La ora actuală rușii au inițiativa pe frontul ucrainean, au câștiguri teritoriale mult mai mari decât până acum, ajungând până la Chasiv Yar, cucerirea acestui orășel putând să le dea posibilitatea de a extinde efortul ofensiv spre Sloviansk și Kramatorsk, amenințându-le cu un atac direct. Toată lumea dă mesaje alarmiste, conform cărora ucrainenii sunt pe cale de a ceda și nimic nu mai stă în calea rușilor care ar putea cuceri rapid totul până la Nipru și chiar Kievul ar putea fi amenințat.
Dar să vedem cum stau lucrurile în realitate.
Ofensiva rusă actuală
După ce în februarie 2024 au cucerit Avdiivka, cu pierderi imense, dar fără să reușească o încercuire care să prindă forțele principale ucrainene, acestea retrăgându-se printr-un coridor ținut deschis, rușii au menținut momentul atacând în continuare spre vest, profitând de faptul că ucrainenii traversează o perioadă critică în aprovizionarea cu muniții și armament. Ucrainenii au pierdut Avdiivka, un intrând până aproape în suburbiile orașului Donetsk, capitala oblastului cu același nume, după zece ani de lupte și confruntări intense, din 2014, și asta abia după ce rușii au concentrat în toamna anului trecut două armate ca să-l elimine. Au avut pierderi îngrozitoare, mult disproporționate, mult mai mari decât pentru cucerirea Bakhmutului, aceasta din urmă reușită în mare măsură a Wagnerului lui Prigojin, care a fost pedepsit ulterior fiindcă a lătrat la stăpân.
Profitând de victorie, au accelerat și menținut momentul presând în continuare spre vest, către Chasiv Yar. La fel, au pus presiune dinspre Bakhmut, reușind unele avansuri, dar cu pierderi pe măsură. În două luni de zile au reușit să ajungă la limitele orașului Chasiv Yar, distanță de 12 kilometri, adică 200 de metri pe zi, plătind scump fiecare metru parcurs. Adică au cucerit o bucată de teren, liziere de copaci, un câmp descoperit. Câștigurile lor teritoriale sunt minore, nici nu sunt prea vizibile pe hartă, dacă le compari cu situația frontului de acum două luni. Ori, aceasta nu este genul de ofensivă victorioasă, ci doar un avans încet, cu pierderi pe măsură.
Fiindcă ucrainenii preferă să cedeze teren prin luptă, erodând forțele adverse. Fiindcă nici nu au intenția să reziste prea mult în terenul descoperit, ci să se retragă pas cu pas provocând cât mai multe pierderi inamicului.
Până unde să se retragă? Până la Chasiv Yar, zonă în mod sigur fortificată și pregătită pentru defensivă încă din timpul bătăliei pentru Avdiivka. Ucrainenii nu au stat cu mâinile în sân când se băteau pe viață și pe moarte în Avdiivka, ci au luat în calcul posibilitatea evacuării acesteia și au pregătit poziții defensive puternice la Chasiv Yar. S-au retras prin luptă, provocând pierderi inamicului și câștigând timp pentru fortificarea orășelului. Iar rușii au ajuns aici nu neapărat prin efortul lor ofensiv, ci mai degrabă fiindcă au fost lăsați să o facă, ucrainenii retrăgându-se prin luptă pas cu pas, pentru a se fortifica la Chasiv Yar, provocându-le pierderi și câștigând timp. În mod sigur pe ruși îi așteaptă un sistem de fortificații cu tranșee întărite, cu câmpuri minate și dinți de tigru, la fel ca și linia Surovikin pe care ucrainenii au asaltat-o în vara lui 2023.
Adevărata rezistență ucraineană începe abia la periferiile orașului Chaisiv Yar, iar de aici lucrurile se vor complica pentru ruși. Și nu cred că vor reuși să mențină momentul prea mult, odată ce vor intra în luptele contra unei apărări fortificate apropiate ca tărie de cele de la Bakhmut sau Avdiivka. Fiindcă orice ofensivă nu poate dura la infinit, în fața unei apărări constante, se produce fenomenul de epuizare mai accentuată a atacatorului față de cea a apărătorului. La un moment dat se ajunge la culminating point, punctul de la care nu mai poate desfășura acțiuni ofensive. Are nevoie de pauză operațională, de un respiro, de regrupare, de odihnă a trupelor, de înlocuire a pierderilor, de înlocuire sau reparare a armamentului și mijloacelor militare pierdute sau avariate, completarea efectivelor, integrarea trupelor de înlocuire etc., plus rezolvarea unor chestiuni logistice, pe măsură ce frontul s-a deplasat, fie și cu câțiva kilometri. Un proces de durată și care nu se poate face din mers. Din mers, în timpul ofensivei, se pot face doar mici completări și înlocuiri. Dacă am compara cu o mașină, este diferența dintre un schimb de ulei și o revizie generală.
Ori, această pauză operațională se va produce iremediabil cât de curând, după ce rușii se vor lovi de prima linie de rezistență mai serioasă la Chasiv Yar, vor fi opriți și vor ataca din nou timp de vreo două săptămâni, fără rezultate notabile și înregistrând pierderi simțitoare. Ar putea fi o reeditare a asediului lung și costisitor pentru Bakhmut sau Avdiivka.
Întrebarea este dacă rușii vor putea relua o ofensivă puternică în vara lui 2024, și aici voi încerca să dau niște răspunsuri. Dar, trebuie spus de la bun început că nimeni nu are un glob de cristal în care să poată citi viitorul, cu atât mai puțin eu. Este vorba de o analiză pornind de la situația actuală de pe frontul ucrainean și posibilele dezvoltări ulterioare, acestea depinzând de o sumedenie de factori, variabile, pe care nimeni nu le poate lua în calcul și să le prezică în totalitate și în întregime. Sunt multe variabile care se pot manifesta, multe dintre ele imprevizibile. Totuși, am să încerc să proiectez o imagine, așa cum se poate vedea astăzi, viitorul apropiat îmi va da sau nu dreptate.
Pentru asta voi lua în calcul factorii cei mai probabili să se manifeste și trendurile cele mai posibile sau probabile, dar va trebui ținând cont că oricând poate apărea un eveniment sau decizie de moment care să schimbe radical situația.
Voi merge pe două aspecte, este posibilă o ofensivă majoră rusă de vară, și dacă da, va fi suficient de puternică încât să rupă frontul ucrainean astfel încât să dea posibilitatea rușilor să pătrundă în adâncime până la Nipru sau până la Kiev? Sau măcar până la Harkov?
Pentru asta voi analiza câțiva factori importanți.
Forțele armate
Ambele părți au suferit pierderi importante în cei doi ani și două luni de război, de partea rusă fiind mult mai disproporționate față de cea ucraineană, așa cum reiese și de pe siteul Oryx care adună informații despre pierderile de material (tancuri, vehicule blindate, avioane, elicoptere, centre de comanda, artilerie etc.) doar de pe sursele confirmate vizual. Desigur, pierderile reale sunt mai mari, aici fiind listate doar cele confirmate vizual.
De partea personalului militar nu sunt date clare, ci doar estimări, dar toate cele independente (nu le iau în considerare pe cele rusești, care sunt total aberante) dau o disproporție majoră între pierderile rusești de personal și cele ucrainene, în favoarea acestora din urmă, aspect credibil din moment ce se pliază pe trendul celor de la Oryx.
Rata pierderilor (kill ratio) a ajuns la asediul Bakhmut de 6 la 1 (6 moți ruși pentru unul ucrainean) pentru atinge maximul la Avdiivka, de 10 la 1. Mulți se așteptau ca după realegerea lui Vladimir Putin în funcția supremă în statul rus, acesta să declanșeze mobilizarea generală, care ar fi putut arunca dintr-o dată sute de mii de recruți ruși pe frontul ucrainean, dar nu a făcut-o din motive politice evidente. Unul, ar fi recunoscut indirect că lucrurile merg prost pe front și că a greșit în estimarea lui, al doilea de teama unor revolte care i-ar fi putut periclita puterea, să nu uităm că liderii ruși își amintesc de ce s-a întâmplat în 1917.
Așa că Putin merge în continuare cu ce poate recruta prin programele normale anuale, poate puțin umflate. Chiar în această perioadă se desfășoară în Rusia programul de recrutare pentru anul acesta, astfel că o mobilizare generală la ora actuală ar fi imposibilă, ar bloca total comisariatele militare, aceasta ar putea fi începută abia după vreo lună și jumătate.
Poate că nu acesta ar fi impedimentul principal, dar și cei mobilizați acum, în cadrul programului normal, vor avea nevoie de câteva luni pentru pregătire, înarmare și integrare, cu atât mai mult cei din cadrul unei mobilizări generale care ar putea începe mai târziu, pe la sfârșitul lui mai. Ori, aceștia nu vor putea fi gata de luptă decât pe la sfârșitul verii, în cel mai optimist scenariu.
Sau, pot fi trimiși în luptă nepregătiți, cum s-a mai întâmplat în cursul acestui război, dar nu vor face altceva decât să crească numărul de victime umane de partea Rusiei pe frontul ucrainean. Respectiv carne proaspătă de tun în tocătorul ucrainean, am văzut atacurile în valuri umane contra pozițiilor întărite ucrainene rezultate cu câmpuri întregi acoperite de cadavre rusești.
Deci, rușii nu au cum să acumuleze suficiente trupe pentru declanșarea unei ofensive de succes la vară, fiindcă vor consuma până atunci resurse umane considerabile pentru atacul punctelor întărite, cum ar fi Chasiv Yar sau altele. Recruții de acum abia vor reuși să astupe golurile provocate, cu atât mai puțin să fie capabili să declanșeze o ofensivă puternică care să rupă frontul. Poate vom asista doar la niște împingeri locale, ca și până acum.
Problema de personal se pune și de partea ucraineană. Și ei sunt epuizați și duc lipsă de personal, după cum spunea fostul comandant al forțelor ucrainene Valery Zalujnîi (vezi https://karadeniz-press.ro/perspective-ucrainene-asupra-razboiului-in-2024/). Dar Ucraina a promulgat legea mobilizării, după mai multe ezitări, chestiune democratică, chiar dacă Ucraina este o democrație imperfectă, dar net superioară față de Rusia, care a ajuns la stadiul de dictatură. Oricum, această lege își va produce efectele abia prin vară, astfel că nici ucrainenii nu vor fi capabili de acțiuni militare ofensive de anvergură anul acesta.
O paranteză pentru cei care scot în evidență că mulți ucraineni se sustrag serviciului militar plecând în străinătate. Da, este un fenomen real, ca și de partea rușilor, care au fugit din țara lor în număr de peste 300000 în momentul în care, în toamna lui 2022, s-a anunțat mobilizarea suplimentară a 300000 de militari. În aceeași zi Shoigu a declarat că pierderile rusești în operațiunea militară specială din Ucraina sunt puțin peste 6200 de militari. Iar pentru asta mobilizează 300000 de militari suplimentari. De aceea am spus că sursele rusești asupra pierderilor sunt total aberante.
Revenind la fenomenul de sustragere de la serviciul militar de ambele părți, vreau să spun că este oarecum normal, mai ales în timpurile de azi, când posibilitățile sunt mai diverse. Să ne amintim că pe vremea războaielor mondiale se făcea mobilizarea generală obligatorie, cei care se sustrăgeau erau considerați dezertori și condamnați de curtea marțială inclusiv cu pedeapsa capitală. Cei care aveau posibilități încercau să se sustragă prin fel de fel de mijloace, inclusiv prin mită, uneori le mergea. Memoriile din acea perioadă, inclusiv cele de război românești, sunt pline de astfel de cazuri de învârtiți, cum li se spunea.
Despre tehnica militară, trebuie spus că pierderile au fost de asemenea enorme. Vorbim de mii de tancuri pierdute de către ruși comparativ cu sute de către ucraineni și așa mai departe, conform aceluiași site Oryx. Nu este de mirare că rușii au ajuns să scoată din depozite tancurile vechi, de pe vremea URSS (inclusiv T-64), dar care nu beneficiază de sisteme moderne de protecție sau de achiziție a țintelor, făcându-le total vulnerabile. Același lucru în privința vehiculelor blindate sau de transport, artileriei etc. Și ucrainenii, din acest punct de vedere, au ajuns dependenți de ajutorul militar occidental, în timp ce rușii au apelat la Iran pentru rachete și drone și la Coreea de Nord pentru obuze de artilerie.
Consumul pe front este enorm, poate fi comparat doar cu al doilea război mondial, deși se desfășoară pe suprafață mult mai redusă, dar intensitatea confruntărilor și a pierderilor umane și de material este comparabilă la scară.
Ideea este că rușii, la ora actuală, nu au posibilitatea teoretică să adune suficient potențial uman și de material militar pentru o ofensivă serioasă în vara aceasta. Ei mizează pe uzura ucrainenilor și visează la cedarea lor pe front pentru a-și realiza obiectivele. Dar uzura este mult mai accentuată de partea rusă, vorbim aici de rata pierderilor și posibilităților de înlocuire a acestora, dar rușii continuă în ideea că ei sunt capabili să suporte pierderi mai mari decât ucrainenii până ce aceștia vor ceda.
Situația frontului
Am expus mai sus situația actuală, cu avansul rușilor și părerea mea că avansul lor se va opri temporar la Chasiv Yar. Vedem că rușii încearcă să pună presiune pe flancurile Chasiv Yar, pentru a învălui orașul, dar la fel au procedat și în atacurile anterioare, fără succesul scontat.
Rasputița, care ar fi trebuit să încetinească operațiunile militare în această primăvară, nu a mai avut loc din cauza temperaturilor ridicate, poate ploile din această perioadă o vor face.
Dar este important să facem o analiză scurtă asupra frontului, în sensul că bătăliile din războiul ucrainean au schimbat în mare măsură paradigma clasică asupra desfășurării războiului. În sensul că dinamica războiului s-a schimbat extrem de rapid, ceea ce era valabil acum trei ani este desuet în ziua de astăzi. Tacticile studiate timp de zeci de ani în academiile militare din est sau vest pot fi aruncate la gunoi. Manuale, cursuri, lucrări de doctorat, devin brusc maculatură, fiindcă asistăm la o nouă RMA, respectiv o Revolution in Military Affairs (vezi https://karadeniz-press.ro/razboiul-din-ucraina-spre-o-noua-rma/).
Spre exemplu, nu mai vedem atacuri masive de tancuri și blindate asupra unui sector de front menite să rupă frontul într-un punct, așa cum prevedea doctrina militară cu doi ani mai înainte. Motivul este simplu, pentru a rupe frontul, trebuie să concentrezi un număr considerabil de mijloace necesare (tancuri, artilerie, vehicule blindate, infanterie etc.) în fața punctului ales de rupere în timp ce duci atacuri diversioniste în alte sectoare ale frontului. Iar aceste mijloace să rămână necunoscute adversarului, altfel acesta va concentra forțe de rezistență tocmai în acel punct. Ori, pe frontul din Ucraina, acest lucru a devenit imposibil. Totul este vizibil din cauza dronelor și sateliților, cum concentrezi o formațiune de rupere într-un punct, în momentul imediat următor coordonatele sunt trimise de către sateliți și drone artileriei care le distruge instantaneu. Deci nu ai cum să concentrezi forțele necesare să spargă frontul. Iar rezultatul este o luptă de uzură pe întreaga lungime a frontului, fără posibilitatea de a concentra suficiente mijloace pentru ruperea lui, respectiv efortul pe un punct, fiindcă sunt imediat reperate și distruse de artileria inamică. Întreaga istorie militară a conflictelor majore, de la Bătălia de la Leuctra (6 iunie 371 î. Ch.) până în 2023, s-a bazat pe faptul că poți rupe frontul și să obții victoria. Din 2023 nu se mai poate. Spun din 2023, fiindcă în toamna lui 2022 încă s-a putut, mă refer aici la ofensiva ucraineană de toamnă, când ucrainenii atacă în Kherson pe 30 august 2022, și pe 6 septembrie atacă prin surprindere la sud de Harkov, împingându-i pe ruși până în Luhansk, dincolo de râul Oskil. Cum nu au văzut rușii cele cinci brigăzi ucrainene concentrate acolo nu ne putem explica, dar de atunci au învățat și ei și nu se vor mai lăsa surprinși.
Ideea este că orice concentrare de tancuri și vehicule blindate este reperată din timp și angajată cu artileria și cu dronele din momentul în care pornește la atac, sau chiar din momentul concentrării. Niciuna dintre părți nu are posibilitatea să se concentreze pentru un atac masiv cu tancuri și blindate menit să rupă frontul. Pentru a reuși, ar trebui să facă progrese importante în EW (Războiul Electronic), dar până acum nu a fost cazul. Așa că încă vom avea parte de o totală transparență a frontului de luptă, în care fiecare parte vede ce are cealaltă pe linia de contact. Cum apare o concentrare de forțe, cum este reperată și lovită cu artileria sau cu dronele.
Totuși, veți zice cum este posibil, că doar vedem angajamente între tancuri și lupte în care acestea sunt implicate, cum a fost cazul acelui video de acum vreo două luni în care un vehicul Bradley angajează un tanc T-90 rusesc, pleacă și apoi apare un alt Bradley care trage în el până îl distruge. Da, este normal, pe sectorul dintre liniile de front sunt trimise vehicule de recunoaștere, inclusiv tancuri să vizeze ținte de oportunitate și să testeze rezistența inamică într-un anumit sector. Dar ați văzut că acel tanc era singur, nu era însoțit de infanterie sau de alte vehicule blindate, cum cere doctrina. La fel cu Bradley-urile americane. De ce? Fiindcă și țintele reperate sunt prioritizate, respectiv nu are rost să tragi cu artileria într-un singur tanc, neînsoțit de infanterie, fiindcă este clar că acel tanc nu poate rupe frontul, ci doar testează linia și caută ținte de oportunitate. Nu are rost să dezvălui poziția artileriei trăgând după un singur tanc, fie el și T-90, și să riști să expui artileria unui posibil tir de contrabaterie. Un tanc izolat ce își caută de treabă îl angajezi cu drone sau cu ce ai în zonă, inclusiv cu unul sau două Bradley-uri ce se află acolo. Iar dronele sunt o prezență permanentă pe câmpul de luptă, de când au apărut cele FPV, până și soldații individuali sunt vânați.
Iar faptul că frontul de luptă este total transparent face ca o potențială concentrare pentru o ofensivă puternică care să rupă frontul să fie foarte puțin probabilă. Atât de partea rusă, cât și de cea ucraineană. Vedem că orice vehicul ce își face apariția este vânat imediat, fapt care ne duce la ideea că frontul se poate deplasa cu viteza maximă cu care poate merge infanteristul pe jos.
Luptele sunt acerbe pe front și consumă enorm de multă muniție, un alt aspect care trebuie abordat.
Armamentul
La această oră rușii au inițiativa și momentul și fac ceea ce trebuie să facă în actuala conjunctură, adică presează și atacă, în speranța că ucrainenii vor ceda înainte ca situația să se schimbe în favoarea lor. Și este normal să o facă, au superioritate în oameni și mijloace de luptă, chiar dacă pierderile lor sunt mult mai mari față de cele ale ucrainenilor. Merg pe ideea că ei pot îndura mai multe pierderi decât ucrainenii, la fel cum au făcut sovieticii în al doilea război mondial.
Dar au superioritatea numerică, și cum spunea chiar Napoleon, cantitatea este o calitate prin ea însăși. Dar au și superioritatea în artilerie, respectiv în muniții de artilerie, plus faptul că pot utiliza nestingheriți bombele ghidate FAB-250 și FAB-500 lansate de la distanță de până la 80 de kilometri din avioanele Su-35. Dar dacă ucrainenii ar beneficia de două escadrile de F-16 situația ar fi altfel în privința acestor bombe ghidate.
Ucrainenii au adoptat altă tactică, lovesc cu drone bazele aeriene rusești, inclusiv pe teritoriul Rusiei, pentru a distruge la sol cât mai multe avioane rusești. Până acum le-a reușit, mai multe aparate de luptă rusești fiind distruse la sol. La fel ca și în 2023, în timpul ofensivei ucrainene din Zaporoje, elicopterele Ka-52 ce lansau rachete din afara razei de acțiune a mijloacelor lor de apărare antiaeriană le-au făcut mari probleme, ucrainenii au lovit baza lor de la Berdiansk distrugând mai multe aparate.
Problema cea mai acută a ucrainenilor este în privința munițiilor de artilerie. Pe front rușii mizează foarte mult pe superioritatea lor în acest domeniu, pe lângă producția proprie, beneficiază și de aportul a 2-3 milioane de obuze primite de la Coreea de Nord. Chiar dacă sunt de mai slabă calitate, pe front contează.
De partea cealaltă, trebuie spus că pentru muniția de artilerie din epoca sovietică, cea mai mare parte din artileria ucraineană, respectiv obuze de 122 sau 152 mm, ucrainenii nu se pot baza decât pe producția proprie sau cea din România și Bulgaria, restul statelor NATO nu mai fabrică acest tip de muniție, ci doar cea de 125 sau de 155 mm, care nu se potrivește tunurilor ucrainene din epoca sovietică.
Iar pentru armamentul primit din Occident, au nevoie de muniție primită tot de acolo, iar asta este problema principală.
Ajutorul occidental
Aceasta este o variabilă importantă, consumul de muniție și de armament este atât de ridicat, încât ruși apelează la iranieni și nord-coreeni, plus că golesc stocurile rămase din perioada sovietică. De partea cealaltă, ucrainenii nu pot face față fără ajutorul occidental. Dar aliații europeni din NATO, plus alte țări democratice, nu au capacitatea de producție pe măsura consumului de pe front. Chiar dacă au crescut producția, primele rezultate pozitive se vor vedea abia anul viitor. Inițiativa cehă de furnizare de muniții cumpărate din afara UE este bună, dar nu suficientă. Astfel, fără ajutorul SUA, blocat în Congres de mai bine de patru luni, Ucraina are mari dificultăți, dar la 20 aprilie a început deblocarea lui. Dar, indiferent, transferul de material militar va mai dura, urmând să sosească etapizat, așa că vor trece cel puțin două luni până ce primele efecte vizibile se vor vedea pe câmpul de luptă.
Concluzii
În ciuda unor rapoarte alarmiste cu privire la frontul ucrainean, situația nu este chiar atât de tragică. Rușii se grăbesc să preseze și să profite de momentul bun în urma costisitoarei victorii de la Avdiivka și de dificultățile în aprovizionare ale ucrainenilor. Dar acest moment bun nu poate continua prea mult, vor avea nevoie de o pauză operațională, mai cu seamă când se vor lovi de întăriturile de la Chasiv Yar. Un atac masiv pe altă axă, cum ar fi de pe teritoriul rusesc, prin învăluire de la Belgorod spre Harkov este puțin probabil. Rușii ar avea nevoie să constituie un contingent de vreo sută de mii de militari instruiți și dotați cu armament, tancuri, aviație etc. Sunt semne că ar intenționa să desfășoare acolo Corpul African, respectiv foștii mercenari din Wagner care au fost trecuți în subordinea ministerului rus al apărării. Dar pentru asta ar trebui să-și slăbească poziția greu câștigată în țările africane ca și Mali, Burkina Faso etc., și chiar dacă ar face-o, ar retrage trupele africane doar parțial, ajungând să angajeze la Belgorod până în 5000 de oameni, total insuficienți pentru o ofensivă serioasă. Ar fi necesar cel puțin 40-50000 de militari bine dotați cu tehnică.
Ceea ce nu prea este cazul, au dificultăți să-și asigure cele necesare în militari și tehnică pentru frontul existent, cu atât mai puțin să deschidă unul nou. S-a văzut deficitul de personal în zona Belgorod prin incursiunile ucrainene de luna trecută ale voluntarilor ruși și internaționali (inclusiv românii și basarabenii din Battlegroup Getica, prima oară după 1944 când românii au atacat teritoriul rusesc), când nu prea au întâmpinat rezistență serioasă destul de mult în adâncimea teritoriului Rusiei. La fel cum anul trecut wagneriții lui Prigojin au intrat ca-n brânză până dincolo de Rostov pe Don.
Deci, Rusia ar putea încerca o ofensivă de vară tot pe vechea linie a frontului. În Kherson este exclusă din cauza barierei Niprului, poate fi dinspre sud, spre Zaporoje, sau dinspre est, pe direcția de unde se dau acum bătăliile importante, din Donetsk spre Chasiv Yar, și posibil din Luhansk, spre râul Oskil. Dar această ofensivă va fi una ca și până acum, de presare a frontului, fără să reușească ruperea lui, din motivele expuse mai sus. Nu există semne că rușii ar aduna, sau ar putea aduna resurse umane și materiale necesare unei astfel de forțări de anvergură, orice concentrare din spatele frontului fiind în mod sigur angajată și decimată cu artileria, inclusiv cu armamentul occidental ce va începe să sosească.
Astfel că viteza de deplasare a ofensivei va fi cea a infanteriei pe jos, nu în vehicule, dând timp ucrainenilor să se regrupeze pentru a astupa breșele din front. Trebuie să ținem cont și de faptul că de la sfârșitul anului trecut ucrainenii au început să-și fortifice liniile după modelul liniei Surovikin, aspect care va îngreuna și mai mult avansul rusesc sporindu-i pierderile.
Poate că rușii mizează pe un colaps al trupelor ucrainene, aspect mai puțin probabil pe măsură ce va crește amploarea sprijinului occidental prin deblocarea celui american. În aceste condiții, moralul va fi de partea ucrainenilor și defavorabil rușilor, nu știm în ce măsură scăderea de moral a rușilor va afecta trupele lor, dacă va fi până la revoltă și dezertări, dar nu trebuie exclusă posibilitatea unei reeditări a anului 1917.
Între 17 și 19 martie 2024, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a efectuat o vizită în Caucazul de Sud, în toate cele trei țări (Georgia, Armenia și Azerbaidjan), unde a avut întâlniri cu liderii politici și militari ai acestora. Dincolo de declarațiile oficiale, este important de înțeles natura acestei vizite într-o regiune percepută timp de secole ca și sfera de influență a Rusiei. Dar, în urma complicațiilor Rusiei în Ucraina, această vizită și evoluțiile geopolitice majore din regiune ne arată un trend care ar trebui luat foarte serios în considerare. Mai ales în urma semnelor îngrijorătoare din Caucazul de Nord, în republicile ruse caucaziene majoritar musulmane, unde se pare că se pregătește ceva ce ar trebui să preocupe Moscova în cel mai înalt grad, dacă aceasta nu ar fi prinsă până peste cap în Ucraina.
Zona Caucazului, în general, a fost percepută ca fiind în curtea Rusiei, marile puteri din secolul XIX neimplicându-se decisiv în această regiune considerată fără prea mare importanță. Însă Rusia cucerește regiunea după lupte grele cu muntenii, chiar și marele Lev Tolstoi a luat parte la aceste campanii de la mijlocul anilor 1850. Caucazul este un front secundar în războaiele ruso-turce din 1877-1878, în care au luptat și românii, dar și în primul război mondial. Imperiul Otoman muribund pierde regiunea în favoarea Rusiei și apoi a URSS, deși pe aceste teritorii, în antichitate și în evul mediu timpuriu, statul georgian și cel armean erau puteri importante, fapt care nu avea cum să fie uitat de către urmașii acestora.
Georgia, Armenia și Azerbaidjan au o scurtă perioadă de independență între 1918 și 1920, dar sunt cucerite de bolșevici și devin parte a URSS ca republici unionale, redobândindu-și independența după disoluția imperiului sovietic în 1991. Dar sunt menținute în orbita Rusiei, aceasta fiind hegemonul necontestat multă vreme, chiar dacă între Armenia și Azerbaidjan a existat un conflict militar permanent pentru regiunea Nagorno Karabah (enclavă majoritar armeană pe teritoriul azer), conflict devenit deschis încă din 1988, din timpul URSS.
Conform politicii lui Stalin, de creare a zonelor de dispută între republicile unionale, de schimbare a ponderii populațiilor prin deportări, amestecarea populațiilor, s-au creat focare de conflict care nu au putut fi rezolvate nici în ziua de astăzi, rezidând în prezent sub forma conflictelor înghețate. Spre exemplu, teritoriile acaparate de la România în 1940, respectiv Basarabia și nordul Bucovinei, au fost împărțite de către Stalin care a dat Ucrainei nordul Bucovinei și sudul Basarabiei (Bugeacul și ceva peste), iar în schimb a dat RSS Moldovenească o fâșie la est de Nistru, numită azi Transnistria, devenită după 1991 focarul unui conflict înghețat (după conflictul deschis din 1992) care atârnă ca o piatră de moară pe trupul Republicii Moldova. La fel a procedat Stalin în toate republicile unionale, tocmai pentru a crea focare de conflict în cazul (puțin probabil atunci) în care aceste republici și-ar dobândi independența.
Cert este că în 1991 au apărut trei republici independente în Caucazul de Sud, în urma disoluției URSS, în timp ce în Caucazul de Nord, cu micile republici, a rămas în interiorul Rusiei. Tendința de separare a Ceceniei a fost înăbușită în sânge în două războaie, 1994-1996 și 1999-2002, dar stingerea rezistenței cecene s-a realizat abia în 2017.
Intenția Georgiei de a ieși de sub protectoratul rusesc a fost pedepsită prin crearea prin război a republicilor separatiste pe teritoriul ei (ca și în cazul Moldovei) Osetia de Sud (1992) și Abhazia (1993-1994), prin războaie sângeroase cu mii de victime și zeci de mii de refugiați georgieni pentru a crea zone purificate etnic. În 2004 Georgia anihilează intenția creării unei noi regiuni secesioniste Adjaria, cu capitala la Batumi, dar încercarea ei de a recupera teritoriul Osetiei de Sud, teritoriu recunoscut de către ONU ca fiind georgian, este pedepsită de către Rusia cu o invazie în timpul războiului ruso-georgian din 2008.
De atunci se părea că regiunea caucaziană va rămâne în continuare în sfera de influență a Rusiei și nimic nu mai poate schimba asta. Dar a venit 24 februarie 2022 când Rusia invadează Ucraina și se împotmolește acolo, cu pierderi imense în oameni și material, dar și ca prestigiu și influență pe plan mondial, Rusia devenind un stat paria pentru mare parte din mapamond.
Iar acest aspect nu avea cum să nu se reflecte și în geopolitica din Caucaz.
Teoriile relațiilor internaționale și geopolitica regională a Caucazului
Va trebui să fac o paranteză aici, pentru o mai bună înțelegere a complexului de securitate din Caucazul de Sud.
Există mai multe teorii ale relațiilor internaționale care încearcă să explice dinamica acestor relații, acestea sunt teorii care își au aplicabilitatea în practică, dar, ca orice teorii, reușesc să explice unele aspecte în timp ce altele rămân în afara acestora, respectiv comportamentul actorilor internaționali (state, organizații internaționale) puse în fața unor decizii cu impact major. Printre cele clasice este teoria liberalismului sau a realismului, cu dezvoltări mai moderne ca și neo-liberalismul sau neo-realismul. Reprezentanți de marcă sunt Imanuel Kant și Joseph Nye pentru liberalism (să dau un exemplu clasic și unul modern) și Tucidide și John Mearsheimer (clasic și modern). Dezbaterea este extrem de vastă, pe scurt liberalismul merge pe ideea că statele vor pacea și colaborarea internațională, realismul vede lumea ca o confruntare a puterii (vă invit să citiți despre aceste teorii, sunt mult mai vaste, nu am cum să le sintetizez aici). Niciuna dintre aceste teorii nu răspunde la problemele internaționale de astăzi, având în vedere că comportamentul actorilor internaționali nu se pliază neapărat pe cele două teorii principale. Mai ales că în ultima vreme, pe lângă actorii statali au apărut și alți actori foarte importanți, ca și organizațiile internaționale, companiile multinaționale sau rețelele internaționale, inclusiv cele de crimă organizată. De aceea au apărut noi teorii care încearcă să acopere aceste lipsuri.
Printre teoriile mai nou apărute este și cea a Școlii de la Copenhaga (apropiată de conservatorism), ai cărei principali reprezentanți sunt Barry Buzan, Ole Waever și Jaap de Wilde. Cel mai important reprezentant este Barry Buzan, a cărui carte Popoarele, statele și teama este considerată una de referință în domeniu.
Barry Buzan abordează securitatea pe mai multe paliere, securitatea individului, a statului, internațională, dar și pe sectoare, prin perspectiva militară, politică, economică, socială și ecologică. El este și autorul termenului de securitizare, dar cea mai importantă contribuție a sa, la care mă voi referi direct, este în planul securității regionale, ca un nivel intermediar între securitatea națională și internațională.
Aici el definește termenul de complex de securitate ca și un grup de state ale cărui prime preocupări de securitate le leagă laolaltă suficient de îndeaproape, încât securitățile lor naționale să nu poată fi luate în considerare în mod realist separat una de alta.
Complexele de securitate sunt dominate de relația amiciție/inamiciție între statele componente, în cadrul legăturilor istorice și geografice între ele, orice hegemon care își proiectează influența în cadrul acestor complexe de securitate trebuie să țină seama de aceste tendințe. Spre exemplu, în cadrul complexului de securitate din Asia de sud-est, conflictul predominant între India și Pakistan este unul permanent, istoric, de lungă durată, cu mai multe războaie sângeroase încă din 1947 de la separarea celor două state în urma retragerii britanicilor și declararea independenței lor. Astfel, orice hegemon care ar dori să intervină în acest complex de securitate și să-și proiecteze influența trebuie să țină seama de această rivalitate permanentă. În sensul că nu are cum altfel decât să ia partea unuia dintre rivali, inevitabil, alt hegemon competitor va lua partea celuilalt. Vedem cum în acest exemplu SUA și URSS în timpul Războiului Rece au curtat fiecare dintre aceste părți, iar statele mai slabe din complexul de securitate s-au polarizat spre fiecare dintre ele în funcție de interese pentru a-și asigura propria securitate.
În cazul complexului de securitate din Caucazul de Sud, avem rivalitatea permanentă dintre Armenia și Azerbaidjan pentru Nagorno Karabah cu conflictul militar continuu dintre cele două state. Astfel, un hegemon extern va trebui să susțină una din părți, dar inevitabil, un hegemon competitor cu interese în regiune va veni să susțină partea opusă, astfel că disputa între cele două părți din interiorul complexului de securitate va deveni, inevitabil, o dispută între hegemoni.
Cel mai bun exemplu este Orientul Mijlociu, un spațiu foarte complicat, dar care poate fi un caz școală. SUA și Occidentul au susținut Israelul, URSS a susținut statele arabe, această paradigmă a predominat războaiele dintre israelieni și arabi în tot decursul Războiului Rece, dar cu influențe și complicații chiar și după acesta până în prezent, în cursul războiului dintre Israel și Hamas.
Dar, revenind la complexul de securitate din Caucazul de Sud, după cum spune Barry Buzan, în cazul în care un hegemon extern se retrage, spațiul geopolitic din complexul de securitate este preluat de către alt hegemon, cu posibilitatea unei competiții între potențialii hegemoni pentru a umple vidul geopolitic rezultat.
Ori, la o astfel de situație asistăm astăzi în Caucazul de Sud. Rusia, hegemonul incontestabil în regiune, are mari probleme în urma împotmolirii în Ucraina, astfel că puterea și influența sa în complexul de securitate din Caucazul de Sud (dar nu numai aici, ci și în Asia Centrală, spre exemplu) se diminuează vizibil. Iar pentru acest spațiu geopolitic a pornit o competiție acerbă între potențialii hegemoni mondiali sau regionali.
Bătălia geopolitică pentru Caucazul de Sud
Complexele de securitate, după Barry Buzan, sunt dominate de relațiile de amiciție/inamiciție cu fundament geografic și istoric între actorii din acest complex: ”tiparele amiciției și inamiciției modelează întregul caracter al relațiilor din regiune”. Un hegemon extern are posibilitatea să se alinieze, susținând una din părți (prin furnizarea de arme sau intervenție directă pentru una din părți, sau sprijin economic), sau să acopere (cum a fost între 1922 și 1991 când întreaga regiune a fost sub ocupația URSS). Prin acoperire conflictele nu sunt stinse total, în cele mai multe cazuri sunt doar amânate, vedem conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan care a reizbucnit încă din 1988, când ambele state erau în cadrul URSS, dar liberalizarea a dus la o scădere a controlului central de la Moscova și a favorizat reizbucnirea vechilor tensiuni vechi de decenii.
După cum am sugerat deja, complexul de securitate din Caucazul de Sud este dominat de relația de inamiciție istorică și geografică între Armenia și Azerbaidjan, cu precădere pentru Nagorno-Karabah, dar nu numai. Există problema enclavei azere Nahicevan, separată de restul Azerbaidjanului de un coridor armean, dar și alte dispute teritoriale mai minore.
Cum spuneam, regiunea a fost acoperită de către URSS până în 1991, iar după 1991 Rusia, ca moștenitoare a URSS, a preluat rolul de hegemon extern principal.
În cazul Georgiei, pentru a se asigura de loialitatea acesteia și a-i înfrâna tendințele de orientare spre Vest, Rusia a acționat cum am spus mai sus, prin crearea de republici secesioniste și chiar prin invazie directă, dar la ora actuală, după ce influența rusă dă semne de oboseală în urma complicațiilor din Ucraina, situația este departe de a fi clarificată. Georgia are un președinte proeuropean (doamna Salome Zurabișvili), dar guvernul este dominat de personalitatea și influența oligarhului miliardar pro-rus Bedzina Ivanishvili, cu averea făcută în Rusia, care dorește apropierea de Rusia în defavoarea Occidentului. Conducerea țării este puternic fracturată între cele două tendințe, dar sondajele arată că populația favorizează o direcție pro-vest. Oricum, un punct important pentru clarificarea atitudinii de viitor a Georgiei (care a obținut statutul de țară candidată la UE), este scrutinul din octombrie 2024, care ar putea arăta direcția de urmat pentru această țară. Sunt speranțe ca să fie un scrutin corect, deși Rusia va încerca să influențeze rezultatele prin toate mijloacele. Deci, și aici influența Rusiei se joacă la modul serios.
Azerbaidjanul s-a aflat și el în anii 90 ai secolului trecut sub influența hegemonului principal Rusia, dar având în vedere conflictul cu Armenia și faptul că Rusia a favorizat-o pe aceasta din urmă, Azerbaidjanul, după o serie de înfrângeri militare care au dus la controlul armean asupra regiunii Nagorno Karabah în dispută, dar și a teritoriului adiacent care face legătura enclavei cu teritoriul Armeniei, s-a reorientat. Această reorientare a fost favorizată de noul El Dorado azer, respectiv rezervele de petrol și gaze de la Marea Caspică, care prin exploatarea lor au adus azerilor importante resurse materiale.
Aceștia s-au orientat primordial spre Turcia, cu care are legături etnice și religioase, dar profitând și de noua abordare geopolitică a Turciei lui Erdogan, care își redescoperă vocația imperială și acționează pentru a-și îmbunătăți statutul de putere regională în toate direcțiile, inclusiv spre statele cu populație turcică din Asia Centrală, dar și în Orientul Mijlociu. După cum spunea George Friedman acum mai bine de douăzeci de ani, Turcia a fost cinci sute de ani un imperiu și doar o sută de ani o democrație, așa că vocația imperială nu are cum să dispară. Dezamăgită de amânarea repetată a integrării în UE, cu un potențial economic și militar major în regiune, cu posibilitatea extinderii sferei de influență în statele turcice din jur, era inevitabil ca această țară să-și redescopere veleitățile imperiale de mare putere regională. Iar unul din vectori este Azerbaidjan, după cum s-a și întâmplat.
Turcia a sprijinit militar Azerbaidjanul în conflictul cu Armenia, prin furnizarea de armament și de tot ce le era necesar. În plus, în urma încasărilor din gaz și petrol, bugetul militar al Azerbaidjanului era în 2020 mai mare decât întregul buget al Armeniei, astfel că victoria azerilor în războiul din 2020 și ultimatumul din 2023 a avut rezultatul previzibil.
La ora actuală, Azerbaidjanul, în urma succesului recent prin recuperarea majorității teritoriilor cucerite de armeni în anii 90, menține o politică externă multi-vectorială, încercând să aibă relații bune cu toate puterile majore implicate în regiune. L-a primit în vizită pe Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, dar fără să se angajeze cu ceva, menține relații cu Rusia (chiar a cumpărat în anii trecuți armament din Rusia, fapt care i-a enervat rău pe armeni, făcându-i să se întrebe de loialitatea aliatului lor rus), dar menține relații foarte apropiate cu Turcia, sponsorul lor principal militar. Relații mai reci are cu vecinul Iran, și acesta cu veleități de putere regională, pe motiv că are între granițele sale cam 40% din teritoriul Azerbaidjanului istoric, Azerbaidjanul mare, cu o populație azeră importantă. Oricum, Azerbaidjanul președintelui Ilham Aliyev este o dictatură și nu are vreo șansă să se apropie de UE și NATO atât timp cât acest regim continuă, dar nici nu are intenția să o facă.
În această regiune Armenia este țara care este pe cale să facă cel mai mare balans geopolitic din ultimii ani. Aproape treizeci de ani a fost cel mai apropiat aliat al Rusiei dintre fostele republici sovietice, în schimbul susținerii acesteia în conflictul lung cu Azerbaidjanul. A primit armament de la Rusia (dar Rusia a vândut și Azerbaidjanului), a acceptat baze militare rusești pe teritoriul ei, s-a aliniat la politicile Rusiei. Totul în schimbul susținerii acesteia în războiul pe viață și pe moarte contra Azerbaidjanului. Dar, în 2018, se petrece un eveniment care deranjează în cel mai înalt grad conducerea Rusiei, respectiv pe Vladimir Putin. Revoluția armeană din 2018 l-a obligat pe premier să demisioneze, liderul revoluției Nikol Pashinian devenind prim-ministru confirmat ulterior, sub conducerea sa țara a înregistrat progrese semnificative pe plan economic (cea mai mare creștere din țările foste sovietice), dar și o îmbunătățire a democrației, libertății presei și combaterii corupției. Ori, acest aspect a fost cât se poate de deranjant pentru Putin, la fel ca și progresele democratice ale Ucrainei, sau ale altor state post-sovietice ca și Georgia sau Moldova. Teama permanentă a liderului de la Kremlin că aceste tendințe democratice ar putea atinge Rusia l-a făcut să intervină inclusiv în reprimarea din 2020-2021 a protestelor din Belarus împotriva falsificării alegerilor.
Armenii au și o dispută istorică cu Turcia, aliatul Azerbaidjanului, parte din teritoriul Armeniei istorice este în Turcia, dar sunt și reminiscențe vechi, de genul genocidului armenilor comis de Imperiul Otoman în 1915, nerecunoscut de Turcia până în prezent.
Armenia a fost foarte dezamăgită din cauza pasivității Rusiei în războiul cu Azerbaidjanul din 2020, dar mai cu seamă în 2023. Părerile experților sunt împărțite, unii zic că Rusia și-a abandonat aliatul din cauza faptului că premierul armean este prea pro-european, alții zic că Armenia a fost abandonată din cauză că Rusia nu avea ce face din cauza problemelor cu Ucraina. Poate fi o combinație din amândouă, dar propaganda rusă a aruncat întreaga vină în spinarea premierului armean.
Cert este că această atitudine a aliatului și protectorului rus a provocat o mare dezamăgire în Armenia, chiar premierul Nikol Pashinian declarând că nu mai vede rolul alianței cu Rusia, din moment ce aceasta a abandonat Armenia. Chiar și bazele ruse pe teritoriul armean nu își mai au rostul (baza de la Gyumri, al doilea oraș ca mărime din Armenia, baza aeriană 3624 de la Ergumi, lângă Erevan, plus baze mai mici în regiunile sudice și estice ale țării). Vezi https://karadeniz-press.ro/dilema-armeniei-si-mutatiile-geopolitice-din-caucazul-de-sud/.
Premierul Pashinian s-a întâlnit cu secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, care i-a reiterat importanța continuării reformelor democratice, chiar pe fondul deteriorării relațiilor Armeniei cu Rusia. Mai departe, premierul armean Nikol Pashinian se întâlnește la Bruxelles la începutul lui aprilie și face declarații cu Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, cu secretarul de stat american Antony Blinken și cu înaltul reprezentant al UE pentru relații externe și securitate Joseph Borrell, prin care este susținut drumul european al Armeniei. Cu puțin timp în urmă Armenia a declarat că intenționează să-și depună candidatura pentru aderarea la UE.
Ori, aceste evoluții arată o schimbare majoră de politică externă a Armeniei, o reorientare hotărâtă către structurile vestice, aspect care nu are cum să nu supere Rusia. Menționez faptul că UE a intervenit financiar în Armenia pentru refugiații veniți din Nagorno Karabah (ceea ce Rusia nu a făcut) și pentru alte programe menite să susțină dezvoltarea democratică și economică a Armeniei.
Ceea ce spuneam, reducerea influenței Rusiei în urma războiului cu Ucraina duce la creșterea influenței regionale a altui hegemon extern, în cazul de față Occidentul.
Probleme potențiale pentru Rusia în nordul Caucazului
Aceste evoluții în regiunea Caucazului de Sud sunt dublate de o creștere a activității militanților anti-ruși din nordul Caucazului, regiune din Rusia, dar formată din republici unionale populate de etnici non-ruși, mare parte musulmani. După cum spun statisticile: Daghestan (90% musulmani, ruși 3,6%), Cecenia (95% musulmani, 1,2% ruși), Ingușeția (96% musulmani, 0,7% ruși), Kabardino-Balkaria (70% musulmani, 19,8% ruși), Characheai Cerkezia (64% musulmani, 27% ruși) Osetia de Nord (30% musulmani, 18,9% ruși). Să nu uităm faptul că Cecenia, care și-a declarat independența față de Rusia, a fost teatrul a două războaie sângeroase cu Rusia între 1994-1996 și 1999-2002, conflictul militar și insurgența extinzându-se și în republicile vecine, Rusia declarând victoria și eliminarea insurgenței nord-caucaziene abia în 2017.
Dar potențialul insurgent a rămas, chiar dacă nu s-a manifestat deschis în ultimii ani. După invazia rusă în Ucraina în 2022 militanții anti-ruși au rămas în așteptare o vreme, urmărind evoluția evenimentelor. Dar la 8 noiembrie 2023 a avut loc Congresul Popoarelor din Caucazul de Nord în incinta Parlamentului European care a reunit mai mulți reprezentanți din exil al popoarelor nord-caucaziene (vezi https://karadeniz-press.ro/rezistenta-nord-caucaziana-se-organizeaza-in-exil/) care au cerut o politică de autodeterminare a popoarelor din Caucazul de Nord, regiune cuprinsă între granițele Rusiei, pe versanții nordici ai Caucazului.
Dar, se pare că insurgenții au început să devină activi în nordul Caucazului după doi ani de stagnare a Rusiei în Ucraina, considerând o bună oportunitate de a profita de blocajul de pe teritoriul ucrainean.
Între 2 și 3 martie are loc o confruntare violentă cu morți și răniți între trupele siloviki (mercenari ai siloviki, vezi https://karadeniz-press.ro/mercenarii-rusi-dupa-prigojin/) și membrii armatei de eliberare a Ingusheției. La 29 martie FSB declară că a prevenit intenția unor militanți de a comite atentate teroriste la Stavropol Krai (FSB spune că a prevenit 12 atentate în ultimul an). În capitala Daghestanului, Makhachkala, la 31 martie, un cartier întreg este evacuat și trupele siloviki se angajează în schimburi de focuri cu un grup de militanți, după 24 de ore sunt capturați trei dintre ei având asupra lor arme automate, explozibili, inclusiv IED (dispozitive explozive improvizate).
Deci, se pare că insurgența nord-caucaziană are potențialul de a crește în intensitate pe fundalul slăbirii controlului centralizat al Moscovei cu resursele drenate în întregime spre Ucraina. O astfel de creștere a insurgenței va slăbi și mai mult Moscova, putând duce până la desprinderea unor teritorii de sub controlul ei direct.
Iar acest aspect va duce inevitabil la slăbirea tot mai accentuată a influenței Rusiei în sudul Caucazului, cu repercusiuni majore pentru geopolitica regiunii, inclusiv pentru Armenia și Georgia, inclusiv republicile secesioniste de pe teritoriul acesteia din urmă, Abhazia și Osetia de Sud.
După dispariția lui Prigojin, la 23 august 2023, exact două luni după marșul acestuia asupra Moscovei, așa numita rebeliune Wagner, fenomenul mercenarilor ruși a căzut într-un con de umbră, dar nu înseamnă că a încetat, ba dimpotrivă. Iar această tendință ne dă imaginea unui trend îngrijorător pentru Rusia, pe motiv că acești mercenari tind să fie credincioși celor care îi angajează și îi plătește, spre deosebire de forțele armate ale statului, care sunt loiale, cel puțin teoretic, statului rus. Iar în cazul unei înfrângeri a Rusiei în Ucraina, existența unor armate private în mâinile unor oligarhi sau guvernatori de provincii poate fi un factor destabilizator suplimentar, în urma unor posibile mișcări centrifuge ce ar urma unei astfel de crize de putere la Moscova.
E suficient să ne amintim de situația din 1917, revoluția în urma înfrângerilor din primul război mondial, sau situația difuză din 1991, destrămarea URSS în urma înfrângerii din Războiul Rece, soldată cu spargerea URSS în 15 republici independente. În 1991, aceste republici se grăbeau să își formeze propriile forțe armate, apelând la etnicii proprii din rândul armatei sovietice. Dar dacă, după o eventuală înfrângere a Rusiei în Ucraina, vor urma mișcări contestatare împotriva conducerii de la Moscova, care ar putea deveni destabilizatoare și liderii sau elitele unor provincii ar încerca să profite pentru a-și dobândi independența? Într-o măsură asemănătoare, până la un punct, dar cu condițiile specifice, s-au petrecut lucrurile în 1917 și 1991. Mai ales în 1917. Cine deținea putere militară putea face ce dorea pe anumite teritorii și provincii ce a ajuns să le controleze.
Dar în cazul unor situații tulburi după posibila cădere a puterii la Moscova în urma unui dezastru militar în Ucraina, este foarte posibil ca aceste armate de mercenari să joace un rol preponderent în eventualele lupte pentru putere, nu numai la centru, ci și în provinciile mai apropiate sau mai îndepărtate. Fiindcă s-a ajuns în situația în care GRU sau alte unități de forță să recruteze mercenari, dar și companiile de stat gen Gazprom, dar, și mai grav, guvernatorii de provincii, aspect care le dă și mai multă putere locală față de puterea centrală. Iar în cazul unei degradări a puterii centrale, vă dați seama ce ar putea însemna asta.
Nu trebuie decât să ne uităm la rebeliunea Wagner din iunie 2023, au fost câteva mii de wagneriți ruși (între 4000 și 6000, după estimări) care l-au urmat pe Prigojin în marșul lui asupra Moscovei, cu tancuri, transportoare blindate și alte capabilități militare, au preluat controlul asupra orașului Rostov pe Don și au ocupat cartierul general al Districtului Militar Sudic, ce coordona războiul din Ucraina. Au ucis soldații ruși ce au încercat să li se opună, au doborât avioane și elicoptere rusești din subordinea ministerului apărării ruse, adică au luptat contra forțelor militare ale statului rus, provocându-le pierderi umane și materiale. Au continuat avansul spre Moscova (Prigojin a susținut că nu împotriva lui Putin, ci împotriva conducerii armatei ruse reprezentate de Shoigu și Gherasimov, ministrul apărării și șeful statului major).
Nu este clar de ce a renunțat, dar a făcut-o la solicitarea lui Lukashenko, președintele Belarusului, astfel că Prigojin a demisionat și wagneriții s-au retras. Putin i-a numit patrioți la 24 iunie (o zi după începerea rebeliunii), dar a denunțat acțiunile lor drept trădare și a promis înăbușirea rebeliunii. Serviciul Federal de Securitate al Rusiei a deschis un dosar de rebeliune armată la 24 iunie, dar, în mod ciudat, a renunțat la acuzații în 27 iunie.
Întrebarea este, dacă în timpul în care puterea de la Kremlin era bine instalată și fără probleme, o gașcă de mercenari ruși a putut să facă așa ceva, ce se va putea întâmpla în cazul în care puterea de la Kremlin are probleme și se clatină? Mai ales când nu există numai o armată de mercenari, ci mult mai multe, fiecare sub altă comandă în mâinile unor potentați ai zilei, cu interese divergente la un moment dat și care ar avea un interes maxim să profite de orice apariție a unui vid de putere nu numai la nivel central, ci mai cu seamă local?
Fiindcă Wagner este doar compania de mercenari cea mai mediatizată, practic singura mediatizată, în urma luptelor de la Bakhmut, dar nu este singura, și nu neapărat cea mai puternică. Iar aceste companii de mercenari mai puțin cunoscute pot fi catalizatorul distrugerii Rusiei, groparii statului rus așa cum îl vedem astăzi.
Mercenarii în istorie
Fac o foarte scurtă incursiune, ar trebui sute de pagini pentru a descrie fie și succint acest aspect.
Fenomenul mercenarilor a apărut poate de când au apărut războaiele, în sensul că cineva aflat în conflict a decis să plătească niște războinici profesioniști pentru a lupta alături de trupele sale pentru a fi sigur de victorie. Menționarea mercenarilor apare încă din antichitate, dar cei mai cunoscuți sunt cei zece mii de mercenari greci implicați în războaiele civile din Imperiul Persan (angajați de Cirus cel Tânăr să ia tronul fratelui său Artaxeses al II-lea în anul 401 î.Ch.) și care sunt nevoiți să se retragă prin Mesopotamia și Asia Mică spre casă, epopee descrisă de unul dintre participanți, filosoful Xenophon în lucrarea sa Anabasis.
În evul mediu prezența mercenarilor în războaie devine un lucru obișnuit, căpătând preponderență în războaiele civile italiene din perioada Renașterii, dar și în Războiul de 30 de ani (1618-1648). La noi se pare că maximul a fost atins în timpul lui Mihai Viteazu, din armata sa de 50000 de luptători, mai bine de 10000 erau mercenari, mare parte străini.
În perioada modernă, apogeul l-au constituit războaiele din timpul decolonizării, mai cu seamă prin faptul că au fost mult expuse media. În anii 60-70 ai secolului trecut, în Congo, mai cu seamă provincia secesionistă Katanga, Rhodesia și alte republici africane, mercenarii au fost o prezență constantă. Presa chiar i-a denumit ”les affreux”, adică Fioroșii. Erau în mare parte foști combatanți din al doilea război mondial, cu experiență militară, dar și fel de fel de aventurieri ce își căutau norocul.
Fenomenul nu a dispărut, ci doar s-a diminuat și a ieșit de sub lentila mass-media. A continuat, a existat și o publicație pentru recrutarea unor astfel de doritori numită Soldier of Fortune.
Private Military Companies (PMC) în occident
Aceste PMC își desfășoară activitatea în domeniul privat, fiind companii care furnizează personal specializat, cu experiență (foști combatanți pensionați din armată sau forțele speciale) pentru misiuni private, cum ar fi pază, protecție (inclusiv VIP) sau antrenarea unor armate străine în diferite domenii de specialitate. Au experiență și expertiză și sunt competenți în aceste domenii, având în vedere trecutul lor. Dar, și un mare dar, nu luptă în războaiele altora. Aici e diferența între PMC și mercenari. Antrenează, asigură protecție, dar nu luptă decât atunci când sunt atacați, și asta o fac pentru protecția obiectivului ce le-a fost desemnat, fie că vorbim de o persoană VIP sau un obiectiv economic, cum ar fi o rafinărie într-o țară africană sau sediul unei corporații într-o regiune instabilă politic.
Aceste PMC au ajuns în atenția publicului în urma unor evenimente din Irak după ocupația americană, dar nu au fost analizate suficient. După victoria americană din Irak în 2003, președintele George W. Bush a declarat că obiectivul a fost îndeplinit și a retras mare parte din trupe. Chiar a făcut o ceremonie pe portavionul USS Abraham Lincoln sub un banner pe care scria Misiune îndeplinită (Mission Accomplished) spunând că trupele se întorc acasă după ce au îndeplinit misiunea. Și chiar a retras mare parte din trupele de ocupație din Irak. Adică, în loc să suplimenteze trupele pentru a asigura o ocupație temporară, dar deplină, a Irakului, a retras trupele lăsând prea puține trupe de ocupație, astfel că irakienii nici nu au realizat că sunt sub ocupație, în sensul că majoritatea irakienilor nu au văzut cum arată un soldat ocupant. De aici a urmat insurgența, peste care s-au suprapus conflictele etnice și religioase, plus implicarea Al-Queda cu Abu Musab al-Zarqawi, ucis în 2006.
Dar administrația Bush, odată ce a retras majoritatea trupelor, când și-a dat seamă că a făcut o astfel de greșeală (ministrul apărării Donald Rumsfeld nu era nici el priceput în chestiunile militare, nu a servit în forțele armate), nu mai putea trimite soldați americani în număr mare înapoi în Irak, ar fi recunoscut că a greșit, cu costuri imense de imagine și electorale, anul următor (2004) erau alegeri. Așa că a oferit contracte grase unor PMC pentru a-și trimite personalul pentru suplimentarea forțele americane din Irak, preluând o parte din sarcinile militarilor, respectiv paza obiectivelor, a personalităților sau însoțirea de convoaie. Prin preluarea acestor sarcini, militarii americani împreună cu aliații, inclusiv români, se puteau ocupa de problemele insurgenței.
Dar aceste PMC nu aveau personal suficient pentru aceste sarcini, dar contractele grase cu ministerul apărării american erau prea tentante. Așa că au început să angajeze la greu fără să verifice candidații, dacă au experiență suficientă sau aptitudini pentru așa ceva. Astfel că au ajuns în cadrele lor fel de fel de oameni care nu corespundeau, iar asta s-a văzut ulterior.
Cazul cel mai cunoscut este al PMC Blackwater, prin faptul că în 16 septembrie 2007, în Piața Nisour, în timp ce escortau un convoi al ambasadei americane, crezând că sunt atacați, au deschis focul și au ucis 17 civili irakieni și alți 20 fiind răniți. Cei ce au deschis focul au fost condamnați în 2014, dar președintele Trump i-a iertat în 2020. Acest eveniment arată modul în care angajarea de personal neexperimentat de către PMC, practic niște happy trigger, degrabă a apăsa pe trăgaci, poate duce la consecințe fatale. Aceștia practic au deschis focul la întâmplare, crezând că sunt atacați, pe când profesioniștii s-ar fi adăpostit, ar fi identificat atacatorul și ar fi răspuns adecvat.
Așa se întâmplă dacă nu selectezi bine personalul din cadrul acestor PMC.
Wagner ca și imagine a mercenarului rus
Trebuie spus de la bun început că legislația rusă interzice total mercenariatul pentru cetățenii ruși sau pe teritoriul Rusiei. Totuși, acesta există printr-o eludare sau chiar încălcare a legii chiar sub patronajul statului rus, dar într-un regim totalitar acest lucru nu are cum să ne mire.
Wagner, sub conducerea lui Prigojin, a recrutat mercenari ruși încă de acum mai bine de zece ani. Prigojin a fost permanent un apropiat al lui Putin, dar și al ministerului rus al apărării și al GRU. Companiile sale se ocupau de furnizarea de alimente oficialilor ruși, de aici porecla sa de ”Bucătarul lui Putin”. Averea sa era estimată la 14,6 miliarde de ruble în 2019, adică, la cursul de astăzi, când rubla a căzut mult, la 147 milioane de dolari.
Dar cea mai vizibilă activitate a sa era cea de conducător al mercenarilor Wagner. Chiar alegerea numelui de Wagner pare oarecum ciudată, Wagner fiind compozitorul preferat al lui Hitler, iar numele nu putea fi ales fără aprobarea lui Putin. Pentru a eluda de formă legislația rusă, care interzicea mercenariatul, compania Wagner era tot una de PMC. Dar era clar pentru recruți că vor lupta în război, chiar Prigojin le spunea asta celor recrutați din închisori în 2022, că vor lupta în Ucraina, deci vorbim din start de recrutarea de mercenari pentru război, care e împotriva legislației ruse.
Mercenarii Wagner au luptat în Donbass în 2014 (când Rusia susținea că nu este implicată) și în Siria în 2015, de la începutul intervenției ruse în războiul de aici (vezi Memoriile unui mercenar din grupul Wagner, de Marat Gabidullin, apărute la editura Corint în 2022). Au luptat în toate războaiele și conflictele în care a fost implicată Rusia, direct sau indirect, cum ar fi cele din Africa.
Dar celebritatea internațională a venit în urma bătăliei pentru Bakhmut (1 august 2022 – 20 mai 2023), în care Wagner a fost vârful de lance, dar și a suferit pierderi enorme, fapt pentru care Prigojin i-a acuzat repetat pe Shoighu și Gherasimov pentru că ar fi fost cauza acestor pierderi din lipsa de susținere pentru mercenarii săi, iar asta a fost și cauza oficială pentru care a pornit rebeliunea din 23 iunie 2023. Ideea este că Prigojin a devenit prea vizibil și prea popular, în urma victoriei de la Bakhmut, chiar și cu pierderi imense, iar lui Putin nu-i plac genul ăsta de oameni, care ar putea deveni în viitor contestatarii propriei puteri la Kremlin. Prea popular, prea își aroga victoria ca și una personală. Chiar dacă pierduse zeci de mii de oameni (a recrutat din închisori 50000 de deținuți, apoi i s-a interzis, ministerul apărării a mai recrutat ulterior pentru alte grupări de mercenari alți 100000), în concepția rusă era învingătorul.
S-a revoltat și a fost eliminat. Dar asta nu înseamnă că mercenarii ruși au dispărut. Fiindcă este o mare problemă în societatea rusă. Orașele mari, ca și Moscova sau Sankt Petersburg sunt practic ca orașele occidentale, cu venituri mari, sunt imaginea pe care Rusia încearcă să o proiecteze Vestului, pe când restul, mai ales zona rurală a Rusiei, dar și orașele de provincie, sunt de fapt în evul mediu, sărăcie extremă. De aceea rușii recrutează din aceste zone în afara Moscovei sau Sankt Petrsburgului baza pentru războiul din Ucraina, pentru acești amărâți o plată pentru un soldat poate fi o șansă, iar pentru familie, dacă soldatul moare, compensația este enormă pentru ei, la cum trăiesc. Cu atât mai mult șansa de a fi recrutat într-o astfel de PMC, cu plata mult mai bună. Iar toți acești recrutați în aceste PMC vor fi loiali celui care îi plătește. De aici pot începe problemele pentru Rusia în viitorul apropiat.
Grupări de mercenari ruși înainte și după Prigojin
Trebuie menționat că informațiile despre aceste grupări sunt foarte puține și vagi, având în vedere secretizarea aproape totală asupra acestui domeniu în societatea rusă, cu excepția Wagner, mai ales că este un domeniu practic în afara legii ruse, dar prezent în contextul complicațiilor războiului cu Ucraina. De aceea este destul de dificil să urmărești originea și continuitatea acestor grupări, numărul de personal, dotări, activitate precedentă, apartenență, sponsori etc., dar se poate realiza o imagine de ansamblu.
Am să enumer doar câteva din aceste grupări de mercenari, denumite aprioric PMC, dar există o diferență majoră între aceste PMC-uri rusești și cele din occident. Private Military Companies din occident sunt angajate pentru training, protecție VIP-uri sau obiective, sau pentru consultanță. Se implică în confruntări militare doar în contextul în care protejează obiectivele consemnate, pe când sarcina principală a PMC-urilor rusești este lupta efectivă, implicarea în război, de aceea denumirea mai potrivită este cea de grupări de mercenari, deși rușii le numesc în continuare PMC.
Dar aceste grupări nu sunt păstrate în rezervă, ci sunt angajate în luptă, tocmai pentru a demonstra loialitatea și eficiența celui care le organizează, pentru a fi cât mai apreciat de centrul de putere de la Moscova. Și acesta continuă să recruteze pentru a compensa pierderile și pentru a mări baza de putere și influență a celor care le-au format. În cazul în care ceva se întâmplă la Kremlin, gruparea rămâne loială celui care i-a angajat și plătit.
Grupări de mercenari ale Siloviki
Siloviki este un termen generic apărut după anul 2000, când Putin a câștigat puterea, pentru a denumi gruparea de apropiați ai acestuia, majoritatea foști colegi sau apropiați proveniți majoritar din KGB, impuși de către Putin în posturile cheie din guvern, serviciile de forță și cele secrete, sau la conducerea profitabilelor companii de stat (în special din domeniul energiei). Aceștia au ajuns să constituie o clasă aparte cu multă puterea și influență, total loială lui Putin, cel care i-a pus acolo. Dar în cazul dispariției lui Putin, această clasă va avea un cuvânt greu de spus în ecuația noii puteri din Rusia. Mai cu seamă dacă succesiunea va fi însoțită de tulburări care să amenințe cu secesiunea unor părți din vastul stat rus. Așa că nu este de mirare că acești siloviki și-au constituit grupări de mercenari și încearcă să capete preponderență în acest domeniu.
Redut
Unii specialiști identifică originea acestei grupări în 2006, când un grup de veterani din SVR (Spionajul Extern), VDV (trupele aeropurtate), GRU (spionajul militar) și MVD (trupele ministerului de interne) constituie o grupare pentru misiuni externe. Denumirile s-au schimbat de multe ori, urma li s-a pierdut, dar se pare că sub diferite denumiri (una dintre ele Centrul-R) au antrenat abhazii în războiul ruso-georgian din 2008 și au participat la misiuni în Irak (Kurdistan), Siria, Somalia și chiar în țări din fosta Iugoslavie. Din 2019 apare sub denumirea de Redut, când această grupare este legată de numele oligarhului siloviki Ghenadi Timchenko, prieten apropiat al lui Putin.
A participat din prima zi la invazia Ucrainei luptând în zona Kiev și Harkov, direcția nord a atacului rusesc. Considerată inițial unitate de elită, a avut pierderi majore care au degradat capacitatea de luptă, majoritatea personalului pregătit fiind pierdut. I s-a permis să recruteze din închisori sau din rândul muncitorilor imigranți în Rusia pentru a-și completa rândurile, dar capacitatea militară a scăzut considerabil.
Referitor la muncitorii imigranți în Rusia recrutați pentru a lupta în Ucraina, rapoartele de la sfârșitul lui 2023 menționau un număr de 22000 dintre acești muncitori proveniți din țările asiatice și africane care au fost recrutați să lupte în Ucraina pentru salarii mai bune, mare parte în aceste companii de mercenari, inclusiv în Wagner. Dar se pare că unii au fost recrutați contra voinței lor, a apărut pe internet cazul celor șapte muncitori indieni trimiși cu forța pe câmpul de luptă care fac apel să fie repatriați. Oricum, războiul din Ucraina cere multă carne de tun.
Redut este văzută de către mulți ca și un viitor înlocuitor pentru Wagner, având în vedere baza largă de recrutare (cuprinzând între 7000 și 25000 de luptători), dar și legăturile cu alte grupări de mercenari ruși (Wagner nu le avea) care pot asigura suport (peste 20 de entități), printre care brigăzile Don, Lupii lui Putin, batalionul Skif, grupul Nevski sau PMC Potok. În plus, este foarte legată de elitele Rusiei actuale, fiind preluată și controlată, după ultimele informații, de către GRU prin general locotenent Vladimir Alexeyev, care a condamnat public rebeliunea Wagner și a negociat cu Prigojin. Mai mult, după moartea lui Prigojin, unul din comandanții Wagner (care s-a opus rebeliunii), Andrei Troshev ”Sedoy” a trecut la Redut (împreună cu un număr important din luptătorii Wagner) devenind unul dintre liderii acestei grupări. Un motiv în plus ca să vedem intenția Redut de a înlocui Wagner, beneficiind de suportul GRU și al siloviki, dar și de posibilitatea de a controla alte grupări de mercenari ca și cele menționate mai sus. Astfel, Redut devine un atu important în mâna siloviki.
Storm-Z
Prigojin a primit permisiunea să recruteze din închisori delicvenți și criminali pentru a-i încadra în Wagner să lupte în Ucraina în schimbul reabilitării lor. A reușit să recruteze cam 50000 de condamnați, majoritatea dintre aceștia găsindu-și sfârșitul în luptele pentru Soledar și Bakhmut din 2022-2023, fiind folosiți ca și carne de tun în atacurile în valuri umane contra pozițiilor ucrainene. Aceștia erau trimiși înainte, la sacrificiu, pentru ca focul ucrainenilor să se dezlănțuie împotriva lor și astfel să le fie dezvăluite pozițiile de rezistență ce erau atacate ulterior cu artileria. Apoi atacau veteranii experimentați, iar dacă ucrainenii ripostau, din nou erau trimiși acei condamnați într-un atac în masă, ca din nou pozițiile de tragere ale ucrainenilor să fie dezvăluite. Dar ucrainenii au prins tactica și trăgeau inițial din poziții adiacente pe care le părăseau ulterior, astfel că artileria rusă lovea în gol. Iar procesul se repeta, cu victime enorme din partea rușilor, mai cu seamă dintre condamnații recrutați și folosiți ca trupe de sacrificiu.
Dar, de când Prigojin a început să latre la stăpân, respectiv să-i critice pe Shoigu și Gherasimov (care fuseseră numiți de Putin), i s-a interzis să mai recruteze din închisori. Dar procesul de recrutare din aceste centre de detenție a continuat sub umbrela ministerului apărării rus (MOD). Comparând cifrele oficiale ale celor închiși la sfârșitul lui 2021 cu cei de la sfârșitul lui 2023 rezultă un deficit de peste 150000 de oameni din totalul de peste 420000 la sfârșitul lui 2021. Rezultă că MOD a recrutat cam 100000 de oameni (50000 fuseseră deja recrutați de Wagner), din care majoritatea au fost încadrați în unitățile numite Storm-Z.
De aceea toate referirile la unitățile Storm-Z identifică aceste unități ca și compuse din criminali sau foști condamnați (o paranteză, și în conflictul din Transnistria din 1992 rușii au folosit condamnați scoși din pușcării), dar și în ideea de a fi o alternativă la Wagner sub acest aspect. Au luptat în Avdiivka, cu pierderi imense, în Zaporoje, la Vuhledar, la fel, cu pierderi enorme, dar și pe frontul din Kherson.
Cum era de așteptat, unitățile Storm-Z au fost folosite ca și carne de tun, respectiv unități de sacrificiu dispensabile în atacuri de genul valurilor umane contra pozițiilor întărite ucrainene. Ca și bașibuzucii trimiși în prima linie de către armatele otomane în evul mediu pentru a înmuia și obosi forțele adversare, indiferent de pierderi, pentru a deschide calea unităților de elită, spahii și ieniceri, care să atace apoi adversarii obosiți.
Comandantul lor, după unele informații, ar fi Alietdin ”Ali” Makhmudov, un criminal din Volvograd condamnat la 18 ani de închisoare pentru asasinarea unui lider mafiot din acest oraș. A fost exonerat de condamnare după ce s-a oferit voluntar pentru a lupta în Ucraina. Interesant, a fost văzut în Duma rusă (parlamentul rus) în 2023 discutând cu Andrei Lugovoy, fost KGB, actual FSB, deputat din Partidul Liberal Democratic (apropiat al lui Putin) și principalul suspect în asasinarea cu plutoniu a lui Alexander Litvinenko. Interesul major al siloviki în conducerea acestei grupări de mercenari îl reprezintă legăturile cu lumea interlopă rusă pe care le au acești condamnați. În sensul că cei cu legături serioase în această lume subterană pot fi extrași din prima linie, dându-le rangul de comandanți, în schimbul unor servicii pe măsură.
Wagner
Gruparea Wagner nu a dispărut peste noapte după asasinarea lui Prigojin, doar a dispărut din atenția media. S-a diminuat ca și număr, nu mai recrutează, dar încă există. Oficial, a fost trecut în subordinea MOD, dar mai sunt unele aspecte despre care am vorbit în analizele anterioare, cum ar fi că nu toți wagneriții sunt fericiți să treacă în subordinea MOD. De exemplu, în Republica Centrafricană, după lovitura de stat, Wagner asigura stabilitatea regimului, francezii au plecat, dar după moartea lui Prigojin au plecat între 450 și 1000 de wagneriți, ceea ce îl îngrijorează pe președintele african care a ajuns să ceară sprijin de la o PMC americană.
Rușii nu își permit să piardă influența greu câștigată în țările africane datorită Wagner, mai ales în Africa Sub-Sahariană cum ar fi Mali, Niger sau Republica Centrafricană, ca să nu mai vorbim de Siria sau altele. Trecerea la MOD poate fi dificilă pentru unii wagneriți care nu au încredere în noii conducători, de aceea în cercurile superioare rusești se vehiculează păstrarea unui embrion Wagner, poate sub conducerea fiului lui Prigojin, Pavel, deși parte din wagneriți au fost deja absorbiți în alte structuri cum ar fi Redut.
Patriot
În februarie 2018, lângă Deir ez-Zor, în Siria, trupele pro-Assad pregăteau un atac împotriva unei poziții ale forțelor de opoziție. Americanii i-au avertizat pe ruși că vor lovi forțele atacatoare și le-au cerut să-și retragă trupele din zonă. În tradiția permanentă a negării implicării în conflict, în ciuda tuturor evidențelor, rușii au răspuns că nu au forțe militare în zonă și că nu sunt implicați. În urma acestui răspuns, americanii au bombardat cu rachete și artilerie forțele atacatoare, rezultatul fiind peste 300 de morți, dintre care cel puțin 100 de wagneriți. O lovitură grea pentru Wagner, dar care dovedește încă o dată nepăsarea și lipsa de empatie a rușilor față de pierderile proprii, ceea ce se vede și în Ucraina.
În urma acestor pierderi din rândurile Wagner, s-a creat gruparea de mercenari Patriot ca și una de elită, mult mai pregătită ca și Wagner, mai degrabă ca și o concurentă pentru aceasta, în ideea de a fi folosită mai mult pentru antrenarea trupelor aliate, pe modelul PMC vestice, nu pentru atacurile directe și implicarea în război. A dispărut din spațiul public ca să apară după invazia din Ucraina, la Vuhledar, între octombrie și decembrie 2022, unde a suferit pierderi grele. Ulterior a dispărut de pe radar. Inițial desemnată pentru operațiuni în străinătate, creată de MOD, este posibil să fi fost integrată în Redut.
Rezerva de luptă a armatei (BARS)
Structura a fost creată în 2014-2015 pentru a lupta în Donbass. Formată din zeci de mii de rezerviști, cu slabă pregătire militară, capacitatea lor combativă este foarte redusă. Au fost folosiți în mare măsură pentru a umple golurile create de pierderile din Ucraina, cu rezultate foarte slabe, la fel ca și unitățile Storm-Z. Moscova nu se poate baza prea mult pe capacitatea lor combativă.
Armatele private ale oligarhilor și corporațiilor rusești
Potok, Fakel, Plamia
În urma eșecurilor repetate ale armatei ruse în Ucraina și proeminenței Wagner în media rusească, mai multe entități corporatiste rusești de stat au început să-și constituie armate private, de fapt grupări de mercenari. Scopul lor era să-și arate loialitatea față de Putin, prin antrenarea și echiparea acestor mercenari (numiți voluntari) pe care să îi trimită pe frontul din Ucraina pentru a înlocui pierderile mari, scutind astfel conducerea rusă de situația stânjenitoare de a mobiliza mai mulți militari ca să facă față situației frontului. Gazprom a început recrutarea și echiparea acestor unități, dar se pare că acestea sunt coordonate parțial de ministerul apărării rus (MOD), Gazpromul ocupându-se doar cu recrutarea și echiparea lor. Nu este clar dacă Gazprom controlează integral aceste unități (care au legături cu Redut) sau acestea sunt controlate în comun cu MOD.
Sokol, Sokol-2
Armatele private ale oligarhului rus Oleg Deripaska, aflate la dispoziția lui. Mai există și alte de grupări de mercenari, ca și PMC Shield aparținând de compania petrolieră și de construcții Stroytransgaz deținută în proporție de 80% de același Timchenko, și care a suferit pierderi importante în Siria.
Armatele private ale guvernatorilor regionali
Aksionovtsi
O denumire generică pentru formațiunile create în Crimeea ocupată de ruși în 2014. Cele mai cunoscute sunt PMC Konvoy și Batalionul Livadia. Sunt subordonate nominal lui Serghei ”Goblin” Aksionov, nominalizat de către Moscova ca și șef al Crimeii. Mulți dintre comandanții Konvoy sunt foști comandanți Wagner. Formate în mare parte din rezidenții ruși din Crimeea sau cei veniți aici după 2014. Se pare că sunt dotați cu armament performant, inclusiv cu blindate, ceea ce denotă că li se rezervă un rol important pe frontul din Ucraina sau pentru defensiva în cazul în carte ucrainenii amenință cu pătrunderea în Crimeea.
Unități teritoriale de apărare a Belgorodului
În urma incursiunilor ucrainenilor dincolo de graniță și a lovirii constante cu drone a obiectivelor militare rusești din Belgorod, începând cu decembrie 2022, guvernatorul Belgorod, Viacheslav Gladkov, a înființat două regimente (opt batalioane) pentru a-și demonstra loialitatea față de Moscova și faptul că poate controla granița sensibilă cu Ucraina, dar și pentru a-și face o campanie publică în rândul localnicilor. Prost echipate și pregătite, după cum s-a dovedit de fiecare dată în care unități ce luptau de partea ucraineană (ruși voluntari sau luptători internaționali, inclusiv români în martie 2024) au trecut granița în incursiuni în adâncime. Ucrainenii s-au ferit să atace cu trupe proprii dincolo de granița Rusiei, pentru a nu da un motiv de escaladare rușilor, au trimis trupele de voluntari ruși (pentru imagine, rușii atacă Rusia lui Putin) dar și trupele internaționale, inclusiv români, cum am văzut în martie 2024.
Unități teritoriale din Kursk
Unități teritoriale de apărare au început să fie create în regiunea Kursk din decembrie 2022, după ofensivele ucrainene de la sud de Harkov. Scopul lor primordial este protejarea graniței cu Ucraina. Antrenate alături de Wagner înainte de rebeliune, guvernatorul Roman Starovoyt având legături apropiate cu Prigojin. După rebeliunea Wagner guvernatorul s-a dezis de Prigojin. În număr de circa 2000 de oameni, mult mai puțini față de ținta inițială de 6000, prost antrenați și dotați.
Concluzii
Wagner nu este și nu a fost singura grupare de mercenari rusească, ci doar cea mai cunoscută și mediatizată în urma implicării în Siria și bătălia pentru Bakhmut, dar mai cu seamă în urma apetenței pentru publicitate a liderului acesteia, Prigojin. Grupări de mercenari ruși au existat și există în continuare, acestea preferând să acționeze în umbră, fără prea mare publicitate. Mai mult, după dispariția lui Prigojin au crescut și s-au dezvoltat, mulți dintre luptătorii Wagner au aderat la alte grupări de mercenari ruși, după rebeliunea care le-a adus prejudicii de imagine și percepție pe plan intern.
MOD (Ministerul apărării rus) încearcă să-și extindă controlul asupra acestor grupări, dar mare parte dintre ele rămân în afara acestuia, în mâinile și sub controlul celor care le-au format sau le finanțează. Să nu fim naivi, majoritatea sunt finanțate și echipate tot din banii statului rus, dar deturnați de cei care controlează sau sifonează aceste fonduri, fie că vorbim de siloviki, oligarhi, corporații de stat sau guvernatori regionali.
Scopul creării și conducerii acestor grupări este dual, în primul rând pentru a-și arăta loialitatea față de Putin, scutindu-l pe acesta de sarcina neplăcută în ochii rușilor de rând de a mobiliza mai mulți militari pentru un război care înghite resurse enorme umane și materiale, astfel își asigură aprecierea liderului de la Kremlin pentru efortul lor de război. În al doilea rând, și cel mai important, își asigură o forță paramilitară importantă pe care s-ar putea sprijini pentru accederea la putere sau pentru a-și păstra pozițiile în cazul prăbușirii lui Putin, pentru vremurile tulburi de haos ce ar putea să vină în această situație.
Să ne amintim de războiul civil din Rusia anilor 1918-1922, când oricine reușea să controleze o forță militară sau paramilitară, de multe ori doar câțiva oameni înarmați, putea avea un cuvânt de spus sau chiar controla o regiune mai mare sau mai mică. Vorbim aici de fel de fel de comandanți, atamani, tătuci, chiar bandiți, de mai mică anvergură față de armatele roșilor sau albilor, dar cu care se aliau sau se dușmăneau în funcție de conjunctură și după cum bătea vântul. Acești comandanți au reușit că controleze uneori ani în șir, în haosul războiului civil, teritorii considerabile.
Dar, în ziua de azi, cum ar fi cel care la dispoziție și controlează o armată importantă de mercenari? În ipoteza haosului, ca și în 1917-1918, când armata regulată se prăbușește și soldații dezertează în masă sau se transformă în bande de briganzi? Prigojin a ajuns destul de aproape de Moscova, în condițiile în care armata rusă era deplin funcțională și pe picior de război, și avea cu el între 3000 și 6000 de mercenari. Ce s-ar putea întâmpla în cazul unor tulburări în care armata rusă ar fi total în degringoladă, fără conducere și total demoralizată?
Nu vorbim doar de guvernatorii de provincii care ar deveni cvasi-independenți, cu atât mai mult cu cât ar avea în mâini o forță militară compusă din mercenari loiali. Dar aici e vorba și de siloviki, de oligarhi, de companiile de stat ca și Gazprom, toți au ajuns să recruteze și să controleze armate de mercenari.
Să ne amintim de luptele de putere din culise după moartea lui Stalin în martie 1953, despre grupurile de putere formate și lupta lor surdă pentru a câștiga puterea la Kremlin. Pe atunci nimeni nu avea vreo armată de mercenari la dispoziție și forțele militare și de securitate erau bine controlate de la centru. Dar în cazul unei înfrângeri în Ucraina și al debandadei forțelor armate, așa cum a fost în 1917-1918?
În mod sigur, în luptele pentru putere ce vor urma unei posibile dispariții a lui Putin pe fondul unui dezastru militar în Ucraina, vor fi multe grupări care se vor confrunta pentru umplerea vidului de putere și pentru a cuceri puterea la Moscova. Se adaugă și liderii regionali, care, fără îndoială, vor profita de acest vid de putere la nivel central pentru a-și întări puterea la nivel regional, putând merge până la secesiune. Cazul Ceceniei este elocvent, această mică republică unională și-a declarat independența și a luptat pentru ea în două războaie sângeroase (1994-1996 și 1999-2002, plus o insurgență de joasă intensitate până în 2017), dar fără a exista condițiile unei disoluții a puterii centrale de la Moscova. Dar în cazul în care apare un vid de putere la Kremlin? Nu este posibil ca și alte regiuni să marșeze pe ideea independenței și secesiunii față de Rusia? Cutia Pandorei s-ar putea deschide mult mai repede decât cred unii (să ne amintim, în 1991 CIA a fost luată prin surprindere de viteza în care s-a destrămat URSS).
Iar faptul că majoritatea dintre acești posibili competitori pentru puterea centrală, dar nu numai ei, ci și liderii regionali, dispun de trupe de mercenari, face ca posibilitatea folosirii acestora în disputele între grupările de putere să fie mai mult decât probabilă, practic aproape sigură.
Iar asta înseamnă un război civil nu numai la centru, ci și în provincii. Un război civil de o asemenea amploare încât cel din Siria va părea ca și o glumă.
Evenimentele din ultimele zile, când ucrainenii au doborât 14 avioane rusești în două săptămâni (practic unul pe zi) m-au făcut să realizez o analiză sumară asupra războiului aerian din Ucraina. Am să încerc să o fac pe înțelesul tuturor, cu cât mai puține detalii tehnice și cât mai multe explicații. Desigur, nu am cum să acopăr integral toate aspectele acestui gen de război, ci doar cele pe care le consider esențiale pentru înțelegerea cât mai bună de către cititori.
Doctrina militară, atât a NATO, cât și a URSS/Rusiei, preconizează câștigarea supremației aeriene ca și o premisă fundamentală a victoriei în război. De aici înțelegem motivul investițiilor enorme din ultimele decenii în avioane performante, până la generația a V-a, dar și în sisteme de apărare antiaeriană din ce în ce mai capabile, cu rază de acțiune tot mai extinsă, o apărare antiaeriană multistratificată, pe mai multe paliere.
Superioritatea aeriană în conflictele post Război Rece
Despre importanța supremației aeriene în conflictele moderne e suficient să dăm câteva exemple.
În Războiul din Golf (1991), în prima fază, elicopterele americane zburând la joasă înălțime au distrus sistemele radar și de apărare antiaeriană ale irakienilor creând un culoar de zbor pentru aviația care a atacat obiectivele militare din interior, începând cu restul sistemelor antiaeriene și continuând cu obiectivele militare într-o campanie aeriană de o lună înainte de a începe ofensiva terestră la 24 februarie 1991 care a durat cam 100 de ore (patru zile) până la cedarea armatei irakiene. Aviația irakiană (circa 100 de avioane de fabricație sovietică) a evitat o luptă disproporționată și a fost distrusă la sol sau a fugit în Iran. După campania aeriană de o lună, în care toate obiectivele militare irakiene au fost distruse și supremația aerului a fost incontestabil de partea aliaților, campania terestră a durat extrem de puțin. Practic, stăpânind cerul, aliații nu au avut de întâmpinat o rezistență serioasă de durată.
În intervenția NATO împotriva Serbiei din 1999, o campanie strict aeriană timp de trei luni, la fel, supremația aeriană a NATO a fost incontestabilă, prea puține avioane sârbești au încercat ceva, două fiind doborâte în lupte aeriene. Cu toate acestea, în ciuda acestei superiorități aeriene totale, la 27 martie 1999 apărarea antiaeriană sârbă reușește să doboare un F-117A (avion invizibil radar, înlocuit ulterior de mult mai performantul B-2 Spirit) cu o rachetă S-125 Neva/Pechora de fabricație sovietică. În consecință, NATO a continuat bombardamentele de la altitudine superioară, peste 3000 de metri, iar acuratețea loviturilor a avut de suferit. De aici putem vedea cum un adversar cu aviația militară scoasă din funcțiune poate să provoace pierderi împotriva unei puteri cu supremație aeriană totală doar cu sistemele de apărare antiaeriană, la fel cum vom vedea în cazul Georgiei contra Rusiei. În Irak (2003) și Afghanistan (2001), tot așa, supremația aeriană a SUA a fost totală și de necontestat, eșecurile ulterioare din timpul ocupației fiind cauzate de gherilă.
De partea cealaltă, ar trebui să începem cu URSS în Afghanistan (1979-1988), unde avea superioritate aeriană totală. Dar această superioritate aeriană a început să fie contestată la palierul inferior de când mujahedinii au primit rachete FIM-92 Stinger și au început să doboare elicopterele rusești. Au doborât și câteva avioane, dar numai la decolare sau la altitudine mică.
În conflictele din Georgia pentru Osetia de Sud (1992) și Abhazia (1993), rușii au pierdut cel puțin un avion în fața unui adversar care nu avea deloc aviație, dar mai mult, în 2008, tot în Georgia, au pierdut patru avioane în cinci zile de război, tot împotriva aceluiași adversar fără putere militară aeriană. Această enumerare arată nu numai importanța sistemelor defensive antiaeriene, ci și faptul că rușii au o problemă cu aviația de mai demult, iar această problemă, dacă nu e rezolvată, tinde să se acutizeze.
Începutul războiului
Fără îndoială, unul din obiectivele principale ale Rusiei la declanșarea invaziei în 24 februarie 2022 a fost câștigarea supremației aeriene încă de la începutul războiului. Nu numai că așa zice doctrina, ci și din motivul practic evident că dobândirea acestei supremații aeriene ar fi facilitat mișcarea fără probleme a trupelor ruse pe teritoriul Ucrainei și ar fi descurajat din start orice fel de tentativă de rezistență, la fel cum s-a întâmplat în Irak în 1991. Dominația totală a cerului de către aviația rusă ar fi fost un factor determinant în ecuația evoluției conflictului în această fază. Iar prin dobândirea acesteia, rușii puteau fi aproape siguri că nu va mai exista altă fază, ci doar cedarea apărării ucrainene în fața inevitabilului. În mod sigur planurile rușilor s-au bazat pe o idee preconcepută (foarte dăunătoare în planificările militare) conform căreia vor fi așteptați în Ucraina cu flori, o parte din armata ucraineană li se va alătura sau va rămâne neutră, iar restul va ceda în scurtă vreme în fața puterii militare ruse, iar supremația aeriană totală va fi o dovadă incontestabilă a acestei puteri.
Astfel că primele obiective vizate de atacul rus din 24 februarie 2022 au fost bazele aeriene, sistemele radar și cele de apărare antiaeriană. Dar ucrainenii, prevăzând acest atac, și-au disimulat și mutat avioanele și sistemele de apărare antiaeriană, astfel că atacul inițial rusesc cu rachete și aviație a căzut în mare parte în gol. Apărarea antiaeriană și aviația a supraviețuit șocului și a ripostat provocând pierderi neașteptate rușilor, fapt care a schimbat paradigma inițială și a dus situația aeriană într-o fază neașteptată pentru agresor. Aviația ucraineană s-a ridicat și a luptat în dueluri aeriene (dog-fight), într-unul din acestea a căzut la datorie și pilotul ucrainean de origine română Ștefan Ciobanu la 28 februarie 2022.
Pierderile rușilor în aviație în fața avioanelor de luptă ucrainene și apărării antiaeriene, chiar în această primă fază a războiului, i-a făcut să abordeze situația în mod diferit, evitând expunerea avioanelor de luptă de multe milioane de dolari în spațiul aerian contestat al Ucrainei. Mă refer la regiunile extinse în care ucrainenii luptau și se apărau, cum ar fi direcțiile de atac spre Kiev, Cernigov, Summy, Harkov. Iar asta a avut repercusiuni majore în evoluția conflictului, fără supremație aeriană totală, rușii au început să înregistreze pierderi importante la trupele terestre lăsate fără acoperire din aer. Acolo, la plafonul inferior, dronele turcești Bayraktar TB-2 au făcut dezastru în coloanele de blindate rusești.
Dar bătălia pentru Kiev a fost pierdută de către ruși la aeroportul Hustomel, lângă capitală, când au eșuat în tentativa lor de a-l ocupa în prima zi de război pentru a asigura un pod aerian care să aducă trupe suplimentare care să ocupe Kievul rapid. Dintre elicopterele rusești care au desantat trupe speciale pe aeroport, cel puțin două au fost doborâte în aer de apărarea antiaeriană. Acum putem face doar prezumții, dar este discutabil dacă reușita rușilor la Hustomel ar fi asigurat căderea rapidă a Kievului, ne amintim de rezistența eroică a Mariupolului timp de 82 de zile în care a fost total încercuit și izolat de către trupele rusești. Kievul, mult mai mare și atacat fără a fi încercuit, ar fi putut rezista mult și bine în lupte de stradă, am văzut cazurile Sieverodonetsk, Bakhmut și mai recent Avdiivka. Singura posibilitate în care Kievul ar fi putut să cadă rapid (dar nu este sigur) ar fi fost eliminarea din primele zile a lui Zelenski, și chiar s-a încercat. Ca să fac o paralelă, invazia sovietică din Afghanistan a început cu eliminarea fizică (asasinarea) liderului afghan Hafizullah Amin de către un comando Spetnaz la 27 decembrie 1979.
Revenind, la invazia rusă din 24 februarie 2022 armata ucraineană dispunea de 120 avioane de luptă dintre care doar 40 erau deplin operaționale și de 33 de batalioane de rachete cu rază scurtă și medie, dintre care doar 18 erau pe deplin încadrate și operaționale, după cum spunea generalul Valery Zaluzhny, fostul comandant șef al armatei ucrainene. Și totuși, au produs suficiente pierderi aviației rusești în prima fază a războiului ca să o facă să renunțe la atacul agresiv cu avioane de luptă și să lase problema superiorității aeriene în suspensie.
Adică o zonă a nimănui, în sensul că niciuna dintre părți nu are superioritate aeriană deplină sau totală, această superioritate aeriană este disputată pe anumite regiuni, mai ales pe liniile de front (practic o bandă de câțiva zeci de kilometri de ambele părți ale frontului), este difuză și foarte repede schimbătoare.
Continuarea războiului
Dacă în planul superior al aviației cu aripă fixă situația este cea descrisă, rușii au încercat să suplinească bombardamentul strategic cu lansările de rachete de croazieră. Nu vedem atacuri masive în adâncimea teritoriului ucrainean cu roiuri de avioane de bombardament însoțite de avioane de vânătoare ca și protecție, cum am văzut în Războiul din Golf, de exemplu, tocmai din cauza lipsei superiorității aeriene totale. În lipsa acesteia riscurile de a pierde numeroase avioane prețioase (valorând multe milioane de dolari fiecare) este prea mare în comparație cu avantajele aduse de un astfel de bombardament aviatic. Așa că rușii au schimbat strategia trecând la rachete de croazieră și, puțin mai târziu, la drone kamikaze, mai cu seamă cele iraniene de tipul Shahed-3 pe care regimul ayatollahilor (și el supus sancțiunilor și oprobiului internațional de către comunitatea vestică) s-a grăbit să le pună la dispoziția regimului partener putinist în număr mare, dar cu niște costuri destul de mari, după cum arată unele informații. Se pare că iranienii îi ajută pe camarazii ruși, dar și îi exploatează pe cât pot, știind că aceștia din urmă nu prea au alte surse de unde să poată procura tipul acesta de armament.
Astfel, confruntările haotice din februarie-martie 2023, după ce situația pe teren s-a mai stabilizat, au lăsat locul unui nou tip de război aerian, bazat mai mult pe angajamente de la distanță, din afara razei de acțiune a sistemelor antiaeriene. Iar aceste angajamente au fost de partea rusă, care menținea inițiativa pe câmpul de luptă (până în septembrie 2022, la declanșarea contraofensivelor de la Kherson și Harkov), chiar dacă a fost nevoită să renunțe la ofensivele din nord (către Kiev, Cernigov, Summy și Harkov), continuând bombardamentele de la distanță cu rachete de croazieră de tip Iskander (chiar și rachetele hipersonice Kinjal), plus dronele Shahed-3, la care se vor adăuga ulterior bombele ghidate (glide bombs).
Dar și atacurile cu rachete de croazieră de tip Iskander au fost limitate, mult mai puține ca număr chiar și în faza inițială a războiului, ca să comparăm cu numărul de rachete lansate, spre exemplu de coaliția aliată la debutul Războiului din Golf. Asta denotă că stocul rușilor de astfel de rachete este limitat, de aceea au încercat să suplinească cu dronele iraniene Shahed-3. Problema principală cu dronele kamikaze Shahed-3 este că acestea au o încărcătură explozivă foarte mult redusă față de o rachetă de croazieră (cam a douăzecea parte). Revenind la Kinjal, racheta hipersonică rusească despre care Putin spune că nu poate fi interceptată, au fost lansate împotriva Ucrainei până acum mai puțin de 20 de astfel de rachete. La 4 mai 2023 ucrainenii susțin că au doborât o rachetă Kh-47M2 Kinjal deasupra Kievului folosind un sistem MIM-104 Patriot. Rușii contestă, chiar dacă fragmente au fost prezentate către media, dar important este faptul că rușii au foarte puține astfel de rachete în inventar, sau nu riscă să le lanseze pentru a nu fi interceptate și astfel ar putea fi distrus mitul invulnerabilității acestora.
O altă chestiune ține de eficacitatea acestor tipuri de bombardamente. Vedem cum rușii lovesc cartiere de locuințe, blocuri, zone rezidențiale, toate ținte civile și prea puține ținte militare, pe când logic ar fi să atace preponderent tocmai aceste ținte militare, mă refer aici la țintele lovite mult în adâncime. Fiindcă pe linia frontului rușii folosesc tactica bombardamentului masiv de artilerie, de nivelare și distrugere totală a orașelor ce vor să le cucerească, așa a fost la Siverodonetsk, Popasna, Bakhmut și mai recent Marinka și Avdiivka. Ca și la Groznâi, în Cecenia, în 1996 și 2000.
Mulți spun că scopul lovirii civililor este producerea de victime pentru a înmuia dorința de rezistență a ucrainenilor, care să se revolte împotriva conducerii și să ceară pacea, o pace în interesul Rusiei, desigur.
Și da, și nu. Rușii lovesc ținte civile poate cu acest scop, dar numărul loviturilor și distrugerilor este minor față de ceea ce a însemnat un bombardament aerian masiv asupra unui oraș în timpul celui de-al doilea război mondial, spre exemplu. Poate suna cinic, fiindcă vorbim de morți și răniți civili, femei și copii, necombatanți, dar facem o analiză la rece aici. Bombardamentele cu rachete și drone asupra Kievului, Odessei sau altor orașe ucrainene sunt mai nimic față de bombardamentele aviației americane asupra Bucureștiului la 4 aprilie 1944, să nu mai vorbim de cele germane asupra Londrei în 1940 sau cele aliate asupra orașelor germane în 1944 sau asupra celor japoneze în 1944-1945. Loviturile rusești provoacă zeci de victime în fiecare zi de bombardament, pe când cele din ww2 provocau mii de victime la fiecare atac. Atunci de ce rușii atacă civilii, având în vedere că nu au cum să provoace atâtea victime ca și bombardamentele din ww2?
Mai mult, bombardamentele asupra civililor în ww2 au făcut ca aceștia să se revolte și să ceară guvernelor lor să ceară pacea? Bombardamentele germane asupra Londrei și orașelor engleze în 1940 i-au făcut pe britanici să cedeze? Sau bombardamentele aliaților asupra orașelor germane și japoneze i-a făcut pe aceștia să cedeze? Nu, dimpotrivă, le-a întărit dorința de luptă și de răzbunare. Efectul a fost exact invers față de cel dorit. Germanii i-au bombardat pe britanici în 1940, nu au cedat, ci dimpotrivă, la fel în cazul aliaților. Bombardamentele asupra Dresdei, un masacru, nu i-a făcut pe germani să capituleze, nici cele ale americanilor asupra Tokioului sau orașelor japoneze. În cazul japonezilor a fost nevoie de bombele atomice de la Hiroshima (6 august 1945) și Nagasaki (9 august 1945) pentru ca aceasta să capituleze la 15 august 1945.
Având în minte aceste exemple, chiar dacă acum trăim într-o altă epocă față de cea din ww2, chiar cred rușii că cu câteva rachete care omoară zeci de civili zilnic pot obține ceea ce nu s-a obținut cu zeci de mii de victime în ww2? Chiar ei, rușii, care nu se revoltă când au pierdut până acum în războiul din Ucraina peste 200000 (după alte estimări 300000) de morți, răniți și dispăruți?
Mi se pare absurd, dar în cazul rușilor nimic nu pare așa cum este. Cred că realitatea este puțin diferită, rușii lovesc ținte civile fiindcă nu au cum să lovească ținte militare, altfel s-ar concentra pe acestea, nu pe cartiere rezidențiale și blocuri de locuințe. Nu au informații asupra locațiilor țintelor militare, ucrainenii și-au disimulat aceste posibile ținte, le-au mutat și camuflat și reușesc să păstreze secretul militar. Lovesc din frustrare sau pentru a lovi ceva, plus pentru a atinge și ideea că distrugând obiective civile și ucigând civili nevinovați, poate tot îi vor face pe ucraineni să cedeze la un moment dat.
În schimb, vedem cum ucrainenii țintesc și lovesc cu succes doar ținte militare rusești în teritoriul ocupat, faptul că foarte rar lovesc ținte civile poate fi din cauza unor erori sau greșeli. De ce? Fiindcă au informații asupra obiectivelor militare rusești și știu unde și când să le lovească, pe când rușii nu au acest gen de informații și lovesc ținte civile ca să facă ceva. De unde au ucrainenii aceste informații? Dintr-un cumul de surse. Sunt informațiile de la aliați, de genul sateliților sau radarelor, dar și rușii au proprii sateliți sau radare. Din intercepțiile comunicațiilor rusești, inclusiv ale convorbirilor pe telefon ale soldaților ruși cu rudele lor de acasă (s-a făcut un documentar cutremurător pe această temă, numit Interception, merită văzut pentru a ne da seama de concepția rușilor de rând asupra acestui război).
Dar cel mai important aport îl au partizanii ucraineni din teritoriul ocupat. Am văzut în 2022 multe informații despre colaboraționiștii ucraineni din teritoriul ocupat executați de către partizani, dar de la un moment dat aceste informații au încetat. Au fost prinși toți partizanii sau au renunțat? Mișcarea de partizani a fost esențială în toate războaiele de până acum, fie că vorbim de cei din Franța ocupată sau din URSS în ww2. Și partizanii anticomuniști români dintre 1945-1962 au fost o permanentă problemă pentru regimul comunist, deci partizanii ucraineni din teritoriul ocupat de ruși sunt un atu important în desfășurarea războiului. În mod sigur, partizanii ucraineni au primit directive de la Kiev să nu se mai expună eliminând colaboraționiști, ci să se concentreze pe ceea ce ajută mai mult Kievul în această fază, respectiv furnizarea de informații. Fiindcă informația este cea care câștigă războiul, iar când armata ucraineană va trece la ofensivă, abia atunci partizanii vor trece la acțiuni de sabotaj în spatele frontului pentru a destabiliza situația forțelor de ocupație. Iar informațiile necesare acum sunt pozițiile și coordonatele centrelor de comandă, ale depozitelor de muniții, centrele logistice etc. Și vedem cum acestea sunt lovite precis de către ucraineni cu drone și rachete, mare parte dintre ele furnizate de către aliații occidentali, iar toate acestea nu ar fi fost posibile fără informațiile furnizate de către partizani, ca dovadă fiind faptul că rușii nu reușesc decât foarte rar să lovească ținte militare ucrainene în adâncime.
Mai este un aspect pe care nu am cum să nu îl amintesc aici. Este vorba de neprofesionalismul rușilor, dus de multe ori până la prostie. Doar două exemple: în 2022 un jurnalist rus face un interviu cu câțiva comandanți Wagner într-un oraș ocupat din Donbass, chiar la sediul acestora. În final, se pozează cu aceștia în fața clădirii ce le servea drept sediu. Postează interviul și fotografia pe rețelele de socializare rusești, dar în acea fotografie apare numele străzii în spate pe un gard. Mai mult, nu și-a scos geolocalizarea telefonului când a postat fotografia. La foarte puțină vreme o rachetă ucraineană spulberă clădirea sediu.
Al doilea exemplu, la 27 februarie 2022 rușii ocupă Kherson, inclusiv aeroportul Chornobaivka aflat la câțiva kilometri la vest de oraș. Rușii presează spre Odessa, angajându-se în bătălia pentru Nikolaev. Ucrainenii lovesc aeroportul Chornobaivka cu drone turcești Bayraktar TB-2 prima oară la 27 februarie 2022, cu pierderi importante pentru ruși. Totuși, aceștia continuă să îl folosească ca și bază de elicoptere și depozit de muniții. Aeroportul a fost lovit de către ucraineni de peste douăzeci de ori în intervalul 27 februarie – 5 noiembrie 2022, când a fost ocupat de către ucraineni împreună cu orașul Kherson în urma contraofensivei de toamnă. De fiecare dată rușii au înregistrat importante pierderi în elicoptere, personal și muniții. Aici au murit și doi generali ruși. Totuși, după fiecare lovitură ucraineană, rușii au continuat să folosească aeroportul ca și bază, chiar dacă a fost lovit și distrus de peste douăzeci de ori, ceea ce este mai mult decât incompetență. Este prostie.
Adaptare și contraadaptare
În acest conflict, ucrainenii au fost primii care s-au adaptat și au improvizat, fapt care le-a asigurat un avantaj important în fața unui adversar net superior numeric și material. Au rezistat în prima fază, cea critică, a războiului, nu au cedat superioritatea aeriană, apoi au improvizat cu succes.
Dar problema cu improvizarea este că ea este de scurtă durată. În orice conflict sau război, de fiecare dată când cineva vine cu o improvizație, cu ceva nou, dacă nu câștigă un avantaj major cu această improvizație, un avantaj major care să îl facă să câștige războiul în scurt timp, adversarul vine rapid cu o contra-improvizație, în sensul că vine cu ceva care să anuleze avantajul câștigat inițial de către acesta. Și procesul se reia de la început.
Ca exemple din istorie, a apărut lancea, i s-a răspuns cu scutul, tunului i s-a răspuns cu blindajul, și multe altele. Prima dată tancurile au fost folosite în Bătălia de pe Somme în 15 septembrie 1916, deși au fost o surpriză pentru germani, aceștia s-au adaptat folosind artileria cu foc direct împotriva acestora, astfel că tancurile nu au câștigat războiul atunci, războiul s-a încheiat după mai bine de doi ani, la 11 noiembrie 1918. Un lucru este cert, războiul este un catalizator pentru descoperirile științifice, care primesc subvenții imense doar pentru a găsi aplicabilitatea lor în război. Așa a fost cu aviația, radarul, sonarul și multe altele. Dar, de fiecare dată când cineva descoperă ceva și aplică în război, fiindcă primele aplicații sunt în plan militar, inclusiv internetul, adversarul va căuta și va găsi ceva care să contracareze acest avantaj inițial înainte de a fi învins de acesta.
Ucrainenii au răspuns atacului rușilor cu dronele Bayraktar TB-2 care au provocat dezastru în prima fază a războiului. La 24 februarie 2022 ucrainenii aveau 18 astfel de drone cu care au distrus coloanele de blindate ce se îndreptau spre Kiev sau spre alte orașe din nord. Au primit și altele ulterior, dar rușii s-au adaptat și au contracarat cu mijloace de război electronic (Electronic Warfare sau EW). Ucrainenii s-au adaptat și au trecut apoi la lovirea rușilor cu drone qudrocoptere, de multe ori drone din comerț cărora li se atașa o grenadă sau un proiectil pe care îl lansau asupra adversarului. Au produs prăpăd în rândul rușilor și continuă să o facă și în prezent. Dar rușii au răspuns cu o îmbunătățire a mijloacelor de EW și intrând și ei cu dronele Lancet, de observație și lovire.
În timpul ofensivei ucrainene din 2023 rușii au folosit intensiv elicopterele Ka-52 pentru a ataca coloanele ucrainene ce înaintau spre punctele alese pentru străpungere. Ucrainenii nu aveau suficiente sisteme antiaeriene, precum nu aveau suficiente echipamente de deminare și altele necesare străpungerii unei linii defensive puternice la și linia Surovikin.Ei se bazau pentru protecția antiaeriană pe lansatoarele portabile de tipul MANPADS, dar acestea au o rază de acțiune de circa 2 km. Rușii își lansau rachetele din elicoptere de la peste 3 km, acuratețea loviturilor având de suferit, dar cu toate acestea au produs pierderi importante efortului ofensiv ucrainean. Ucrainenii au reușit să se adapteze abia după ce au primit sistemele franco-britanice Storm Shadow cu care au lovit direct baza aeriană rusă de la Berdiansk, locul de decolare al elicopterelor Ka-52 provocând distrugerea mai multor aparate. Atacurile cu Ka-52 au scăzut simțitor, dar a fost prea târziu pentru a influența în timp util efortul ofensiv ucrainean înainte de venirea toamnei.
La fel și în alte tactici, ucrainenii improvizează și se adaptează, dar rușii, în scurt timp se adaptează și ei la tacticile ucrainenilor venind cu contramăsuri. Astfel că avantajul adaptabilității este doar de scurtă durată, în toate domeniile.
Revenind la războiului aerian, ucrainenii au primit de la occidentali sisteme antiaeriene performante care i-au ajutat să își protejeze mai bine spațiul aerian, inclusiv orașele lovite de rachetele și dronele rusești, sisteme occidentale cum ar fi MIM-23 Hawks, NASAMS, IRIS-T, Eurosam SAMP/T sau Patriot PAC-3. Dar problema ucrainenilor este de altă natură. Pe lângă faptul că aceste sisteme sunt prea puține față de mărimea teritoriului ucrainean, chiar adăugând și propriile lor sisteme antiaeriene de moștenire sovietică, nu au cum să suplinească o problemă majoră. Respectiv, ce să aperi în primul rând, orașele sau frontul? Fiindcă aceste sisteme antiaeriene, având în vedere apetența rușilor de a lovi orașele și țintele civile, vor trebui împărțite pentru protejarea orașelor și pentru protejarea frontului, acolo unde militarii ucraineni se bat pentru apărarea țării. Așa că sunt prea puține pentru a apăra tot. Cum spunea Frederick cel Mare al Prusiei (1740-1786), cine apără totul nu apără nimic.
Ucrainenii nu pot renunța la protecția orașelor, vedem aici scopul cinic al rușilor, bombardează orașele pentru a-i lipsi pe ucraineni de protecția antiaeriană pe câmpul de luptă, dar nici să-și lase expuși militarii de pe front.
Așa că și ucrainenii se adaptează, adică pun exact aceeași problemă rușilor. Chiar dacă SUA și aliații nu au dorit să livreze ucrainenilor muniție cu rază lungă de acțiune care ar putea lovi teritoriul rusesc în adâncime, pentru a nu escalada (!) conflictul. Ce să mai escaladezi, mi se pare destul de escaladat și la ora actuală. Iar ideea că Putin ar putea reacționa mai dur dacă rachete occidentale vor lovi Rusia mi se pare desuetă, el oricum reacționează cât de dur poate la ora actuală, dar adevărul este că Rusia, ca toate dictaturile, nu recunoaște alt limbaj decât al forței. Astfel, ucrainenii lovesc obiective militare și economice rusești adânc în teritoriul Rusiei folosind drone și alte mijloace, silindu-i și pe ruși să îți păzească aceste obiective cu sisteme antiaeriene care vor lipsi de pe front. Vedem cum sunt lovite rafinării, depozite, baze militare nu numai în teritoriul ucrainean ocupat, ci și pe teritoriul rus, nu numai la Belgorod, dar și mai departe, până în vecinătatea Moscovei sau Sankt Petersburgului. Un aspect esențial, ucrainenii nu țintesc civilii, zone rezidențiale etc., deși au demonstrat că o pot face (și după logica ww2, ar fi îndreptățiți să o facă, din moment ce rușii au lovit fără cruțare astfel de obiective civile), lovesc doar obiectivele militare și economice, dar și sedii ale instituțiilor de forță. Chiar și acestea din urmă sunt lovite noaptea, evitând pe cât posibil pierderile în civili ruși.
Perspectivele lui 2024 în războiul aerian
Războiul din Ucraina în general, dar cel aerian în special, este un nou tip de război care seamănă și nu seamănă cu celelalte războaie de până acum. În multe privințe este asemănător cu altele, dar în unele este unic, un nou tip de război pentru care nimeni nu a fost pregătit, nici NATO și nici Rusia (vezi https://karadeniz-press.ro/razboiul-din-ucraina-spre-o-noua-rma/ ).
Suntem martorii unui proces continuu de adaptabilitate și contra adaptabilitate din partea ambelor părți, în care fiecare inovație adusă de una din părți este urmată de o reacție de contracarare a acestei inovații, practic un proces continuu, caracteristic fiecărui război în parte.
Important este ca o inovație pe câmpul de luptă, ca să devină crucială, sau un game-changer, trebuie să fie ori una revoluționară, ceea ce este cam greu, sau să fie imediat urmată de o ofensivă în care, folosind această nouă inovație, să distrugă capacitatea de luptă a inamicului în scurt timp, înainte ca acesta să apuce să se contraadapteze.
În situația actuală, vedem cum ucrainenii încearcă să modeleze câmpul de luptă al viitorului apropiat în perspectiva unor eventuale acțiuni ofensive decisive. Pentru aceasta aplică tactici neconvenționale inclusiv în războiul aerian.
Respectiv, mută în secret sistemele Patriot aproape de linia frontului, extinzându-le astfel raza de acțiune în adâncimea teritoriului controlat de ruși, identifică avioanele rusești ce se cred în siguranță în zbor deasupra sudului Ucrainei sau Crimeii, achiziționează țintele și lansează rachete contra lor, apoi revin rapid înapoi în adâncime înainte ca rușii să poată reacționa. Aceste tactici au dus la doborârea a 14 avioane rusești în 14 zile, un record negru pentru aviația rusă. Majoritatea celor doborâte sunt Su-34, dar a fost și un Beriev A-50. Acesta din urmă are o importanță majoră, fiind un avion de tipul AWACS, avion de avertizare timpurie, comandă, control și supraveghere a spațiului aerian, echivalentul americanului E-3 Sentry. Rușii aveau în inventar doar nouă astfel de aparate, dintre care trei au fost doborâte deja de ucraineni. Asta înseamnă că și-au pierdut capacitatea de a supraveghea aerian nonstop, 24 de ore din 24, spațiul aerian al câmpului de luptă ucrainean. Ce să mai vorbim de spațiul aerian pe restul frontierelor extinse ale Rusiei?
Scopul ucrainenilor este nu numai distrugerea avioanelor rusești, ci împingerea acestora cât mai departe de linia de front, fiindcă niciun avion rusesc nu se va mai aventura prea aproape de teama de a fi doborât. Iar decimarea flotei de A-50 are același scop și rezultat, scăderea și pierderea capacității de supraveghere din partea rușilor a frontului de luptă în perspectiva unor acțiuni ofensive ale ucrainenilor. Slăbirea capacității de supraveghere aeriană va duce la intensificarea lovirii țintelor din adâncime și extinderea acestei zone de lovire până în Crimeea. Practic o extindere în adâncime a superiorității aeriene ucrainene prin interzicerea accesului aviației rusești, pe principiul A2AD (Anti Acces Area Denial).
Dar și rușii se adaptează, și-au revenit din surpriză, am văzut că au lovit și avariat două sisteme Patriot, dar acest aspect este inevitabil când se presează pe acest avantaj al unei tactici inovative. Vom vedea dacă ucrainenii continuă cu această tactică sau vor improviza cu ceva nou, fiindcă balanța le este favorabilă, 14 avioane dintre care un A-50 contra două sisteme Patriot avariate, posibil recuperabile. Cred că vom asista la intensificarea acestor dueluri, urmate de lovituri de drone ucrainene tot mai în adâncime și tot mai precise.
Următorul pas, dar care va fi făcut doar la declanșarea unei ofensive terestre, va fi distrugerea podului Kerci, ucrainenii au demonstrat deja că au capacitatea să îl lovească. Dar îl vor distruge la momentul oportun, atunci când rușii vor avea mai multă nevoie de el, când ucrainenii vor ataca. După cum arată situația actuală, ucrainenii se pregătesc și modelează spațiul de luptă pentru ceva important, cel mai probabil o ofensivă majoră în 2024.
Iar faptul că americanii trimit un nou ajutor ocolind Congresul ce îl blochează, iar acest ajutor conține și rachete ATACMS cu rază mare de acțiune capabile să fie lansate din sistemele MLRS deja livrate (pe care americanii au tot ezitat să le trimită din motivele expuse mai sus) nu poate fi decât o veste bună pentru ucraineni.
Întrebarea majoră care persistă în analizele tuturor este dacă livrarea de avioane F-16 ucrainenilor în acest an va fi cu adevărat un game-changer care să încline decisiv balanța războiului.
Părerea mea, având în vedere cele discutate, este că da și nu. Adică F-16 pentru ucraineni poate fi un game-changer, sau ar putea să nu fie, intrând în capcana adaptabilității și contra adaptabilității.
Dacă vor veni în număr redus, ca și tancurile Leopard sau Abrams, ultimele în număr de 31 de bucăți, când armata SUA are mii în depozite, pot fi doar un avantaj de moment fără schimbări majore, ci doar punctuale, ale cursului războiului. La fel ca și tancurile în bătălia de pe Somme, au produs unele avantaje pe front, dar nu au încheiat războiul. Dacă vor veni în număr suficient, și aici depinde de mai mulți factori, cum vor fi utilizate și momentul în care vor fi utilizate, deoarece și acesta din urmă este esențial. Dacă vor intra în luptă doar pentru hărțuieli pe linia de front vor da timp rușilor să se adapteze și să improvizeze ca răspuns la tacticile F-16. Vor putea să adapteze și să pregătească un răspuns adecvat cu sistemele lor de apărare antiaaeriană, de exemplu, sau cu mijloace de EW care să scadă eficiența avioanelor F-16 pe câmpul de luptă.
Dar dacă vor fi suficiente și angajate decisiv și masiv, în momentul unei ofensive terestre majore, da, ar putea fi un game-changer. E vorba de aplicarea avantajului tehnologic la locul și momentul potrivit, cumularea efectului avantajului în timp scurt, fără a da șansa inamicului de a se putea adapta, lipsindu-l de resursa esențială, respectiv timpul. Practic cumularea efectului ofensivei cinetice cu avantajul tehnologic care crește șansa unui succes major care să ducă la ruperea frontului, nu neapărat la capitularea inamicului, ci la o schimbare strategică importantă. Atunci ar putea fi un game-changer.
Cert este că avioanele americane sau occidentale sunt superioare tehnologic celor rusești, este un aspect clar, chiar dacă rușii sau admiratorii acestora contestă ideea. Dar este logic și normal, concepția și proiectarea sunt rezultatul concurenței acerbe între două mari companii capitaliste, respectiv Boeing și Lokheed Martin, iar concurența generează inovație și progres, investiții majore în cercetare-dezvoltare care au ca rezultat produse de cea mai bună calitate, fiind vârful de lance în progresul tehnologic. Chiar și avioanele fabricate cu ani în urmă au loc pe platformele lor pentru adăugarea permanentă și upgradarea de noi tehnologii ca și senzori sau noi tipuri de armament, în asta constă modernizarea acestora. Mai este aspectul că cele americane sunt fabricate în mii de exemplare și exportate în toată lumea, pe când cele rusești doar în sute de bucăți, astfel că feedbackul și corectarea unor deficiențe este mult mai ușor pe partea celor americane. Spre exemplu, rușii au un singur portavion, Amiral Kuznețov, care este total depășit și a petrecut mai mult timp în reparații decât în serviciu operațional. Când este în croazieră este însoțit permanent de două remorchere în caz că i se întâmplă ceva. Singurele avioane rusești capabile să decoleze și să aterizeze de pe portavion sunt Suhoi-33, fabricate inițial în număr de vreo 40 de bucăți. La ora actuală mai sunt operaționale doar opt, restul sunt scoase din uz sau au fost canibalizate pentru piesele de schimb.
Problema tacticii de luptă, modul în care sunt angajate aceste avioane în confruntările directe, fiindcă una este să arunci un avion în confruntare directă cu un roi de avioane inamice, sau să angajezi la nivel de patrulă sau escadrilă. Dar aceste aspecte nu sunt de natura acestei analize.
Dar mai există un aspect esențial care trebuie luat în considerare, pe lângă avantajul tehnologic superior al avioanelor occidentale față de cele rusești și al tacticii de angajare în luptă. Problema piloților este cea mai importantă. Piloții occidentali sunt mult mai experimentați decât cei ruși, ei au de patru-cinci ori mai multe ore de zbor de antrenament decât cei ruși, ceea ce este esențial când se ajunge la angajamente pe timp de război. Diferența este enormă, să ne amintim de piloții români din ww2 care, deși inferiori numeric, au provocat mari daune inamicilor tocmai datorită experienței lor superioare. Piloți ca și Bâzu Cantacuzino, Alexandru Șerbănescu, Tudor Greceanu și alții au avut rezultate deosebite în luptele aeriene, ajungând să fie trecuți în clasamentele internaționale la un loc de cinste, tocmai datorită experienței lor în lupta aeriană, românii având un meritat loc între așii aviației, imediat după cei germani și britanici.
Dar, întrebarea este dacă piloții ucraineni, chiar antrenați în vest, inclusiv în România, reușesc să dobândească un număr suficient de ore de zbor, suficientă experiență, ca să poată manevra și lupta eficient pe F-16? În așa fel încât să învingă aviația rusă și să poată înclina decisiv balanța la momentul oportun? Poți să îi dai unui pilot neexperimentat cel mai bun avion din lume, dacă acesta nu poate sau nu știe să îl folosească la modul optim.
Fiindcă aceasta este una din întrebările de al cărei răspuns depinde cum va evolua războiul aerian în 2024, dar și războiul în general. Cine are răspuns la această întrebare va putea prezice cu un grad destul de mare de acuratețe ce va fi în 2024 pe frontul din Ucraina.
După ce asediul Avdiivkăi s-a încheiat, consider că ar fi necesară o trecere în revistă a considerentelor tactice din anul trecut cu perspective pentru anul acesta, pentru a ne putea face o impresie asupra genului viitoarelor confruntări pentru 2024 pe frontul ucrainean. Chiar dacă informațiile sunt încă incomplete, cred că sunt suficiente pentru a ne face o idee generală, urmând ca viitorul să o confirme sau să o infirme. Referitor la perspectivele de natură strategică, acestea le-am abordat în analizele precedente (vezi https://karadeniz-press.ro/perspective-rusesti-asupra-razboiului-in-2024/ și https://karadeniz-press.ro/perspective-ucrainene-asupra-razboiului-in-2024/ ), așa că acum ne vom concentra pe cele tactice, respectiv confruntările militare pe linia de front și pe scurt din spatele acesteia.
Mă voi referi la cele din anul trecut și anul acesta, pentru a ne putea face o idee cum ar putea să evolueze în viitorul apropiat, respectiv anul acesta.
Soledar
Bătălia pentru Soledar este prea puțin cunoscută deoarece s-a desfășurat concomitent și în paralel cu cea pentru Bakhmut, care a atras atenția și interesul general. Soledar este un orășel cu o populație de circa 11000 de locuitori înainte de război, cu o mină de sare și o fabrică de ghips, ceea ce îi dădea o oarecare importanță tactică prin posibilitatea depozitării de armament și muniție în interiorul minei. Mai era și posibilitatea ca ramificația de tuneluri vechi să răzbată dincolo de liniile ucrainene de apărare. Dar, cel mai important, Soledar se afla la 15 kilometri nord de Bakhmut, de aceea era important pentru efortul rușilor de a cuceri Bakhmut, și tot de aceea bătălia pentru Soledar se confundă de multe ori cu cea pentru Bakhmut. De aceea Soledar este important, chiar esențial pentru cucerirea de către ruși a Bakhmutului, pe lângă faptul că Bakhmutul ar fi putut fi atacat și dinspre nord prin căderea Soledarului, cucerirea acestui orășel apropia forțele ruse de șoseaua M03 ce leagă Bakhmut de Sloviansk, una dintre cele mai importante rute de aprovizionare.
Bombardarea Soledar, la fel ca și a Bakhmut și a altor localități învecinate a început din mai, dar asaltul principal a început la 1 august 2022. Inițial, rușii au atacat cu blindate, atacuri respinse cu grele pierderi de către unitățile antitanc ucrainene. Chiar dacă uneori au avansat precaut, căutând să se acopere, blindatele rusești nu au obținut câștiguri teritoriale importante, sfârșind prin a fi distruse de lansatoarele individuale antitanc.
Între timp începe ofensiva ucraineană în Kherson (30 august 2022) urmată de ofensiva surpriză din Kharkov (7 septembrie 2022), fapt care îi face pe ruși să oprească pe moment asaltul de pe frontul Bakhmut – Soledar, dar apoi o reiau cu mai multă îndârjire pentru a ușura presiunea celor două ofensive ucrainene, dar eșuează de fiecare dată cu pierderi importante pentru atacatori. În perioada octombrie – decembrie bate pasul pe loc, pentru a fi reluată puternic la sfârșitul lui decembrie.
De data aceasta rușii au schimbat tactica la Soledar, renunțând la atacurile cu blindate sau la valurile umane, axându-se pe infiltrarea de grupe mici, între 3 și 15 oameni, maxim până la nivel pluton (30 de oameni), mai ales în zona urbană unde luptele de stradă, casă cu casă, sunt caracteristica principală. Aceștia sunt ușor înarmați, duc cu ei doar câteva mortiere de 82 mm și armament antitanc. Aceasta a fost o schimbare majoră de tactică a rușilor în ultima fază a bătăliei de la Soledar, dovadă că s-au adaptat la realitățile noului câmp de luptă. Oarecum ciudat, având în vedere că până la Avdiivka pare că au uitat totul.
S-a mai putut observa faptul că rușii nu mai atacă frontal, ci caută flancurile pozițiilor întărite ucrainene, descoperite în prealabil prin atacurile în valuri cu trupe de sacrificiu. Astfel, caută punctele de joncțiune între unități sau puncte de rezistență. De asemenea, atacă simultan mai multe puncte din mai multe direcții, folosindu-se de acoperirea perdelelor forestiere sau ravenelor din teren, precum și al clădirilor din zonele urbane, cu scopul de a dispersa focul apărătorilor ucraineni. Caută să se infiltreze între punctele de rezistență ucrainene și să execute foc de acolo, inducând ideea că o poziția defensivă a căzut și să-i facă pe apărătorii punctelor adiacente să se replieze părăsindu-și pozițiile de rezistență, sau să îi facă să tragă asupra vecinilor provocând victime prin friendly-fire.
La Soledar rușii au folosit intensiv lansatorul de grenade de 30 mm AGS-17, dovedit ca fiind de mare ajutor unităților ce se infiltrau și atacau pozițiile ucrainene, bănuite de a fi provocat aproape jumătate din pierderile apărătorilor din orașul Soledar. Rușii foloseau un proces de avans folosind aceste arme de la mică distanță. Prima grupă avea între cinci și șapte astfel de unități AGS-17 și o unitate ce opera o dronă de recunoaștere, care identifica coordonatele apărătorilor ucraineni și le transmitea acestei prime grupe care deschidea focul pe aceste coordonate. Coordonatele erau preluate de a doua grupă ce deschidea focul în timp ce prima reîncărca asigurând un foc continuu și dens. Această tactică care s-a dovedit de folos rușilor în ultima fază a bătăliei pentru Soledar a fost folosită preponderent de către unitățile Wagner.
Soledar a fost total cucerit de către ruși la 17 ianuarie 2023, facilitându-le acestora ofensiva asupra Bakhmutului, prin ocuparea părții nordice (o încercuire parțială) și amenințarea asupra liniei de comunicații M03 cu Sloviansk. Cu toate acestea rușii au reușit cucerirea Bakhmut abia patru luni mai târziu, la sfârșitul lunii mai 2023, cu prețul unor pierderi enorme.
Bakhmut
Această bătălie a fost mult mediatizată și urmărită, așa că nu voi insista mult asupra ei, ci doar asupra chestiunilor tactice. Deși Bakhmutul a fost scena unor bătălii grele încă din 2014, ne referim la bătălia pentru Bakhmut când vorbim de ultima fază, cea mai cumplită, respectiv din august 2022 până în mai 2023, căderea orașului, deși nu se mai poate numi oraș sau așezare umană, fiind total nivelat și distrus de artilerie, la fel ca și Soledar, Marinka, Avdiivka sau alte orașe aflate în calea rușilor.
Ca și la Soledar, atacul principal a început în august 2022, dar Bakhmutul fiind un front mai larg, rușii au ales tactica atacurilor susținute și în valuri de tancuri și blindate intercalate cu valuri de infanterie. Ucrainenii au răspuns printr-o apărare avansată și activă, organizând grupe de asalt care să respingă și să contraatace avansurile rusești, prinzându-le pe picior greșit înainte de a ajunge destul de aproape de pozițiile defensive ucrainene, deci înainte de a fi desfășurate pentru atacul propriu-zis.
Am să descriu pe scurt un astfel de angajament:
Anihilarea unui grup de atac din Regimentul 11 Infanterie Motorizată Gardă ”Vostok” din cadrul Miliției Populare Donetsk (DPR) la 15 ianuarie 2023, când au încercat să ocupe satul Vodyane (lângă Bakhmut) cu scopul de a tăia liniile de aprovizionare ucrainene. Infanteria din Batalionul Sloviansk (milițiile DPR) a început să asalteze partea de nord a satului. Pentru a trece răul înghețat peste barajul distrus au dispus un pod mobil de asalt MTU-72, dar care a fost distrus de ucraineni în ziua anterioară. În sprijinul infanteriei au trimis 8-9 transportoare BMP-1 din Regimentul Vostok. Când blindatele s-au apropiat de intersecția drumului districtual Donetsk cu șoseaua Vodyane au fost reperate de dronele de recunoaștere ucrainene. Primul BMP-1 a fost distrus de artilerie, celelalte au traversat un câmp și au încercat să se apropie de liziera unei păduri, aici au fost angajate de ucraineni cu artilerie și explozibil lansat de drone. Comandantul rus a fost rănit și declară că pozițiile antitanc ucrainene au fost bine pregătite, 70% din oamenii săi fiind uciși, restul majoritatea răniți, unii nici nu au apucat să debarce din transportoare. În timp ce transportoarele rusești erau anihilate, două tancuri T-72B au venit în ajutor pe același traseu. Primul a fost distrus de un lansator individual Stugna-P de către infanteria ucraineană, al doilea ceva mai departe de un proiectil în compartimentul motor. Între timp, o altă coloană de BMP-uri rusești venea dinspre Opynty spre nordul Vodyane, probabil în intenția de a-și debarca infanteria cât mai aproape, fără să știe că podul mobil de asalt fusese distrus în ziua precedentă. Primul BMP a fost distrus chiar lângă epava podului de asalt, restul și-au continuat drumul. Trei BMP-ului s-au oprit pe marginea terasamentului, unul a fost distrus și celelalte două avariate. Astfel, rușii au renunțat pe moment la atacul asupra Vodyane, având următoarele pierderi confirmate: 1 MTU-72 pod mobil de asalt distrus pe 14 ianuarie, 12 BMP, 2 tancuri T-72B și cel puțin 50 de morți și răniți.
Ulterior, pe măsură ce rușii pierd mai multe blindate la Bakhmut, locul asaltului cu tancuri și transportoare blindate va fi luat de atacuri în masă de infanterie, valurile umane devenite caracteristice pentru asalturile rușilor asupra pozițiilor întărite, de la Bakhmut până la Avdiivka. Aici, la Bakhmut, elementul Wagner a căpătat preponderență și primplanul, cucerirea orașului devenind o obsesie pentru ruși, dar și pentru Prigojin, care dorea în acest mod să-și dovedească valoarea și loialitatea față de Putin în dauna lui Shoigu și Gherasimov. Risipa de vieți omenești rusești a fost enormă, dar trebuie să ținem cont de faptul că în prima fază Wagner au avut posibilitatea să recruteze din închisori. Nu este prima dată, acest sistem a fost folosit de către ruși și în conflictul din Transnistria în 1992 și în multe altele.
Date oficiale rusești ne permit să estimăm destul de bine numărul de condamnați recrutați de către Wagner și armata rusă. Astfel, în ianuarie 2022, înainte de începerea războiului, existau 420000 de deținuți în închisorile din Rusia, în octombrie 2023 mai erau 254000. Având în vedere că numărul condamnaților este în principiu constant, asta înseamnă vreo 150000 de condamnați recrutați. Trebuie menționat că Prigojin a apucat să recruteze pentru Wagner vreo 50000, după care i s-a interzis accesul în închisori, dar recrutările au continuat de către ministerul apărării, care mai ia 100000 de deținuți, majoritatea în unități Storm-Z.
Astfel, Wagner avea suficientă carne de tun pentru a continua atacurile sinucigașe doar cu scopul de a epuiza apărarea ucraineană prin atacuri constante, indiferent de pierderi. Astfel de atacuri erau în număr de 10-15 pe zi, după un anumit tipic. În primul val erau trimise grupe de sacrificiu, de obicei din deținuții dispensabili, doar cu scopul de a atrage focul ucrainenilor și a descoperi punctele lor de rezistență. Apoi rușii bombardau aceste puncte, după care urma un alt val, care de asemenea era decimat. Din nou bombardament de artilerie și abia ulterior, prin valul 5 sau 6 erau trimiși cei experimentați care între timp identificaseră punctele tari ucrainene rămase și se strecurau spre ele pentru a le elimina. Dacă eșuau, procesul se relua cu valurile de sacrificiu. Ucrainenii s-au adaptat și ei, deschizând focul asupra valului de sacrificiu din poziții adiacente, nu din cele întărite, apoi cele adiacente erau părăsite în timp ce artileria rusă lovea în gol. Astfel își camuflau pozițiile de rezistență pentru mai mult timp.
Dar aceste atacuri repetate în ciuda pierderilor enorme, inferioritatea în artilerie a ucrainenilor și lipsa unor rezerve suficiente a făcut ca unele poziții să fie pierdute și treptat rușii să câștige teren călcând, la propriu, peste cadavrele propriilor camarazi. În final, Bakhmut a căzut cu costuri enorme, în medie de 6 la 1, raport care nu a fost depășit decât la Avdiivka. S-a putut observa că raportul este mai mare pe măsură ce rușii se apropie de oraș, în zona rurală, dar mai mic în cazul luptelor de stradă, deși practic orașul a fost nivelat ca și Soledarul.
Vuhledar
Caracteristica acestui oraș aflat încă în stăpânirea ucrainenilor este faptul că se află pe o poziție dominantă înconjurată de o zonă descoperită, pe care ucrainenii au minat-o în prealabil și au avut timp suficient pentru a-și crea poziții defensive puternice. Vuhledar va fi cunoscut ca și cimitirul infanteriei marine rusești, la fel cum Bakhmut este cunoscut ca și cimitirul Wagner, deoarece efortul principal din partea rușilor a fost condus de Brigăzile 40 și 155 Infanterie Marină rusă, cărora li s-au alăturat Brigăzile 3 și 72 de Infanterie Motorizată plus unități din milițiile DPR. Tactica folosită era atacul cu unități mecanizate dispuse în formă de romb, cu legături radio între ele. Dronele de recunoaștere sunt disponibile la nivel de pluton. Fiecare localitate, stradă sau punct de reper avea o altă denumire decât cea de pe hărțile ucrainene pentru a induce confuzie în rândul apărătorilor în cazul în care convorbirile radio erau interceptate.
Această tactică pare să fi fost copiată de la Wehrmachtul german din al doilea război mondial, dar rușii au aplicat-o prost. Asta deși în regulamentul de luptă din 1944 Gefechtsausbildung der Panzergrenadiere se specifică foarte clar că decizia pe câmpul de luptă în momentul în care unitatea de blindate intră sub foc puternic inamic aparține în totalitate comandantului unității din teren. Acesta decide în fracțiuni de secundă dacă trebuie să răspundă cu foc sau să se deplaseze pe o poziție mai adăpostită, să debarce infanteria din transportoare care să ia parte la luptă ca sprijin pentru blindate sau să nu o facă, ci să se deplaseze rapid la adăpost.
Dar în armata sovietică / rusă comandamentul superior nu are încredere în comandanții din teren, ei sunt instruiți și văzuți ca și simpli executanți. Dacă i se ordonă să ducă transportoarele până la 300 metri de linia defensivă ucraineană, atunci acesta o va face indiferent dacă intră în câmp minat sau în kill-zone-ul artileriei inamice. În caz că nu o face și are inițiative personale, poate fi trimis la curtea marțială, dacă supraviețuiește.
Așa se explică ceea ce am văzut de multe ori la Vuhledar, tancuri și transportoare blindate intrând în câmp minat și sărind în aer unul după altul, sau prinse în tirurile artileriei și sărind în aer tot așa, dar avansând fără să strice formația. Nu am văzut ca în acele momente să debarce infanteria din transportoare, ci avansau și săreau în aer împreună cu ei.
Astfel, pierderile rușilor la Vuhledar au fost îngrozitoare, brigăzile de infanterie marină fiind nevoite să fie completate de două ori. Iar prin asta s-a degradat serios statutul de unitate de elită pentru infanteria marină, având în vedere că aceste completări au fost efectuate cu recruți fără experiență, proces generalizat în armata rusă, în care mobilizații sunt încadrați în unități și trimiși pe front fără vreo minimă pregătire prealabilă.
Contraofensiva ucraineană de vară (iunie – octombrie 2023)
Aceasta a început mai târziu decât se preconiza din cauza întârzierilor materialului militar occidental, a fost de la început prejudiciată prin aruncarea în aer de către ruși a barajului de la Nova Khakovka, așa că a avut auspicii nu prea favorabile de la bun început, în schimb, existau foarte multe așteptări de la această ofensivă.
Fără îndoială ucrainenii au tras învățăminte din aceste trei ofensive rusești (Soledar, Bakhmut și Vuhledar) plus din altele de mai mică amploare și intensitate (Marinka, Kupyansk etc.). Au fost studiate cu atenție tehnicile și tacticile de asalt ale rușilor, extras ce e bun și ce e rău pentru asaltul ucrainean, în ideea de a aplica ce este favorabil și a evita ce nu le-a ieșit bine.
Ucrainenii au început ofensiva în Zaporoje pe trei direcții (ulterior au redus la una, spre Robotyne – Tokmak, cea care a progresat cel mai mult), și au început cu asalt de tancuri și blindate contra unor poziții fortificate. Cam același lucru ca și rușii la Bakhmut și Vuhledar, mai ales la Vuhledar, unde pozițiile apărării erau mai bine pregătite. Dar în Zaporoje linia Surovikin era mult mai puternică ca și apărarea ucraineană la Vuhledar, consta din mai multe linii defensive succesive puternice, formate din câmpuri minate, dinți de tigru, șanțuri antitanc și poziții fortificate ale infanteriei.
Cum spuneam, în primele zile ale ofensivei, ucrainenii au testat atacurile cu blindate, au înregistrat pierderi în oameni și tehnică de luptă și au renunțat, schimbând tactica cu atacuri pe grupe de infanterie infiltrate, tancurile și transportoarele având doar rol de sprijin. Ceva asemănător cu ce au încercat rușii în ultima parte a atacului de la Soledar, după cum descriam mai sus. O tactică mai puțin costisitoare în vieți ucrainene, dar mare consumatoare de timp.
Există o mare diferență între abordarea rusă / sovietică, despre care vorbeam mai sus, și cea NATO, adoptată și de ucraineni. În abordarea și doctrina rusă, comandantul din teren este doar simplu executant, nu i se cultivă spiritul de inițiativă, el trebuie doar să ducă la îndeplinire ordinul, adică să execute misiunea exact cum i se trasează. În armatele occidentale comandantului din teren i se precizează misiunea și obiectivele, el alegând mijloacele și modul în care le va duce la îndeplinire.
Spre exemplu, unui comandant rus i se spune să cucerească o poziție și cum să o facă, respectiv să avanseze cu transportoarele blindate până la 300 de metri de poziție, unde infanteria va debarca și va ataca în lanț de trăgători sprijiniți de focul mitralierelor de pe transportoare și al artileriei din spate. Într-o unitate NATO i se spune comandantului să ocupe poziția, el decide cum o va face. Dacă se apropie cu transportoarele și intră într-un câmp de mine antitanc, acesta poate decide să debarce infanteria și să continue cu ea pe jos etc., nu să continue cu încăpățânare prin câmpul de mine cu transportoarele fiindcă așa e ordinul (cum au făcut-o rușii de multe ori, inclusiv la Vuhledar).
Desigur că a doua soluție, cea NATO (copiată și de ucraineni), este mai bună, de aceea armatele alianței își antrenează militarii să fie lideri, nu simpli executanți, și le dezvoltă spiritul de inițiativă. Această abordare este superioară din mai multe motive, unul că lasă inițiativa comandantului din teren care va ști să profite de o oportunitate în momentul în care aceasta apare, putând obține câștiguri suplimentare față de misiunea inițială dacă i se ivește ocazia, al doilea că ia decizii responsabile pe loc, scutind timp care în focul luptei poate fi diferența dintre viață și moarte. De exemplu, comandantul rus care nimerește cu transportoarele într-un câmp de mine înainte de a ajunge la 300 de metri să lase infanteria, va trebui să ceară aprobare de la superiori să debarce infanteria mai devreme. Până îi vine răspunsul și el așteaptă cu unitatea sub foc, s-ar putea ca pierderile sale să devină exagerat de mari. Cam așa s-a întâmplat la Vuhledar și în alte părți.
Datorită acestui mod de conducere am asistat la o schimbare de tactică în contraofensiva ucraineană și s-a ajuns la un raport de pierderi de 3 la 1 în favoarea ucrainenilor (3 ruși scoși din luptă pentru fiecare ucrainean), deși de obicei raportul este invers în defavoarea celui care atacă. Desigur, cele mai mari pierderi le-au avut rușii în contraatacurile date pentru a recupera fiecare poziție pierdută, deoarece și aceste atacuri erau date tot ca și la Bakhmut, în valuri umane, iar cu tehnica blindată de multe ori prin propriile câmpuri de mine.
După cum spuneam, această tactică ucraineană este mai sigură și mai puțin consumatoare de resurse umane, dar este destul de înceată. Când a venit toamna și vremea a devenit nefavorabilă unor ofensive de amploare, ucrainenii aveau două posibilități. Trecuseră de Robotynie și mai aveau 15 km până la Tokmak. Ori forțau cu atacuri masive (ca și rușii la Bakhmut) cu blindate și artilerie, având atunci pierderi comparabile cu aceștia, ori se opreau pentru a lupta în altă zi. Ucrainenii au decis a doua variantă, pentru ei este important să-și conserve forța de luptă, spre deosebire de ruși, care au dovedit că nu pun preț pe viețile propriilor soldați, important este îndeplinirea obiectivului.
Avdiivka
Atacul rusesc de la Avdiivka a fost răspunsul imediat al rușilor la oprirea contraofensivei de vară ucrainene în octombrie 2023. Acest oraș suburbie a Donetskului, capitala regiunii Donetsk din Donbass a fost teatru de bătălie din 2014, fiind în prima linie a confruntării ruso-ucrainene. Luptele s-au intensificat odată cu invazia rusă din 2022, dar au ajuns la paroxism după octombrie 2023.
Stilul de a ataca al rușilor este identic cu precedentele mai sus menționate, dar avantajul lor este faptul că Avdiivka constituia un intrând adânc în dispozitivul rusesc, astfel că beneficiau de oportunitatea de a presa umerii intrândului, la nord și la sud. Treptat, cu prețul unor pierderi enorme, reușesc să avanseze amenințând cu tăierea liniilor de aprovizionare ucrainene și să prindă în încercuire efectivele din orașul propriu-zis. Ori, până acum, niciuna din părți nu a reușit încercuirea unor efective majore ale adversarului, poate cu excepția ucrainenilor în ofensiva surpriză de la sud-est de Harkov. Dar stăpânirea acestor umeri a avut un efect similar ca și cucerirea Soledarului asupra Bakhmutului, faptul că ofensiva rusă putea presa de pe mai multe direcții.
Ucrainenii au decis să evacueze Avdiivka în februarie 2024, lăsând-o în mâna rușilor, care au înregistrat aici cele mai mari pierderi într-o bătălie, mai mari ca și cele din Bakhmut. Raportul se cifrează undeva la 10 la 1, rușii înregistrând circa 17000 de morți și 30000 de răniți, plus sute de tancuri și transportoare blindate, piese de artilerie etc. Vă amintiți faptul că în cazul bătăliei pentru Bakhmut, raportul pierderilor a început să descrească pe măsură ce luptele au ajuns în zona urbană, chiar așa distrusă cum era. La fel, rușii pătrunzând în periferiile Avdiivkăi, pierderile ucrainenilor în raport cu cele ale rușilor au început să crească, acesta fiind un alt motiv pentru care au decis evacuarea.
Rușii au obținut victoria, dar cu costuri enorme, dar posibilitatea ca aceasta să aibă repercusiuni majore asupra frontului în general este redusă. S-a văzut și la Bakhmut sau Marinka, ucrainenii au pregătit din timp, pe măsură ce ofensiva inamică progresa, noi poziții defensive puternice imediat în spate. La fel cum au procedat rușii în cursul contraofensivei ucrainene de vară, când ucrainenii au trecut de Robotynie spre Tokmak, rușii au construit noi linii defensive în spatele Tokmakului, completând și întărind așa zisa linie Surovikin.
Concluzii
Cinic vorbind, ucrainenii au nevoie de cât mai multe astfel de bătălii ca și Bakhmut sau Avdiivka pentru a măcina forțele ruse și tehnica lor militară, în genul acesta de război de uzură este important ca adversarul să piardă mai mult decât poate produce sau aduce.
Pierderile imense ale rușilor îi vor împiedica pe aceștia să poată organiza în viitorul apropiat o nouă ofensivă majoră, ei având nevoie de a-și regrupa și odihni trupele. Iar ucrainenii au și ei nevoie de un respiro pentru a rezolva sau a se rezolva unele probleme.
Pe lângă faptul că ucrainenii trebuie să distrugă mai mult decât aduc rușii, ei trebuie să aducă sau să producă mai mult decât pierd în conflictul cu rușii. Pentru asta trebuie să se rezolve trei chestiuni esențiale, deblocarea ajutorului american, adaptarea ajutorului european și chestiunea mobilizării de noi resurse umane ucrainene.
Despre ajutorul american s-a tot vorbit, nu o să insist,vom vedea cum se va rezolva chestiunea în senatul american, dar și europenii trebuie să devină mai pragmatici. Au promis un milion de obuze de artilerie și au livrat până acum 525000, în timp ce rușii numai de la Coreea de Nord a primit între un milion și două milioane, asta în afară de producția proprie. Europenii se încăpățânează să livreze doar din producția proprie, ceea ce nu este suficient, atunci ori se trece la producția de război, ori se acceptă și obuze din import, de exemplu Coreea de Sud și alte state non-UE având stocuri suficiente pentru a echilibra situația care acum este net favorabilă Rusiei. Spre exemplu, raportul în obuze de artilerie trase în timpul bătăliei de la Avdiivka a fost inițial de 5 la 1 pentru ruși, ajungând spre final la 10 la 1.
Dar ceea ce ucrainenii trebuie să facă ei înșiși este chestiunea rezervelor, au nevoie de noi trupe în rezervă pentru a putea roti cu ușurință efectivele aflate pe front, dar și pentru a întări cu ușurință sectoare amenințate și să poată deveni ei înșiși o amenințare serioasă la adresa rușilor în vederea unor ofensive viitoare. Deoarece un război nu se câștigă doar în apărare, aici îți uzezi adversarul, dar trebuie să fii capabil să îl lovești decisiv când este slăbit și uzat. La asta se referea și generalul Valeri Zalujnîi în eseul său (vezi https://karadeniz-press.ro/generalul-valery-zaluzhny-comandantul-armatei-ucrainene-despre-situatia-frontului/).
