Mercenarii ruși după Prigojin

Mercenarii ruși după Prigojin

După dispariția lui Prigojin, la 23 august 2023, exact două luni după marșul acestuia asupra Moscovei, așa numita rebeliune Wagner, fenomenul mercenarilor ruși a căzut într-un con de umbră, dar nu înseamnă că a încetat, ba dimpotrivă. Iar această tendință ne dă imaginea unui trend îngrijorător pentru Rusia, pe motiv că acești mercenari tind să fie credincioși celor care îi angajează și îi plătește, spre deosebire de forțele armate ale statului, care sunt loiale, cel puțin teoretic, statului rus. Iar în cazul unei înfrângeri a Rusiei în Ucraina, existența unor armate private în mâinile unor oligarhi sau guvernatori de provincii poate fi un factor destabilizator suplimentar, în urma unor posibile mișcări centrifuge ce ar urma unei astfel de crize de putere la Moscova.

E suficient să ne amintim de situația din 1917, revoluția în urma înfrângerilor din primul război mondial, sau situația difuză din 1991, destrămarea URSS în urma înfrângerii din Războiul Rece, soldată cu spargerea URSS în 15 republici independente. În 1991, aceste republici se grăbeau să își formeze propriile forțe armate, apelând la etnicii proprii din rândul armatei sovietice. Dar dacă, după o eventuală înfrângere a Rusiei în Ucraina, vor urma mișcări contestatare împotriva conducerii de la Moscova, care ar putea deveni destabilizatoare și liderii sau elitele unor provincii ar încerca să profite pentru a-și dobândi independența? Într-o măsură asemănătoare, până la un punct, dar cu condițiile specifice, s-au petrecut lucrurile în 1917 și 1991. Mai ales în 1917. Cine deținea putere militară putea face ce dorea pe anumite teritorii și provincii ce a ajuns să le controleze.

Dar în cazul unor situații tulburi după posibila cădere a puterii la Moscova în urma unui dezastru militar în Ucraina, este foarte posibil ca aceste armate de mercenari să joace un rol preponderent în eventualele lupte pentru putere, nu numai la centru, ci și în provinciile mai apropiate sau mai îndepărtate. Fiindcă s-a ajuns în situația în care GRU sau alte unități de forță să recruteze mercenari, dar și companiile de stat gen Gazprom, dar, și mai grav, guvernatorii de provincii, aspect care le dă și mai multă putere locală față de puterea centrală. Iar în cazul unei degradări a puterii centrale, vă dați seama ce ar putea însemna asta.

Nu trebuie decât să ne uităm la rebeliunea Wagner din iunie 2023, au fost câteva mii de wagneriți ruși (între 4000 și 6000, după estimări) care l-au urmat pe Prigojin în marșul lui asupra Moscovei, cu tancuri, transportoare blindate și alte capabilități militare, au preluat controlul asupra orașului Rostov pe Don și au ocupat cartierul general al Districtului Militar Sudic, ce coordona războiul din Ucraina. Au ucis soldații ruși ce au încercat să li se opună, au doborât avioane și elicoptere rusești din subordinea ministerului apărării ruse, adică au luptat contra forțelor militare ale statului rus, provocându-le pierderi umane și materiale. Au continuat avansul spre Moscova (Prigojin a susținut că nu împotriva lui Putin, ci împotriva conducerii armatei ruse reprezentate de Shoigu și Gherasimov, ministrul apărării și șeful statului major).

Nu este clar de ce a renunțat, dar a făcut-o la solicitarea lui Lukashenko, președintele Belarusului, astfel că Prigojin a demisionat și wagneriții s-au retras. Putin i-a numit patrioți la 24 iunie (o zi după începerea rebeliunii), dar a denunțat acțiunile lor drept trădare și a promis înăbușirea rebeliunii. Serviciul Federal de Securitate al Rusiei a deschis un dosar de rebeliune armată la 24 iunie, dar, în mod ciudat, a renunțat la acuzații în 27 iunie.

Întrebarea este, dacă în timpul în care puterea de la Kremlin era bine instalată și fără probleme, o gașcă de mercenari ruși a putut să facă așa ceva, ce se va putea întâmpla în cazul în care puterea de la Kremlin are probleme și se clatină? Mai ales când nu există numai o armată de mercenari, ci mult mai multe, fiecare sub altă comandă în mâinile unor potentați ai zilei, cu interese divergente la un moment dat și care ar avea un interes maxim să profite de orice apariție a unui vid de putere nu numai la nivel central, ci mai cu seamă local?

Fiindcă Wagner este doar compania de mercenari cea mai mediatizată, practic singura mediatizată, în urma luptelor de la Bakhmut, dar nu este singura, și nu neapărat cea mai puternică. Iar aceste companii de mercenari mai puțin cunoscute pot fi catalizatorul distrugerii Rusiei, groparii statului rus așa cum îl vedem astăzi.

Mercenarii în istorie

Fac o foarte scurtă incursiune, ar trebui sute de pagini pentru a descrie fie și succint acest aspect.

Fenomenul mercenarilor a apărut poate de când au apărut războaiele, în sensul că cineva aflat în conflict a decis să plătească niște războinici profesioniști pentru a lupta alături de trupele sale pentru a fi sigur de victorie. Menționarea mercenarilor apare încă din antichitate, dar cei mai cunoscuți sunt cei zece mii de mercenari greci implicați în războaiele civile din Imperiul Persan (angajați de Cirus cel Tânăr să ia tronul fratelui său Artaxeses al II-lea în anul 401 î.Ch.) și care sunt nevoiți să se retragă prin Mesopotamia și Asia Mică spre casă, epopee descrisă de unul dintre participanți, filosoful Xenophon în lucrarea sa Anabasis.

În evul mediu prezența mercenarilor în războaie devine un lucru obișnuit, căpătând preponderență în războaiele civile italiene din perioada Renașterii, dar și în Războiul de 30 de ani (1618-1648). La noi se pare că maximul a fost atins în timpul lui Mihai Viteazu, din armata sa de 50000 de luptători, mai bine de 10000 erau mercenari, mare parte străini.

În perioada modernă, apogeul l-au constituit războaiele din timpul decolonizării, mai cu seamă prin faptul că au fost mult expuse media. În anii 60-70 ai secolului trecut, în Congo, mai cu seamă provincia secesionistă Katanga, Rhodesia și alte republici africane, mercenarii au fost o prezență constantă. Presa chiar i-a denumit ”les affreux”, adică Fioroșii. Erau în mare parte foști combatanți din al doilea război mondial, cu experiență militară, dar și fel de fel de aventurieri ce își căutau norocul.

Fenomenul nu a dispărut, ci doar s-a diminuat și a ieșit de sub lentila mass-media. A continuat, a existat și o publicație pentru recrutarea unor astfel de doritori numită Soldier of Fortune.

Private Military Companies (PMC) în occident

Aceste PMC își desfășoară activitatea în domeniul privat, fiind companii care furnizează personal specializat, cu experiență (foști combatanți pensionați din armată sau forțele speciale) pentru misiuni private, cum ar fi pază, protecție (inclusiv VIP) sau antrenarea unor armate străine în diferite domenii de specialitate. Au experiență și expertiză și sunt competenți în aceste domenii, având în vedere trecutul lor. Dar, și un mare dar, nu luptă în războaiele altora. Aici e diferența între PMC și mercenari. Antrenează, asigură protecție, dar nu luptă decât atunci când sunt atacați, și asta o fac pentru protecția obiectivului ce le-a fost desemnat, fie că vorbim de o persoană VIP sau un obiectiv economic, cum ar fi o rafinărie într-o țară africană sau sediul unei corporații într-o regiune instabilă politic.

Aceste PMC au ajuns în atenția publicului în urma unor evenimente din Irak după ocupația americană, dar nu au fost analizate suficient. După victoria americană din Irak în 2003, președintele George W. Bush a declarat că obiectivul a fost îndeplinit și a retras mare parte din trupe. Chiar a făcut o ceremonie pe portavionul USS Abraham Lincoln sub un banner pe care scria Misiune îndeplinită (Mission Accomplished) spunând că trupele se întorc acasă după ce au îndeplinit misiunea. Și chiar a retras mare parte din trupele de ocupație din Irak. Adică, în loc să suplimenteze trupele pentru a asigura o ocupație temporară, dar deplină, a Irakului, a retras trupele lăsând prea puține trupe de ocupație, astfel că irakienii nici nu au realizat că sunt sub ocupație, în sensul că majoritatea irakienilor nu au văzut cum arată un soldat ocupant. De aici a urmat insurgența, peste care s-au suprapus conflictele etnice și religioase, plus implicarea Al-Queda cu Abu Musab al-Zarqawi, ucis în 2006.

Dar administrația Bush, odată ce a retras majoritatea trupelor, când și-a dat seamă că a făcut o astfel de greșeală (ministrul apărării Donald Rumsfeld nu era nici el priceput în chestiunile militare, nu a servit în forțele armate), nu mai putea trimite soldați americani în număr mare înapoi în Irak, ar fi recunoscut că a greșit, cu costuri imense de imagine și electorale, anul următor (2004) erau alegeri. Așa că a oferit contracte grase unor PMC pentru a-și trimite personalul pentru suplimentarea forțele americane din Irak, preluând o parte din sarcinile militarilor, respectiv paza obiectivelor, a personalităților sau însoțirea de convoaie. Prin preluarea acestor sarcini, militarii americani împreună cu aliații, inclusiv români, se puteau ocupa de problemele insurgenței.

Dar aceste PMC nu aveau personal suficient pentru aceste sarcini, dar contractele grase cu ministerul apărării american erau prea tentante. Așa că au început să angajeze la greu fără să verifice candidații, dacă au experiență suficientă sau aptitudini pentru așa ceva. Astfel că au ajuns în cadrele lor fel de fel de oameni care nu corespundeau, iar asta s-a văzut ulterior.

Cazul cel mai cunoscut este al PMC Blackwater, prin faptul că în 16 septembrie 2007, în Piața Nisour, în timp ce escortau un convoi al ambasadei americane, crezând că sunt atacați, au deschis focul și au ucis 17 civili irakieni și alți 20 fiind răniți. Cei ce au deschis focul au fost condamnați în 2014, dar președintele Trump i-a iertat în 2020. Acest eveniment arată modul în care angajarea de personal neexperimentat de către PMC, practic niște happy trigger, degrabă a apăsa pe trăgaci, poate duce la consecințe fatale. Aceștia practic au deschis focul la întâmplare, crezând că sunt atacați, pe când profesioniștii s-ar fi adăpostit, ar fi identificat atacatorul și ar fi răspuns adecvat.

Așa se întâmplă dacă nu selectezi bine personalul din cadrul acestor PMC.

Wagner ca și imagine a mercenarului rus

Trebuie spus de la bun început că legislația rusă interzice total mercenariatul pentru cetățenii ruși sau pe teritoriul Rusiei. Totuși, acesta există printr-o eludare sau chiar încălcare a legii chiar sub patronajul statului rus, dar într-un regim totalitar acest lucru nu are cum să ne mire.

Wagner, sub conducerea lui Prigojin, a recrutat mercenari ruși încă de acum mai bine de zece ani. Prigojin a fost permanent un apropiat al lui Putin, dar și al ministerului rus al apărării și al GRU. Companiile sale se ocupau de furnizarea de alimente oficialilor ruși, de aici porecla sa de ”Bucătarul lui Putin”. Averea sa era estimată la 14,6 miliarde de ruble în 2019, adică, la cursul de astăzi, când rubla a căzut mult, la 147 milioane de dolari.

Dar cea mai vizibilă activitate a sa era cea de conducător al mercenarilor Wagner. Chiar alegerea numelui de Wagner pare oarecum ciudată, Wagner fiind compozitorul preferat al lui Hitler, iar numele nu putea fi ales fără aprobarea lui Putin. Pentru a eluda de formă legislația rusă, care interzicea mercenariatul, compania Wagner era tot una de PMC. Dar era clar pentru recruți că vor lupta în război, chiar Prigojin le spunea asta celor recrutați din închisori în 2022, că vor lupta în Ucraina, deci vorbim din start de recrutarea de mercenari pentru război, care e împotriva legislației ruse.

Mercenarii Wagner au luptat în Donbass în 2014 (când Rusia susținea că nu este implicată) și în Siria în 2015, de la începutul intervenției ruse în războiul de aici (vezi Memoriile unui mercenar din grupul Wagner, de Marat Gabidullin, apărute la editura Corint în 2022). Au luptat în toate războaiele și conflictele în care a fost implicată Rusia, direct sau indirect, cum ar fi cele din Africa.

Dar celebritatea internațională a venit în urma bătăliei pentru Bakhmut (1 august 2022 – 20 mai 2023), în care Wagner a fost vârful de lance, dar și a suferit pierderi enorme, fapt pentru care Prigojin i-a acuzat repetat pe Shoighu și Gherasimov pentru că ar fi fost cauza acestor pierderi din lipsa de susținere pentru mercenarii săi, iar asta a fost și cauza oficială pentru care a pornit rebeliunea din 23 iunie 2023. Ideea este că Prigojin a devenit prea vizibil și prea popular, în urma victoriei de la Bakhmut, chiar și cu pierderi imense, iar lui Putin nu-i plac genul ăsta de oameni, care ar putea deveni în viitor contestatarii propriei puteri la Kremlin. Prea popular, prea își aroga victoria ca și una personală. Chiar dacă pierduse zeci de mii de oameni (a recrutat din închisori 50000 de deținuți, apoi i s-a interzis, ministerul apărării a mai recrutat ulterior pentru alte grupări de mercenari alți 100000), în concepția rusă era învingătorul.

S-a revoltat și a fost eliminat. Dar asta nu înseamnă că mercenarii ruși au dispărut. Fiindcă este o mare problemă în societatea rusă. Orașele mari, ca și Moscova sau Sankt Petersburg sunt practic ca orașele occidentale, cu venituri mari, sunt imaginea pe care Rusia încearcă să o proiecteze Vestului, pe când restul, mai ales zona rurală a Rusiei, dar și orașele de provincie, sunt de fapt în evul mediu, sărăcie extremă. De aceea rușii recrutează din aceste zone în afara Moscovei sau Sankt Petrsburgului baza pentru războiul din Ucraina, pentru acești amărâți o plată pentru un soldat poate fi o șansă, iar pentru familie, dacă soldatul moare, compensația este enormă pentru ei, la cum trăiesc. Cu atât mai mult șansa de a fi recrutat într-o astfel de PMC, cu plata mult mai bună. Iar toți acești recrutați în aceste PMC vor fi loiali celui care îi plătește. De aici pot începe problemele pentru Rusia în viitorul apropiat.

Grupări de mercenari ruși înainte și după Prigojin

Trebuie menționat că informațiile despre aceste grupări sunt foarte puține și vagi, având în vedere secretizarea aproape totală asupra acestui domeniu în societatea rusă, cu excepția Wagner, mai ales că este un domeniu practic în afara legii ruse, dar prezent în contextul complicațiilor războiului cu Ucraina. De aceea este destul de dificil să urmărești originea și continuitatea acestor grupări, numărul de personal, dotări, activitate precedentă, apartenență, sponsori etc., dar se poate realiza o imagine de ansamblu.

Am să enumer doar câteva din aceste grupări de mercenari, denumite aprioric PMC, dar există o diferență majoră între aceste PMC-uri rusești și cele din occident. Private Military Companies din occident sunt angajate pentru training, protecție VIP-uri sau obiective, sau pentru consultanță. Se implică în confruntări militare doar în contextul în care protejează obiectivele consemnate, pe când sarcina principală a PMC-urilor rusești este lupta efectivă, implicarea în război, de aceea denumirea mai potrivită este cea de grupări de mercenari, deși rușii le numesc în continuare PMC.

Dar aceste grupări nu sunt păstrate în rezervă, ci sunt angajate în luptă, tocmai pentru a demonstra loialitatea și eficiența celui care le organizează, pentru a fi cât mai apreciat de centrul de putere de la Moscova. Și acesta continuă să recruteze pentru a compensa pierderile și pentru a mări baza de putere și influență a celor care le-au format. În cazul în care ceva se întâmplă la Kremlin, gruparea rămâne loială celui care i-a angajat și plătit.

Grupări de mercenari ale Siloviki

Siloviki este un termen generic apărut după anul 2000, când Putin a câștigat puterea, pentru a denumi gruparea de apropiați ai acestuia, majoritatea foști colegi sau apropiați proveniți majoritar din KGB, impuși de către Putin în posturile cheie din guvern, serviciile de forță și cele secrete, sau la conducerea profitabilelor companii de stat (în special din domeniul energiei). Aceștia au ajuns să constituie o clasă aparte cu multă puterea și influență, total loială lui Putin, cel care i-a pus acolo. Dar în cazul dispariției lui Putin, această clasă va avea un cuvânt greu de spus în ecuația noii puteri din Rusia. Mai cu seamă dacă succesiunea va fi însoțită de tulburări care să amenințe cu secesiunea unor părți din vastul stat rus. Așa că nu este de mirare că acești siloviki și-au constituit grupări de mercenari și încearcă să capete preponderență în acest domeniu.

Redut

Unii specialiști identifică originea acestei grupări în 2006, când un grup de veterani din SVR (Spionajul Extern), VDV (trupele aeropurtate), GRU (spionajul militar) și MVD (trupele ministerului de interne) constituie o grupare pentru misiuni externe. Denumirile s-au schimbat de multe ori, urma li s-a pierdut, dar se pare că sub diferite denumiri (una dintre ele Centrul-R) au antrenat abhazii în războiul ruso-georgian din 2008 și au participat la misiuni în Irak (Kurdistan), Siria, Somalia și chiar în țări din fosta Iugoslavie. Din 2019 apare sub denumirea de Redut, când această grupare este legată de numele oligarhului siloviki Ghenadi Timchenko, prieten apropiat al lui Putin.

A participat din prima zi la invazia Ucrainei luptând în zona Kiev și Harkov, direcția nord a atacului rusesc. Considerată inițial unitate de elită, a avut pierderi majore care au degradat capacitatea de luptă, majoritatea personalului pregătit fiind pierdut. I s-a permis să recruteze din închisori sau din rândul muncitorilor imigranți în Rusia pentru a-și completa rândurile, dar capacitatea militară a scăzut considerabil.

Referitor la muncitorii imigranți în Rusia recrutați pentru a lupta în Ucraina, rapoartele de la sfârșitul lui 2023 menționau un număr de 22000 dintre acești muncitori proveniți din țările asiatice și africane care au fost recrutați să lupte în Ucraina pentru salarii mai bune, mare parte în aceste companii de mercenari, inclusiv în Wagner. Dar se pare că unii au fost recrutați contra voinței lor, a apărut pe internet cazul celor șapte muncitori indieni trimiși cu forța pe câmpul de luptă care fac apel să fie repatriați. Oricum, războiul din Ucraina cere multă carne de tun.

Redut este văzută de către mulți ca și un viitor înlocuitor pentru Wagner, având în vedere baza largă de recrutare (cuprinzând între 7000 și 25000 de luptători), dar și legăturile cu alte grupări de mercenari ruși (Wagner nu le avea) care pot asigura suport (peste 20 de entități), printre care brigăzile Don, Lupii lui Putin, batalionul Skif, grupul Nevski sau PMC Potok. În plus, este foarte legată de elitele Rusiei actuale, fiind preluată și controlată, după ultimele informații, de către GRU prin general locotenent Vladimir Alexeyev, care a condamnat public rebeliunea Wagner și a negociat cu Prigojin. Mai mult, după moartea lui Prigojin, unul din comandanții Wagner (care s-a opus rebeliunii), Andrei Troshev ”Sedoy” a trecut la Redut (împreună cu un număr important din luptătorii Wagner) devenind unul dintre liderii acestei grupări. Un motiv în plus ca să vedem intenția Redut de a înlocui Wagner, beneficiind de suportul GRU și al siloviki, dar și de posibilitatea de a controla alte grupări de mercenari ca și cele menționate mai sus. Astfel, Redut devine un atu important în mâna siloviki.

Storm-Z

Prigojin a primit permisiunea să recruteze din închisori delicvenți și criminali pentru a-i încadra în Wagner să lupte în Ucraina în schimbul reabilitării lor. A reușit să recruteze cam 50000 de condamnați, majoritatea dintre aceștia găsindu-și sfârșitul în luptele pentru Soledar și Bakhmut din 2022-2023, fiind folosiți ca și carne de tun în atacurile în valuri umane contra pozițiilor ucrainene. Aceștia erau trimiși înainte, la sacrificiu, pentru ca focul ucrainenilor să se dezlănțuie împotriva lor și astfel să le fie dezvăluite pozițiile de rezistență ce erau atacate ulterior cu artileria. Apoi atacau veteranii experimentați, iar dacă ucrainenii ripostau, din nou erau trimiși acei condamnați într-un atac în masă, ca din nou pozițiile de tragere ale ucrainenilor să fie dezvăluite. Dar ucrainenii au prins tactica și trăgeau inițial din poziții adiacente pe care le părăseau ulterior, astfel că artileria rusă lovea în gol. Iar procesul se repeta, cu victime enorme din partea rușilor, mai cu seamă dintre condamnații recrutați și folosiți ca trupe de sacrificiu.

Dar, de când Prigojin a început să latre la stăpân, respectiv să-i critice pe Shoigu și Gherasimov (care fuseseră numiți de Putin), i s-a interzis să mai recruteze din închisori. Dar procesul de recrutare din aceste centre de detenție a continuat sub umbrela ministerului apărării rus (MOD). Comparând cifrele oficiale ale celor închiși la sfârșitul lui 2021 cu cei de la sfârșitul lui 2023 rezultă un deficit de peste 150000 de oameni din totalul de peste 420000 la sfârșitul lui 2021. Rezultă că MOD a recrutat cam 100000 de oameni (50000 fuseseră deja recrutați de Wagner), din care majoritatea au fost încadrați în unitățile numite Storm-Z.

De aceea toate referirile la unitățile Storm-Z identifică aceste unități ca și compuse din criminali sau foști condamnați (o paranteză, și în conflictul din Transnistria din 1992 rușii au folosit condamnați scoși din pușcării), dar și în ideea de a fi o alternativă la Wagner sub acest aspect. Au luptat în Avdiivka, cu pierderi imense, în Zaporoje, la Vuhledar, la fel, cu pierderi enorme, dar și pe frontul din Kherson.

Cum era de așteptat, unitățile Storm-Z au fost folosite ca și carne de tun, respectiv unități de sacrificiu dispensabile în atacuri de genul valurilor umane contra pozițiilor întărite ucrainene. Ca și bașibuzucii trimiși în prima linie de către armatele otomane în evul mediu pentru a înmuia și obosi forțele adversare, indiferent de pierderi, pentru a deschide calea unităților de elită, spahii și ieniceri, care să atace apoi adversarii obosiți.

Comandantul lor, după unele informații, ar fi Alietdin ”Ali” Makhmudov, un criminal din Volvograd condamnat la 18 ani de închisoare pentru asasinarea unui lider mafiot din acest oraș. A fost exonerat de condamnare după ce s-a oferit voluntar pentru a lupta în Ucraina. Interesant, a fost văzut în Duma rusă (parlamentul rus) în 2023 discutând cu Andrei Lugovoy, fost KGB, actual FSB, deputat din Partidul Liberal Democratic (apropiat al lui Putin) și principalul suspect în asasinarea cu plutoniu a lui Alexander Litvinenko. Interesul major al siloviki în conducerea acestei grupări de mercenari îl reprezintă legăturile cu lumea interlopă rusă pe care le au acești condamnați. În sensul că cei cu legături serioase în această lume subterană pot fi extrași din prima linie, dându-le rangul de comandanți, în schimbul unor servicii pe măsură.

Wagner

Gruparea Wagner nu a dispărut peste noapte după asasinarea lui Prigojin, doar a dispărut din atenția media. S-a diminuat ca și număr, nu mai recrutează, dar încă există. Oficial, a fost trecut în subordinea MOD, dar mai sunt unele aspecte despre care am vorbit în analizele anterioare, cum ar fi că nu toți wagneriții sunt fericiți să treacă în subordinea MOD. De exemplu, în Republica Centrafricană, după lovitura de stat, Wagner asigura stabilitatea regimului, francezii au plecat, dar după moartea lui Prigojin au plecat între 450 și 1000 de wagneriți, ceea ce îl îngrijorează pe președintele african care a ajuns să ceară sprijin de la o PMC americană.

Rușii nu își permit să piardă influența greu câștigată în țările africane datorită Wagner, mai ales în Africa Sub-Sahariană cum ar fi Mali, Niger sau Republica Centrafricană, ca să nu mai vorbim de Siria sau altele. Trecerea la MOD poate fi dificilă pentru unii wagneriți care nu au încredere în noii conducători, de aceea în cercurile superioare rusești se vehiculează păstrarea unui embrion Wagner, poate sub conducerea fiului lui Prigojin, Pavel, deși parte din wagneriți au fost deja absorbiți în alte structuri cum ar fi Redut.

Patriot

În februarie 2018, lângă Deir ez-Zor, în Siria, trupele pro-Assad pregăteau un atac împotriva unei poziții ale forțelor de opoziție. Americanii i-au avertizat pe ruși că vor lovi forțele atacatoare și le-au cerut să-și retragă trupele din zonă. În tradiția permanentă a negării implicării în conflict, în ciuda tuturor evidențelor, rușii au răspuns că nu au forțe militare în zonă și că nu sunt implicați. În urma acestui răspuns, americanii au bombardat cu rachete și artilerie forțele atacatoare, rezultatul fiind peste 300 de morți, dintre care cel puțin 100 de wagneriți. O lovitură grea pentru Wagner, dar care dovedește încă o dată nepăsarea și lipsa de empatie a rușilor față de pierderile proprii, ceea ce se vede și în Ucraina.

În urma acestor pierderi din rândurile Wagner, s-a creat gruparea de mercenari Patriot ca și una de elită, mult mai pregătită ca și Wagner, mai degrabă ca și o concurentă pentru aceasta, în ideea de a fi folosită mai mult pentru antrenarea trupelor aliate, pe modelul PMC vestice, nu pentru atacurile directe și implicarea în război. A dispărut din spațiul public ca să apară după invazia din Ucraina, la Vuhledar, între octombrie și decembrie 2022, unde a suferit pierderi grele. Ulterior a dispărut de pe radar. Inițial desemnată pentru operațiuni în străinătate, creată de MOD, este posibil să fi fost integrată în Redut.

Rezerva de luptă a armatei (BARS)

Structura a fost creată în 2014-2015 pentru a lupta în Donbass. Formată din zeci de mii de rezerviști, cu slabă pregătire militară, capacitatea lor combativă este foarte redusă. Au fost folosiți în mare măsură pentru a umple golurile create de pierderile din Ucraina, cu rezultate foarte slabe, la fel ca și unitățile Storm-Z. Moscova nu se poate baza prea mult pe capacitatea lor combativă.

Armatele private ale oligarhilor și corporațiilor rusești

Potok, Fakel, Plamia

În urma eșecurilor repetate ale armatei ruse în Ucraina și proeminenței Wagner în media rusească, mai multe entități corporatiste rusești de stat au început să-și constituie armate private, de fapt grupări de mercenari. Scopul lor era să-și arate loialitatea față de Putin, prin antrenarea și echiparea acestor mercenari (numiți voluntari) pe care să îi trimită pe frontul din Ucraina pentru a înlocui pierderile mari, scutind astfel conducerea rusă de situația stânjenitoare de a mobiliza mai mulți militari ca să facă față situației frontului. Gazprom a început recrutarea și echiparea acestor unități, dar se pare că acestea sunt coordonate parțial de ministerul apărării rus (MOD), Gazpromul ocupându-se doar cu recrutarea și echiparea lor. Nu este clar dacă Gazprom controlează integral aceste unități (care au legături cu Redut) sau acestea sunt controlate în comun cu MOD.

Sokol, Sokol-2

Armatele private ale oligarhului rus Oleg Deripaska, aflate la dispoziția lui. Mai există și alte de grupări de mercenari, ca și PMC Shield aparținând de compania petrolieră și de construcții Stroytransgaz deținută în proporție de 80% de același Timchenko, și care a suferit pierderi importante în Siria.

Armatele private ale guvernatorilor regionali

Aksionovtsi

O denumire generică pentru formațiunile create în Crimeea ocupată de ruși în 2014. Cele mai cunoscute sunt PMC Konvoy și Batalionul Livadia. Sunt subordonate nominal lui Serghei ”Goblin” Aksionov, nominalizat de către Moscova ca și șef al Crimeii. Mulți dintre comandanții Konvoy sunt foști comandanți Wagner. Formate în mare parte din rezidenții ruși din Crimeea sau cei veniți aici după 2014. Se pare că sunt dotați cu armament performant, inclusiv cu blindate, ceea ce denotă că li se rezervă un rol important pe frontul din Ucraina sau pentru defensiva în cazul în carte ucrainenii amenință cu pătrunderea în Crimeea.

Unități teritoriale de apărare a Belgorodului

În urma incursiunilor ucrainenilor dincolo de graniță și a lovirii constante cu drone a obiectivelor militare rusești din Belgorod, începând cu decembrie 2022, guvernatorul Belgorod, Viacheslav Gladkov, a înființat două regimente (opt batalioane) pentru a-și demonstra loialitatea față de Moscova și faptul că poate controla granița sensibilă cu Ucraina, dar și pentru a-și face o campanie publică în rândul localnicilor. Prost echipate și pregătite, după cum s-a dovedit de fiecare dată în care unități ce luptau de partea ucraineană (ruși voluntari sau luptători internaționali, inclusiv români în martie 2024) au trecut granița în incursiuni în adâncime. Ucrainenii s-au ferit să atace cu trupe proprii dincolo de granița Rusiei, pentru a nu da un motiv de escaladare rușilor, au trimis trupele de voluntari ruși (pentru imagine, rușii atacă Rusia lui Putin) dar și trupele internaționale, inclusiv români, cum am văzut în martie 2024.

Unități teritoriale din Kursk

Unități teritoriale de apărare au început să fie create în regiunea Kursk din decembrie 2022, după ofensivele ucrainene de la sud de Harkov. Scopul lor primordial este protejarea graniței cu Ucraina. Antrenate alături de Wagner înainte de rebeliune, guvernatorul Roman Starovoyt având legături apropiate cu Prigojin. După rebeliunea Wagner guvernatorul s-a dezis de Prigojin. În număr de circa 2000 de oameni, mult mai puțini față de ținta inițială de 6000, prost antrenați și dotați.

Concluzii

Wagner nu este și nu a fost singura grupare de mercenari rusească, ci doar cea mai cunoscută și mediatizată în urma implicării în Siria și bătălia pentru Bakhmut, dar mai cu seamă în urma apetenței pentru publicitate a liderului acesteia, Prigojin. Grupări de mercenari ruși au existat și există în continuare, acestea preferând să acționeze în umbră, fără prea mare publicitate. Mai mult, după dispariția lui Prigojin au crescut și s-au dezvoltat, mulți dintre luptătorii Wagner au aderat la alte grupări de mercenari ruși, după rebeliunea care le-a adus prejudicii de imagine și percepție pe plan intern.

MOD (Ministerul apărării rus) încearcă să-și extindă controlul asupra acestor grupări, dar mare parte dintre ele rămân în afara acestuia, în mâinile și sub controlul celor care le-au format sau le finanțează. Să nu fim naivi, majoritatea sunt finanțate și echipate tot din banii statului rus, dar deturnați de cei care controlează sau sifonează aceste fonduri, fie că vorbim de siloviki, oligarhi, corporații de stat sau guvernatori regionali.

Scopul creării și conducerii acestor grupări este dual, în primul rând pentru a-și arăta loialitatea față de Putin, scutindu-l pe acesta de sarcina neplăcută în ochii rușilor de rând de a mobiliza mai mulți militari pentru un război care înghite resurse enorme umane și materiale, astfel își asigură aprecierea liderului de la Kremlin pentru efortul lor de război. În al doilea rând, și cel mai important, își asigură o forță paramilitară importantă pe care s-ar putea sprijini pentru accederea la putere sau pentru a-și păstra pozițiile în cazul prăbușirii lui Putin, pentru vremurile tulburi de haos ce ar putea să vină în această situație.

Să ne amintim de războiul civil din Rusia anilor 1918-1922, când oricine reușea să controleze o forță militară sau paramilitară, de multe ori doar câțiva oameni înarmați, putea avea un cuvânt de spus sau chiar controla o regiune mai mare sau mai mică. Vorbim aici de fel de fel de comandanți, atamani, tătuci, chiar bandiți, de mai mică anvergură față de armatele roșilor sau albilor, dar cu care se aliau sau se dușmăneau în funcție de conjunctură și după cum bătea vântul. Acești comandanți au reușit că controleze uneori ani în șir, în haosul războiului civil, teritorii considerabile.

Dar, în ziua de azi, cum ar fi cel care la dispoziție și controlează o armată importantă de mercenari? În ipoteza haosului, ca și în 1917-1918, când armata regulată se prăbușește și soldații dezertează în masă sau se transformă în bande de briganzi? Prigojin a ajuns destul de aproape de Moscova, în condițiile în care armata rusă era deplin funcțională și pe picior de război, și avea cu el între 3000 și 6000 de mercenari. Ce s-ar putea întâmpla în cazul unor tulburări în care armata rusă ar fi total în degringoladă, fără conducere și total demoralizată?

Nu vorbim doar de guvernatorii de provincii care ar deveni cvasi-independenți, cu atât mai mult cu cât ar avea în mâini o forță militară compusă din mercenari loiali. Dar aici e vorba și de siloviki, de oligarhi, de companiile de stat ca și Gazprom, toți au ajuns să recruteze și să controleze armate de mercenari.

Să ne amintim de luptele de putere din culise după moartea lui Stalin în martie 1953, despre grupurile de putere formate și lupta lor surdă pentru a câștiga puterea la Kremlin. Pe atunci nimeni nu avea vreo armată de mercenari la dispoziție și forțele militare și de securitate erau bine controlate de la centru. Dar în cazul unei înfrângeri în Ucraina și al debandadei forțelor armate, așa cum a fost în 1917-1918?

În mod sigur, în luptele pentru putere ce vor urma unei posibile dispariții a lui Putin pe fondul unui dezastru militar în Ucraina, vor fi multe grupări care se vor confrunta pentru umplerea vidului de putere și pentru a cuceri puterea la Moscova. Se adaugă și liderii regionali, care, fără îndoială, vor profita de acest vid de putere la nivel central pentru a-și întări puterea la nivel regional, putând merge până la secesiune. Cazul Ceceniei este elocvent, această mică republică unională și-a declarat independența și a luptat pentru ea în două războaie sângeroase (1994-1996 și 1999-2002, plus o insurgență de joasă intensitate până în 2017), dar fără a exista condițiile unei disoluții a puterii centrale de la Moscova. Dar în cazul în care apare un vid de putere la Kremlin? Nu este posibil ca și alte regiuni să marșeze pe ideea independenței și secesiunii față de Rusia? Cutia Pandorei s-ar putea deschide mult mai repede decât cred unii (să ne amintim, în 1991 CIA a fost luată prin surprindere de viteza în care s-a destrămat URSS).

Iar faptul că majoritatea dintre acești posibili competitori pentru puterea centrală, dar nu numai ei, ci și liderii regionali, dispun de trupe de mercenari, face ca posibilitatea folosirii acestora în disputele între grupările de putere să fie mai mult decât probabilă, practic aproape sigură.

Iar asta înseamnă un război civil nu numai la centru, ci și în provincii. Un război civil de o asemenea amploare încât cel din Siria va părea ca și o glumă.

Share our work
Războiul aerian în Ucraina

Războiul aerian în Ucraina

Evenimentele din ultimele zile, când ucrainenii au doborât 14 avioane rusești în două săptămâni (practic unul pe zi) m-au făcut să realizez o analiză sumară asupra războiului aerian din Ucraina. Am să încerc să o fac pe înțelesul tuturor, cu cât mai puține detalii tehnice și cât mai multe explicații. Desigur, nu am cum să acopăr integral toate aspectele acestui gen de război, ci doar cele pe care le consider esențiale pentru înțelegerea cât mai bună de către cititori.

Doctrina militară, atât a NATO, cât și a URSS/Rusiei, preconizează câștigarea supremației aeriene ca și o premisă fundamentală a victoriei în război. De aici înțelegem motivul investițiilor enorme din ultimele decenii în avioane performante, până la generația a V-a, dar și în sisteme de apărare antiaeriană din ce în ce mai capabile, cu rază de acțiune tot mai extinsă, o apărare antiaeriană multistratificată, pe mai multe paliere.

Superioritatea aeriană în conflictele post Război Rece

Despre importanța supremației aeriene în conflictele moderne e suficient să dăm câteva exemple.

În Războiul din Golf (1991), în prima fază, elicopterele americane zburând la joasă înălțime au distrus sistemele radar și de apărare antiaeriană ale irakienilor creând un culoar de zbor pentru aviația care a atacat obiectivele militare din interior, începând cu restul sistemelor antiaeriene și continuând cu obiectivele militare într-o campanie aeriană de o lună înainte de a începe ofensiva terestră la 24 februarie 1991 care a durat cam 100 de ore (patru zile) până la cedarea armatei irakiene. Aviația irakiană (circa 100 de avioane de fabricație sovietică) a evitat o luptă disproporționată și a fost distrusă la sol sau a fugit în Iran. După campania aeriană de o lună, în care toate obiectivele militare irakiene au fost distruse și supremația aerului a fost incontestabil de partea aliaților, campania terestră a durat extrem de puțin. Practic, stăpânind cerul, aliații nu au avut de întâmpinat o rezistență serioasă de durată.

În intervenția NATO împotriva Serbiei din 1999, o campanie strict aeriană timp de trei luni, la fel, supremația aeriană a NATO a fost incontestabilă, prea puține avioane sârbești au încercat ceva, două fiind doborâte în lupte aeriene. Cu toate acestea, în ciuda acestei superiorități aeriene totale, la 27 martie 1999 apărarea antiaeriană sârbă reușește să doboare un F-117A (avion invizibil radar, înlocuit ulterior de mult mai performantul B-2 Spirit) cu o rachetă S-125 Neva/Pechora de fabricație sovietică. În consecință, NATO a continuat bombardamentele de la altitudine superioară, peste 3000 de metri, iar acuratețea loviturilor a avut de suferit. De aici putem vedea cum un adversar cu aviația militară scoasă din funcțiune poate să provoace pierderi împotriva unei puteri cu supremație aeriană totală doar cu sistemele de apărare antiaeriană, la fel cum vom vedea în cazul Georgiei contra Rusiei. În Irak (2003) și Afghanistan (2001), tot așa, supremația aeriană a SUA a fost totală și de necontestat, eșecurile ulterioare din timpul ocupației fiind cauzate de gherilă.

De partea cealaltă, ar trebui să începem cu URSS în Afghanistan (1979-1988), unde avea superioritate aeriană totală. Dar această superioritate aeriană a început să fie contestată la palierul inferior de când mujahedinii au primit rachete FIM-92 Stinger și au început să doboare elicopterele rusești. Au doborât și câteva avioane, dar numai la decolare sau la altitudine mică.

În conflictele din Georgia pentru Osetia de Sud (1992) și Abhazia (1993), rușii au pierdut cel puțin un avion în fața unui adversar care nu avea deloc aviație, dar mai mult, în 2008, tot în Georgia, au pierdut patru avioane în cinci zile de război, tot împotriva aceluiași adversar fără putere militară aeriană. Această enumerare arată nu numai importanța sistemelor defensive antiaeriene, ci și faptul că rușii au o problemă cu aviația de mai demult, iar această problemă, dacă nu e rezolvată, tinde să se acutizeze.

Începutul războiului

Fără îndoială, unul din obiectivele principale ale Rusiei la declanșarea invaziei în 24 februarie 2022 a fost câștigarea supremației aeriene încă de la începutul războiului. Nu numai că așa zice doctrina, ci și din motivul practic evident că dobândirea acestei supremații aeriene ar fi facilitat mișcarea fără probleme a trupelor ruse pe teritoriul Ucrainei și ar fi descurajat din start orice fel de tentativă de rezistență, la fel cum s-a întâmplat în Irak în 1991. Dominația totală a cerului de către aviația rusă ar fi fost un factor determinant în ecuația evoluției conflictului în această fază. Iar prin dobândirea acesteia, rușii puteau fi aproape siguri că nu va mai exista altă fază, ci doar cedarea apărării ucrainene în fața inevitabilului. În mod sigur planurile rușilor s-au bazat pe o idee preconcepută (foarte dăunătoare în planificările militare) conform căreia vor fi așteptați în Ucraina cu flori, o parte din armata ucraineană li se va alătura sau va rămâne neutră, iar restul va ceda în scurtă vreme în fața puterii militare ruse, iar supremația aeriană totală va fi o dovadă incontestabilă a acestei puteri.

Astfel că primele obiective vizate de atacul rus din 24 februarie 2022 au fost bazele aeriene, sistemele radar și cele de apărare antiaeriană. Dar ucrainenii, prevăzând acest atac, și-au disimulat și mutat avioanele și sistemele de apărare antiaeriană, astfel că atacul inițial rusesc cu rachete și aviație a căzut în mare parte în gol. Apărarea antiaeriană și aviația a supraviețuit șocului și a ripostat provocând pierderi neașteptate rușilor, fapt care a schimbat paradigma inițială și a dus situația aeriană într-o fază neașteptată pentru agresor. Aviația ucraineană s-a ridicat și a luptat în dueluri aeriene (dog-fight), într-unul din acestea a căzut la datorie și pilotul ucrainean de origine română Ștefan Ciobanu la 28 februarie 2022.

Pierderile rușilor în aviație în fața avioanelor de luptă ucrainene și apărării antiaeriene, chiar în această primă fază a războiului, i-a făcut să abordeze situația în mod diferit, evitând expunerea avioanelor de luptă de multe milioane de dolari în spațiul aerian contestat al Ucrainei. Mă refer la regiunile extinse în care ucrainenii luptau și se apărau, cum ar fi direcțiile de atac spre Kiev, Cernigov, Summy, Harkov. Iar asta a avut repercusiuni majore în evoluția conflictului, fără supremație aeriană totală, rușii au început să înregistreze pierderi importante la trupele terestre lăsate fără acoperire din aer. Acolo, la plafonul inferior, dronele turcești Bayraktar TB-2 au făcut dezastru în coloanele de blindate rusești.

Dar bătălia pentru Kiev a fost pierdută de către ruși la aeroportul Hustomel, lângă capitală, când au eșuat în tentativa lor de a-l ocupa în prima zi de război pentru a asigura un pod aerian care să aducă trupe suplimentare care să ocupe Kievul rapid. Dintre elicopterele rusești care au desantat trupe speciale pe aeroport, cel puțin două au fost doborâte în aer de apărarea antiaeriană. Acum putem face doar prezumții, dar este discutabil dacă reușita rușilor la Hustomel ar fi asigurat căderea rapidă a Kievului, ne amintim de rezistența eroică a Mariupolului timp de 82 de zile în care a fost total încercuit și izolat de către trupele rusești. Kievul, mult mai mare și atacat fără a fi încercuit, ar fi putut rezista mult și bine în lupte de stradă, am văzut cazurile Sieverodonetsk, Bakhmut și mai recent Avdiivka. Singura posibilitate în care Kievul ar fi putut să cadă rapid (dar nu este sigur) ar fi fost eliminarea din primele zile a lui Zelenski, și chiar s-a încercat. Ca să fac o paralelă, invazia sovietică din Afghanistan a început cu eliminarea fizică (asasinarea) liderului afghan Hafizullah Amin de către un comando Spetnaz la 27 decembrie 1979.

Revenind, la invazia rusă din 24 februarie 2022 armata ucraineană dispunea de 120 avioane de luptă dintre care doar 40 erau deplin operaționale și de 33 de batalioane de rachete cu rază scurtă și medie, dintre care doar 18 erau pe deplin încadrate și operaționale, după cum spunea generalul Valery Zaluzhny, fostul comandant șef al armatei ucrainene. Și totuși, au produs suficiente pierderi aviației rusești în prima fază a războiului ca să o facă să renunțe la atacul agresiv cu avioane de luptă și să lase problema superiorității aeriene în suspensie.

Adică o zonă a nimănui, în sensul că niciuna dintre părți nu are superioritate aeriană deplină sau totală, această superioritate aeriană este disputată pe anumite regiuni, mai ales pe liniile de front (practic o bandă de câțiva zeci de kilometri de ambele părți ale frontului), este difuză și foarte repede schimbătoare.

Continuarea războiului

Dacă în planul superior al aviației cu aripă fixă situația este cea descrisă, rușii au încercat să suplinească bombardamentul strategic cu lansările de rachete de croazieră. Nu vedem atacuri masive în adâncimea teritoriului ucrainean cu roiuri de avioane de bombardament însoțite de avioane de vânătoare ca și protecție, cum am văzut în Războiul din Golf, de exemplu, tocmai din cauza lipsei superiorității aeriene totale. În lipsa acesteia riscurile de a pierde numeroase avioane prețioase (valorând multe milioane de dolari fiecare) este prea mare în comparație cu avantajele aduse de un astfel de bombardament aviatic. Așa că rușii au schimbat strategia trecând la rachete de croazieră și, puțin mai târziu, la drone kamikaze, mai cu seamă cele iraniene de tipul Shahed-3 pe care regimul ayatollahilor (și el supus sancțiunilor și oprobiului internațional de către comunitatea vestică) s-a grăbit să le pună la dispoziția regimului partener putinist în număr mare, dar cu niște costuri destul de mari, după cum arată unele informații. Se pare că iranienii îi ajută pe camarazii ruși, dar și îi exploatează pe cât pot, știind că aceștia din urmă nu prea au alte surse de unde să poată procura tipul acesta de armament.

Astfel, confruntările haotice din februarie-martie 2023, după ce situația pe teren s-a mai stabilizat, au lăsat locul unui nou tip de război aerian, bazat mai mult pe angajamente de la distanță, din afara razei de acțiune a sistemelor antiaeriene. Iar aceste angajamente au fost de partea rusă, care menținea inițiativa pe câmpul de luptă (până în septembrie 2022, la declanșarea contraofensivelor de la Kherson și Harkov), chiar dacă a fost nevoită să renunțe la ofensivele din nord (către Kiev, Cernigov, Summy și Harkov), continuând bombardamentele de la distanță cu rachete de croazieră de tip Iskander (chiar și rachetele hipersonice Kinjal), plus dronele Shahed-3, la care se vor adăuga ulterior bombele ghidate (glide bombs).

Dar și atacurile cu rachete de croazieră de tip Iskander au fost limitate, mult mai puține ca număr chiar și în faza inițială a războiului, ca să comparăm cu numărul de rachete lansate, spre exemplu de coaliția aliată la debutul Războiului din Golf. Asta denotă că stocul rușilor de astfel de rachete este limitat, de aceea au încercat să suplinească cu dronele iraniene Shahed-3. Problema principală cu dronele kamikaze Shahed-3 este că acestea au o încărcătură explozivă foarte mult redusă față de o rachetă de croazieră (cam a douăzecea parte). Revenind la Kinjal, racheta hipersonică rusească despre care Putin spune că nu poate fi interceptată, au fost lansate împotriva Ucrainei până acum mai puțin de 20 de astfel de rachete. La 4 mai 2023 ucrainenii susțin că au doborât o rachetă Kh-47M2 Kinjal deasupra Kievului folosind un sistem MIM-104 Patriot. Rușii contestă, chiar dacă fragmente au fost prezentate către media, dar important este faptul că rușii au foarte puține astfel de rachete în inventar, sau nu riscă să le lanseze pentru a nu fi interceptate și astfel ar putea fi distrus mitul invulnerabilității acestora.

O altă chestiune ține de eficacitatea acestor tipuri de bombardamente. Vedem cum rușii lovesc cartiere de locuințe, blocuri, zone rezidențiale, toate ținte civile și prea puține ținte militare, pe când logic ar fi să atace preponderent tocmai aceste ținte militare, mă refer aici la țintele lovite mult în adâncime. Fiindcă pe linia frontului rușii folosesc tactica bombardamentului masiv de artilerie, de nivelare și distrugere totală a orașelor ce vor să le cucerească, așa a fost la Siverodonetsk, Popasna, Bakhmut și mai recent Marinka și Avdiivka. Ca și la Groznâi, în Cecenia, în 1996 și 2000.

Mulți spun că scopul lovirii civililor este producerea de victime pentru a înmuia dorința de rezistență a ucrainenilor, care să se revolte împotriva conducerii și să ceară pacea, o pace în interesul Rusiei, desigur.

Și da, și nu. Rușii lovesc ținte civile poate cu acest scop, dar numărul loviturilor și distrugerilor este minor față de ceea ce a însemnat un bombardament aerian masiv asupra unui oraș în timpul celui de-al doilea război mondial, spre exemplu. Poate suna cinic, fiindcă vorbim de morți și răniți civili, femei și copii, necombatanți, dar facem o analiză la rece aici. Bombardamentele cu rachete și drone asupra Kievului, Odessei sau altor orașe ucrainene sunt mai nimic față de bombardamentele aviației americane asupra Bucureștiului la 4 aprilie 1944, să nu mai vorbim de cele germane asupra Londrei în 1940 sau cele aliate asupra orașelor germane în 1944 sau asupra celor japoneze în 1944-1945. Loviturile rusești provoacă zeci de victime în fiecare zi de bombardament, pe când cele din ww2 provocau mii de victime la fiecare atac. Atunci de ce rușii atacă civilii, având în vedere că nu au cum să provoace atâtea victime ca și bombardamentele din ww2?

Mai mult, bombardamentele asupra civililor în ww2 au făcut ca aceștia să se revolte și să ceară guvernelor lor să ceară pacea? Bombardamentele germane asupra Londrei și orașelor engleze în 1940 i-au făcut pe britanici să cedeze? Sau bombardamentele aliaților asupra orașelor germane și japoneze i-a făcut pe aceștia să cedeze? Nu, dimpotrivă, le-a întărit dorința de luptă și de răzbunare. Efectul a fost exact invers față de cel dorit. Germanii i-au bombardat pe britanici în 1940, nu au cedat, ci dimpotrivă, la fel în cazul aliaților. Bombardamentele asupra Dresdei, un masacru, nu i-a făcut pe germani să capituleze, nici cele ale americanilor asupra Tokioului sau orașelor japoneze. În cazul japonezilor a fost nevoie de bombele atomice de la Hiroshima (6 august 1945) și Nagasaki (9 august 1945) pentru ca aceasta să capituleze la 15 august 1945.

Având în minte aceste exemple, chiar dacă acum trăim într-o altă epocă față de cea din ww2, chiar cred rușii că cu câteva rachete care omoară zeci de civili zilnic pot obține ceea ce nu s-a obținut cu zeci de mii de victime în ww2? Chiar ei, rușii, care nu se revoltă când au pierdut până acum în războiul din Ucraina peste 200000 (după alte estimări 300000) de morți, răniți și dispăruți?

Mi se pare absurd, dar în cazul rușilor nimic nu pare așa cum este. Cred că realitatea este puțin diferită, rușii lovesc ținte civile fiindcă nu au cum să lovească ținte militare, altfel s-ar concentra pe acestea, nu pe cartiere rezidențiale și blocuri de locuințe. Nu au informații asupra locațiilor țintelor militare, ucrainenii și-au disimulat aceste posibile ținte, le-au mutat și camuflat și reușesc să păstreze secretul militar. Lovesc din frustrare sau pentru a lovi ceva, plus pentru a atinge și ideea că distrugând obiective civile și ucigând civili nevinovați, poate tot îi vor face pe ucraineni să cedeze la un moment dat.

În schimb, vedem cum ucrainenii țintesc și lovesc cu succes doar ținte militare rusești în teritoriul ocupat, faptul că foarte rar lovesc ținte civile poate fi din cauza unor erori sau greșeli. De ce? Fiindcă au informații asupra obiectivelor militare rusești și știu unde și când să le lovească, pe când rușii nu au acest gen de informații și lovesc ținte civile ca să facă ceva. De unde au ucrainenii aceste informații? Dintr-un cumul de surse. Sunt informațiile de la aliați, de genul sateliților sau radarelor, dar și rușii au proprii sateliți sau radare. Din intercepțiile comunicațiilor rusești, inclusiv ale convorbirilor pe telefon ale soldaților ruși cu rudele lor de acasă (s-a făcut un documentar cutremurător pe această temă, numit Interception, merită văzut pentru a ne da seama de concepția rușilor de rând asupra acestui război).

Dar cel mai important aport îl au partizanii ucraineni din teritoriul ocupat. Am văzut în 2022 multe informații despre colaboraționiștii ucraineni din teritoriul ocupat executați de către partizani, dar de la un moment dat aceste informații au încetat. Au fost prinși toți partizanii sau au renunțat? Mișcarea de partizani a fost esențială în toate războaiele de până acum, fie că vorbim de cei din Franța ocupată sau din URSS în ww2. Și partizanii anticomuniști români dintre 1945-1962 au fost o permanentă problemă pentru regimul comunist, deci partizanii ucraineni din teritoriul ocupat de ruși sunt un atu important în desfășurarea războiului. În mod sigur, partizanii ucraineni au primit directive de la Kiev să nu se mai expună eliminând colaboraționiști, ci să se concentreze pe ceea ce ajută mai mult Kievul în această fază, respectiv furnizarea de informații. Fiindcă informația este cea care câștigă războiul, iar când armata ucraineană va trece la ofensivă, abia atunci partizanii vor trece la acțiuni de sabotaj în spatele frontului pentru a destabiliza situația forțelor de ocupație. Iar informațiile necesare acum sunt pozițiile și coordonatele centrelor de comandă, ale depozitelor de muniții, centrele logistice etc. Și vedem cum acestea sunt lovite precis de către ucraineni cu drone și rachete, mare parte dintre ele furnizate de către aliații occidentali, iar toate acestea nu ar fi fost posibile fără informațiile furnizate de către partizani, ca dovadă fiind faptul că rușii nu reușesc decât foarte rar să lovească ținte militare ucrainene în adâncime.

Mai este un aspect pe care nu am cum să nu îl amintesc aici. Este vorba de neprofesionalismul rușilor, dus de multe ori până la prostie. Doar două exemple: în 2022 un jurnalist rus face un interviu cu câțiva comandanți Wagner într-un oraș ocupat din Donbass, chiar la sediul acestora. În final, se pozează cu aceștia în fața clădirii ce le servea drept sediu. Postează interviul și fotografia pe rețelele de socializare rusești, dar în acea fotografie apare numele străzii în spate pe un gard. Mai mult, nu și-a scos geolocalizarea telefonului când a postat fotografia. La foarte puțină vreme o rachetă ucraineană spulberă clădirea sediu.

Al doilea exemplu, la 27 februarie 2022 rușii ocupă Kherson, inclusiv aeroportul Chornobaivka aflat la câțiva kilometri la vest de oraș. Rușii presează spre Odessa, angajându-se în bătălia pentru Nikolaev. Ucrainenii lovesc aeroportul Chornobaivka cu drone turcești Bayraktar TB-2 prima oară la 27 februarie 2022, cu pierderi importante pentru ruși. Totuși, aceștia continuă să îl folosească ca și bază de elicoptere și depozit de muniții. Aeroportul a fost lovit de către ucraineni de peste douăzeci de ori în intervalul 27 februarie – 5 noiembrie 2022, când a fost ocupat de către ucraineni împreună cu orașul Kherson în urma contraofensivei de toamnă. De fiecare dată rușii au înregistrat importante pierderi în elicoptere, personal și muniții. Aici au murit și doi generali ruși. Totuși, după fiecare lovitură ucraineană, rușii au continuat să folosească aeroportul ca și bază, chiar dacă a fost lovit și distrus de peste douăzeci de ori, ceea ce este mai mult decât incompetență. Este prostie.

Adaptare și contraadaptare

În acest conflict, ucrainenii au fost primii care s-au adaptat și au improvizat, fapt care le-a asigurat un avantaj important în fața unui adversar net superior numeric și material. Au rezistat în prima fază, cea critică, a războiului, nu au cedat superioritatea aeriană, apoi au improvizat cu succes.

Dar problema cu improvizarea este că ea este de scurtă durată. În orice conflict sau război, de fiecare dată când cineva vine cu o improvizație, cu ceva nou, dacă nu câștigă un avantaj major cu această improvizație, un avantaj major care să îl facă să câștige războiul în scurt timp, adversarul vine rapid cu o contra-improvizație, în sensul că vine cu ceva care să anuleze avantajul câștigat inițial de către acesta. Și procesul se reia de la început.

Ca exemple din istorie, a apărut lancea, i s-a răspuns cu scutul, tunului i s-a răspuns cu blindajul, și multe altele. Prima dată tancurile au fost folosite în Bătălia de pe Somme în 15 septembrie 1916, deși au fost o surpriză pentru germani, aceștia s-au adaptat folosind artileria cu foc direct împotriva acestora, astfel că tancurile nu au câștigat războiul atunci, războiul s-a încheiat după mai bine de doi ani, la 11 noiembrie 1918. Un lucru este cert, războiul este un catalizator pentru descoperirile științifice, care primesc subvenții imense doar pentru a găsi aplicabilitatea lor în război. Așa a fost cu aviația, radarul, sonarul și multe altele. Dar, de fiecare dată când cineva descoperă ceva și aplică în război, fiindcă primele aplicații sunt în plan militar, inclusiv internetul, adversarul va căuta și va găsi ceva care să contracareze acest avantaj inițial înainte de a fi învins de acesta.

Ucrainenii au răspuns atacului rușilor cu dronele Bayraktar TB-2 care au provocat dezastru în prima fază a războiului. La 24 februarie 2022 ucrainenii aveau 18 astfel de drone cu care au distrus coloanele de blindate ce se îndreptau spre Kiev sau spre alte orașe din nord. Au primit și altele ulterior, dar rușii s-au adaptat și au contracarat cu mijloace de război electronic (Electronic Warfare sau EW). Ucrainenii s-au adaptat și au trecut apoi la lovirea rușilor cu drone qudrocoptere, de multe ori drone din comerț cărora li se atașa o grenadă sau un proiectil pe care îl lansau asupra adversarului. Au produs prăpăd în rândul rușilor și continuă să o facă și în prezent. Dar rușii au răspuns cu o îmbunătățire a mijloacelor de EW și intrând și ei cu dronele Lancet, de observație și lovire.

În timpul ofensivei ucrainene din 2023 rușii au folosit intensiv elicopterele Ka-52 pentru a ataca coloanele ucrainene ce înaintau spre punctele alese pentru străpungere. Ucrainenii nu aveau suficiente sisteme antiaeriene, precum nu aveau suficiente echipamente de deminare și altele necesare străpungerii unei linii defensive puternice la și linia Surovikin.Ei se bazau pentru protecția antiaeriană pe lansatoarele portabile de tipul MANPADS, dar acestea au o rază de acțiune de circa 2 km. Rușii își lansau rachetele din elicoptere de la peste 3 km, acuratețea loviturilor având de suferit, dar cu toate acestea au produs pierderi importante efortului ofensiv ucrainean. Ucrainenii au reușit să se adapteze abia după ce au primit sistemele franco-britanice Storm Shadow cu care au lovit direct baza aeriană rusă de la Berdiansk, locul de decolare al elicopterelor Ka-52 provocând distrugerea mai multor aparate. Atacurile cu Ka-52 au scăzut simțitor, dar a fost prea târziu pentru a influența în timp util efortul ofensiv ucrainean înainte de venirea toamnei.

La fel și în alte tactici, ucrainenii improvizează și se adaptează, dar rușii, în scurt timp se adaptează și ei la tacticile ucrainenilor venind cu contramăsuri. Astfel că avantajul adaptabilității este doar de scurtă durată, în toate domeniile.

Revenind la războiului aerian, ucrainenii au primit de la occidentali sisteme antiaeriene performante care i-au ajutat să își protejeze mai bine spațiul aerian, inclusiv orașele lovite de rachetele și dronele rusești, sisteme occidentale cum ar fi MIM-23 Hawks, NASAMS, IRIS-T, Eurosam SAMP/T sau Patriot PAC-3. Dar problema ucrainenilor este de altă natură. Pe lângă faptul că aceste sisteme sunt prea puține față de mărimea teritoriului ucrainean, chiar adăugând și propriile lor sisteme antiaeriene de moștenire sovietică, nu au cum să suplinească o problemă majoră. Respectiv, ce să aperi în primul rând, orașele sau frontul? Fiindcă aceste sisteme antiaeriene, având în vedere apetența rușilor de a lovi orașele și țintele civile, vor trebui împărțite pentru protejarea orașelor și pentru protejarea frontului, acolo unde militarii ucraineni se bat pentru apărarea țării. Așa că sunt prea puține pentru a apăra tot. Cum spunea Frederick cel Mare al Prusiei (1740-1786), cine apără totul nu apără nimic.

Ucrainenii nu pot renunța la protecția orașelor, vedem aici scopul cinic al rușilor, bombardează orașele pentru a-i lipsi pe ucraineni de protecția antiaeriană pe câmpul de luptă, dar nici să-și lase expuși militarii de pe front.

Așa că și ucrainenii se adaptează, adică pun exact aceeași problemă rușilor. Chiar dacă SUA și aliații nu au dorit să livreze ucrainenilor muniție cu rază lungă de acțiune care ar putea lovi teritoriul rusesc în adâncime, pentru a nu escalada (!) conflictul. Ce să mai escaladezi, mi se pare destul de escaladat și la ora actuală. Iar ideea că Putin ar putea reacționa mai dur dacă rachete occidentale vor lovi Rusia mi se pare desuetă, el oricum reacționează cât de dur poate la ora actuală, dar adevărul este că Rusia, ca toate dictaturile, nu recunoaște alt limbaj decât al forței. Astfel, ucrainenii lovesc obiective militare și economice rusești adânc în teritoriul Rusiei folosind drone și alte mijloace, silindu-i și pe ruși să îți păzească aceste obiective cu sisteme antiaeriene care vor lipsi de pe front. Vedem cum sunt lovite rafinării, depozite, baze militare nu numai în teritoriul ucrainean ocupat, ci și pe teritoriul rus, nu numai la Belgorod, dar și mai departe, până în vecinătatea Moscovei sau Sankt Petersburgului. Un aspect esențial, ucrainenii nu țintesc civilii, zone rezidențiale etc., deși au demonstrat că o pot face (și după logica ww2, ar fi îndreptățiți să o facă, din moment ce rușii au lovit fără cruțare astfel de obiective civile), lovesc doar obiectivele militare și economice, dar și sedii ale instituțiilor de forță. Chiar și acestea din urmă sunt lovite noaptea, evitând pe cât posibil pierderile în civili ruși.

Perspectivele lui 2024 în războiul aerian

Războiul din Ucraina în general, dar cel aerian în special, este un nou tip de război care seamănă și nu seamănă cu celelalte războaie de până acum. În multe privințe este asemănător cu altele, dar în unele este unic, un nou tip de război pentru care nimeni nu a fost pregătit, nici NATO și nici Rusia (vezi https://karadeniz-press.ro/razboiul-din-ucraina-spre-o-noua-rma/ ).

Suntem martorii unui proces continuu de adaptabilitate și contra adaptabilitate din partea ambelor părți, în care fiecare inovație adusă de una din părți este urmată de o reacție de contracarare a acestei inovații, practic un proces continuu, caracteristic fiecărui război în parte.

Important este ca o inovație pe câmpul de luptă, ca să devină crucială, sau un game-changer, trebuie să fie ori una revoluționară, ceea ce este cam greu, sau să fie imediat urmată de o ofensivă în care, folosind această nouă inovație, să distrugă capacitatea de luptă a inamicului în scurt timp, înainte ca acesta să apuce să se contraadapteze.

În situația actuală, vedem cum ucrainenii încearcă să modeleze câmpul de luptă al viitorului apropiat în perspectiva unor eventuale acțiuni ofensive decisive. Pentru aceasta aplică tactici neconvenționale inclusiv în războiul aerian.

Respectiv, mută în secret sistemele Patriot aproape de linia frontului, extinzându-le astfel raza de acțiune în adâncimea teritoriului controlat de ruși, identifică avioanele rusești ce se cred în siguranță în zbor deasupra sudului Ucrainei sau Crimeii, achiziționează țintele și lansează rachete contra lor, apoi revin rapid înapoi în adâncime înainte ca rușii să poată reacționa. Aceste tactici au dus la doborârea a 14 avioane rusești în 14 zile, un record negru pentru aviația rusă. Majoritatea celor doborâte sunt Su-34, dar a fost și un Beriev A-50. Acesta din urmă are o importanță majoră, fiind un avion de tipul AWACS, avion de avertizare timpurie, comandă, control și supraveghere a spațiului aerian, echivalentul americanului E-3 Sentry. Rușii aveau în inventar doar nouă astfel de aparate, dintre care trei au fost doborâte deja de ucraineni. Asta înseamnă că și-au pierdut capacitatea de a supraveghea aerian nonstop, 24 de ore din 24, spațiul aerian al câmpului de luptă ucrainean. Ce să mai vorbim de spațiul aerian pe restul frontierelor extinse ale Rusiei?

Scopul ucrainenilor este nu numai distrugerea avioanelor rusești, ci împingerea acestora cât mai departe de linia de front, fiindcă niciun avion rusesc nu se va mai aventura prea aproape de teama de a fi doborât. Iar decimarea flotei de A-50 are același scop și rezultat, scăderea și pierderea capacității de supraveghere din partea rușilor a frontului de luptă în perspectiva unor acțiuni ofensive ale ucrainenilor. Slăbirea capacității de supraveghere aeriană va duce la intensificarea lovirii țintelor din adâncime și extinderea acestei zone de lovire până în Crimeea. Practic o extindere în adâncime a superiorității aeriene ucrainene prin interzicerea accesului aviației rusești, pe principiul A2AD (Anti Acces Area Denial).

Dar și rușii se adaptează, și-au revenit din surpriză, am văzut că au lovit și avariat două sisteme Patriot, dar acest aspect este inevitabil când se presează pe acest avantaj al unei tactici inovative. Vom vedea dacă ucrainenii continuă cu această tactică sau vor improviza cu ceva nou, fiindcă balanța le este favorabilă, 14 avioane dintre care un A-50 contra două sisteme Patriot avariate, posibil recuperabile. Cred că vom asista la intensificarea acestor dueluri, urmate de lovituri de drone ucrainene tot mai în adâncime și tot mai precise.

Următorul pas, dar care va fi făcut doar la declanșarea unei ofensive terestre, va fi distrugerea podului Kerci, ucrainenii au demonstrat deja că au capacitatea să îl lovească. Dar îl vor distruge la momentul oportun, atunci când rușii vor avea mai multă nevoie de el, când ucrainenii vor ataca. După cum arată situația actuală, ucrainenii se pregătesc și modelează spațiul de luptă pentru ceva important, cel mai probabil o ofensivă majoră în 2024.

Iar faptul că americanii trimit un nou ajutor ocolind Congresul ce îl blochează, iar acest ajutor conține și rachete ATACMS cu rază mare de acțiune capabile să fie lansate din sistemele MLRS deja livrate (pe care americanii au tot ezitat să le trimită din motivele expuse mai sus) nu poate fi decât o veste bună pentru ucraineni.

Întrebarea majoră care persistă în analizele tuturor este dacă livrarea de avioane F-16 ucrainenilor în acest an va fi cu adevărat un game-changer care să încline decisiv balanța războiului.

Părerea mea, având în vedere cele discutate, este că da și nu. Adică F-16 pentru ucraineni poate fi un game-changer, sau ar putea să nu fie, intrând în capcana adaptabilității și contra adaptabilității.

Dacă vor veni în număr redus, ca și tancurile Leopard sau Abrams, ultimele în număr de 31 de bucăți, când armata SUA are mii în depozite, pot fi doar un avantaj de moment fără schimbări majore, ci doar punctuale, ale cursului războiului. La fel ca și tancurile în bătălia de pe Somme, au produs unele avantaje pe front, dar nu au încheiat războiul. Dacă vor veni în număr suficient, și aici depinde de mai mulți factori, cum vor fi utilizate și momentul în care vor fi utilizate, deoarece și acesta din urmă este esențial. Dacă vor intra în luptă doar pentru hărțuieli pe linia de front vor da timp rușilor să se adapteze și să improvizeze ca răspuns la tacticile F-16. Vor putea să adapteze și să pregătească un răspuns adecvat cu sistemele lor de apărare antiaaeriană, de exemplu, sau cu mijloace de EW care să scadă eficiența avioanelor F-16 pe câmpul de luptă.

Dar dacă vor fi suficiente și angajate decisiv și masiv, în momentul unei ofensive terestre majore, da, ar putea fi un game-changer. E vorba de aplicarea avantajului tehnologic la locul și momentul potrivit, cumularea efectului avantajului în timp scurt, fără a da șansa inamicului de a se putea adapta, lipsindu-l de resursa esențială, respectiv timpul. Practic cumularea efectului ofensivei cinetice cu avantajul tehnologic care crește șansa unui succes major care să ducă la ruperea frontului, nu neapărat la capitularea inamicului, ci la o schimbare strategică importantă. Atunci ar putea fi un game-changer.

Cert este că avioanele americane sau occidentale sunt superioare tehnologic celor rusești, este un aspect clar, chiar dacă rușii sau admiratorii acestora contestă ideea. Dar este logic și normal, concepția și proiectarea sunt rezultatul concurenței acerbe între două mari companii capitaliste, respectiv Boeing și Lokheed Martin, iar concurența generează inovație și progres, investiții majore în cercetare-dezvoltare care au ca rezultat produse de cea mai bună calitate, fiind vârful de lance în progresul tehnologic. Chiar și avioanele fabricate cu ani în urmă au loc pe platformele lor pentru adăugarea permanentă și upgradarea de noi tehnologii ca și senzori sau noi tipuri de armament, în asta constă modernizarea acestora. Mai este aspectul că cele americane sunt fabricate în mii de exemplare și exportate în toată lumea, pe când cele rusești doar în sute de bucăți, astfel că feedbackul și corectarea unor deficiențe este mult mai ușor pe partea celor americane. Spre exemplu, rușii au un singur portavion, Amiral Kuznețov, care este total depășit și a petrecut mai mult timp în reparații decât în serviciu operațional. Când este în croazieră este însoțit permanent de două remorchere în caz că i se întâmplă ceva. Singurele avioane rusești capabile să decoleze și să aterizeze de pe portavion sunt Suhoi-33, fabricate inițial în număr de vreo 40 de bucăți. La ora actuală mai sunt operaționale doar opt, restul sunt scoase din uz sau au fost canibalizate pentru piesele de schimb.

Problema tacticii de luptă, modul în care sunt angajate aceste avioane în confruntările directe, fiindcă una este să arunci un avion în confruntare directă cu un roi de avioane inamice, sau să angajezi la nivel de patrulă sau escadrilă. Dar aceste aspecte nu sunt de natura acestei analize.

Dar mai există un aspect esențial care trebuie luat în considerare, pe lângă avantajul tehnologic superior al avioanelor occidentale față de cele rusești și al tacticii de angajare în luptă. Problema piloților este cea mai importantă. Piloții occidentali sunt mult mai experimentați decât cei ruși, ei au de patru-cinci ori mai multe ore de zbor de antrenament decât cei ruși, ceea ce este esențial când se ajunge la angajamente pe timp de război. Diferența este enormă, să ne amintim de piloții români din ww2 care, deși inferiori numeric, au provocat mari daune inamicilor tocmai datorită experienței lor superioare. Piloți ca și Bâzu Cantacuzino, Alexandru Șerbănescu, Tudor Greceanu și alții au avut rezultate deosebite în luptele aeriene, ajungând să fie trecuți în clasamentele internaționale la un loc de cinste, tocmai datorită experienței lor în lupta aeriană, românii având un meritat loc între așii aviației, imediat după cei germani și britanici.

Dar, întrebarea este dacă piloții ucraineni, chiar antrenați în vest, inclusiv în România, reușesc să dobândească un număr suficient de ore de zbor, suficientă experiență, ca să poată manevra și lupta eficient pe F-16? În așa fel încât să învingă aviația rusă și să poată înclina decisiv balanța la momentul oportun? Poți să îi dai unui pilot neexperimentat cel mai bun avion din lume, dacă acesta nu poate sau nu știe să îl folosească la modul optim.

Fiindcă aceasta este una din întrebările de al cărei răspuns depinde cum va evolua războiul aerian în 2024, dar și războiul în general. Cine are răspuns la această întrebare va putea prezice cu un grad destul de mare de acuratețe ce va fi în 2024 pe frontul din Ucraina.

Share our work
Considerente de natură tactică asupra bătăliilor din 2023-2024

Considerente de natură tactică asupra bătăliilor din 2023-2024

După ce asediul Avdiivkăi s-a încheiat, consider că ar fi necesară o trecere în revistă a considerentelor tactice din anul trecut cu perspective pentru anul acesta, pentru a ne putea face o impresie asupra genului viitoarelor confruntări pentru 2024 pe frontul ucrainean. Chiar dacă informațiile sunt încă incomplete, cred că sunt suficiente pentru a ne face o idee generală, urmând ca viitorul să o confirme sau să o infirme. Referitor la perspectivele de natură strategică, acestea le-am abordat în analizele precedente (vezi https://karadeniz-press.ro/perspective-rusesti-asupra-razboiului-in-2024/ și https://karadeniz-press.ro/perspective-ucrainene-asupra-razboiului-in-2024/ ), așa că acum ne vom concentra pe cele tactice, respectiv confruntările militare pe linia de front și pe scurt din spatele acesteia.

Mă voi referi la cele din anul trecut și anul acesta, pentru a ne putea face o idee cum ar putea să evolueze în viitorul apropiat, respectiv anul acesta.

Soledar

Bătălia pentru Soledar este prea puțin cunoscută deoarece s-a desfășurat concomitent și în paralel cu cea pentru Bakhmut, care a atras atenția și interesul general. Soledar este un orășel cu o populație de circa 11000 de locuitori înainte de război, cu o mină de sare și o fabrică de ghips, ceea ce îi dădea o oarecare importanță tactică prin posibilitatea depozitării de armament și muniție în interiorul minei. Mai era și posibilitatea ca ramificația de tuneluri vechi să răzbată dincolo de liniile ucrainene de apărare. Dar, cel mai important, Soledar se afla la 15 kilometri nord de Bakhmut, de aceea era important pentru efortul rușilor de a cuceri Bakhmut, și tot de aceea bătălia pentru Soledar se confundă de multe ori cu cea pentru Bakhmut. De aceea Soledar este important, chiar esențial pentru cucerirea de către ruși a Bakhmutului, pe lângă faptul că Bakhmutul ar fi putut fi atacat și dinspre nord prin căderea Soledarului, cucerirea acestui orășel apropia forțele ruse de șoseaua M03 ce leagă Bakhmut de Sloviansk, una dintre cele mai importante rute de aprovizionare.

Bombardarea Soledar, la fel ca și a Bakhmut și a altor localități învecinate a început din mai, dar asaltul principal a început la 1 august 2022. Inițial, rușii au atacat cu blindate, atacuri respinse cu grele pierderi de către unitățile antitanc ucrainene. Chiar dacă uneori au avansat precaut, căutând să se acopere, blindatele rusești nu au obținut câștiguri teritoriale importante, sfârșind prin a fi distruse de lansatoarele individuale antitanc.

Între timp începe ofensiva ucraineană în Kherson (30 august 2022) urmată de ofensiva surpriză din Kharkov (7 septembrie 2022), fapt care îi face pe ruși să oprească pe moment asaltul de pe frontul Bakhmut – Soledar, dar apoi o reiau cu mai multă îndârjire pentru a ușura presiunea celor două ofensive ucrainene, dar eșuează de fiecare dată cu pierderi importante pentru atacatori. În perioada octombrie – decembrie bate pasul pe loc, pentru a fi reluată puternic la sfârșitul lui decembrie.

De data aceasta rușii au schimbat tactica la Soledar, renunțând la atacurile cu blindate sau la valurile umane, axându-se pe infiltrarea de grupe mici, între 3 și 15 oameni, maxim până la nivel pluton (30 de oameni), mai ales în zona urbană unde luptele de stradă, casă cu casă, sunt caracteristica principală. Aceștia sunt ușor înarmați, duc cu ei doar câteva mortiere de 82 mm și armament antitanc. Aceasta a fost o schimbare majoră de tactică a rușilor în ultima fază a bătăliei de la Soledar, dovadă că s-au adaptat la realitățile noului câmp de luptă. Oarecum ciudat, având în vedere că până la Avdiivka pare că au uitat totul.

S-a mai putut observa faptul că rușii nu mai atacă frontal, ci caută flancurile pozițiilor întărite ucrainene, descoperite în prealabil prin atacurile în valuri cu trupe de sacrificiu. Astfel, caută punctele de joncțiune între unități sau puncte de rezistență. De asemenea, atacă simultan mai multe puncte din mai multe direcții, folosindu-se de acoperirea perdelelor forestiere sau ravenelor din teren, precum și al clădirilor din zonele urbane, cu scopul de a dispersa focul apărătorilor ucraineni. Caută să se infiltreze între punctele de rezistență ucrainene și să execute foc de acolo, inducând ideea că o poziția defensivă a căzut și să-i facă pe apărătorii punctelor adiacente să se replieze părăsindu-și pozițiile de rezistență, sau să îi facă să tragă asupra vecinilor provocând victime prin friendly-fire.

La Soledar rușii au folosit intensiv lansatorul de grenade de 30 mm AGS-17, dovedit ca fiind de mare ajutor unităților ce se infiltrau și atacau pozițiile ucrainene, bănuite de a fi provocat aproape jumătate din pierderile apărătorilor din orașul Soledar. Rușii foloseau un proces de avans folosind aceste arme de la mică distanță. Prima grupă avea între cinci și șapte astfel de unități AGS-17 și o unitate ce opera o dronă de recunoaștere, care identifica coordonatele apărătorilor ucraineni și le transmitea acestei prime grupe care deschidea focul pe aceste coordonate. Coordonatele erau preluate de a doua grupă ce deschidea focul în timp ce prima reîncărca asigurând un foc continuu și dens. Această tactică care s-a dovedit de folos rușilor în ultima fază a bătăliei pentru Soledar a fost folosită preponderent de către unitățile Wagner.

Soledar a fost total cucerit de către ruși la 17 ianuarie 2023, facilitându-le acestora ofensiva asupra Bakhmutului, prin ocuparea părții nordice (o încercuire parțială) și amenințarea asupra liniei de comunicații M03 cu Sloviansk. Cu toate acestea rușii au reușit cucerirea Bakhmut abia patru luni mai târziu, la sfârșitul lunii mai 2023, cu prețul unor pierderi enorme.

Bakhmut

Această bătălie a fost mult mediatizată și urmărită, așa că nu voi insista mult asupra ei, ci doar asupra chestiunilor tactice. Deși Bakhmutul a fost scena unor bătălii grele încă din 2014, ne referim la bătălia pentru Bakhmut când vorbim de ultima fază, cea mai cumplită, respectiv din august 2022 până în mai 2023, căderea orașului, deși nu se mai poate numi oraș sau așezare umană, fiind total nivelat și distrus de artilerie, la fel ca și Soledar, Marinka, Avdiivka sau alte orașe aflate în calea rușilor.

Ca și la Soledar, atacul principal a început în august 2022, dar Bakhmutul fiind un front mai larg, rușii au ales tactica atacurilor susținute și în valuri de tancuri și blindate intercalate cu valuri de infanterie. Ucrainenii au răspuns printr-o apărare avansată și activă, organizând grupe de asalt care să respingă și să contraatace avansurile rusești, prinzându-le pe picior greșit înainte de a ajunge destul de aproape de pozițiile defensive ucrainene, deci înainte de a fi desfășurate pentru atacul propriu-zis.

Am să descriu pe scurt un astfel de angajament:

Anihilarea unui grup de atac din Regimentul 11 Infanterie Motorizată Gardă ”Vostok” din cadrul Miliției Populare Donetsk (DPR) la 15 ianuarie 2023, când au încercat să ocupe satul Vodyane (lângă Bakhmut) cu scopul de a tăia liniile de aprovizionare ucrainene. Infanteria din Batalionul Sloviansk (milițiile DPR) a început să asalteze partea de nord a satului. Pentru a trece răul înghețat peste barajul distrus au dispus un pod mobil de asalt MTU-72, dar care a fost distrus de ucraineni în ziua anterioară. În sprijinul infanteriei au trimis 8-9 transportoare BMP-1 din Regimentul Vostok. Când blindatele s-au apropiat de intersecția drumului districtual Donetsk cu șoseaua Vodyane au fost reperate de dronele de recunoaștere ucrainene. Primul BMP-1 a fost distrus de artilerie, celelalte au traversat un câmp și au încercat să se apropie de liziera unei păduri, aici au fost angajate de ucraineni cu artilerie și explozibil lansat de drone. Comandantul rus a fost rănit și declară că pozițiile antitanc ucrainene au fost bine pregătite, 70% din oamenii săi fiind uciși, restul majoritatea răniți, unii nici nu au apucat să debarce din transportoare. În timp ce transportoarele rusești erau anihilate, două tancuri T-72B au venit în ajutor pe același traseu. Primul a fost distrus de un lansator individual Stugna-P de către infanteria ucraineană, al doilea ceva mai departe de un proiectil în compartimentul motor. Între timp, o altă coloană de BMP-uri rusești venea dinspre Opynty spre nordul Vodyane, probabil în intenția de a-și debarca infanteria cât mai aproape, fără să știe că podul mobil de asalt fusese distrus în ziua precedentă. Primul BMP a fost distrus chiar lângă epava podului de asalt, restul și-au continuat drumul. Trei BMP-ului s-au oprit pe marginea terasamentului, unul a fost distrus și celelalte două avariate. Astfel, rușii au renunțat pe moment la atacul asupra Vodyane, având următoarele pierderi confirmate: 1 MTU-72 pod mobil de asalt distrus pe 14 ianuarie, 12 BMP, 2 tancuri T-72B și cel puțin 50 de morți și răniți.

Ulterior, pe măsură ce rușii pierd mai multe blindate la Bakhmut, locul asaltului cu tancuri și transportoare blindate va fi luat de atacuri în masă de infanterie, valurile umane devenite caracteristice pentru asalturile rușilor asupra pozițiilor întărite, de la Bakhmut până la Avdiivka. Aici, la Bakhmut, elementul Wagner a căpătat preponderență și primplanul, cucerirea orașului devenind o obsesie pentru ruși, dar și pentru Prigojin, care dorea în acest mod să-și dovedească valoarea și loialitatea față de Putin în dauna lui Shoigu și Gherasimov. Risipa de vieți omenești rusești a fost enormă, dar trebuie să ținem cont de faptul că în prima fază Wagner au avut posibilitatea să recruteze din închisori. Nu este prima dată, acest sistem a fost folosit de către ruși și în conflictul din Transnistria în 1992 și în multe altele.

Date oficiale rusești ne permit să estimăm destul de bine numărul de condamnați recrutați de către Wagner și armata rusă. Astfel, în ianuarie 2022, înainte de începerea războiului, existau 420000 de deținuți în închisorile din Rusia, în octombrie 2023 mai erau 254000. Având în vedere că numărul condamnaților este în principiu constant, asta înseamnă vreo 150000 de condamnați recrutați. Trebuie menționat că Prigojin a apucat să recruteze pentru Wagner vreo 50000, după care i s-a interzis accesul în închisori, dar recrutările au continuat de către ministerul apărării, care mai ia 100000 de deținuți, majoritatea în unități Storm-Z.

Astfel, Wagner avea suficientă carne de tun pentru a continua atacurile sinucigașe doar cu scopul de a epuiza apărarea ucraineană prin atacuri constante, indiferent de pierderi. Astfel de atacuri erau în număr de 10-15 pe zi, după un anumit tipic. În primul val erau trimise grupe de sacrificiu, de obicei din deținuții dispensabili, doar cu scopul de a atrage focul ucrainenilor și a descoperi punctele lor de rezistență. Apoi rușii bombardau aceste puncte, după care urma un alt val, care de asemenea era decimat. Din nou bombardament de artilerie și abia ulterior, prin valul 5 sau 6 erau trimiși cei experimentați care între timp identificaseră punctele tari ucrainene rămase și se strecurau spre ele pentru a le elimina. Dacă eșuau, procesul se relua cu valurile de sacrificiu. Ucrainenii s-au adaptat și ei, deschizând focul asupra valului de sacrificiu din poziții adiacente, nu din cele întărite, apoi cele adiacente erau părăsite în timp ce artileria rusă lovea în gol. Astfel își camuflau pozițiile de rezistență pentru mai mult timp.

Dar aceste atacuri repetate în ciuda pierderilor enorme, inferioritatea în artilerie a ucrainenilor și lipsa unor rezerve suficiente a făcut ca unele poziții să fie pierdute și treptat rușii să câștige teren călcând, la propriu, peste cadavrele propriilor camarazi. În final, Bakhmut a căzut cu costuri enorme, în medie de 6 la 1, raport care nu a fost depășit decât la Avdiivka. S-a putut observa că raportul este mai mare pe măsură ce rușii se apropie de oraș, în zona rurală, dar mai mic în cazul luptelor de stradă, deși practic orașul a fost nivelat ca și Soledarul.

Vuhledar

Caracteristica acestui oraș aflat încă în stăpânirea ucrainenilor este faptul că se află pe o poziție dominantă înconjurată de o zonă descoperită, pe care ucrainenii au minat-o în prealabil și au avut timp suficient pentru a-și crea poziții defensive puternice. Vuhledar va fi cunoscut ca și cimitirul infanteriei marine rusești, la fel cum Bakhmut este cunoscut ca și cimitirul Wagner, deoarece efortul principal din partea rușilor a fost condus de Brigăzile 40 și 155 Infanterie Marină rusă, cărora li s-au alăturat Brigăzile 3 și 72 de Infanterie Motorizată plus unități din milițiile DPR. Tactica folosită era atacul cu unități mecanizate dispuse în formă de romb, cu legături radio între ele. Dronele de recunoaștere sunt disponibile la nivel de pluton. Fiecare localitate, stradă sau punct de reper avea o altă denumire decât cea de pe hărțile ucrainene pentru a induce confuzie în rândul apărătorilor în cazul în care convorbirile radio erau interceptate.

Această tactică pare să fi fost copiată de la Wehrmachtul german din al doilea război mondial, dar rușii au aplicat-o prost. Asta deși în regulamentul de luptă din 1944 Gefechtsausbildung der Panzergrenadiere se specifică foarte clar că decizia pe câmpul de luptă în momentul în care unitatea de blindate intră sub foc puternic inamic aparține în totalitate comandantului unității din teren. Acesta decide în fracțiuni de secundă dacă trebuie să răspundă cu foc sau să se deplaseze pe o poziție mai adăpostită, să debarce infanteria din transportoare care să ia parte la luptă ca sprijin pentru blindate sau să nu o facă, ci să se deplaseze rapid la adăpost.

Dar în armata sovietică / rusă comandamentul superior nu are încredere în comandanții din teren, ei sunt instruiți și văzuți ca și simpli executanți. Dacă i se ordonă să ducă transportoarele până la 300 metri de linia defensivă ucraineană, atunci acesta o va face indiferent dacă intră în câmp minat sau în kill-zone-ul artileriei inamice. În caz că nu o face și are inițiative personale, poate fi trimis la curtea marțială, dacă supraviețuiește.

Așa se explică ceea ce am văzut de multe ori la Vuhledar, tancuri și transportoare blindate intrând în câmp minat și sărind în aer unul după altul, sau prinse în tirurile artileriei și sărind în aer tot așa, dar avansând fără să strice formația. Nu am văzut ca în acele momente să debarce infanteria din transportoare, ci avansau și săreau în aer împreună cu ei.

Astfel, pierderile rușilor la Vuhledar au fost îngrozitoare, brigăzile de infanterie marină fiind nevoite să fie completate de două ori. Iar prin asta s-a degradat serios statutul de unitate de elită pentru infanteria marină, având în vedere că aceste completări au fost efectuate cu recruți fără experiență, proces generalizat în armata rusă, în care mobilizații sunt încadrați în unități și trimiși pe front fără vreo minimă pregătire prealabilă.

Contraofensiva ucraineană de vară (iunie – octombrie 2023)

Aceasta a început mai târziu decât se preconiza din cauza întârzierilor materialului militar occidental, a fost de la început prejudiciată prin aruncarea în aer de către ruși a barajului de la Nova Khakovka, așa că a avut auspicii nu prea favorabile de la bun început, în schimb, existau foarte multe așteptări de la această ofensivă.

Fără îndoială ucrainenii au tras învățăminte din aceste trei ofensive rusești (Soledar, Bakhmut și Vuhledar) plus din altele de mai mică amploare și intensitate (Marinka, Kupyansk etc.). Au fost studiate cu atenție tehnicile și tacticile de asalt ale rușilor, extras ce e bun și ce e rău pentru asaltul ucrainean, în ideea de a aplica ce este favorabil și a evita ce nu le-a ieșit bine.

Ucrainenii au început ofensiva în Zaporoje pe trei direcții (ulterior au redus la una, spre Robotyne – Tokmak, cea care a progresat cel mai mult), și au început cu asalt de tancuri și blindate contra unor poziții fortificate. Cam același lucru ca și rușii la Bakhmut și Vuhledar, mai ales la Vuhledar, unde pozițiile apărării erau mai bine pregătite. Dar în Zaporoje linia Surovikin era mult mai puternică ca și apărarea ucraineană la Vuhledar, consta din mai multe linii defensive succesive puternice, formate din câmpuri minate, dinți de tigru, șanțuri antitanc și poziții fortificate ale infanteriei.

Cum spuneam, în primele zile ale ofensivei, ucrainenii au testat atacurile cu blindate, au înregistrat pierderi în oameni și tehnică de luptă și au renunțat, schimbând tactica cu atacuri pe grupe de infanterie infiltrate, tancurile și transportoarele având doar rol de sprijin. Ceva asemănător cu ce au încercat rușii în ultima parte a atacului de la Soledar, după cum descriam mai sus. O tactică mai puțin costisitoare în vieți ucrainene, dar mare consumatoare de timp.

Există o mare diferență între abordarea rusă / sovietică, despre care vorbeam mai sus, și cea NATO, adoptată și de ucraineni. În abordarea și doctrina rusă, comandantul din teren este doar simplu executant, nu i se cultivă spiritul de inițiativă, el trebuie doar să ducă la îndeplinire ordinul, adică să execute misiunea exact cum i se trasează. În armatele occidentale comandantului din teren i se precizează misiunea și obiectivele, el alegând mijloacele și modul în care le va duce la îndeplinire.

Spre exemplu, unui comandant rus i se spune să cucerească o poziție și cum să o facă, respectiv să avanseze cu transportoarele blindate până la 300 de metri de poziție, unde infanteria va debarca și va ataca în lanț de trăgători sprijiniți de focul mitralierelor de pe transportoare și al artileriei din spate. Într-o unitate NATO i se spune comandantului să ocupe poziția, el decide cum o va face. Dacă se apropie cu transportoarele și intră într-un câmp de mine antitanc, acesta poate decide să debarce infanteria și să continue cu ea pe jos etc., nu să continue cu încăpățânare prin câmpul de mine cu transportoarele fiindcă așa e ordinul (cum au făcut-o rușii de multe ori, inclusiv la Vuhledar).

Desigur că a doua soluție, cea NATO (copiată și de ucraineni), este mai bună, de aceea armatele alianței își antrenează militarii să fie lideri, nu simpli executanți, și le dezvoltă spiritul de inițiativă. Această abordare este superioară din mai multe motive, unul că lasă inițiativa comandantului din teren care va ști să profite de o oportunitate în momentul în care aceasta apare, putând obține câștiguri suplimentare față de misiunea inițială dacă i se ivește ocazia, al doilea că ia decizii responsabile pe loc, scutind timp care în focul luptei poate fi diferența dintre viață și moarte. De exemplu, comandantul rus care nimerește cu transportoarele într-un câmp de mine înainte de a ajunge la 300 de metri să lase infanteria, va trebui să ceară aprobare de la superiori să debarce infanteria mai devreme. Până îi vine răspunsul și el așteaptă cu unitatea sub foc, s-ar putea ca pierderile sale să devină exagerat de mari. Cam așa s-a întâmplat la Vuhledar și în alte părți.

Datorită acestui mod de conducere am asistat la o schimbare de tactică în contraofensiva ucraineană și s-a ajuns la un raport de pierderi de 3 la 1 în favoarea ucrainenilor (3 ruși scoși din luptă pentru fiecare ucrainean), deși de obicei raportul este invers în defavoarea celui care atacă. Desigur, cele mai mari pierderi le-au avut rușii în contraatacurile date pentru a recupera fiecare poziție pierdută, deoarece și aceste atacuri erau date tot ca și la Bakhmut, în valuri umane, iar cu tehnica blindată de multe ori prin propriile câmpuri de mine.

După cum spuneam, această tactică ucraineană este mai sigură și mai puțin consumatoare de resurse umane, dar este destul de înceată. Când a venit toamna și vremea a devenit nefavorabilă unor ofensive de amploare, ucrainenii aveau două posibilități. Trecuseră de Robotynie și mai aveau 15 km până la Tokmak. Ori forțau cu atacuri masive (ca și rușii la Bakhmut) cu blindate și artilerie, având atunci pierderi comparabile cu aceștia, ori se opreau pentru a lupta în altă zi. Ucrainenii au decis a doua variantă, pentru ei este important să-și conserve forța de luptă, spre deosebire de ruși, care au dovedit că nu pun preț pe viețile propriilor soldați, important este îndeplinirea obiectivului.

Avdiivka

Atacul rusesc de la Avdiivka a fost răspunsul imediat al rușilor la oprirea contraofensivei de vară ucrainene în octombrie 2023. Acest oraș suburbie a Donetskului, capitala regiunii Donetsk din Donbass a fost teatru de bătălie din 2014, fiind în prima linie a confruntării ruso-ucrainene. Luptele s-au intensificat odată cu invazia rusă din 2022, dar au ajuns la paroxism după octombrie 2023.

Stilul de a ataca al rușilor este identic cu precedentele mai sus menționate, dar avantajul lor este faptul că Avdiivka constituia un intrând adânc în dispozitivul rusesc, astfel că beneficiau de oportunitatea de a presa umerii intrândului, la nord și la sud. Treptat, cu prețul unor pierderi enorme, reușesc să avanseze amenințând cu tăierea liniilor de aprovizionare ucrainene și să prindă în încercuire efectivele din orașul propriu-zis. Ori, până acum, niciuna din părți nu a reușit încercuirea unor efective majore ale adversarului, poate cu excepția ucrainenilor în ofensiva surpriză de la sud-est de Harkov. Dar stăpânirea acestor umeri a avut un efect similar ca și cucerirea Soledarului asupra Bakhmutului, faptul că ofensiva rusă putea presa de pe mai multe direcții.

Ucrainenii au decis să evacueze Avdiivka în februarie 2024, lăsând-o în mâna rușilor, care au înregistrat aici cele mai mari pierderi într-o bătălie, mai mari ca și cele din Bakhmut. Raportul se cifrează undeva la 10 la 1, rușii înregistrând circa 17000 de morți și 30000 de răniți, plus sute de tancuri și transportoare blindate, piese de artilerie etc. Vă amintiți faptul că în cazul bătăliei pentru Bakhmut, raportul pierderilor a început să descrească pe măsură ce luptele au ajuns în zona urbană, chiar așa distrusă cum era. La fel, rușii pătrunzând în periferiile Avdiivkăi, pierderile ucrainenilor în raport cu cele ale rușilor au început să crească, acesta fiind un alt motiv pentru care au decis evacuarea.

Rușii au obținut victoria, dar cu costuri enorme, dar posibilitatea ca aceasta să aibă repercusiuni majore asupra frontului în general este redusă. S-a văzut și la Bakhmut sau Marinka, ucrainenii au pregătit din timp, pe măsură ce ofensiva inamică progresa, noi poziții defensive puternice imediat în spate. La fel cum au procedat rușii în cursul contraofensivei ucrainene de vară, când ucrainenii au trecut de Robotynie spre Tokmak, rușii au construit noi linii defensive în spatele Tokmakului, completând și întărind așa zisa linie Surovikin.

Concluzii

Cinic vorbind, ucrainenii au nevoie de cât mai multe astfel de bătălii ca și Bakhmut sau Avdiivka pentru a măcina forțele ruse și tehnica lor militară, în genul acesta de război de uzură este important ca adversarul să piardă mai mult decât poate produce sau aduce.

Pierderile imense ale rușilor îi vor împiedica pe aceștia să poată organiza în viitorul apropiat o nouă ofensivă majoră, ei având nevoie de a-și regrupa și odihni trupele. Iar ucrainenii au și ei nevoie de un respiro pentru a rezolva sau a se rezolva unele probleme.

Pe lângă faptul că ucrainenii trebuie să distrugă mai mult decât aduc rușii, ei trebuie să aducă sau să producă mai mult decât pierd în conflictul cu rușii. Pentru asta trebuie să se rezolve trei chestiuni esențiale, deblocarea ajutorului american, adaptarea ajutorului european și chestiunea mobilizării de noi resurse umane ucrainene.

Despre ajutorul american s-a tot vorbit, nu o să insist,vom vedea cum se va rezolva chestiunea în senatul american, dar și europenii trebuie să devină mai pragmatici. Au promis un milion de obuze de artilerie și au livrat până acum 525000, în timp ce rușii numai de la Coreea de Nord a primit între un milion și două milioane, asta în afară de producția proprie. Europenii se încăpățânează să livreze doar din producția proprie, ceea ce nu este suficient, atunci ori se trece la producția de război, ori se acceptă și obuze din import, de exemplu Coreea de Sud și alte state non-UE având stocuri suficiente pentru a echilibra situația care acum este net favorabilă Rusiei. Spre exemplu, raportul în obuze de artilerie trase în timpul bătăliei de la Avdiivka a fost inițial de 5 la 1 pentru ruși, ajungând spre final la 10 la 1.

Dar ceea ce ucrainenii trebuie să facă ei înșiși este chestiunea rezervelor, au nevoie de noi trupe în rezervă pentru a putea roti cu ușurință efectivele aflate pe front, dar și pentru a întări cu ușurință sectoare amenințate și să poată deveni ei înșiși o amenințare serioasă la adresa rușilor în vederea unor ofensive viitoare. Deoarece un război nu se câștigă doar în apărare, aici îți uzezi adversarul, dar trebuie să fii capabil să îl lovești decisiv când este slăbit și uzat. La asta se referea și generalul Valeri Zalujnîi în eseul său (vezi https://karadeniz-press.ro/generalul-valery-zaluzhny-comandantul-armatei-ucrainene-despre-situatia-frontului/).

Share our work
Degradarea influenței ruse în Orientul Mijlociu

Degradarea influenței ruse în Orientul Mijlociu

Războiul ruso-ucrainean, pe care Moscova continuă să-l numească operațiune militară specială, intră în al treilea an fără vreo perspectivă de a se încheia favorabil pentru ruși într-un viitor previzibil. Această situație de uzură militară și economică nu are cum să nu își pună amprenta asupra capacității Moscovei de a juca un rol important, de mare putere, în regiuni cheie care contează pentru a accede sau a menține un astfel de statut. Mai mult, scăderea influenței Rusiei în exterior devine tot mai vizibilă și mai pregnantă, iar continuarea acestei situații va ajunge să pună probleme mari chiar pentru Rusia și stabilitatea ei internă.

Desigur, Rusia și-a pierdut tot ce însemnă credibilitate și influență în întregul Occident, dar am vorbit și despre modul în care chiar și aliații apropiați ai Rusiei au început să îți pună problema unei reorientări geopolitice strategice, de exemplu Armenia, profund dezamăgită de pasivitatea Rusiei, aliatul ei tradițional, în cursul războiului cu Azerbaidjanul care s-a încheiat în 2023 cu cedarea totală a enclavei Nagorno-Karabah. (vezi https://karadeniz-press.ro/dilema-armeniei-si-mutatiile-geopolitice-din-caucazul-de-sud/)

Dar, prinsă în conflictul cu Ucraina care îi absoarbe toate resursele, Rusia a făcut pași mari greșiți în Orientul Mijlociu, o regiune deosebit de complexă unde se întâlnesc și se confruntă interesele tuturor marilor puteri sau ale celor care tind să acceadă la acest statut, sau, în cazul Rusiei, cei care vor să și-l mențină.

Faptul că a îmbrățișat public imediat cauza Hamas în urma atacului acestei organizații asupra Israelului la 7 octombrie 2023 nu a făcut altceva decât să îi distrugă relațiile de lungă durată cu Israelul, relații cu suișuri și coborâșuri, dar cel puțin existau, exista o platformă de discuții, de negocieri. Iar gestul Moscovei a anulat total un efort diplomatic de decenii.

Desigur, Rusiei îi convine de minune acțiunea Hamas, pe motiv că distrage atenția lumii de la conflictul cu Ucraina, dar și reduce ajutorul militar și economic occidental pentru Ucraina, deoarece acum acesta trebuie împărțit cu Israelul prins și el într-un război. Dar, trecând oficial de partea Hamas, Rusia a comis o greșeală strategică impardonabilă. Putea să se bucure de atacul Hamas, dar oficial ar fi trebuit să ceară reținere, menținând legăturile cu ambele părți, ceea ce i-ar fi dat o greutate geopolitică ca și potențial mediator, fapt care i-ar fi întărit poziția în Orientul Mijlociu. Dar Rusia s-a bucurat oficial alături de Iran și de alte state susținătoare ale terorismului, ba chiar l-a primit în vizită la Moscova la jumătatea lui ianuarie pe Mousa Mohammed Abu Marzook, adjunctul președintelui aripii politice a Hamas, un gest ce arată clar, pe lângă declarațiile de la Kremlin, pe cine susține aceasta în conflictul care opune terorismul Hamas lumii civilizate. Ne amintim că atunci când și-a trimis trupele și mercenarii Wagner în sprijinul lui Bashar al-Assad în 2015 a spus că o face pentru a lupta împotriva terorismului reprezentat de Statul Islamic (ISIS).

Alienarea relațiilor cu Egiptul și Arabia Saudită

Dar prin această decizie de susținere deschisă a Hamas, Rusia și-a atras adversitatea Egiptului, important jucător regional, cu care avea relații bune de decenii, să ne amintim de sprijinul sovietic acordat acestora în războaiele din 1967 și 1973, dar și ulterior, inclusiv ajutorul economic pentru dezvoltare, chiar barajul de pe Nil de la Assuan a fost construit cu ajutor economic sovietic. Dar Egiptul la această oră este clar împotriva creșterii Hamas și chiar s-ar bucura dacă Israelul ar distruge această organizație teroristă care l-ar putea amenința în viitor. Nu degeaba a închis frontiera sa cu fâșia Gaza la începutul conflictului, iar acum este redeschisă doar pentru ajutor umanitar și pentru o mică parte din refugiații cu dublă cetățenie.

De asemenea, și-a atras și adversitatea Arabiei Saudite, alt actor cheie în Orientul Mijlociu, dar care se află pe aceeași poziție cu Egiptul împotriva Hamas. Rusia chiar a încercat o înțelegere cu Arabia Saudită pentru reducerea livrărilor de petrol cu scopul creșterii prețului pe plan mondial, ceea ce i-ar fi avantajat pe ruși, dar saudiții au respins ideea, un motiv fiind chiar Hamas. Dar această inițiativă i-a deranjat și pe chinezi, aliați de facto ai Rusiei, care chiar că au nevoie de menținerea prețului petrolului pentru economia lor amenințată cu recesiunea.

Complexitatea relațiilor cu China și Turcia, două state cu interese majore în Orientul Mijociu

Trebuie menționat faptul că aliatul Rusiei din Organizația de Cooperare de la Shanghai (care cuprinde și patru republici din Asia Centrală, respectiv Kazahstan, Tadjikistan, Uzbekistan și Kârgâstan), China, nu a susținut direct Rusia în invazia asupra Ucrainei, dar nici nu a condamnat-o deschis. Adevărul ține de anumite nuanțe, chinezii sunt buni strategi, așteaptă să vadă cum va evolua situația și să acționeze în consecință. Nu susțin direct Rusia, pentru a nu-și periclita relațiile cu Occidentul, de care economia lor depinde în cea mai mare măsură. E suficient să ne uităm pe cifre, peste 50% din comerțul Chinei este cu SUA, Europa de Vest și aliații Occidentului din Asia de Sud-Est. În schimb, comerțul cu Rusia reprezenta în 2021 abia 2% din comerțul chinez. De aceea China este reticentă față de susținerea oficială a Rusiei, dar, nu se poate spune că nu i-ar fi convenit ca în 2022 Ucraina să se prăbușească în câteva zile sau săptămâni. Dacă s-ar fi întâmplat asta, ar fi fost un precedent care ar fi dovedit slaba susținere a Occidentului, practic o încurajare pentru o acțiune militară pentru încorporarea Taiwanului. Desigur, Ucraina nu este Taiwan, acesta din urmă beneficiază de garanții de securitate din partea SUA, dar ar fi fost un precedent periculos.

China susține Rusia indirect, dar se folosește de slăbiciunea ei dovedită pentru a obține maxim de concesii, cum ar fi prețurile la petrol și materii prime în condițiile puse de ea, știind că Rusia nu prea are opțiuni. Practic, rușii sunt cu spatele la zid, iar China îi stoarce cât mai mult. Nu știm în ce măsură îi susține cu armament sau cu componente electronice necesare pentru producția Rusiei de arme, dar oricum o face foarte discret, dacă o face, în primul rând de teama unor sancțiuni economice din partea Occidentului, sancțiuni care ar putea da o lovitură dură economiei chineze în prag de recesiune, mai ales după ce afacerea Evergrande a devenit publică și amenință serios economia chineză.

Iar ultimul lucru de care au nevoie chinezii este o creștere a prețului petrolului pe plan mondial, care ar aduce o nouă problemă serioasă pentru economia lor. De aceea au fost foarte deranjați de inițiativa rusească de a curta Arabia Saudită pentru o scădere a producției de petrol care ar duce la o creștere de prețuri.

Dar, la ora actuală, Rusia devine un partener minor al Chinei, iar aceasta va trage maxim de foloase din acest parteneriat tot mai dezechilibrat în defavoarea Rusiei. Nu mai trebuie să punem la socoteală faptul că, în cazul în care Rusia începe să piardă controlul asupra provinciilor îndepărtate din Siberia, China va fi prima care va profita. De decenii imigranții chinezi s-au infiltrat în regiunile slab populate din Siberia, de la granițele chineze, regiuni slab populate, dar bogate în resurse la care China jinduiește. Un ipotetic referendum ar da rezultate surprinzătoare, având în vedere numărul de imigranți chinezi ce s-au strecurat în aceste regiuni ale Siberiei.

Practic, decizia rusă de a susține deschis Hamas a fost în concordanță cu interesele pe termen scurt, pierzând din vedere imaginea de ansamblu. A vrut o apropiere față de poziția Turciei, susținătoare a Hamas, în vederea unor viitoare concesii în perspectiva vizitei anunțate a lui Putin în Turcia la mijlocul lui februarie. Dar și Turcia, la fel ca și China, joacă la un nivel superior. Ea încearcă să revină în tabăra occidentală prin discuțiile privind achiziția de avioane americane, dar păstrând o echilibristică riscantă, ce e drept, între Occident și Rusia. Îi sprijină pe ucraineni, negociază și cu Rusia, păstrează opțiuni în ambele direcții, pe unele planuri este în tabăra occidentală, pe altele face jocul Rusiei. Ideea pe care merge Erdogan este de a obține maxim din ambele părți, deocamdată îi merge, nu se știe până când. Spre exemplu, mai multe bănci turcești și-au închis conturile și au refuzat tranzacții pentru clienții ruși, apropiindu-se de poziția occidentalilor de impunere de sancțiuni.

Iranul

Poate că Rusia s-a poziționat în acest mod pentru a-și demonstra susținerea pentru Iran, aliatul său care sprijină deschis Hamasul. Dar parteneriatul cu Iran pare a fi favorabil doar acestuia din urmă, în ideea că Teheranul simte slăbiciunea Rusiei și profită la maxim. Rușii au nevoie de dronele iraniene Shahed-136 pentru a lovi Ucraina, dar în schimb dau Iranului tehnologie sensibilă, iar prețul plătit pentru aceste drone pare a fi mult peste cât valorează ele (vezi https://karadeniz-press.ro/hackerii-de-la-prana-network-au-dezvaluit-pretul-real-al-dronelor-iraniene-shahed/ ). Practic, Iranul știe că Rusia este în corzi și o mulge la maxim, deoarece rușii nu au alte opțiuni.

La fel, India și China cumpără petrolul rusesc cu niște discounturi fabuloase, fiindcă știu că Rusia nu are alte opțiuni și nu are unde să-și vândă marfa în urma sancțiunilor occidentale în urma cărora și-au pierdut cea mai importantă piață. Iar faptul că Rusia aprobă și se bucură de atacurile rebelilor houthi din Yemen, susținuți de Iran, în Marea Roșie contra transporturilor de petrol și de mărfuri, nu face altceva decât să îi irite pe chinezi și indieni, care depind de traficul comercial de acolo. Rusia a condamnat atacurile flotei americane împotriva bazelor houthi din Yemen, sperând ca rebelii să poată lovi petrolierele lente ce traversează strâmtoarea Bab-el-Mandeb, uitând că tot pe acolo trec și petrolierele rusești spre India. Iar poliția maritimă nu este doar a SUA, ci și a UE, care a trimis o flotă militară condusă de Italia și Grecia.

Siria

Același calcul greșit l-a făcut Rusia și vizavi de Siria. După izbucnirea războiului civil din această țară în 2011, în urma Primăverii Arabe, Rusia și China s-au opus prin veto în Consiliul de Securitate al ONU împotriva unei rezoluții în 2012 care ar fi interzis furnizarea de arme către această țară. Pentru ca în 2015 Rusia să intervină militar direct, prin Wagner, în sprijinul lui Bashar al Assad. Interesul Rusiei era în portul Tartous, singura bază navală rusească din Marea Mediterană, dar a cărui importanță scade prin diminuarea constantă a flotei ruse din Marea Neagră în urma loviturilor ucrainenilor care scufundă periodic nave militare rusești prin lovituri cu drone.

După 2022 și împotmolirea rușilor în Ucraina, sprijinul Moscovei pentru regimul lui Bashar al-Assad a scăzut continuu, necesitățile de resurse pentru frontul ucrainean fiind mult mai mari. Astfel, prezența wagneriților s-a diminuat pe măsură ce aceștia își dădeau tributul de sânge la Bakhmut în 2022/2023, iar după rebeliunea și uciderea lui Prigojin în vara lui 2023, Wagner a trecut în subordinea ministerului apărării rusesc. A urmat o diminuare a numărului de wagneriți, mulți au plecat pur și simplu, și nu este un caz singular. Spre exemplu, în Republica Centrafricană, fostă colonie franceză, Wagner l-a sprijinit pe actualul președinte Faustin-Archange Touadéra după plecarea francezilor, dar după rebeliunea Wagner între 450 și 1000 de wagneriți au plecat, iar ministerul apărării rus încă nu a suplimentat trupele, fapt care l-a făcut pe președintele african să se adreseze către o companie privată de securitate americană, Bancroft Global Development (BGD). Încă nu știm cum vor putea lucra în paralel wagneriții rămași în subordinea ministerului apărării al Rusiei cu mercenarii angajați de o companie americană, dar rămâne interesant de urmărit evoluția de aici. La fel, există informații că în mai multe țări africane în care sunt implicați wagneriți, parte din ei au plecat după dispariția lui Prigojin și trecerea lor în subordinea ministerului apărării rusesc, probabil migrând spre companii private de securitate unde plata este mai consistentă decât la ruși. Rămâne de văzut dacă Rusia va putea umple golurile cu alte companii gen Wagner, având în vedere că s-a anunțat crearea unor astfel de companii de către Gazprom sau alte entități rusești. Dar Rusia are o mare problemă de personal, abia reușește să umple golurile lăsate de pierderile din Ucraina, și o face cu recruți neinstruiți, este foarte dificil pentru ea să găsească suficienți indivizi cu experiență militară pentru un astfel de job în străinătate.

Dar diminuarea sprijinului Moscovei pentru Siria lui Bashar al-Assad a făcut ca acest stat, sau zona controlată de forțele guvernamentale, în căutarea de resurse financiare, să devină un narco-stat, producător și distribuitor de Captagon, un drog pe bază de amfetamină cunoscut ca și Fenethylline. Iar Rusia să nu aibă nici un fel de control asupra activității, deși are trupe în zonă. Cu atât mai puțin control sau legături cu milițiile pro-iraniene ce acționează acolo, dintre care cele mai cunoscute sunt Hezbollah, dar toate fiind controlate și dirijate de către Iran prin Gardienii Revoluției. Astfel, Rusia își pierde treptat influența și în Siria, devenind tot mai mult un actor de mâna a doua, fenomen ce se simte ca și în întregul Orient Mijlociu.

La 3 februarie 2024 SUA a lansat un atac aerian în care a lovit peste 85 de ținte ale milițiilor pro-iraniene din Siria și Irak, centre de comandă, depozite de drone, vehicule și muniții, ca răspuns la uciderea a trei militari americani într-un atac cu dronă la o bază a acestora din Iordania (atac revendicat de o grupare asociată și sponsorizată de Gardienii Revoluției din Iran). Acest atac masiv s-a produs fără să existe vreo tentativă de apărare și fără să existe vreo reacție a Rusiei. Ca dovadă că Rusia este tot mai exclusă din ceea ce se întâmplă în Siria, israelienii bombardează bazele Hezbollah și alte obiective guvernamentale siriene suspecte de colaborare cu pro-iranienii de fiecare dată când Hezbollah lansează vreo rachetă contra Israelului, ca sprijin pentru palestinienii din Hamas. Iar Rusia este practic exclusă total din ecuația conflictului, practic nu se mai ține seama de ea, nu mai are nici măcar un cuvânt. Situația s-a schimbat mult față de acum câțiva ani, înainte de invazia din Ucraina.

Să ne amintim că în februarie 2018, exact acum șase ani, în Siria, SUA au avertizat Rusia că urmează să lovească o forță atacatoare de câteva sute de militari pro-Assad ce intenționau să atace un punct al opoziției, cerându-le rușilor să-și retragă militarii, dacă ar fi fost printre ei. Rușii au răspuns că ei nu au militari acolo, că nu sunt implicați. A urmat un bombardament care a ucis circa 300 de atacatori, dintre care 100 de wagneriți. Pe atunci Rusia conta, pentru a nu escalada, americanii le-au cerut să-și retragă militarii pentru a nu exista victime rusești, fapt care ar fi putut fi interpretat ca și o provocare. Dar rușii nu au recunoscut că au oameni implicați acolo, și au suferit consecințele. Acum, când americanii au bombardat 85 de ținte ale milițiilor pro-iraniene, rușii nici măcar nu au fost anunțați sau întrebați, cu atât mai puțin avertizați să își retragă potențialii militari prezenți în zonă.

Faci un astfel de gest, de a anunța o viitoare lovitură, atunci când nu dorești să provoci o putere majoră, nu vrei să escaladezi mai mult, o faci când știi că această putere poate reacționa, cel puțin diplomatic și prin alte mijloace, când ea contează. Dar acum nimic, americanii doar au lovit țintele desemnate, provocând pierderi importante Hezbollahului și grupărilor asociate Iranului.

Concluzii

Dificultățile întâmpinate de Rusia în războiul pe care l-a provocat în Ucraina au dus la scăderea capacităților sale militare, economice, diplomatice și de influență în străinătate. Este vorba de ceea ce numea Joseph Nye ca softpower, dar problema cu acest gen de putere este că ține de prestigiu, în primul rând, iar în cazul Rusiei aceste prestigiu era ridicat până la momentul adevărului, respectiv 24 februarie 2022. Slaba performanță a Rusiei pe câmpul de luptă, pierderile imense suferite în oameni și material, au erodat acest prestigiu aducând aminte de vechea zicală din timpul Războiului Rece, conform căreia URSS este un uriaș cu picioare de lut. Slaba performanță armamentului rusesc nu a dus numai la prăbușirea comenzilor din străinătate, ci alături de împotmolirea trupelor ruse în Ucraina, la punerea sub semnul întrebării a capacității militare a Rusiei într-un război mai serios, nu genul expediției scurte împotriva Georgiei. Prestigiul de putere majoră se câștigă în timp, dar se pierde foarte repede în momentul în care ești pe cale să eșuezi sau să pierzi. Proporțional, sau mai degrabă exponențial, îți pierzi puterea de influență în afara granițelor, aliații, cât de puțini îi mai ai, cum e cazul Rusiei, încep să te perceapă ca atare și să îți întoarcă spatele, sau să înceapă să se reorienteze strategic. Mai mult, chiar încearcă să profite de situația complexă în care te afli și să stoarcă maxim de la tine, ca o răzbunare pentru comportamentul superior anterior.

Ori, ceea ce vedem este un semn al decăderii Rusiei ca și importanță în Orientul Mijlociu, dar nu numai acolo. Asistăm la un trend accelerat în urma împotmolirii armatei ruse în luptele de uzură din Ucraina, fără vreo perspectivă viabilă de a ieși din acest conflict cu fața curată, sau mai puternică, ci dimpotrivă, toate estimările sunt că Rusia va ieși șifonată și mult slăbită din acest conflict, indiferent cât se va mai prelungi.

Share our work
Perspective rusești asupra războiului în 2024

Perspective rusești asupra războiului în 2024

Obiectivul Rusiei pentru 2024 este fără îndoială să își păstreze câștigurile teritoriale și să câștige timp, fiindcă stalemate-ul le convine în mai mare măsură decât ucrainenilor. Câștigurile teritoriale rusești sunt mult mai mici decât obiectivele inițiale, să ne amintim că au pornit cu ideea de a ”denazifica” Ucraina, respectiv să o cucerească, măcar până la Nipru (plus Kievul cu partea sa la vest de fluviu) și întreaga parte de sud, inclusiv Odessa și Bugeacul, să ajungă până la gurile Dunării și să facă legătura cu auto-proclamata republică transnistreană. Ulterior, după eșecul de la Kiev, au renunțat la axele de atac dinspre nord, respectiv Kiev, Cernigov și Summy, ca să se concentreze pe sud-est, respectiv Donbass. După o luptă acerbă la Sieverdonetsk și Lysyceansk, Izium, Popasna și alte puncte fierbinți, în toamna lui 2022 au anexat oficial oblasturile Luhansk, Donetsk, Zaporojie și Kherson, deși nu controlau pe deplin niciunul dintre ele. Este prima oară în istorie când un stat anunță anexarea unor provincii pe care nu le controlează!

Mai mult, ofensivele ucrainene din toamna lui 2022 i-au alungat pe ruși de la sud-est de Harkov până în Luhansk și au recuperat Izium și alte orașe pentru care rușii au plătit scump, dar și parte din Kherson, eliberând singura reședință de oblast cucerită de ruși în decursul războiului. Anul 2023 a trecut cu ofensiva de iarnă a rușilor în care au pierdut enorm, material și uman, la Bakhmut, Avdiivka, Marinka, Vuhledar și în alte părți, reușind să cucerească doar Bakhmut. Ofensiva de vară a Ucrainei nu și-a îndeplinit obiectivele, reușind o străpungere maximă de 17 kilometri în Zaporoje pe axa Tokmak, până dincolo de Robotynye, dar a provocat însemnate pierderi rusești, mult mai mari decât ale atacatorilor ucraineni. Ucrainenii au decis să-și facă propriul lor sistem defensiv paralel cu linia Surovikin a rușilor, pentru a-și conserva câștigurile din 2023 și a împiedica o eventuală contraofensivă rusească.

Oricum, ofensiva de iarnă rusă s-a concentrat asupra Avdiivka, un intrând în frontul rusesc din 2014 încoace, care a rezistat cu eroism până acum, dar și în alte puncte, dar cu intensitate mai redusă față de Avdiivka. Rezultatul a fost cucerirea eroicei Marinka, după ce aceasta a rezistat, de asemenea, din 2014. Alte puncte sunt pe frontul de nord, din Luhansk, pe linia Kremina – Svatove, dar și încercările eșuate din sud, din Kherson, de cucerire a capului de pod ucrainean de la Krynky, pe malul stâng al Niprului.

Efortul principal a fost la Avdiivka, de înțeles, deoarece orașul chiar are o importanță strategică. Este un intrând în dispozitivul rusesc foarte aproape de orașul Donetsk, orașul reședință al oblastului cu același nume, practic o suburbie a orașului Donetsk, important centru pentru armata rusă. De aici ucrainenii pot bombarda cu ușurință orașul, chiar și cu piese de artilerie de calibru mic. Poate fi folosit, la un moment dat, ca și o bază de plecare pentru un asalt asupra orașului. Deci, este de înțeles interesul și efortul rușilor pentru a-l cuceri, urmărind învăluirea lui de pe ambele flancuri, din intrândurile pozițiilor rusești care îl înconjoară din trei părți.

Prin cucerirea lui, rușii ar rezolva aceste probleme strategice, ar obține o rectificare a frontului, dar și o bază de plecare pentru un atac în adâncime care ar putea lua Vuhledar din flanc, având în vedere că toate atacurile dinspre sud au eșuat cu pierderi masive pentru ruși, aici fiind cimitirul infanteriei marine rusești, Brigada 155 Infanterie Marină rusă având pierderi de peste 50% din efectiv.

Dar după pierderile imense cu cel mai defavorabil raport (circa 10 la 1, față de 6 la 1 la Bakhmut), rușii au încetinit ritmul, urmărind probabil să se regrupeze pentru noi atacuri. Ori, după aceste pierderi cauzate de asalturile frontale în valuri, fără sens, va mai dura ceva până să poată concentra suficiente resurse pentru asta.

Dar rușii nu urmăresc numai rectificarea frontului, ci și livrarea unei victorii pentru Putin, pentru a-i aduce ceva capital în vederea alegerilor prezidențiale din martie și a mulțumi opinia publică internă. Oricum, problema alegerilor este clară, dar ar arăta mai bine pe plan intern împreună cu o victorie cât de mică pentru ruși, victorie care ar putea fi umflată de propagandă.

Având în vedere că în această configurație și după atâtea pierderi, rușii nu sunt capabili de o ofensivă majoră, care ar urma să spargă liniile ucrainene și să pătrundă în adâncime măcar câteva zeci de kilometri (comparativ cu ofensiva ucraineană de la Harkov, când au fost eliberați peste 6000 de kmp), așa că se mulțumesc cu câștiguri minore sau rectificări ale liniei de front, plus ideea de a pune presiune pe ucraineni ca să nu-i lase să-și concentreze resursele pe anumite direcții. Una ar fi Krynky, am analizat-o amănunțit, ca și altele, în articolul https://karadeniz-press.ro/razboiul-ruso-ucrainean-anul-2023/

Am analizat în articolul precedent (https://karadeniz-press.ro/perspective-ucrainene-asupra-razboiului-in-2024/) perspectiva ucraineană, acum este rândul perspectivei rusești asupra lui 2024.

Speranța răzgândirii Occidentului

Obiectivul strategic al rușilor pentru 2024 este tergiversarea, câștigarea de timp, în ideea că ucrainenii vor obosi și că vesticii se vor sătura de război și vor diminua, sau chiar înceta ajutorul militar și de altă natură acordat Ucrainei. Rușii mizează că anul acesta sunt alegeri în aproape toată UE, și venirea la putere a unor partide pro-ruse ar putea avea acest rezultat. Mai ales, sunt alegeri în SUA, unde o revenire a lui Trump la Casa Albă este văzută de ruși ca o garanție a succesului lor. Chiar generalul Valeri Gherasimov, șeful de stat major al armatei ruse, a declarat în octombrie că ei se așteaptă și sunt pregătiți ca operațiunea lor militară specială din Ucraina să dureze până în 2025. Adică până după instalarea oficială a viitorului președinte la Casa Albă (la 20 ianuarie 2025), care în speranța rușilor ar fi Trump.

Dar rușii au mai avut astfel de speranțe după eșecurile din 2022. Au sperat că europenii vor îngheța de frig în iarna 2022/2023 fiindcă au renunțat la gazul rusesc, așa că vor renunța să ajute Ucraina în schimbul reluării livrărilor de gaz. S-au înșelat, ca și în alte asumpții ale lor. Mai mult, în iarna asta moscoviții și alți cetățeni ruși îngheață din cauza problemelor cu aprovizionarea sau cu infrastructura.

Dar nici în cazul în care Donald Trump ajunge președinte în 2025, nu cred că rușii ar avea motive de bucurie. Ei s-au mai înșelat în cazul Italiei, cu Merloni, dar au avut dreptate în cazul Slovaciei. Dar SUA este cu totul altceva.

Oricare președinte ar ajunge la Casa Albă, va urma niște principii clare de politică externă, și niciun președinte nu va ceda în fața unui inamic declarat (Rusia a declarat în doctrina sa militară cu mai bine de 10 ani în urmă SUA și NATO ca principal inamic), mai ales că nu pierde nici un soldat american sau NATO pentru a slăbi Rusia și a o neutraliza ca amenințare principală pentru următoarele decenii, în perspectiva unui viitor conflict probabil cu China. Astfel, ipotetic vorbind, dacă Iranul ar intra într-un război cu unul dintre vecini, SUA nu l-ar susține pe acesta cu bani și armament, atât timp cât nu-și trimite soldații pe câmpul de luptă? Disputa lui Trump cu europenii ține numai de bani și alocări de resurse, el intrând în conflict cu aceștia (în stilul său nediplomatic) doar cu referire la alocarea de către statele NATO a procentului de 2% din PIB și la faptul că europenii finanțează puterea militară rusă prin cumpărarea gazului și petrolului rusesc, aspect în care se pare că avea dreptate. Dar aceste chestiuni nu mai sunt de actualitate, europenii au renunțat în mare parte la resursele rusești, urmând să renunțe de tot, iar problema înarmării și alocării de resurse pentru apărare este un fapt împlinit sau în curs de îndeplinire pentru majoritatea statelor europene. Iar citatul din discuția cu un lider european în care Trump spune că nu va apăra Europa cred că este scos din context, cred că el a spus că nu o va apăra dacă nu plătește ea însăși pentru apărare și mai continuă să aprovizioneze mașina de război rusească prin achiziționarea de produse rusești.

Ca și dovadă, în 2014, când Rusia a anexat Crimeea și a declanșat conflictul din Donbass, administrația Obama a refuzat să livreze Ucrainei armament letal, ci doar echipamente militare neletale. Trump a fost acela care a decis furnizarea de armament american performant Ucraineni pentru a se apăra în Donbass, el a aprobat livrarea rachetelor FGM-148 Javelin către ucraineni în 2017, rachete care au fost una din cheile victoriei de la Kiev în prima fază a războiului. Cum spunea și George Friedman, președintele SUA are foarte mici grade de libertate în privința strategiei politicii externe, mult mai mici decât președintele unei țări oarecare, deoarece SUA are mulți aliați care ar fi dați peste cap de o schimbare bruscă de strategie și orientare a politicii externe americane, ceea ce ar provoca un cutremur geopolitic major. Ori, nimeni la vârf nu este atât de inconștient, să nu vadă clar interesul american și al blocului vestic. Deci, orice președinte va veni la Casa Albă, va susține Ucraina și speranțele conducerii rusești au prea mici șanse să se adeverească.

Toate aceste speranțe ale rușilor ne amintesc de speranțele lui Hitler și ale germanilor în 1945, că Aliații vor schimba tabăra și se vor lupta cu sovieticii înainte de a cuceri Germania. Sau în armele minune. Dar să revenim la 2024.

Problema susținerii frontului

Rusia a început invazia la 24 februarie 2022 cu circa 200000 de militari ruși, la care se adăugau circa 40000 recrutați din Donbass, respectiv forțele paramilitare ale DPR și LPR (Dontetsk People Republic și Luhansk People Republic). Este clar că au subestimat rezistența ucraineană, se așteptau să fie primiți cu flori, nu cu gloanțe, și și-au supraestimat propriile forțe. Pierderile mari au dus la renunțarea atacului pe axele nordice, manevra pe linii exterioare eșuând lamentabil. S-au concentrat pe sud și sud-est, în Donbass, unde au trimis rezervele din întreg cuprinsul Rusiei, dar, mai ales după pierderile masive în urma contraofensivelor ucrainene de la începutul toamnei în Kherson și Harkov, la 22 septembrie 2022 au fost nevoiți să declare mobilizarea parțială a 300000 de militari. Rezultatul imediat a fost fuga din țară a sute de mii de tineri de vârstă încorporabilă, dar mobilizarea s-a realizat. Ulterior, s-a mers continuu pe ideea mobilizării de voluntari cu promisiuni financiare serioase, care au prins mai ales în regiunile sărace ale Rusiei (majoritare, cu excepția Moscovei și Sankt Petersburgului) care sunt și cele populate majoritar cu etnici non-ruși.

A fost introdus Wagner care a primit inițial permisiunea să recruteze din închisori (să ne amintim, și în conflictul din Transnistria din 1992 rușii au recrutata delicvenți din închisori) unde voluntarilor li se promiteau bani și ștergerea trecutului infracțional. Wagner a recrutat circa 50000 de cetățeni ruși, dar după ce Prigojin a intrat în conflict cu conducerea militară, i s-a interzis asta, în schimb, ministerul apărării a recrutat încă 100000 de deținuți. Cei recrutați de Wagner au sfârșit majoritatea în atacurile disperate de la Bakhmut, iar cei recrutați de ministerul apărării sunt cei din batalioanele Storm-Z de sacrificiu, primul val de atac frontal contra pozițiilor întărite ucrainene. La fel ca și bașibuzucii în armata Imperiului Otoman. Rușii au mai recrutat 22000 din muncitorii din Asia Centrală veniți la muncă în Rusia (mult mai puțin decât sperau), dar se bazează foarte mult pe voluntarii din regiunile sărace din Caucaz sau Siberia, pentru care promisiunile financiare sunt irezistibile, fiind singura șansă de a ieși din sărăcie pentru ei și familiile lor. Ei sunt și foarte neinformați asupra a ceea ce se întâmplă în Ucraina, propaganda și promisiunile arată foarte bine.

Dar cea mai mare problemă este faptul că majoritatea militarilor instruiți și pregătiți au dispărut, ei fiind morți, răniți și dispăruți încă din prima fază a războiului. Locul lor este preluat de aceste completări, voluntari sau rezerviști, care sunt trimiși în prima linie după o instruire sumară sau chiar deloc, nevoia de completări în urma pierderilor este foarte mare, așa că asistăm la o degradare continuă a pregătirii unităților militare rusești. Chiar și unitățile până acum considerate de elită au ajuns să fie formate în mare parte de soldați de umplutură. Este suficient să ne referim la unitățile aeropurtate care au fost decimate la Kiev și Hostomel, sau Brigada 155 Infanterie Marină, decimată la Vuhledar și completată de două ori cu trupe de strânsură.

Atacurile frontale cu pierderi imense își spun cuvântul, unitățile sunt decimate și trebuie completate cu rezerviști fără pregătire, nu este timp pentru pregătirea lor, apoi sunt aruncate din nou în luptă în aceleași atacuri frontale cu pierderi imense, necesitând noi completări urgent, așa că nu este timp pentru instruirea recruților. În comparație, unitățile ucrainene sunt pregătite luni de zile în Occident pe armament occidental înainte de a intra în luptă, Iar la cele din țară, militarii deja cu oarecare experiență din brigăzile teritoriale, de acoperire, trec în brigăzile de manevră, susținând din mers un program de instruire și pregătire.

Foarte dificilă este situația localnicilor din Donbass care sunt recrutați forțat în trupele LNR (republica Luhansk) sau DNR (republica Dontesk), practic aproape toată populația masculină este luată cu forța în armată, pe motiv că dacă vor să scape de stăpânirea ucraineană, trebuie să lupte pentru asta. Tragic este că pierderile acestor unități nici nu sunt reprezentate în statistici.

Problema armamentului este la fel de spinoasă, în ideea că rușii pierd tancuri, vehicule blindate, alte vehicule, artilerie și celelalte într-un ritm mai mare decât produc, chiar dacă economia lor a trecut la cea de război. Producția de armament modern este limitată de lipsa de componente electronice ce veneau din import, dar acum nu mai vin. Ne referim la senzori, componente electronice și altele sub embargou occidental. Este foarte posibil ca să fie aprovizionați în secret cu unele din acestea de către chinezi, dar ritmul în care tancuri și vehicule moderne, inclusiv drone performante, ies de pe linia de producție este net inferior pierderilor. De aceea rușii au trebuit să umble prin depozitele cu echipamente rămase din timpul Războiul Rece, și am ajuns să vedem pe câmpul de luptă tancuri T-62 sau camioane din anii celui de-al doilea război mondial. Pe lângă faptul că acestea nu sunt upgradate necesităților războiului modern, mai au problema uzurii fizice accentuate, ele fiind anterior depozitate în condiții neconforme, uneori sub cerul liber, în stilul comunist de atunci. Am văzut că rușii au ajuns să depindă în mare măsură de dronele iraniene Shahed-3 pentru a lovi în adâncime teritoriul ucrainean.

Uzura echipamentelor pe câmpul de luptă își spune și ea cuvântul. Un singur exemplu, unui tun de 100 mm trebuie să i se schimbe țeava interioară după aproximativ o sută de lovituri. Vă dați seama că acest lucru este imposibil pe frontul ucrainean, astfel că acele tunuri trag cu o precizie îndoielnică și ajung să se defecteze destul de des.

Problema munițiilor este de asemenea una crucială, lipsurile în aprovizionare încep să se vadă, nu numai din cauza țintirii depozitelor de muniții și a convoaielor de aprovizionare de către rachetele HIMARS ucrainene, ci și din cauza faptului că producția nu ține ritmul cu consumul. În primăvara lui 2022, Sieverodonetsk și Popasna, rușii trăgeau 20000 de obuze pe întreg frontul pe zi. La Bakhmut, circa 6000 pe zi. În toamna lui 2023, 3000 pe zi. De aceea au cerut și primit un milion de obuze din Coreea de Nord, dar și acestea au probleme tehnice.

Rușii au problemele lor serioase cu resursele pe frontul din Ucraina, dar, din fericire pentru ucraineni, și le risipesc în atacuri frontale cu pierderi imense ce necesită mult mai multe resurse pentru a fi înlocuite. Iar acestea sunt din ce în ce mai puține și mai proaste, mai ales în calitatea militarilor.

Frontul de acasă

Pentru orice conflict care se prelungește, foarte importantă este susținerea celor de acasă pentru cei de pe front, pentru cauza războiului. Această susținere este direct proporțională cu rezultatele favorabile ale războiului și invers proporțională cu durata lui, numărul de victime și lipsurile provocate acasă de război. Degradarea acestei susțineri apare prin nemulțumiri crescânde care se manifestă sub forma protestelor populației, într-o societate democratică (cum au fost cele din SUA împotriva războiului din Vietnam, deși acolo nu au existat lipsuri cauzate de război), dar într-o societate totalitară ca și cea rusească (fie țaristă, comunistă sau putinistă) protestele sunt excluse și atrag imediata reacție dură a autorităților care arestează, persecută, agresează în forță sau condamnă protestatarii. Așa că aceste nemulțumiri se acumulează, se adună, iar la un moment dat pot răbufni violent în ciuda reacției autorităților, intensitatea acestora pot depăși la un punct capacitatea sau voința de reacție a forțelor de ordine și de aici ies răscoalele și revoluțiile. Avem un caz clar ca și revoluția rusească din martie 1917 soldată cu abdicarea țarului, dar aceasta a fost urmată de lovitura de stat bolșevică din noiembrie care a dus la războiul civil încheiat cu victoria bolșevicilor și cu regimul comunist instaurat până în 1991.

”Rusia a pierdut cel puțin 150 000 de morți. În orice altă țară asemenea pierderi ar fi oprit războiul”, dar nu în Rusia, care ”să fim onești, este un stat feudal în care cea mai ieftină resursă este viața omului. Dar pentru noi… cel mai scump lucru pe care îl avem este poporul nostru” spunea generalul Valery Zaluzhny, comandantul șef al armatei ucrainene pentru The Economist în noiembrie 2022. (vezi https://karadeniz-press.ro/generalul-valery-zaluzhny-comandantul-armatei-ucrainene-despre-situatia-frontului/ )

Ne putem întreba de ce rușii nu se revoltă în fața atâtor pierderi inutile, de ce nu protestează împotriva regimului Putin? De ce mișcările de contestare sunt așa de puține și atât de ușor potolite de forțele de ordine? Doar fiindcă forțele rusești de ordine sunt atât de puternice? Să ne amintim, l-au ajutat și pe Lukashenko să-și păstreze puterea în urma mișcărilor de protest din 2020-2021 din Belarus în urma alegerilor falsificate. Da, sunt foarte puternice și motivate să zdrobească orice manifestare împotriva regimului, dar nu este destul. La o ridicare în masă, nu ar avea cum să facă față sutelor de mii de protestatari, cum nu au făcut față forțele de ordine în cazul Euromaidanului ucrainean în 2013 sau au cedat în revoluția română din decembrie 1989.

Explicația este că încă nu sunt mișcări de masă, ci doar proteste sporadice, ușor de învins, tocmai că nu sunt de masă, sunt cu prea puțini manifestanți și nu sunt peste tot, ci doar din când în când, în anumite localități, fără ca exemplul lor să fie urmat și de nemulțumiții din alte orașe.

Dar de ce? Voi menționa câteva motive.

Mentalitatea rusească

După ieșirea de sub suzeranitatea tătară, Rusia (numită cnezatul Moscovei atunci) s-a extins în toate direcțiile cucerind și subjugând popoare într-un ritm amețitor, Paul Dobrescu spunând în Geopolitica că între 1700 și 1870, deci în 170 de ani, a petrecut 148 de ani în campanii dintre care doar două au fost defensive, înghițind în medie în fiecare an un teritoriu echivalent cu suprafața actuală a Olandei. Această expansiune a fost permanentă, în toate punctele cardinale, și a creat în mintea rusului de rând o mentalitate de cuceritor perpetuu. Chiar dacă înfrângerile militare au dus la pierderea de teritorii, Rusia de fiecare dată a revenit câțiva ani mai târziu cu o poftă și mai mare de cucerire. Mă refer la Rusia ca un titlu generic în care intră toate denumirile din evul mediu până în prezent, fie că vorbim de cnezatul rus, de Rusia imperială, de URSS sau Rusia actuală.

După cum spuneam, acest apetit continuu de cucerire și subjugare a creat în mintea rusului de rând o mentalitate imperială, chiar dacă el, mujicul de rând, trăia într-o sărăcie perpetuă, fiind recrutat de conducătorii absoluți ai Rusiei și trimis ca și carne de tun în toate campaniile de cucerire, el neavând nimic de câștigat ulterior decât jaful de moment. Se întorcea din nou la starea de sclavie medievală sau modernă (colhoznic împilat trimis în Gulag pentru orice vină închipuită sau nu). Singura șansă a lui de a realiza ceva era prin jaful de moment pe spinarea celor cuceriți, după care revenea la vechea lui stare de împilare. Ne mai mirăm de ce azi rușii fură orice din Ucraina, inclusiv mașini de spălat și electrocasnice, este doar o reminiscență și o perpetuare, pe lângă aspectul foarte clar al situației de sărăcie fără speranță în majoritatea provinciilor Rusiei actuale, excepție fiind doar marile orașe Moscova și Sankt Petersburg.

Mai mulți istorici și gânditori au încercat să pătrundă misterul mujicului rus, gata să cucerească și să se jertfească pentru cuceririle Rusiei, dar rămânând la fel de împilat, fără drepturi și fără speranță, într-o sărăcie perpetuă la el acasă. Cred că cel mai bine a pătruns esența Ion Rațiu, de care ne amintim doar ca și personajul cu papion din parlamentul românesc, care a trăit în Marea Britanie și n-a mâncat salam cu soia, uitând că el a fost poate unul dintre cei mai mari geopoliticieni români ai secolului XX, cel puțin de același nivel cu Ion Conea. Ion Rațiu a scris o serie de cărți de geopolitică în perioada Războiului Rece care s-au bucurat de mare trecere în rândul factorilor decizionali occidentali. În una dintre ele, Moscova sfidează lumea, apărută în 1956, el prevede inclusiv războiul din Vietnam și cel din Afghanistan. În această carte de referință Ion Rațiu realizează chintesența rusului de rând, prezentă inclusiv în operele marilor clasici ruși din secolul XIX, care toate sunt pătrunse de firul roșu al ideii că Rusia va arăta lumii de ce este capabilă, și lumea va recunoaște superioritatea rusească. Acest complex de superioritate se găsește inclusiv în pretenția ca Moscova să fie considerată a treia Romă, dar mai ales a avut mari și permanente reverberații în sufletul mujicului rus, dublate în timpurile actuale de o permanentă propagandă care atinge tocmai această coardă sensibilă a sufletului rușilor. Ion Rațiu dă o concluzie sumbră și valabilă și în ziua de astăzi: rusului de rând nu-i pasă dacă trăiește în cea mai neagră mizerie, atâta timp cât are două lucruri asigurate: sticla de votcă și conștiința că Rusia este o mare putere. Cu un astfel de popor, conducerea autocratică poate face orice, poate să-l arunce în război cu mâinile goale contra tancurilor, atâta timp cât îi asigură sticla de votcă și conștiința că Rusia e o mare putere respectată în întreaga lume.

Privind prin această perspectivă, putem înțelege mai ușor ultimele rezultate ale sondajului Centrului Levada, conform căruia, după 20 de luni de război, susținerea puternică pentru acesta a scăzut de la aproape 80% la ceva peste 50%. Dar rămâne mare, fiindcă mai există un procent reprezentativ care susțin războiul, dar nu în mare măsură. Motivația principală rămâne ideea că dacă tot au pierdut cât au pierdut, măcar să se aleagă cu ceva, respectiv câteva cuceriri teritoriale. Trebuie spus că sondajul poate fi contaminat de faptul că, deși este anonim, mulți ruși se tem să își exprime opțiunile proprii de teama represaliilor. Dar, oricum, sondajul este suficient de reprezentativ pentru a exprima în clar această mentalitate de cuceritori, de superioritate a rușilor care trebuie să își impună voința asupra vecinilor și, de ce nu, asupra întregii lumi. Sticla de votcă și conștiința că Rusia este o mare putere, respectată și temută pe întreg globul.

Lipsurile

Sancțiunile economice, plecarea companiilor occidentale, toate măsurile de izolare economică, comercială, diplomatică, inclusiv la nivelul sportului, nu au avut cum să nu se lase cu efecte grave asupra economiei rusești. Renunțarea la materiile prime rusești de către Occident a avut efecte majore, China și alte state nu au avut cum să preia, tehnic și logistic, întregul surplus rămas nevândut. La nivelul cetățeanului de rând a început să resimtă lipsa a tot mai multe produse de consum comune, dar și esențiale. Penuria de bunuri și produse de larg consum este reală, oricât ar încerca propaganda să ascundă aceste lucruri. Nu vă luați după datele de la Banca Mondială, care spun că economia rusă a scăzut în 2022 doar cu 2 sau 3%, acestea sunt datele furnizate de către Rusia pe care nimeni nu le poate verifica. Este exact ca și în economia noastră socialistă, aveam producții record la hectar pe hârtie, dar pâinea și produsele de bază (făină, zahăr, ulei și altele) erau raționalizate în majoritatea localităților din țară. Starea reală a economiei rusești este mult mai gravă decât o prezintă propaganda. La asta se adaugă șomajul în creștere, prin pierderea locurilor de muncă în urma plecării companiilor occidentale.

Desigur, Rusia a trecut la economia de război, se zice, dar aceasta nu poate absorbi nici pe departe întreaga forță de muncă disponibilizată. Iar banii disponibili merg către industria de război și către plățile militarilor care sunt atrași spre voluntariat cu promisiunea unor salarii mult peste medie, așa că pentru rusul de rând nu rămâne nimic.

Chestiunea este că încă Rusia mai are bani, timp de 30 de ani a aprovizionat Occidentul cu petrol, gaze și materii prime, iar banii nu prea au ajuns la populație, programele de dezvoltare în regiunile rurale sunt inexistente, iar corupția a atins cote inimaginabile (șpaga la construirea de facilități pentru Olimpiada de la Soci a ajuns la 80%, la noi se lua 10%, ca de exemplu Sorin Oprescu). Ca să ne dăm seama de nivelul sumelor încasate de Rusia și sifonate de oligarhi, în urma sancțiunilor au fost înghețate active rusești în băncile occidentale în valoare de sute de miliarde de dolari, spre comparație PIB-ul României, adică tot ce produce România într-un an, este de 284 miliarde de dolari.

Dar evidența problemelor economice ale Rusiei se văd în inflație, curs de schimb și lipsurile tot mai evidente la populație. Dar acesta nu este un factor care să ducă la o revoltă în masă, trebuie să ne amintim că populația rusă este obișnuită cu lipsurile, a trăit cu ele în toată istoria, mai ales în comunism, dar și în post-comunism. Deci rușii sunt obișnuiți cu lipsurile, important este pentru ei, cum spuneam mai sus, că Rusia este o mare putere. Și să aibă votca cu care să uite de restul.

Pierderile

Americanii au pierdut în Vietnam, în 12 ani de război (1963-1975) 58000 de morți și 300000 de răniți, dar nu au participat efectiv în toți acești ani, retrăgându-și treptat efectivele din cauza protestelor de acasă. În Irak (2003-2011) au avut 4420 de morți, în Afghanistan (2001-2021) 2400 de morți.

Rușii au pierdut (oficial) în Afghanistan (1979-1989) 14500 de morți și 58000 de răniți. În primul război cecen (1994-1996) au pierdut 5700 de morți (estimare rusă) sau 14000 de morți (estimare independentă). În al doilea război cecen, faza activă (1999-2000, 9 luni de război) au pierdut 6000 de morți (sursă rusă) sau între 9000 și 11000 de morți (surse independente).

În Ucraina, până la sfârșitul lui 2023, în mai puțin de doi ani de război, respectiv 20 de luni, au pierdut între 120000 și 250000 de morți. Numărul răniților este cel puțin triplu, iar al dispăruților de ordinul zecilor de mii, unii dintre ei prizonieri, dar majoritatea nu.

Ori, aceste pierderi nu se compară cu nimic din toate războaiele duse de Rusia după cel de-al doilea război mondial. Se pot raporta doar la primul și al doilea război mondial, când pierderile rușilor (și ale altora) au fost de ordinul milioanelor. În primul război mondial, rușii s-au revoltat în 1917, după trei ani de război, din cauza lipsurilor de acasă și a pierderilor enorme. Nu a fost un caz unic, s-au revoltat și soldații francezi de pe Frontul de Vest, tot în 1917, dar conducerea militară franceză a reacționat, a pronunțat câteva condamnări și a îmbunătățit condițiile soldaților din prima linie, inclusiv introducând rotația trupelor după un anumit număr de zile petrecute în linia întâi. La ruși era prea târziu, l-au dat jos pe țar, apoi în haosul creat bolșevicii au preluat puterea după un îndelungat și sângeros război civil (1918-1922) care a produs cinci milioane de victime.

Dar, la ora actuală, deși au pierderi mari și resimt lipsuri, rușii nu se revoltă, încă situația nu este suficient de coaptă pentru revoltă în Rusia, încă lipsurile nu sunt suficient de mari și îndelungate (rușii sun obișnuiți cu lipsurile), iar pierderile nu sunt percepute la adevărata lor amploare. Deci, revolta lui Prigojin și marșul lui spre Moscova a fost prematur, dacă el s-a bazat cumva și pe o ridicare a rușilor. În plus, mai apare și tendința rușilor spre mentalitate imperială, refacerea imperiului, chiar dacă asta implică costuri. Iar, după cum spuneam, rușii încă nu percep amploarea pierderilor, vor trebui să mia piardă cel puțin câteva zeci de mii de militari și ca războiul să ajungă la ei, să-l simtă.

Nu percep amploarea pierderilor din mai multe motive:

1. Sunt obișnuiți cu pierderile de militari și în timp de pace. E suficient să ne amintim de tragedia submarinului Kursk în 2000, sau mai reprezentativ, pierderile anuale ale militarilor ruși în timp de pace. Jurnalista Ana Politovskaia (ucisă în 2007 prin împușcare în fața blocului ei, de ziua lui Putin, de către doi FSB-iști), a făcut o statistică și a concluzionat că forțele armate ruse pierd anual, în timp de pace, circa cinci sute de soldați. Sunt morți în accidente, cele mai multe de muncă, fiind folosiți la munci grele, neplătite, fiindcă comandanții de unități îi închiriază pur și simplu la negru către firmele de construcții sau de altă natură, dar un procent important sunt recruții uciși de către ”veterani”, adică soldații cu vechime, care îi ucid în bătaie sau în urma abuzurilor. O rată importantă este cea a sinuciderilor din aceste cauze. Deci, psihologic vorbind, opinia publică rusă este obișnuită să piardă militari pe timp de pace, ce să mai vorbim pe timp de război.

2. Nu se cunoaște numărul exact, nici măcar aproximativ, al morților în războiul din Ucraina. Rușii nu prea își ridică morții de pe câmpul de luptă. Nu numai din comoditate, sau al numărului ridicat al acestora. Dacă un mort este ridicat de pe câmpul de luptă, el trebuie identificat și aparținătorii acestuia, rudele, părinți, frați, soție, copii, sunt anunțați de faptul că a murit, ceea ce produce durere și revoltă în rândul acestora. Dar dacă este declarat doar dispărut, mai există o speranță de care rudele se agață ca înecatul de un fir de pai. Ei speră ca, mai devreme sau mai târziu, să primească vești de la cel dispărut, fie că e rănit sau e prizonier, deși majoritatea celor dispăruți zac și putrezesc undeva pe pământul Ucrainei. Deci, mulți sunt dați dispăruți, deși sunt morți și nerevendicați de autorități, dar familiile lor mai speră. Sunt unii părinți care încă mai speră să apară copilul lor dat dispărut pe crucișătorul Moskva, scufundat la 14 aprilie 2022. Astfel, revolta justificată este înlocuită de speranță și va rămâne multă vreme așa.

3. Majoritatea celor trimiși în prima linie a războiului din Ucraina sunt din republicile îndepărtate, izolate și sărace ale Rusiei, și din etniile non-ruse. În aceste regiuni speranța de viață este redusă, din cauza condițiilor grele de viață și a alcoolismului, de acea sunt mai ușor de recrutat din aceste medii. Iar dacă cineva este declarat mort, familia se mulțumește cu ceva compensații, oricum condițiile de viață sunt dure acolo. Și dacă într-un sat dintr-o regiune a Siberiei sunt trei, cinci, sau zece morți, iar în alt sat tot pe atâta, familiile degeaba se revoltă, nu pot face nimic, sunt izolați și puțini. Altfel ar fi fost situația dacă într-un cartier dintr-un oraș mai răsărit, dacă câteva zeci de familii ar pierde pe cineva drag într-un război îndepărtat și fără sens. De aceea autoritățile rusești nu recrutează din Moscova sau Sankt Petersburg, deoarece acestea au potențial de revoltă ridicat, față de regiunea Tula sau alta de prin îndepărtata Siberie.

Totuși, vedem că potențial de revoltă există, cum a fost cazul în Bashkortostan, în Asia Centrală, în 17 ianuarie, când 1500 de protestatari au înfruntat forțele de ordine la minus 20 de grade în urma condamnării activistului de mediu Fail Alsynov la patru ani închisoare într-un proces considerat politic. Au fost operate zeci de arestări și protestul înăbușit, dar vedem că potențial există.

Rușii nu realizează că sunt în război

Pentru rusul de rând, războiul din Ucraina practic nu există. Mai aude ceva la știri despre operațiunea militară specială din Ucraina (special denumită așa) și pentru el sună ca și intervenția rusă din Siria, undeva departe, ceva ce nu-l afectează direct. A crescut șomajul, au dispărut produse de pe rafturi, încep să lipsească multe, viața e mai grea, s-a întețit goana după cele necesare. Dar rușii sunt obișnuiți cu lipsurile încă din timpul comunismului sau în ultimul deceniu al secolului trecut, apoi crizele din 1998 sau din anii 2000, este ceva obișnuit pentru ei. Mai aud că a murit în Ucraina fiul vecinului sau că încă câțiva sunt dispăruți. Vărul celuilalt vecinul s-a întors fără un picior, dar asta e. Sunt alte probleme.

Rusul de rând nu vede clădiri civile lovite de bombe, nu aude șuierul rachetelor și dronelor ce își caută victimele, nu ajută la scoaterea morților de sub dărâmături. Pentru el războiul este ceva abstract, ceva depărtat, de care mai aude ceva la știri, toate pozitive care spun cum rușii bat pe toată lumea, află tot de la știri că e în război cu NATO, dar asta nu îl afectează cu nimic. Doar că viața este ceva mai complicată, un aspect normal cu care s-a obișnuit. Nu vede coloane de refugiați ce fug din calea războiului, nu este el însuși nevoit să își scoată câte ceva din casa bombardată ca să ia drumul pribegiei. Nu și-a scos cu mâinile lui copilul însângerat de sub ruine, nu și-a căutat mama sau soția prin holurile bombardate ale spitalelor, nu s-a ascuns într-un șanț când vuietul unei rachete a trecut pe deasupra lui.

Pentru el, așa ceva nu există. Nu există război, ci doar o operațiune militară specială în Ucraina, pentru denazificarea acestei țări care se opune în mod absurd protecției frățești a Rusiei. Nu există victime în Ucraina, nici copii uciși, femei schilodite, bătrâni bombardați, nu există nici fete și femei violate și ucise la Bucha și Irpin, e doar propagandă occidentală, a occidentului decadent și a NATO, dușmanii lui. De ce ucrainenii încă luptă e un paradox și o absurditate pentru el, rusul de rând, cum să te opui fratelui mai mare care îți vrea doar binele?

În schimb, pentru ucraineni tot ceea ce am scris mai sus este realitatea de zi cu zi. Indiferent unde ai fi, pe linia frontului sau la sute de kilometri în spate, într-un oraș populat sau un sat izolat, oricând te poți aștepta să fi lovit de o rachetă sau de o dronă iraniană Shahed. În orice clipă îți poți vedea casa transformată în ruine incendiate, familia ucisă sau schilodită, în orice clipă te poți trezi într-o bubuitură intensă și să îți vezi brațul sau piciorul însângerat aruncat la un metru de tine. Dacă ai norocul, între ghilimele, să te trezești să le vezi.

Aceasta e diferența, ucrainenii știu că sunt în război, rușii nu realizează asta. Și rușii sunt împiedicați să realizeze asta chiar de către cei despre care spun că sunt în război cu ei, respectiv SUA și NATO. Aceștia nu au dotat trupele ucrainene cu rachete cu rază mare de acțiune pentru ca nu cumva ucrainenii să lovească teritoriul Rusiei, și acest fel să escaladeze conflictul. Pare ciudat și ipocrit, dar asta e politica.

Până acum ucrainenii au folosit rachetele occidentale doar pentru a lovi obiective militare doar din teritoriul ocupat, inclusiv Crimeea. Loviturile lor în interiorul teritoriului rusesc au fost făcute de către sabotori care au țintit strict obiective militare, evitând cu grijă cele civile, spre deosebire de ruși care și-au făcut un obicei prin a ținti civili. Tot ce a fost lovit de ucraineni în interiorul Rusiei au fost depozite de combustibil la Belgorod, fabrici de muniții sau depozite, inclusiv la Moscova și Sankt Petersburg, sau sediile FSB-ului, și acestea noaptea, pentru a evita existența victimelor nevinovate. Nu au țintit blocuri sau cartiere de locuințe.

Dar dacă ar avea în dotare rachete occidentale cu rază lungă sau medie de acțiune, capabile să lovească Moscova, și ar anunța public că, în cazul în care rușii lovesc obiective civile din Kiev, ar riposta în aceeași măsură asupra Moscovei, credeți că rușii ar mai bombarda civilii din Kiev?

Eu sunt convins că nu, deoarece Putin, în ciuda bravadei sale, este un tip fricos. Îi e frică de o revoltă sau puci din interior, în primul rând, iar un tir de rachete asupra Moscovei ar fi catalizatorul unei astfel de acțiuni. Nici nu trebuie ca ucrainenii să lovească Moscova, trebuie doar să declare public că o vor face.

Există și un precedent. La sfârșitul lui 2022 exista teama că Rusia va utiliza o bombă nucleară tactică împotriva Ucrainei. Bomba nucleară tactică este una cu putere mai mică destinată să lovească un sector de front, cu efecte limitate pe o rază de câțiva zeci de kilometri, efectul fiind mult mai redus față de o bombă nucleară clasică. Adică vor exista radiații, dar limitate. NATO a reacționat public, spunând că în cazul în care Rusia se va folosi de armament nuclear, nu va răspunde nuclear, dar va reacționa militar, fie va scufunda tot ce înseamnă flota rusă a Mării Negre, fie va distruge toate trupele ruse de pe teritoriul Ucrainei.

Dar occidentalii încă ezită ca să nu escaladeze conflictul, în timp ce rușii atacă civili, iar cetățeanul rus habar nu are că e în război.

Rușii nu realizează când au pierdut

Există multe cazuri în istorie, când armatele sunt înfrânte și se încheie pace, dar, de multe ori, pacea încheiată poartă în ea semințele războiului viitor. De ce, se întreabă mulți istorici și analiști. Armata poate fi înfrântă, dar populația nu realizează asta. Cel mai cunoscut caz este cel din 1918, armata germană a fost înfrântă pe câmpul de luptă, a existat armistițiul de la Compiègne din 11 noiembrie 1918, prin care Germania a capitulat. Dar populația germană nu a realizat că a pierdut, nu a simțit înfrângerea pe pielea ei. De aceea a considerat că, în ciuda sacrificiilor, a fost înjunghiată pe la spate, că de fapt a fost o trădare care a dus la capitulare. Că ei nu au pierdut războiul, ci că armata a capitulat în urma unei trădări a politicienilor. Această mentalitate a fost perpetuată de-a lungul anilor, așa că dorința de revanșă și de reparare a acestei nedreptăți a dus la ascensiunea lui Hitler și la ceea ce a urmat, respectiv al doilea război mondial. Hitler nu ar fi câștigat puterea deplină și nu ar putut face ce a făcut fără sprijinul total, măcar în prima fază, al poporului german.

Ideea este că în 1918 germanii nu au realizat că au pierdut războiul, au crezut că este o trădare, o lovitură pe la spate a politicienilor. De ce? Fiindcă ei nu au văzut nici un soldat aliat, nu au văzut vreun oraș german ocupat de puterile aliate, nu au simțit ce însemnă ocupația militară ce vine după înfrângerea militară. În 1918 Germania nu a fost ocupată de trupele aliate, germanul de rând nu a văzut patrule formate din soldați aliați pe străzi, nici puncte de control la intersecții. Nu au fost proclamații ale trupelor de ocupație, fiindcă nu au fost trupe de ocupație. Germanul de rând nu a văzut cum arată un soldat aliat învingător, doar a auzit că au pierdut. Este normal că s-a simțit trădat, a făcut sacrificii, și-a trimis copiii la război, apoi află că au pierdut, dar el nu realizează asta, nu există ocupație ca rezultat al înfrângerii.

Alt caz, în 2003 americanii și englezii cuceresc Irakul. Armata irakiană se prăbușește, urmează un vid de putere. Președintele George W. Bush, în loc să suplimenteze trupele pentru a asigura o ocupație temporară, dar deplină, a Irakului, a retras trupele lăsând prea puține trupe de ocupație, astfel că irakienii nici nu au realizat că sunt sub ocupație, în sensul că majoritatea irakienilor nu au văzut cum arată un soldat ocupant. De aici a urmat insurgența, peste care s-au suprapus conflictele etnice și religioase, plus implicarea Al-Queda cu rezultatele pe care el știm.

Opusul este ocupația militară în urma înfrângerii, așa cum s-a petrecut în Germania și Japonia în 1945. Aceste două țări înfrânte au fost sub ocupație câțiva ani, fiecare german și japonez a realizat asta, la tot pasul erau militari aliați, întreaga activitate se desfășura sub supravegherea acestora. Liderii acestor țări au fost judecați pentru crime de război, străzile erau patrulate de soldații aliați, ordinea era asigurată tot de aceștia. Germanul și japonezul de rând au înțeles și au văzut că au fost înfrânți.

URSS/Rusia a pierdut Războiul Rece, dar nici un soldat NATO nu a patrulat pe străzile din URSS/Rusia ca să se vadă clar cine a câștigat războiul. Nu a existat vreo ocupație, doar URSS s-a rupt în cincisprezece republici. Mai mult, niciodată în istorie nu a existat o astfel de asistență financiară de la învingător la învins ca și cea acordată de Occident Rusiei și statelor succesoare. Dar, rusul de rând nu a realizat că a fost învins, nu a văzut trupele învingătoare mărșăluind în Moscova, de aceea a considerat și consideră că a fost o trădare, au pierdut imperiul prin trădare. Iar Vladimir Putin i-a promis, la fel ca și Hitler în anii 30, că va repara și răzbuna această trădare.

Ori, și dacă mâine sau peste câteva luni sau ani, Rusia se va recunoaște înfrântă și se va retrage din Ucraina, peste douăzeci de ani sau mai puțin va reveni tot mai revanșardă, fiindcă rusul de rând nu acceptă că a fost învins, fiindcă el nu a cunoscut înfrângerea pe propria piele, fiindcă el trăiește doar cu ideea că Rusia este o mare putere, dacă i se asigură sticla de votcă. Singura modalitate prin care rușii să conștientizeze că au pierdut este ocupația militară până la Urali, inclusiv a Moscovei și Sankt Petersburgului, aspect imposibil fără un război deschis Rusia – NATO. În consecință va trebui să ne așteptăm în continuare la o amenințare permanentă din partea Rusiei.

Concluzii

Rușii abordează anul 2024 tergiversând, trăgând de timp până după alegerile din UE și SUA, pentru asta atacă în valuri anumite puncte de front fără intenția de a-l rupe, ci mai degrabă de a face rectificări sau a fixa și uza trupele ucrainene. Speranța lor este slăbirea ajutorului occidental în uram unor schimbări politice în Occident în urma alegerilor, astfel s-ar eroda încrederea ucrainenilor și ar putea ceda pretențiilor ruse, care sunt mult mai mici față de februarie 2022. Rușii s-ar mulțumi cu o schimbare de putere la Kiev și cu recunoașterea anexării celor patru provincii.

Singura modalitate prin care rușii ar putea forța o ofensivă majoră, în afara prăbușirii ucrainenilor, este o mobilizare generală. Aspect imposibil, chiar după alegerea lui Putin din martie, deoarece declararea mobilizării generale ar fi recunoașterea faptului că politica lui Putin e greșită, și concomitent i-ar face pe ruși să simtă războiul pe propria piele, anulând brusc cele spuse mai sus. Iar mobilizarea și înarmarea maselor se poate întoarce împotriva conducerii, dacă motivația nu este bună.

Oricum, rușii încep să aibă probleme cu veteranii veniți din acest război, care nu se adaptează vieții civile (erau mult mai bine plătiți) și au tendința să se alăture grupărilor criminale, dar mai grav ar fi să se alăture mișcărilor separatiste, având în vedere că majoritatea sunt etnici non-ruși din regiunile îndepărtate. URSS a avut probleme mari cu veteranii din Afghanistan, așa numiții afghany, care nu se puteau integra. Acum, veteranii din Ucraina sunt mult mai mulți, și problemele sunt doar la început.

În concluzie, chiar dacă tergiversarea pare o strategie care îi avantajează pe ruși, pe termen mediu s-ar putea dovedi o sabie cu două tăișuri, frustrările și nemulțumirile din societatea rusă (în urma lipsurilor, pierderilor etc.) se acumulează treptat și după ce ating un prag critic, pot exploda pe neașteptate la o simplă scânteie. Iar această scânteie poate fi orice, odată atinsă masa critică de nemulțumire, chiar și un protest împotriva arestării unui activist.

Deci, ca să nu riște o prăbușire din interior, Rusia va trebui să abordeze situația cu maximă precauțiune, având grijă cât de mult o întinde cu tergiversarea. Dar, la ora actuală, alte soluții nu prea are.

Share our work