Localizarea geografică, dar și structura politică, îi conferă Turciei, aflată sub conducerea lui Recep Tayyip Erdoğan încă din 2003, un statut unic în ceea ce privește actuala structură a sistemului internațional. Disponibilitatea de a colabora cu toți actorii din configurația geopolitică contemporană, inclusiv cu cei din tabere adverse, transformă Ankara într-un element impredictibil, fapt care va complica și mai mult îndeplinirea obiectivelor Comunității Euro-Atlantice în zonele în care Turcia are o agendă proprie de îndeplinit. Una dintre regiunile în această situație este bazinul Mării Negre.

Ambițiile militare și economice, dar și nevoia stringentă de resurse energetice, influențează semnificativ modul în care Republica Türkiye (denumire recunoscută oficial de ONU din 2022) își gestionează acțiunile de politică externă. Turcia a fost mai receptivă la direcțiile sugerate de UE și SUA în ultimele decenii din prisma faptului că modelul său de dezvoltare a depins în mare măsură de infuzii de capital extern și de importuri de tehnologie militară modernă. Pe partea de energie, Rusia încă joacă un rol vital pentru aprovizionarea statului turc. Se ridică întrebarea cu privire la modul în care se va modifica comportamentul Turciei în momentul în care pârghiile externe de natură economică, tehnico-militară și energetică nu vor mai fi.

Strategia Turciei pe termen lung urmărește clar această direcție, iar Marea Neagră ocupă un rol prioritar în această schemă. În ultimele patru secole, zona Mării Negre a fost predominant modelată de un singur proces geopolitic: rivalitatea ruso-turcă. Imperiul Rus, respectiv cel Otoman, au dedicat importante cantități de resurse pentru a-și putea impune hegemonia în regiune, în ciuda faptului că situațiile lor interne erau extrem de precare. Celor două imperii li s-au alăturat de mult ori alte state cu interese mai degrabă indirecte în regiune.
Încheierea Războiului din Crimeea, în care otomanii au fost sprijiniți de francezi și britanici, a reprezentat o lovitură cruntă pentru interesele rusești. Pierzând orice formă de control asupra principatelor românești și dreptul de a deține nave de război în Marea Neagră, societatea rusă a avut nevoie de mulți ani pentru a se recupera. Conflictul a reprezentat o lecție dură și pentru otomani, care, fără ajutorul extern primit, ar fi putut suferi consecințe politice mult mai grave în cazul unei înfrângeri.

Revenind în secolul al XXI-lea, rivalitatea din regiunea Marea Neagră nu s-a schimbat semnificativ, dar poziția actorilor implicați și impactul acțiunilor lor s-a modificat dramatic. Federația Rusă, stabilizată politic după destrămarea URSS, a încercat constant să-și extindă influența la nivel global, utilizând mijloace economice, politice și militare. Prin participarea la conflictele din Orientul Mijlociu și Africa, Moscova a încercat să impună facțiuni aliate în poziții de conducere în diferite state. În același timp, au fost testate echipamente și tehnici militare noi, cu scopul de a permite trupelor ruse să acumuleze experiență practică. Invadarea Georgiei din 2008 a fost primul semnal de alarmă pentru tabăra occidentală, dar aceasta nu a oferit un răspuns pe măsură agresorului rus.
În 2014, Rusia și-a manifestat clar viziunea revizionistă asupra sistemului internațional prin anexarea peninsulei Crimeea, teritoriu de drept ucrainean. Reacția statelor occidentale a fost mai accentuată decât în cazul Georgiei, dar la nivel macro semnalul a fost că și de această dată agresivitatea Rusiei va fi tolerată, având în vedere că s-a manifestat tot în ,, zona tradițională’’ de influență sovietică. A contat și dependența Europei de gazul rusesc ieftin. O schimbare radicală de atitudine a comunității Euro-Atlantice la adresa Rusiei apare la începutul anului 2022. Invadarea Ucrainei a reprezentat o linie roșie, iar o serie de măsuri severe au fost luate pentru a sancționa economic și politic statul rus.

În prezent, capacitățile armatei ruse se erodează accelerat sub tirul constant de arme occidentale furnizate în cantități masive trupelor Kievului. Concomitent, aeroporturile și porturile aflate sub controlul Moscovei sunt sub amenințarea permanentă a dronelor ucrainene, iar această abordare nouă de a purta războaie dă serios de gândit celor care se ocupă cu elaborarea doctrinelor și strategiilor militare de pe întregul glob. Situația actuală a Turciei este fundamental diferită față de cea a rușilor.
Statutul său de membru NATO, structura demografică, dar și legăturile economice cu Uniunea Europeană și statele din ,,Sudul Global”, îi oferă Ankarei o poziție privilegiată în actualul sistem politic internațional. Acest statut îi permite Turciei să își extindă influența la nivel global, atât prin intermediul unor acțiuni de tip hard power, cât și prin elemente de soft power.

Această abordare a politicii externe a fost numită de către experți ca ,,neotomanism”, o abordare pusă în practică cu speranța că relevanța statului turc va reveni la apogeul din epoca imperială. Scopul acestei lucrări este de a urmări modul în care Turcia sub conducerea lui Erdoğan se raportează la actualul sistem internațional și efectele pe care această abordare le poate genera în zona Mării Negre, în contextul în care Rusia își poate pierde statutul de actor regional dominant în situația unei înfrângeri în fața Kievului.

În cazul materializării acestui scenariu, alt actor va trebui sa preia rolul de protagonist în regiune, ocupând vidul de putere creat. Probabilitatea ca Ucraina să urmărească acest obiectiv este minimă deoarece nu deține o flotă semnificativă, capabilitate care se construiește într-un interval lung de timp și necesită finanțări consistente, iar fondurile disponibile după război vor fi probabil redirecționate spre reconstrucția țării.
Prin urmare, răbdarea strategică de care a dat dovada Ankara s-ar putea sa fie extrem de roditoare, dar în același timp va putea genera o serie de implicații negative pentru interesele Comunității Euro-Atlantice. Declarația fostului prim-ministru britanic Palmerston este emblematică pentru aceasta situație ,, Nu avem aliați eterni și nici dușmani perpetui. Interesele noastre sunt eterne și perpetue și este datoria noastră să le urmărim’’.
În ciuda aspirațiilor Euro-Atlantice, Turcia reprezintă un actor extrem de capricios, dispus la colaborări imorale, ale cărui acțiuni vor avea urmări din ce în ce mai puternice pentru vecinătatea estică a Europei și nu numai. Spre deosebire de Rusia, Turcia și-a consolidat sectorul militar printr-o dezvoltare industrială accelerată cu ajutorul unor entități private, în care cercetarea a fost sprijinită masiv, aspectul cel mai important fiind limitarea corupției la cote minime. Eforturile de dezvoltare din ultimii 20 de ani ai industriei de armament turcești reprezintă un factor important în ceea ce privește modul în care Ankara își consolidează diferite parteneriate politice cu statele poziționate geografic în zonele de interes.

Renumele echipamentelor militare turcești nu ar fi fost cel din prezent dacă nu ar fi fost testate în condiții de conflict reale. Utilizate de mai mulți ani împotriva insurgenților din Africa și Orientul Mijlociu, dronele turcești au devenit cu adevărat faimoase în timpul conflictului din Nagorno Karabakh din 2020. Spre deosebire de folosirea dronelor împotriva unor trupe care nu dețineau mijloace de luptă antiaeriană, de această dată situația era extrem de diferită. Armenia deținea un număr semnificativ de sisteme antiaeriene de origine sovietică, dar acestea nu au putut face față atacurilor coordonate ale dronelor Bayraktar TB2. Aceste drone au avut un impact major și în primele luni ale conflictului din Ucraina, când încă apărarea antiaeriană rusă și sistemele de război electronic nu erau poziționate într-o structură defensivă corespunzătoare. Cea mai mare recunoaștere pentru industria de drone din Turcia o reprezintă contractul record de 3 miliarde de dolari pentru livrarea unui număr nespecificat de drone Arabiei Saudite.

În prezent, dronele Bayraktar se regăsesc în arsenalul a 23 de forțe armate, fiind semnate contracte pentru încă cinci noi utilizatori6 dintre care și România. Turcia deține o flotă extrem de puternică, având în serviciu activ peste 300 de astfel de drone. Următoarele produse de export pe care se va concentra industria turcă vor fi o serie de drone mai mari, cu o capacitate de armament mai ridicată și evident cu o marjă a profitabilității mult mai bune. Pe lângă dronele Akinci care deja au început să fie exportate, compania Baykar lucrează în prezent la un proiect extrem de ambițios care va afecta fundamental actuala piață globală de armament. Drona Kizilelma își propune să poată prelua din atribuțiile avioanelor de generația a 5-a, fiind o aeronavă cu caracteristici stealth.
Strategia de dezvoltare industrială a Turciei pe termen lung, bazată preponderent pe autosuficiență, s-a dovedit vizionară nu doar în cazul dronelor aeriene, ci și în cazul vehiculelor maritime autonome. Ucraina a reușit să scoată din luptă nave rusești în valoare de sute de milioane de dolari cu sprijinul unor cohorte de drone maritime kamikaze care probabil valorează adunate mai puțin de 1% din valoarea daunelor produse. Producătorul naval Ares din Turcia are o multitudine de configurații pentru drone maritime, de la luptă antisubmarin până la echipament de război electronic. Pe lângă construirea de drone, industria turcă se remarcă și prin alte proiecte ambițioase care pot genera consecințe semnificative pentru status quo-ul din Marea Neagră. Turcia a demarat în 2023 construcția celei de-a doua corvete de clasă Ada pentru Marina Ucraineană.

În octombrie 2022, a fost lansată prima navă din această clasă. Clasa Ada reprezintă un tip de corvetă cu rachete dezvoltată special pentru cerințele armatei turce. Aceste vase sunt concepute pentru patrulare și operațiuni antisubmarin. Acordul semnat în 2021 preconizează că navele vor intra în serviciu operațional în 2024. De asemenea, industria turcă de apărare dorește să-și extindă producția, deschizând întreprinderi și în afara granițelor. În iulie 2023, Ministrul pentru Industrii Strategice al Ucrainei a anunțat că firma turcă Baykar a început lucrările de construcție a unei fabrici secrete pentru producția dronelor Bayraktar. Conform declarațiilor directorului general al companiei, Haluk Bayraktar, se prevede ca producția acestor drone să înceapă în 2025 .
Un alt domeniu pentru care Turcia alocă mari resurse financiare este cel al avioanelor de luptă. SUA reprezintă principalul producător în acest sector, exportând mii de avioane de generația a 4-a, dintre care cele mai cunoscute modele fiind F-15, F-16 și F-18. De asemenea, aeronavele americane de generația a 5-a, denumite F-22 si F-35, sunt considerate a fi cele mai bune avioane pentru asigurarea superiorității aeriene pe câmpul de luptă actual, tehnologia lor stealth fiind special concepută pentru infiltrare în zone ostile pentru a duce la îndeplinire misiuni de tip SEAD – Suppression of Enemy Air Defenses.

Un episod major care a marcat relația turco-americană în privința colaborării militare a avut loc în anul 2019. În 2017, președintele turc Recep Erdoğan a semnat un acord evaluat la aproximativ 2,5 miliarde de dolari cu președintele rus Vladimir Putin pentru achiziționarea sistemului de rachete S-400. În ciuda avertismentelor primite de la statele membre NATO, Turcia a acceptat prima dintre cele patru baterii de rachete în iulie 2019. După o săptămână, Statele Unite au suspendat participarea Turciei în programul F-35, aeronavă care ar fi urmat să reprezinte o capabilitate fundamentală pentru Forțele Aeriene Turce. Evenimentul a reprezentat o lovitură de imagine pentru statul cu a doua forță militară din NATO, dar consecințele generate de acesta pot fi privite ca severe pe termen scurt și extrem de benefice pe termen lung.

Pe de o parte, s-a accelerat efortul de dezvoltare al industriei aeronautice naționale pentru a produce aeronave multirol, cel mai cunoscut proiect din această categorie fiind avionul TF-X. Pe de altă parte, s-a obținut tehnologie rusă extrem de rar exportată, considerată foarte avansată, care ar putea contribui la dezvoltarea propriilor sisteme din aceeași categorie de arme. În plus, sistemele S-400 pot furniza informații valoroase despre capacitățile defensive ale armatei ruse în regiunea nordică a Mării Negre, în special în zona Crimeei. Pe lângă avantajele oferite de o industrie tehnico-militară avansată, exista o serie de direcții de acțiune pentru care Turcia a dedicat resurse substanțiale în ultimii ani, cu scopul de a-și consolida statutul de actor politic major.
Pentru o mai bună perspectivă asupra posibilelor mișcări viitoare ale Turciei în regiunea Mării Negre se impune o recapitulare a principalelor mișcări politico-militare întreprinse de statul turc în zonele din proximitatea sa în ultimii ani. Pe direcția sud-est, Turcia a lansat în 2019 o operațiune militară în Siria cu scopul de a creea o zonă eliberată de sub controlul grupărilor armate kurde, o parte dintre refugiații sirieni stabiliți pe teritoriul turc urmând a fi relocați în acest perimetru. Guvernul lui Erdoğan a sprijinit puternic una dintre tabere în timpul războiului civil din Libia încheiat în 2020 în speranța că nouă conducere a statului nord-african va fi mai receptivă la planurile Ankarei de reașezare a liniilor de demarcație maritimă din Mediterana de Est. Relația dintre Turcia și Grecia este tensionată încă de la invadarea Ciprului din 1974, dar în ultimii ani s-a deteriorat suplimentar datorită divergențelor create de prevederile Convenției Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării, acord internațional nesemnat de către Ankara.
Conform acestei Convenții, zona economică exclusivă și zona maritimă teritorială a Turciei sunt reduse semnificativ din cauza existenței unor mici insule aflate sub controlul statului grec aflată în imediata apropiere a Turciei continentale. Zona economică exclusivă presupune exploatarea economică pe o rază de 200 de mile marine măsurate de la țărm, iar apele teritoriale constituie perimetrul de 12 mile măsurate în același mod. Grecia a plasat numeroase efective militare pe insulele din zona disputată cu scopul de a descuraja o eventuală intervenție în forță precum a fost cea care a dus la separarea Ciprului în două state distincte.

În zona Caucazului, Turcia a reușit să își extindă substanțial influența prin sprijinirea Azerbaidjanului împotriva enclavei separatiste conduse de etnicii armeni din Nagorno Karabakh. Aceștia din urmă au reușit să funcționeze ca entitate autonomă încă din 1994, fiind sprijiniți militar și economic de Armenia și Federația Rusă. Prin furnizarea de echipament militar, instructori și informații, Turcia a înclinat categoric balanța în favoarea azerilor care au reușit să domine câmpul de luptă și să distrugă mare parte din capabilitățile armene antiaeriene utilizate în conflict.
Din acest motiv, Armenia s-a văzut nevoită să-și tempereze eforturile de susținere a separatiștilor armeni din țara vecină. Ca urmare a acestei situații, influența rusă a scăzut constant în regiune în ultimii ani, Kremlinul nefiind capabil de a interveni pentru a limita ambițiile azere, pierzându-și în același timp și statutul de power broker regional. Lipsa unei acțiuni mai ferme din partea Rusiei în sprijinul proxy-ului său din Caucaz se poate datora intereselor rusești din Siria și Libia unde Ankara are o serie de pârghii pe care le poate folosi la nevoie ca represalii.
Pentru o mai bună înțelegere a modului în care administrația Erdoğan își organizează acțiunile de politică externă trebuie discutat și despre doctrina maritimă Mavi Vatan sau ,,Patria Albastră” care a câștigat o popularitate tot mai mare în rândul decidenților politico-militari din Turcia în ultimii ani. Doctrina Mavi Vatan reprezintă, în primul rând, o respingere a revendicărilor Greciei și Ciprului în regiunea Mării Mediterane de Est, ceea ce implică, totodată, o respingere a hărții prezentate de Universitatea din Sevilla în anul 2000 pe care Uniunea Europeană a acceptat-o în mod indirect.

Teoreticienii Mavi Vatan acordă o importanță deosebită mării în contextul geopoliticii secolului XXI și îndeamnă Turcia să acorde o atenție mai mare teritoriului maritim pe care l-a neglijat în trecut. Pentru acești teoreticieni, Marea Mediterană de Est devine un punct central al preocupărilor marilor puteri. În primul rând, există o preocupare legată de securitate, în special în ceea ce privește relația cu vecinul grec al Turciei.
În spatele pretențiilor turcești nu se află doar interese politice în regiunea Mării Mediterane de Est, ci și o competiție acerbă pentru delimitarea zonelor economice exclusive datorată descoperirii unor importante rezerve de gaze naturale. Acest lucru a condus la trimiterea unor nave de explorare pentru a investiga apele respective în căutarea hidrocarburilor. De asemenea, aceste ambiții sunt parte a unei viziuni geopolitice mai ample.
În timp ce fostul ministru de externe Ahmet Davutoğlu considera Anatolia ca fiind un hub între Europa, Africa și Asia, Marea Mediterană de Est joacă un rol similar în conceptul Mavi Vatan, conectând bazinul mediteranean cu Orientul Mijlociu și zona Indo-Pacificului. Această viziune strategică se bazează și pe o logică militară, sugerând că Turcia trebuie să își modernizeze flota și să deschidă baze navale care să faciliteze proiecția sa de mare putere în regiunea ,,Patriei Albastre’’.

Ankara deja depune eforturi financiare majore în această direcție, în aprilie 2023 nava de asalt amfibiu Anadolu intrând oficial în serviciul activ al Forțelor Armate Turce. Aceasta navă de peste 25.000 de tone permite transportarea a unui contingent de 1300 de marinari și pușcași marini, între 30 și 50 de drone și elicoptere, zeci de blindate amfibii și tancuri principale de luptă. Odată cu atingerea capacității operaționale a acestei noi forțe expediționare, statul turc a făcut un pas major pentru a se alătura grupului select de state ale căror forțe maritime pot fi clasificate ca blue-water navies, statut care se referă la abilitatea de a opera în mod independent la nivel global, chiar și în apele adânci ale oceanelor.

Doctrina Mavi Vatan este relevantă deoarece modul în care Turcia își tratează vecinătatea maritimă sudică poate sugera și modul în care își va putea trata proximitatea din partea de nord, anume Marea Neagră, în viitor. Principala slăbiciune care influențează modul în care Ankara abordează politica externă se referă la domeniul energetic, în special la incapacitatea de a satisface cererea internă actuală de energie folosind predominant resurse proprii. Această situație ar putea să se deterioreze în viitor, având în vedere prognozele care indică o creștere semnificativă a necesităților energetice în deceniile următoare. Turcia alocă anual peste 40 de miliarde de dolari pentru importurile de resurse energetice precum petrol, gaze naturale și cărbune. Se încearcă limitarea acestei vulnerabilități și prin diversificarea surselor de energie.

Dezvoltarea proiectelor de energie nucleară este un obiectiv capital pe agenda decidenților turci. În prezent, se lucrează la construcția Centralei Nucleare Akkuyu, iar primul dintre cele patru reactoare planificate a fost finalizat în 2023. Turcia depinde în mod semnificativ de importurile de petrol și gaze din Rusia, Azerbaijan și Iran. În plus, importă gaze naturale lichefiate (LNG) din Qatar, Statele Unite, Nigeria și Algeria pentru a-și satisface consumul intern. Raportul Ministerului Energiei din Turcia pentru anul 2022 subliniază încă o dată dependența Turciei de resurse energetice externe.

În 2022, au fost importate 54.661 de milioane de metri cubi de gaze naturale, pe când producția internă a fost de doar 379 de milioane de metri cubi. În 2022, importurile au provenit în cea mai mare parte din Rusia, cu o cotă de piață de 39,47%. Pentru a câștiga bunăvoința turcilor, președintele rus Vladimir Putin a lansat în spațiu public ideea de a stabili pe teritoriul Turciei un centru regional de distribuție a gazului rusesc. Producția internă de produse petroliere în Turcia s-a ridicat în 2022 la aproximativ 38 de milioane de tone, pe când importurile au însumat peste 47 de milioane de tone în această categorie.

Turcia s-a implicat în activități de explorare a resurselor de hidrocarburi în Marea Mediterană cu scopul de a-și micșora dependența de furnizorii externi. Descoperirile de rezerve mari de gaze naturale în regiune au început în largul Israelului în 2005, urmate de descoperiri în jurul Ciprului în 2011 și ulterior în zona Egiptului în 2015. Operațiunile de forare întreprinse de Turcia, desfășurate în zone disputate, au condus la creșterea tensiunilor cu Grecia și Cipru. Ankara a fost exclusă din diferite inițiative energetice multilaterale (precum East Mediterranean Gas Forum) din cauza susținerii statului autonom din nordul Ciprului, a cărui așa-zisă zonă economică exclusivă este revendicată de facto de către statul turc.

În ceea ce privește zonele în care Turcia are interese energetice în Marea Neagră, tensiunile sunt inexistente, iar din acest motiv probabilitatea ca Ankara să-și reorganizeze prioritățile în vecinătatea sa maritimă crește vertiginos. Președintele Erdoğan a declarat în decembrie 2022 că volumul total de gaze naturale descoperite de Turcia în Marea Neagră a ajuns la 710 miliarde de metri cubi, după ce a fost identificată o nouă zonă bogată în această resursă și cantitatea de la o descoperire anterioară a fost revizuită pozitiv. Reprezentanții guvernamentali au declarat că Turcia a descoperit o nouă rezervă de 58 de miliarde de metri cubi (bcm) în câmpul Caycuma-1, iar volumul estimat în câmpul Sakarya a crescut la 652 bcm, față de predicția anterioară de doar 540 bcm. La valoarea consumului din 2022, aceste rezerve ar fi suficiente pentru a înlocui importurile de gaz natural pentru o perioadă de aproximativ 12 ani. Comportamentul actual al Turciei se datorează în mare măsură și particularităților sale geografice.

Puterea asupra unor elemente cheie precum strâmtorile, în cazul de față Bosfor și Dardanele, poate oferi o încredere excesivă. Păstrând proporțiile, trebuie amintit modul în care închiderea Canalului Suez în 1956, la ordinul lui Gamal Nasser, a afectat economia mondială, reflectând și asupra vulnerabilității actuale a rutelor comerciale din Marea Neagră. Comerțul din porturile României, Bulgariei, Ucrainei și Georgiei se află în strânsă legătură cu modul în care aceste state își gestionează relația cu Turcia.
De exemplu, eventuale controale excesive întreprinse din motive ,,de securitate’’ de către structurile maritime turcești în Marea Marmara pot genera întârzieri serioase în tranzitul navelor de marfă dinspre zona Mării Negre, iar acest fapt ar putea conduce la pierderi de sute de milioane de dolari pentru economiile statelor implicate. Realist vorbind, în acest moment nu se poate preconiza cât va dura războiul din Ucraina. Ar putea urma o traiectorie similară cu războiul de pe peninsula Coreeană, unde cele două state opuse ideologic încă nu au semnat un tratat de pace formal, aflându-se practic într-un conflict înghețat.

În acest context, înțelegerea cadrului legal care afectează bazinul Mării Negre este esențială. Accesul la Marea Neagră este reglementat de Convenția de la Montreux, adoptată în 1936. Tranzitul prin strâmtorile Bosfor și Dardanele este guvernat de prevederile acestui acord internațional, iar intrarea navelor de război este semnificativ restricționată atât în timp de pace, cât și în timp de război. De exemplu, statele non-litorale au voie să trimită nave de război în Marea Neagră pentru o durată maximă de 21 de zile, cu o tonaj total care să nu depășească 30.000 de tone.
Aceste condiții se aplică doar în timp de pace. În timpul unui război în bazinul pontic, doar forțele navale ale statelor litorale care nu sunt părți beligerante în conflict au dreptul de a intra în Marea Neagră. La fiecare 5 ani, statele semnatare ale Convenției au dreptul de a propune articole noi. Noile prevederi pot fi adoptate doar în unanimitate. Pe termen lung, Comunitatea Euro-Atlantică trebuie să întreprindă acțiuni diplomatice puternice pentru a convinge toate statele semnatare ale Convenției, inclusiv Rusia ca succesor al URSS, să accepte noi articole care ar fi benefice pentru interesele occidentale în regiune.

Pe lângă Kremlin, un alt actor dificil de convins ar fi Turcia, care și-ar pierde influența dacă nave militare din alte state europene ar avea un acces mai facil la Marea Neagră. Statele occidentale ar putea oferi diverse concesii economice în schimbul acceptării de noi articole în Convenție.
Indiferent de rezultatul războiului din nordul Mării Negre, Turcia va rămâne un actor oportunist și pragmatic, dispus să jongleze între tabere adverse, iar din acest motiv nu ar trebui sa i se acorde oportunități suplimentare prin care să-și impună voința. Sunt necesare eforturi la nivel internațional pentru a modifica prevederile Convenției Montreux, care oferă o putere discreționară nejustificat de mare Turciei (în cazul implicării într-un conflict poate să gestioneze arbitrar tranzitul strâmtorilor), care se poate folosi de aceasta pentru a-și extinde adițional puterea în regiune.
Strategia de dezvoltare industrială a Ankarei este alt element problematic la nivel regional deoarece îi permite Turciei să întreprindă operațiuni tactice militare unilaterale fără a mai avea nevoie de a se consulta cu alți actori internaționali. Totodată, ar trebui ca țările europene să se abțină de la cumpărarea de echipamente militare de proveniență turcă, deoarece prin această acțiune ar spori finanțarea și influența regimului de la Ankara (dependența pentru piese de schimb de exemplu), care în multiple rânduri și-a demonstrat disprețul față de angajamentele internaționale.

La începutul anului 2022, Marea Neagră era considerată de numeroși experți ca fiind un ,,lac rusesc’’. Din acțiunile întreprinse în ultimii ani, Turcia a dovedit că își dorește statutul de protagonist la Marea Neagră, iar acest deziderat are șanse mari să se întâmple, urmând ca foarte probabil în deceniile viitoare dimensiunea Mării Semilunei să reprezinte un fapt împlinit. Pentru a preveni îndeplinirea acestui scenariu nefavorabil pentru Occident, este imperativă luarea unor măsuri urgente. Având în vedere erodarea continuă a poziției ruse în regiune și posibilitatea Turciei de a-și asigura independența energetică într-un interval de timp relativ scurt, profitând de resursele masive de gaz din spațiul pontic și investind masiv în energia nucleară, Comunitatea Euro-Atlantică ar trebui să stabilească un plan pe termen lung prin care să se asigure că are la dispoziție niște instrumente suficient de puternice pe care să le utilizeze pentru a tempera aventurismul turc deoarece acesta poate genera consecințe globale extrem de puternice.