult mai puternic din categoria superioară.

Cam asta e situația în războiul din Ucraina. Administrația Obama nu a dat Ucrainei armament letal după invazia din 2014 din Donbass, administrația Trump i-a dat în 2017, cu care ucrainenii au stopat primul val invadator la Kiev, Summy, Cernigov și Harkov. A început invazia la scară largă în 2022, ucrainenii au primit armament performant, dar administrația Biden le-a interzis folosirea acestuia asupra teritoriului Rusiei, pe motiv de a nu escalada războiul, în timp ce Rusia escaladează în fiecare zi, inclusiv prin introducerea nord-coreenilor. Rusia folosește orice și de oriunde împotriva teritoriului Ucrainei. Este exact ca și în exemplu de mai sus, ucrainenii au fost legați cu o mână la spate și li s-a interzis să lovească capul cu armament american, respectiv teritoriul rusesc de unde încep toate atacurile și loviturile Rusiei contra ucrainenilor.

Un atu al lui Putin este faptul că rușii încă nu realizează că sunt în război, pentru ei în Ucraina este doar o operațiune militară specială, cum li se spune de propagandă, la fel ca și în Siria. Numai de curând au început să vadă depozitele de muniții și combustibil sărind în aer, fabrici de armament și baze militare lovite explodând pe teritoriul Rusiei. Iar aceste rezultate ucrainenii le-au realizat cu drone proprii, fiindcă s-au adaptat, au lovit obiective militare critice la sute de kilometri în adâncimea teritoriului rusesc și au făcut mari distrugeri. Cu o mână legată la spate. Cu drone, ale căror încărcătură explozivă este de maxim 20 de kilograme. Dar dacă nu ar fi avut mâna legată la spate și americanii le-ar permite folosirea rachetelor performante occidentale, care ar fi acum situația? Fiindcă o rachetă Storm Shadow are capul de luptă de peste 200 de kilograme, față de o dronă cu 20 de kg. Puteți realiza potențialul distructiv al utilizării rachetelor americane împotriva teritoriului Rusiei, asupra obiectivelor militare, aeroporturilor, depozitelor de armament și muniții, asupra fabricilor de armament și depozitelor de combustibil? Dacă doar cu câteva drone ucrainenii au provocat atâtea pagube, cu rachete performante ar putea provoca un dezastru militar pentru ruși, care nu ar mai putea aduce muniții și combustibil pe linia frontului și care astfel s-ar prăbuși.

Ori, prima pârghie a lui Trump pentru a-l convinge pe Putin să vină la masa negocierilor cu propuneri rezonabile ar fi aceasta, ridicarea restricțiilor asupra armamentului american din prima zi de mandat a lui Donald Trump. După o săptămână în care incendiile și exploziile depozitelor de armament și de combustibil rusești s-ar vedea din satelit, Trump va trebui să-l sune din nou pe Putin și să îi explice că va reaproviziona Ucraina cu un nou stoc de rachete performante, inclusiv rachete Tomahawk, și că ucrainenii nu au vreo restricție cum să le folosească, inclusiv împotriva Moscovei, din moment ce și rușii bombardează permanent Kievul.

Mai departe, îi poate explica că SUA consideră introducerea trupelor nord-coreene în război contra Ucrainei ca și o escaladare și că îi dă un răgaz de 15 zile pentru retragerea și trimiterea lor acasă. În caz contrar, va trimite Divizia 82 Aeropurtată americană să lupte împotriva nord-coreenilor. Bine, nu trebuie să facă neapărat asta, pentru a nu ajunge la o confruntare directă între trupele NATO și cele rusești, dar poate face altceva. Să le propună sud-coreenilor următorul angajament: SUA trimit o divizie suplimentară americană pe linia de demarcație dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud (pe lângă cele 20000 de trupe americane existente deja acolo), în schimb sud-coreenii trimit o divizie de elită să lupte contra nord-coreenilor în Kursk. Sud-coreenii ar accepta asta fără rezerve, mai ales că sunt deosebit de interesați de nord-coreenii din Rusia, iar dacă americanii suplimentează trupele de pe linia de demarcație, ar fi bucuroși de acest târg. Să nu uităm că între Coreea de Nord și cea de Sud sunt fricțiuni permanente, confruntări militare de joasă intensitate, inclusiv pe mare. Iar sud-coreenii și-au manifestat interesul de a fi prezenți militar în Ucraina pentru a interoga militarii nord-coreeni, și chiar au suplimentat ajutorul militar pentru Ucraina din momentul în care trupele nord-coreene au ajuns în Rusia.

Mai departe, Trump îi poate spune clar lui Putin că orice escaladare nucleară va fi dezastruoasă pentru Rusia, implicând intrarea NATO în război și marșul până la Moscova. Nu va fi prea greu, trupele ruse de pe front se vor prăbuși imediat, ca dovadă fiind marșul mercenarilor Wagner din iunie 2023, când 4000 de mercenari conduși de Prigojin au trecut ca prin brânză prin Rusia sute de kilometri și nu au putut fi opriți de o rezistență armată, ci doar de renunțarea lui Prigojin, care două luni mai târziu a plătit cu viața.

Un semnal asemănător referitor la consecințele unei opțiuni nucleare a Moscovei a fost dat și de administrația Biden, care a transmis că folosirea armei nucleare, inclusiv tactice, de către Moscova, va avea consecințe teribile, dar non-nucleare. Spre exemplu, distrugerea flotei ruse din Marea Neagră sau distrugerea totală a forțelor ruse din Ucraina. Deci Rusia își dă seama că e mai slabă, dar încă speră la o victorie în Ucraina. Dar dacă Trump aplică cele două pârghii de care am vorbit, poate Putin se convinge că nu are cum să câștige și să revină la masa negocierilor cu niște cereri decente. Iar cu cât întârzie și cu cât Trump aplică alte pârghii, cu atât marja lui de negociere scade, ajungând tot mai aproape de cererile ucrainene.

Iar Trump poate introduce noi pârghii, în cazul în care Putin se încăpățânează să nu cedeze, dar poziția lui Putin devine tot mai slabă. Iar opoziția pe plan intern va începe să crească, amenințându-i statutul de lider incontestabil al Rusiei. Fiindcă atunci când încep și continuă să ardă obiective de pe teritoriul Rusiei, iar sicriele tot vin acasă, până și rusul de rând începe să realizeze că ceva nu merge conform propagandei. Și începe să-și pună întrebări, și va începe să ceară răspunsuri în stradă, cum a făcut în 1917. Ori, de asta se teme Putin cel mai mult.

Deci, pentru a obține pacea, Trump are mai multe pârghii contra Rusiei decât contra Ucrainei, iar pârghiile împotriva Rusiei poate începe să le folosească încă din prima zi de mandat.

Am dat ca exemplu ce pârghii ar avea Trump împotriva lui Putin, mult mai multe decât în cazul Ucrainei. Depinde în ce măsură este dispus Putin să rămână pe poziția lui ireconciliabilă. Dar rămâne să vedem cum va aborda Trump această chestiune. Fiindcă el are multe altele de gestionat în afara războiului dintre Rusia și Ucraina, are problemele din Orientul Mijlociu, situația din Asia de Sud-Est, confruntarea economică cu China etc.

Despre toate acestea într-o altă analiză.

Ce înseamnă pentru războiul din Ucraina noul mandat al lui Trump? (I)

de Negrea Cristian | nov. 12, 2024 | Analize, UCRAINA

Odată cu victoria lui Donald Trump pentru al doilea mandat ca președinte al SUA se înmulțesc speculațiile privitoare la modul în care va aborda acesta dosarele fierbinți ale momentului, mai cu seamă războiul din Ucraina. Fiindcă în campania electorală a declarat repetat că va pune capăt războiului ”în 24 de ore”, dar fără a ne da o idee cum o va face, în ciuda insistențelor. Afirmația asta cu 24 de ore ne duce la alta, cu cucerirea Ucrainei ”în 3 zile”, de aceea mă gândesc că poate fi o figură de stil, nu prea cred că va putea încheia războiul în 24 de ore, cu excepția unor măsuri extreme sau recurgerea la amenințări sau gesturi de aceeași natură, aspect prea imprevizibil și improbabil pentru a putea fi luat în discuție.

De aceea, mulți specialiști și analiști se întrec în a face previziuni și scenarii pe acest subiect, și vor continua să o facă până la preluarea mandatului de către Donald Trump, la 20 ianuarie 2025, dar și ulterior, cel puțin până la elaborarea politicii externe de către noua administrație. Până atunci suntem într-o ceață totală, nu numai noi, ci și guvernele aliate sau ostile SUA, inclusiv conducerea de la Kremlin.

Fiindcă încă nimeni nu știe ce abordare va avea președintele Donald Trump asupra războiului dintre Rusia și Ucraina, toți fac speculații. Cine spune că știe, minte, sau o face în funcție de dorințele și așteptările lui, care nu întotdeauna sunt conforme cu realitatea. Voi încerca să enumer câteva posibilități, avertizându-vă că se poate întâmpla și o combinație între ele.

Dar, înainte de asta, pentru a vedea cât de dificilă și riscantă poate fi o previziune despre ce va face Donald Trump, câteva cuvinte despre omul Donald Trump, înainte și după ce a obținut primul mandat de președinte al SUA.

Trump înainte de a intra în politică

Nu intenționez să îi fac o biografie, departe de mine gândul acesta, oricum nici nu cunosc multe amănunte din viața acestuia. Dar am avantajul faptului că i-am citit cărțile (o parte din ele) încă înainte ca el să intre în politică și să acceadă în cea mai importantă funcție publică, de președinte al celei mai puternice țări din lume, cărți apărute în vremea când el (poate) încă nu nutrea astfel de ambiții. Deși, din cărțile lui, reieșea personalitatea unui om cu o ambiție extremă, pentru care fiecare domeniu în care intra îl aborda cu o tenacitate și o ambiție ieșite din comun.

Reiese, totodată, prototipul unui self-made man de foarte mare succes, cu toate că nu a pornit de jos, ca și alți antreprenori ai momentului cum ar fi Bill Gates, Warren Buffet sau Mark Zuckenberg, ci de la câteva milioane de dolari moștenite, dar din care a realizat un imperiu de miliarde, iar asta nu este puțin lucru.

Desigur, este un narcisist cu un ego imens, avid de publicitate și să se afle tot timpul în luminile rampei, un vanitos peste măsură. Dar are ambiție, talent și o mare putere de muncă, plus un simț extraordinar al afacerilor și este un expert înnăscut în negocieri. Dar este și încăpățânat ca un catâr, plus incapabil să lucreze în echipă dacă echipa nu își însușește de la început viziunea lui.

Toate acestea sunt calități și defecte, dar cu care a reușit în afaceri și a reușit ulterior să câștige primul mandat la Casa Albă. Nu sunt caracteristicile pe care le așteptăm de la un președinte, fiindcă afacerile și politica sunt două lucruri distincte, dar în ambiția lui a considerat că poate și a reușit să obțină două mandate.

În perioada sa de business a avut suișuri și coborâșuri, plus moment foarte dificile în care alții poate ar fi eșuat. Dar a reușit să treacă peste prin cele mai diverse metode. Un exemplu, a împrumutat sume mari de la mai multe bănci pentru diferite proiecte, inclusiv imobiliare, dar care întârziau să se materializeze, astfel că a ajuns într-o situație extrem de dificilă, fiind incapabil să le returneze. Hăituit de creditori, se părea că este în pragul falimentului. Trump, sătul de hărțuielile celor care îi cereau insistent banii înapoi, le-a spus la un moment dat că este și vina lor, fiindcă i-au dat pe mână atâția bani, respectiv cât ceruse el. Dar, pe de altă parte, a abordat situația și pe un alt plan, respectiv a avut grijă să se apropie și să-i cunoască personal pe președinții și CEO băncilor creditoare, să participe împreună la evenimente, chiar și la unele private alături de familii. Acolo, după ce și-i i-a făcut prieteni, în cadru neoficial, a discutat pe rând cu ei într-o atmosferă relaxantă, reușind să obțină condiții și eșalonări mult mai bune decât în alte situații, fiindcă el știa că și aceștia doresc să-și vadă banii înapoi prin înțelegeri amiabile față de posibilitatea de a recurge la avocați și procese de insolvență costisitoare prin care nici nu aveau siguranța returnării integrale a sumelor împrumutate. Convingându-i de lucrul acesta, a obținut condiții extrem de favorabile pentru returnarea împrumuturilor, astfel că, în timp, Trump a reușit să treacă de această criză care i-ar fi putut aduce falimentul.

Un aspect interesant la personalitatea lui Trump, acesta recunoaște deschis că, după afaceri, pasiunea lui cea mai mare sunt femeile frumoase. De aceea a cumpărat Miss World și Miss Univers, doar pentru a se afla în preajma femeilor frumoase (el o spune direct, nu eu). Mai spune că femeile sunt atrase de bărbați puternici și de succes pentru a transmite genele acestora urmașilor lor, iar asta s-a străduit el să fie, un bărbat puternic și de succes. Pasiunea asta pentru femeile frumoase se poate vedea cu ochiul liber, sunt o mulțime de fotografii în care apare înconjurat de astfel de femei frumoase în ținută sumară, el rivalizând sub acest aspect cu fostul patron al Playboy, Hugh Hefner. Chiar este la a treia căsnicie, iar aventurile lui amoroase erau deliciul tabloidelor. Ba chiar a ieșit un scandal în presă în timpul campaniei pentru primul mandat, conform căruia ar fi plătit o sumă de ordinul zecilor de mii de dolari unei vedete de filme pentru adulți pentru a-i închide gura asupra unei relații anterioare cu Trump. Problema era că plata era făcută din fondurile de campanie electorală, nu din banii personali ai lui Donald Trump.

Cu toate acestea, în campanie a pozat ca un apărător al familiei tradiționale și a fost perceput și votat ca atare de către comunitățile conservatoare din America, ceea ce este paradoxal. Dar SUA este țara tuturor posibilităților.

Toate aceste caracteristici, defecte și calități, ale acestui personaj, le-am putut observa încă dinainte de a intra în politică. Chestiunea este că aceste caracteristici nu se schimbă în timp decât în mică măsură, dacă o fac. Și vedem că în cazul lui Trump au rămas nealterate, ba unele s-au acutizat, cum ar fi nevoia de publicitate și dorința perpetuă de a fi în centrul atenției. De aici se poate trage și nevoia lui de a face declarații șocante care să atragă atenția, cum o făcea și în primul său mandat când scria câte ceva pe Twitter și presa din întreaga lume dezbătea ce a scris. Partea proastă e că scria și ce nu ar fi trebuit să o facă, ceea ce a dus la complicații diplomatice, dar și scurgeri de informații sensibile.

La fel, stilul de negocieri din afaceri nu se potrivește cu cel din politică, mai ales cu cel din politica la cel mai înalt nivel. Experții spun că Trump are un stil de negocieri tranzacțional, bun în business, dar nu întotdeauna potrivit în politica de vârf. În afaceri, cuvântul dat este respectat de ambele părți, altfel nu mai faci afaceri cu respectivul, dar ce bază poți pune pe cuvântul lui Putin, care nu a respectat o mulțime de tratate internaționale, plus că și-a mințit toți partenerii că nu va invada Ucraina chiar cu două zile înainte de a o face. E ca și cum ai crede în cuvântul lui Stalin, idolul lui Putin, care spunea că tratatele nu valorează nici cât hârtia pe care sunt scrise.

O altă trăsătură de caracter bună în afaceri, dar care poate fi dezastruoasă în politică și care l-a costat pe Trump. Ambiția și perseverența, plus faptul că nu te dai niciodată bătut, poate fi o calitate esențială a unui om de afaceri de succes. Dar, în cazul unui politician, trebuie să știi când ai pierdut și trebuie să renunți, fie chiar și pe moment. Ori, Trump nu știe asta, dovadă fiind momentul 6 ianuarie 2020, când a refuzat să se recunoască învins și i-a incitat pe suporterii săi să ia cu asalt Capitoliul, și știm ce a urmat. Sunt doar câteva exemple în care calitățile de om de afaceri pot fi grav dăunătoare pentru un politician.

Primul mandat al lui Trump

Vreau să fac o scurtă retrospectivă a primului mandat prezidențial al lui Trump (2016-2020), dar numai din perspectiva a ce ne interesează în acest articol, este departe de o retrospectivă completă sau complexă, ci doar asupra problemelor la chestiune, cum s-ar zice.

Dar trebuie făcută o foarte scurtă incursiune în trecut, pentru a înțelege mai bune situația. Primul mandat al președintelui George W. Bush a fost marcat încă de la început de atacurile de la 11 septembrie 2001, în urma cărora SUA invadează Afghanistanul și apoi Irakul în 2003. În august 2008, chiar în timpul deschiderii Olimpiadei de la Beijing, Rusia atacă Georgia. Era spre sfârșitul celui de-al doilea mandat al lui Bush, presa s-a concentrat mai ales asupra reacțiilor candidaților la alegerile americane, John McCain și Barrack Obama, în privința sancțiunilor la care ar trebui supusă Rusia pentru acest gest. John McCain (republican) a propus excluderea Rusiei din G8 (fostul G7 al țărilor industrializate, devenit G8 prin acceptarea Rusiei ca și compensație pentru prima extindere a NATO din 1999), ceea ce s-a și întâmplat, pe când Obama a propus excluderea Rusiei din ONU, imposibilă, deoarece Rusia este moștenitoarea URSS, membru fondator și în Consiliul de Securitate. Așa Obama a dovedit că habar nu are de chestiunile internaționale, dar a fost ales președinte pe baza promisiunilor electorale foarte generoase. Acestea nu s-au realizat, deși a câștigat un nou mandat, mulți spun că în urma eliminării lui Osama bin Laden la 1 mai 2011. Oricum, Obama rămâne în percepția majorității analiștilor unul dintre cei mai slabi președinți din istoria SUA, iar promisiunile sale generoase din campania electorală s-au dovedit literă moartă.

Dar ce este important și ce vreau să subliniez, în ciuda invaziei Rusiei din Georgia în 2008, Obama și-a început mandatul cu declarația unei resetări a relației cu Rusia, adică ștergerea cu buretele a tot ce făcuse Rusia până atunci în speranța unei relații pe baze noi cu regimul putinist. S-a dovedit o himeră care i-a dat lui Putin undă verde să-și continue politica agresivă împotriva vecinilor care nu erau protejați de umbrela NATO, dar care manifestau intenția de a se orienta spre Occident. Astfel, asistăm la un nou dezastru strategic al administrației Obama în 2014, când Putin anexează Crimeea și începe războiul din Donbass. În ciuda agresiunii clare a Rusiei contra Ucrainei, Obama refuză să îi ajute pe ucraineni cu armament letal, trimițându-le doar echipament neletal, sub forma căștilor și echipamentelor medicale, dar nicio armă. Totuși, impune niște sancțiuni economice Rusiei, dar și acestea destul de subțiri.

În acest context au loc alegerile din 2016, în care Donald Trump câștigă o victorie surprinzătoare împotriva lui Hillary Clinton, candidatul democrat și soția fostului președinte Bill Clinton (1992-2000).

În campania sa electorală din 2016, Donald Trump spunea că intenționează să aibă o relație de cooperare cu Rusia (to get along), s-a opus sancțiunilor occidentale împotriva Rusiei și chiar a pus sub semnul întrebării necesitatea NATO, și mai mult, a sugerat că ar putea recunoaște anexarea Crimeii de către Rusia. După alegeri a respins ideea imixtiunii Rusiei în alegeri și chiar a condamnat decizia administrației Obama, aflată în ultimele zile de mandat, de a expulza 35 de diplomați ruși și de a închide două facilități diplomatice rusești.

Cu totul alta a fost situația după ce Trump s-a instalat în funcția de președinte, la 20 ianuarie 2017. Sancțiunile occidentale contra Rusiei nu au fost ridicate, ba dimpotrivă, au fost extinse. SUA și NATO și-au sporit prezența în estul Europei, iar în loc să recunoască anexarea Crimeii, SUA a trimis ajutor militar letal Ucrainei, inclusiv sub forma rachetelor Javelin și Stinger (ajutor refuzat de către Obama) în 2017, rachete cu care ucrainenii au făcut prăpăd în rândul blindatelor rusești în prima fază a războiului din Ucraina declanșat la 24 februarie 2022, la doi ani după ce Trump nu mai era în funcție. Mai mult, a autorizat mai multe lovituri în Siria în ciuda opoziției rușilor, atacuri ce au produs victime inclusiv în rândul mercenarilor Wagner.

Nu a desființat NATO, cum se temeau unii, ci l-a întărit sporind prezența militară americană, dar a cerut în modul lui direct și nediplomatic ca statele NATO să-și mărească contribuția pentru apărare la un nivel minim de 2% din PIB, cerere legitimă, din moment ce SUA alocă cam 3,5% din PIB pentru apărare. Acest stil direct și nediplomatic făcut public a deranjat mai mulți dintre partenerii europeni care s-au obișnuit timp de zeci de ani să se dezvolte economic sub umbrela de securitate americană, iar când li se spune public asta de către un președinte american nu prea se simt prea confortabil, de aceea au reacții de adversitate față de acesta. Este perfect adevărat, aceste adevăruri și condiții trebuiau puse în spatele ușilor închise, inclusiv cu ultimatumuri pentru creșterea cheltuielilor militare de către europeni, pentru a-i menaja pe aliați și a nu-i pune într-o postură jenantă față de proprii votanți, dar nu este stilul lui Trump, care este avid de publicitate și de astfel de gesturi publice. Aici este o altă greșeală ce accentuează diferența între negocierile ca om de afaceri și cele ca și politician aflat în vârful ierarhiei politice și militare.

Ieșirea din acordul nuclear cu Iranul este o altă mișcare corectă, deoarece acest acord, încheiat pe ultima sută de metri de administrația Obama pentru a lăsa impresia că a făcut ceva, deși acest acord era total în dezavantajul lumii libere și dădea un cec în alb unei dictaturi teocratice pentru a-și dezvolta capacități nucleare militare sub umbrela unor acorduri pentru energie nucleară civilă, capacități militare nucleare care ar putea amenința întreaga lume. Și vedem cum Iranul a devenit la scurt timp cel mai apropiat aliat (alături de Coreea de Nord) al regimului agresiv al lui Putin.

Am făcut această scurtă recapitulare pentru a evidenția faptul că, și la americani, promisiunile din campania electorală nu corespund neapărat cu cursul luat de politica externă după câștigarea alegerilor. Și nu mă refer la Obama, ci chiar la primul mandat al lui Trump.

Să fim bine înțeleși, nu sunt partizanul lui Trump, aș fi preferat să nu obțină al doilea mandat după ce a făcut la Capitoliu și având în vedere stilul și caracterul nepotrivit unui președinte al celei mai mari puteri de pe glob, dar acestea sunt faptele seci. Rămâne să le judecați pe măsura parcurgerii restului acestui articol.

Libertatea de mișcare a președintelui american

O chestiune foarte puțin înțeleasă de către majoritatea analiștilor este aceasta. După ce SUA a ajuns cea mai mare putere mondială și și-a asumat această postură după 1945, dar mai cu seamă după 1990, puterea de decizie a președintelui SUA în politica externă a scăzut, în loc să crească. Spre exemplu, în perioada în care SUA au avut o politică izolaționistă, ținându-se departe de problemele Europei, putea decide oricând de partea cui să se poziționeze în conflictele din Europa, fiindcă nu avea angajamente clare. În primul război mondial putea să treacă de partea Puterilor Centrale, de exemplu, în loc să intre în conflict de partea Antantei. Putea alege orice cale, fiindcă nu avea vreun angajament față de niciuna dintre părți. Dar considerentele geopolitice, plus altele de altă natură, a făcut ca SUA să intre de partea Antantei. Adică președintele Woodrow Wilson avea mai multe opțiuni atunci decât are acum un președinte american.

De la 1945, mai degrabă de la 1948, când englezii i-au somat pe americani să-și ia în serios rolul de lider al lumii libere, gradele de libertate ale unui președinte american s-au redus drastic. Spre deosebire de alte state mult mai slabe aflate în zona de confruntare între blocuri sau la marginea unor complexe de securitate, definite astfel de Barry Buzan, care se pot orienta sau schimba în funcție de interesele de moment sau în funcție de schimbarea vectorilor geopolitici. Să luăm doar cazul Armeniei care, deși aliata loială a Rusiei timp de 35 de ani, în urma dezamăgirii cauzate de pierderea enclavei Nagorno Karabah în 2023, începe să se orienteze pregnant către Occident.

Dar SUA, respectiv președintele american, nu are această opțiune. După cum sublinia George Friedman, gradele de libertate în politica externă pe care le are președintele american sunt mult mai reduse față de cele ale unui conducător al unui stat mic. În sensul că SUA este liderul unei coaliții de state, printre cele mai puternice din lume, și nu își poate schimba politica peste noapte fără să riște să-și piardă acest statut, tot peste noapte. În sensul că are aliați, angajamente, tratate, pe care nu le poate ignora și nu le poate schimba peste noapte. La fel cum nu poate schimba legături economice și culturale vechi de decenii peste noapte.

Spre exemplu, ipotetic vorbind, SUA nu poate schimba peste noapte politica sa din peninsula Coreea. Adică, tot ipotetic vorbind, dacă ar ajunge președinte al SUA un prieten bun al lui Kim Jong-Un, SUA nu poate să se alieze cu Coreea de Nord contra Coreii de Sud. Fiindcă asta ar distruge imediat alianța SUA cu Japonia și cu alte state din zonă, plus ce facem cu militarii americani din Coreea de Sud? Deci este absurd, ca și ideea că un nou președinte american, indiferent de simpatiile sau antipatiile sale, de relațiile lui cu alți lideri, poate schimba peste noapte politica externă a SUA, fiindcă aceasta are prea mulți aliați și prea multe interese prin care este legată de acești aliați. Cum sublinia George Friedman, cu cât ești mai sus în cercul puterii mondiale, cu atât sunt mai reduse gradele de libertate.

Deci, orice ar vrea Trump, nu poate schimba radical politica externă americană și alianțele sale. Nu se poate alia cu China fiindcă ar distruge arhitectura de securitate americană în Asia de Sud-Est, nu se poate alia cu Rusia fiindcă ar distruge arhitectura de securitate în întreaga Europă, nu numai din Europa de Est, nu poate desființa NATO fiindcă ar avea război în Europa, iar interesele SUA nu doresc acest lucru. Deci, orice președinte american nu poate face schimbări bruște și radicale peste noapte care să afecteze drastic alianțele SUA, fiindcă și-ar trezi inclusiv o opoziție internă.

Dar, Trump este imprevizibil, cum spun mulți, și s-ar putea să se ajungă la unele surprize. Iar despre asta este vorba mai departe. Dar nu surprize prea mari, sau exagerat de mari, cum cred sau speră unii.

(va urma)