Bulgaria traversează în ultimii ani o perioadă de instabilitate politică și economică semnificativă, marcată de dificultăți în formarea unui guvern stabil, în contextul în care țara a organizat nu mai puțin de șapte alegeri parlamentare în ultimii patru ani. Această frecvență ridicată a scrutinelor electorale indică o fragmentare profundă a scenei politice, cu partide care întâmpină dificultăți în atingerea unor compromisuri pe termen lung pentru a forma o majoritate care să poate susține un guvern.
Pentru a întelege mai bine mediul politic bulgar este necesară trecerea în revistă a principalelor forțe politice. Principalul actor politic în acest moment în Bulgaria este partidul GERB. La prima vedere, GERB poate părea o organizație de dreapta, cu viziuni conservatoare, asemănătoare cu partidele creștin-democrate din Europa de Vest.
De la înființarea sa, liderul său a fost Boyko Borissov. El a fost garda de corp a fostului dictator comunist Todor Jivkov. Înainte de a deveni gardă de corp, Borissov a studiat la Academia de Poliție Simeonovo și a aplicat la Securitatea Statului, serviciul secret al regimului totalitar. După respingerea candidaturii sale, a devenit pompier. După căderea regimului sovietic în 1989 și tranziția către democrație, Borissov a refuzat să părăsească Partidul Comunist Bulgar, fiind astfel temporar exclus din Ministerul de Interne.
În ciuda poziționării sale pe partea dreaptă a spectrului politic și a afirmării luptei împotriva comuniștilor, GERB a continuat să apere anumite practici comuniste. De exemplu, partidul a continuat să controleze sectorul economic și a naționalizat diverse fabrici și sectoare economice. În ceea ce privește politica externă, GERB a contribuit la aprofundarea dependenței energetice a Bulgariei față de Rusia și a permis răspândirea propagandei pro-Kremlin și a sentimentului anti-european în țară.
Deși Partidul Socialist Bulgar se prezintă ca fiind de stânga, acesta adoptă o poziție din ce în ce mai ultra-conservatoare și recurge frecvent la o retorică fundamentalistă. Socialiștii apără valorile „tradiționale” și „ortodoxe creștine”. Ei au jucat un rol major în campania împotriva ratificării Convenției de la Istanbul și au alimentat campaniile de dezinformare împotriva Strategiei de protecție a copilului și a Legii privind serviciile sociale. Liderii partidului folosesc adesea un limbaj homofob și transfob. Actuala conducere dorește să modeleze Bulgaria după Rusia lui Putin, având o atitudine intolerantă față de comunitatea LGBT și ignorând violența domestică.
Fostul președinte al BSP, Serghei Stanishev, a încercat să apropie partidul de omologii săi europeni, însă guvernul său din 2008 a promovat una dintre cele mai radicale reforme economice conservatoare din țară, introducând un impozit forfetar de 10% pe venituri și profituri. BSP este continuatoarea politică a Partidului Comunist Bulgar, care a condus țara în perioada totalitară. În 1989, aproape de sfârșitul regimului comunist, partidul a fost responsabil pentru o practică similară epurării etnice, forțând peste 320.000 de etnici turci să părăsească țara și să se stabilească în Turcia. Până în prezent, BSP nu și-a cerut scuze pentru acest act, considerându-l „istoric corect”.
Mișcarea pentru Drepturi și Libertăți (MRF) reprezintă în principal etnicii turci și pomaci, precum și o parte din populația romă din Bulgaria. MRF face parte din grupul liberal din Parlamentul European (ALDE), însă politica sa nu este cu adevărat liberală. Este un partid cu o structură autoritară, condus de Ahmed Dogan, fost agent al Securității Statului din perioada comunistă. Dogan se mândrește cu cu faptul că Bulgaria a evitat conflicte etnice majore, ca cele din fostele republici iugoslave.
Totuși, MRF nu a făcut niciun efort semnificativ pentru a integra minoritățile etnice din spațiul bulgar în viața socială și a preferat să le izoleze pentru a profita electoral de nemulțumirile acestora. Membrii electoratului MRF cred că partidul este singurul care îi poate proteja de o majoritate etnică bulgară ostilă. Această percepție este alimentată de naționaliști și de educația națională care promovează un puternic sentiment anti-turc.
Cu sprijinul acestei baze, MRF continuă să fie o forță politică importantă, chiar și atunci când nu se află oficial la putere, folosind metode moștenite din perioada comunistă. De asemenea, Ahmed Dogan și Delyan Peevski, un influent om de afaceri și proprietar de mass-media, joacă un rol semnificativ în politica țării.
Partidele naționaliste din Bulgaria, care se prezintă ca apărători ai unei majorități etnice, nu sunt întotdeauna parte a extremei drepte. GERB și BSP au ambele aripi naționaliste, care colaborează în coaliții atunci când este necesar.
Până recent, BSP avea sprijinul partidului pro-Putin Ataka, dar aceasta a pierdut susținerea când a susținut guvernul lui Plamen Oresharski. Acum, o altă formațiune pro-Putin, Vazrazhdane, se află în ascensiune, având viziuni naționaliste și orientări proruse.
Naționaliștii din Bulgaria sunt, în general, anti-turci, dar și anti-romi în practică, iar o mare parte din populația romă trăiește în sărăcie extremă. Aceștia sunt adesea forțați să voteze pentru grupări naționaliste, în schimbul unor promisiuni legate de locuințele lor.
Naționaliștii reușesc adesea să instige conflicte etnice, în special împotriva romilor, pentru a-și consolida pozițiile politice, dar acest lucru este adesea în contradicție cu interesele propriei lor baze etnice.
Revenind la situația electorală, din aprilie 2021 au fost organizate șase alegeri parlamentare anticipate, alegeri prezidențiale, locale și europene. Criza politică din Bulgaria a început în 2021, atunci când au avut loc proteste masive împotriva celui de-al treilea guvern GERB (centrul-dreapta) al lui Boyko Borissov, ca urmare a acuzațiilor de corupție.
Între 2017 și 2021, Bulgaria a fost guvernată de partidul de centru-dreapta GERB (Cetățeni pentru Dezvoltarea Europeană a Bulgariei), în colaborare cu parteneri de coaliție din dreapta. GERB, care a dominat scena politică din Bulgaria încă din 2009, a fost principalul jucător al acestei perioade. În aprilie 2021, GERB, condus de Boyko Borissov, a câștigat alegerile, dar nu a reușit să formeze un guvern de coaliție, deoarece toate celelalte partide s-au opus. Acest impas a dus la organizarea unor alegeri anticipate în iulie 2021, începând un ciclu în care diverse partide au câștigat alegeri consecutive, dar nu au reușit să formeze guverne stabile pe termen lung.
În noiembrie 2021, partidul anti-establishment „We Continue the Change” (PP) a câștigat alegerile, promițând să răstoarne sistemul printr-o campanie anticorupție. Au format o coaliție anti-GERB cu Partidul Socialist Bulgar (BSP), Bulgaria Democrată (DB), o formațiune liberală, și partidul populist de dreapta „Există un astfel de popor” (ITN). Totuși, din cauza divergențelor între partenerii de coaliție, guvernul s-a prăbușit în iunie 2022, în urma unui vot de neîncredere reușit, primul din istoria modernă a Bulgariei.
După alegeri nereușite în octombrie 2022, GERB a câștigat din nou în aprilie 2023. De această dată, a reușit să formeze un acord de coaliție de rotație cu PP-DB, în cadrul căruia prim-ministrul urma să fie schimbat la fiecare 9 luni între cele două partide. Cu toate acestea, acordul s-a prăbușit la sfârșitul primei perioade de 9 luni, iar bulgarii au fost nevoiți să meargă din nou la urne în iunie 2024.
Coaliția de dreapta-liberală a pierdut o treime din alegători din cauza colaborării cu GERB. Partidul Socialist Bulgar (BSP), cu o istorie de 135 de ani, a înregistrat un rezultat electoral dezamăgitor, cu doar 7% din voturi. Korneliya Ninova, liderul BSP, a promovat o linie de „socialism conservator” pentru a atrage electoratul radical, dar această abordare nu a avut succes. De asemenea, alte partide de stânga, cum ar fi Solidaritatea Bulgaria, au obținut rezultate slabe, în ciuda popularității liderelor lor în rândul stângii. Singura opțiune viabilă pentru stânga ar fi formarea unei largi coaliții care să includă nu doar partide politice, dar și organizații sociale, sindicate și grupuri de bază.
Alegătorii sperau ca un nou actor politic să schimbe status quo-ul și să elimine influența lui Borissov asupra instituțiilor cheie ale statului, precum justiția și autoritățile de reglementare. O coaliție de scurtă durată, cunoscută sub numele de „coaliția semafor”, alcătuită din patru partide (reprezentând dreapta, centrul și stânga politică), a încercat să îndeplinească aceste așteptări, dar nu a reușit să guverneze pe termen lung.
După câteva luni, au avut loc noi alegeri anticipate, iar războiul din Ucraina a schimbat contextul geopolitic, iar presiunile externe pentru un guvern pro-occidental au crescut. Acest lucru a facilitat formarea unei coaliții între GERB și Continuăm Schimbarea – Bulgaria Democrată, un partid liberal de dreapta. Coaliția a primit sprijin parlamentar din partea Mișcării pentru Drepturi și Libertăți (MRF), un partid minoritar turc, pentru a modifica constituția în domeniul justiției. Totuși, divergențele între parteneri în privința reformelor anticorupție și a numirilor în instituțiile de reglementare au dus la adâncirea crizei politice, culminând cu noi alegeri anticipate în iunie.
Rezultatele alegerilor din 9 iunie 2024 au reflectat profunzimea crizei politice din Bulgaria. Alegătorii, confruntați cu multiple crize economice și sociale (Covid-19, război, inflație), au ales să sprijine grupuri politice radicale. Unul dintre cele mai surprinzătoare rezultate ale alegerilor a fost ascensiunea partidului Vazrazhdane, un partid pro-rus susținut de anumite figuri conservatoare din mediile de social media, care au reușit să treacă pragul electoral de 4% prin răspândirea teoriilor conspiraționiste și organizarea de grupuri paramilitare. Deși scorul lor a fost modest, succesul lor subliniază riscurile asociate cu criza politică în Bulgaria. În octombrie 2024 au avut loc din alegeri parlamentare.
În luna ianuarie 2025, Parlamentul bulgar a reușit, în cele din urmă, să aprobe o coaliție guvernamentală, însă aceasta a fost dificil de gestionat. Alianța politică formată a inclus conservatorii din partidul GERB, socialiștii, partidul populist „Există un astfel de popor” (ITN) și Mișcarea pentru Drepturi și Libertăți (DPS). Această coaliție a fost constituită cu scopul de a preveni organizarea unor noi alegeri anticipate, însă diferențele ideologice semnificative dintre partenerii de guvernare pun sub semnul întrebării capacitatea acesteia de a rămâne funcțională pe termen lung.
Premierul ales, Rosen Zhelyazkov, fost președinte al Parlamentului și o figură apropiată de fostul premier Boiko Borisov, a reușit să obțină susținerea a 125 de parlamentari, în timp ce 114 au votat împotrivă. Acest echilibru precar reflectă lipsa unui sprijin larg și riscul ca guvernul să nu poată implementa reforme esențiale fără opoziție puternică.
Una dintre principalele priorități ale noii administrații este stabilizarea economică și avansarea procesului de aderare la zona euro. Bulgaria a depus eforturi considerabile pentru a îndeplini criteriile necesare integrării în zona euro, însă încă se confruntă cu provocări legate de inflație, deficit bugetar și discipline fiscală. În timp ce aderarea la moneda unică europeană este percepută ca un pas strategic pentru creșterea economică și atragerea de investiții străine, o parte semnificativă a populației și a unor forțe politice se teme de efectele negative pe termen scurt, inclusiv posibilele creșteri de prețuri și pierderea controlului asupra politicii monetare naționale.
De asemenea, noul guvern bulgar și-a stabilit ca obiective modernizarea sistemului de apărare și reforma justiției. Pe fondul tensiunilor geopolitice cauzate de războiul din Ucraina, Bulgaria dorește să-și consolideze capacitățile defensive și să își reafirme angajamentele de securitate asumate în cadrul NATO. În același timp, sistemul judiciar rămâne un punct sensibil, țara fiind criticată în mod repetat pentru deficiențele sale în combaterea corupției și în asigurarea unei justiții independente. Implementarea unor reforme autentice în acest domeniu este esențială pentru consolidarea statului de drept și creșterea încrederii investitorilor străini.
Instabilitatea politică din Bulgaria a alimentat, de asemenea, ascensiunea unor formațiuni politice anti-europene și ultra-naționaliste, care profită de nemulțumirile sociale pentru a destabiliza puterea. Un exemplu recent este protestul violent organizat la Sofia de către susținătorii partidului ultra-naționalist „Vazrajdane”, care s-au confruntat cu forțele de ordine în timp ce încercau să ia cu asalt sediul reprezentanței Uniunii Europene. Manifestanții, care se opun adoptării monedei euro, au aruncat petarde, cocktailuri Molotov și vopsea roșie asupra clădirii, provocând incendierea ușii principale înainte de a fi dispersați de poliție. Ciocnirile au rezultat în mai mulți polițiști răniți și arestarea a șase persoane.
Autoritățile bulgare au condamnat ferm acest atac, subliniind că astfel de acțiuni sunt incompatibile cu principiile democratice și cu aspirațiile europene ale țării. În rândul protestatarilor s-au remarcat grupuri care fluturau steaguri ale Bulgariei, Uniunii Sovietice și fostei Republici Democrate Germane, iar alții afișau pancarte cu mesaje anti-euro. Liderul „Vazrajdane”, Kostadin Kostadinov, a declarat că adoptarea monedei unice va submina suveranitatea economică a Bulgariei și a cerut organizarea unui referendum național pe această temă.
În pofida opoziției politice și sociale, guvernul condus de Rosen Zhelyazkov și-a reafirmat angajamentul de a introduce euro în 2026. Premierul a precizat că bugetul pentru 2025 va fi construit astfel încât să respecte un deficit de aproximativ 3%, ceea ce este esențial pentru respectarea criteriilor de convergență impuse de Uniunea Europeană. Totuși, aderarea depinde și de menținerea unei inflații scăzute, iar experiența Croației, care a adoptat euro în 2023 și a cunoscut o creștere abruptă a prețurilor, a generat temeri similare în rândul bulgarilor.
Într-o mișcare politică surprinzătoare, Curtea Constituțională a Bulgariei a ordonat recalcularea rezultatelor alegerilor parlamentare din octombrie 2024, după ce un audit a scos la iveală nereguli în procesul de numărare a voturilor. Această decizie ar putea avea consecințe majore asupra echilibrului de putere din Parlament, afectând stabilitatea guvernului, care se bazează pe o majoritate fragilă. În cazul în care redistribuirea mandatelor modifică raportul de forțe în legislativ, actuala coaliție s-ar putea transforma într-un guvern minoritar, expus riscului de a fi demis prin moțiune de cenzură.
În acest context, executivul încearcă să mențină cursul reformelor economice și politice, pledând pentru o accelerare a procesului de integrare europeană. Guvernul bulgar a anunțat că va solicita Comisiei Europene și Băncii Centrale Europene o evaluare extraordinară privind convergența cu zona euro, sperând că acest demers va facilita aderarea în termenul stabilit. Premierul Zhelyazkov a estimat că raportul de convergență ar putea fi publicat la începutul lunii iunie 2025, iar dacă rezultatele vor fi favorabile, Bulgaria ar putea adopta moneda unică la 1 ianuarie 2026.
Președintele Comisiei de Finanțe din Parlament, Delyan Dobrev, a descris acest moment ca fiind crucial pentru viitorul economic al Bulgariei, argumentând că țara îndeplinește criteriile necesare aderării la zona euro. Cu toate acestea, opoziția politică și incertitudinile economice ar putea complica procesul, punând sub semnul întrebării fezabilitatea calendarului propus de guvern.
Bulgaria se află într-o situație delicată, confruntându-se atât cu instabilitate politică, cât și cu provocări economice majore. Deși guvernul actual încearcă să mențină un echilibru fragil și să promoveze reforme esențiale, viitorul politic al țării rămâne incert, iar implementarea unor schimbări semnificative depinde de stabilitatea alianței guvernamentale și de capacitatea acesteia de a gestiona tensiunile interne și externe.
Deși rezultatele recente nu marchează o schimbare semnificativă față de status quo-ul existent în alegerile anterioare, ele reflectă continuarea unor tendințe tot mai îngrijorătoare. Bulgaria se află într-un al patrulea an de instabilitate politică și criză, fără semne clare de soluționare rapidă. În luna iunie, prezența la vot a atins un nivel record de 34,4%, cu o ușoară creștere în octombrie, ceea ce semnalează o scădere constantă a încrederii bulgarilor în instituțiile politice, favorizând partidele populiste și de extremă dreapta. Totodată, încrederea în guvern și în instituțiile naționale, mai ales în sistemul judiciar, este extrem de scăzută, Bulgaria figurând printre ultimele din lume în Indexul Instituțiilor Naționale Independente. Încrederea în alegeri este și ea la un minim istoric, de doar 10%.
Multe dintre persoanele care continuă să voteze se îndreaptă către partide ultranaționaliste și de extremă dreapta, care au văzut o creștere constantă și au depășit pentru prima dată pragul de 20% din voturile combinate. Acest fenomen face formarea de coaliții și guvernarea stabilă și mai dificilă, subminând și legitimitatea UE și NATO în Bulgaria, având în vedere opoziția fermă a acestor partide față de ambele organizații. De asemenea, Bulgaria are una dintre cele mai scăzute cote de aprobare a Uniunii, alături de țări ca Ungaria, Slovacia și Grecia. Cu toate acestea, încrederea în UE este mult mai mare decât în instituțiile interne.
Criza politică continuă face Bulgaria tot mai vulnerabilă la influența Rusiei, în contextul schimbărilor geopolitice și regionale tot mai volatile. Descoperirile recente legate de achiziționarea de voturi în cadrul referendumului din Moldova și amestecul în alegerile din România subliniază riscurile în regiune, iar suspiciunile că activități similare ar putea avea loc și în Bulgaria sunt tot mai mari.
Societatea bulgară resimte deja efectele acestui blocaj politic prelungit, iar acest lucru afectează din ce în ce mai mult viața cotidiană a cetățenilor. Mulți dintre aceștia își pun vina pe UE și pe Occident, iar unii chiar simt o nostalgie față de Rusia.
O altă evoluție îngrijorătoare este legată de sancțiunile impuse lui Delyan Peevski, liderul unui partid din Parlament și posibil candidat într-un guvern de coaliție, sancționat de guvernul american pentru corupție. Aceste sancțiuni subliniază un contrast între progresele făcute în lupta împotriva corupției și realitatea din politica bulgară, unde un oligarh continuă să ocupe poziții cheie.
În fața acestei crize politice prelungite, există o nevoie urgentă de găsirea unei soluții pentru a evita deteriorarea suplimentară a situației politice și economice. UE nu își poate permite ca această criză să continue și să adâncească vulnerabilitățile la influențele externe dăunătoare. În acest context, chiar și cu un nou guvern de coaliție, Bulgaria se află într-o perioadă delicată, fiind supusă presiunilor interne și externe.
După ce GERB a câștigat alegerile din octombrie 2024, fără a avea însă o majoritate clară pentru a guverna singur, negocierile îndelungate au dus la formarea unei noi coaliții. Aceasta include fostul Partid Socialist Bulgar, partidul populist Există un astfel de popor, și o facțiune a Mișcării pentru Drepturi și Libertăți, tradițional reprezentând minoritatea turcă din Bulgaria. La conducerea noii coaliții este prim-ministrul Rosen Zhelyazkov, un membru influent al GERB. Cu toate acestea, coaliția a fost deja criticată pentru posibilele conflicte de interese și pentru posibile compromisuri legate de lupta împotriva corupției și menținerea orientării pro-occidentale a țării.
În Bulgaria, partidul GERB, condus de Boyko Borisov, este adesea asociat cu corupția. Acest partid, care a dominat scena politică bulgară pentru mai bine de un deceniu, a fost acuzat de numeroase nereguli, inclusiv controlul mass-media, utilizarea abuzivă a fondurilor europene și promovarea unui sistem corupt. Boyko Borisov a fost prim-ministru de trei ori între 2009 și 2021, dar a fost criticat pe scară largă pentru conducerea unui guvern considerat ca fiind marcat de clientelism și corupție. În ciuda acestor acuzații, Borisov a reușit să rămână un jucător extrem de important în politica bulgară, până în momentul în care a fost forțat să demisioneze în 2021, ca urmare a unor proteste masive împotriva corupției și a guvernului său. Aceste demonstrații au pus presiune pe guvernul său, ceea ce a dus la un impas politic care a afectat grav stabilitatea politică și economică a Bulgariei.
Deși partidul său, GERB, a câștigat alegerile generale din 2021, a avut dificultăți în a forma o coaliție guvernamentală stabilă. O mare parte din aceste dificultăți se datorează relației controversate dintre GERB și Delyan Peevski. Peevski a fost sancționat de Statele Unite și Regatul Unit, iar în ciuda apelurilor multor politicieni bulgari de a se distanța de el, GERB a ales să nu adopte o atitudine clară de respingere a acestuia. Mai mult, în cadrul negocierilor pentru formarea unui guvern, coaliția a eliminat referințele care ar fi limitat influența lui Peevski, ceea ce a determinat retragerea alianței reformiste Continuăm Schimbarea-Bulgaria Democratică din discuțiile pentru formarea unui guvern. Această decizie a fost una semnificativă, deoarece a subliniat conflictele interne din politica bulgară, în special între diferitele grupuri politice care se luptă pentru putere și influență.
Pe fondul acestui conflict, mulți bulgari sunt sceptici cu privire la capacitatea noului guvern de a implementa reformele cerute de Uniunea Europeană (UE) și de a atinge obiectivele ambițioase propuse de premierul Rosen Zhelyazkov, care include adoptarea de reforme structurale, aderarea la zona euro și consolidarea statului de drept. În ciuda acestor obiective, există o mare îngrijorare că, la fel ca în guvernele anterioare, reformele nu vor fi implementate eficient din cauza lipsei de voință politică și a corupției persistente. Contradicțiile interne ale coaliției, în special încercările de a găsi un echilibru între interesele pro-occidentale și pro-ruse, au dus la o serie de compromisuri care au fost văzute ca semne de oportunism politic. De exemplu, angajamentele privind Ucraina și Rusia au fost modificate pentru a reflecta pozițiile mai reticente ale Partidului Socialist Bulgar, un partid cu tradiție pro-rusă, ceea ce a generat un sentiment de dezamăgire în rândul multora care sperau într-o schimbare reală în politica externă a Bulgariei.
Aceste contradicții și impasuri politice au fost reflectate în starea economică a Bulgariei, care a fost grav afectată de stagnare și de lipsa de reforme în ultimii patru ani. În această perioadă, fondurile europene pentru dezvoltare au scăzut semnificativ, iar guvernul bulgar nu a reușit să implementeze proiecte economice semnificative care să contribuie la creșterea economică a țării. Aceste deficiențe economice au fost combinate cu o scădere a încrederii cetățenilor în instituțiile statului și în procesul politic, iar mulți bulgari se tem că situația va rămâne neschimbată sau chiar se va înrăutăți, din cauza corupției persistente și a ineficienței guvernamentale. În acest context, întrebarea care persistă este dacă Bulgaria va reuși să își mențină angajamentele față de Uniunea Europeană sau dacă va continua să se confrunte cu stagnare și regres economic.
Un alt aspect important al acestei situații politice este relația dintre Bulgaria și Uniunea Europeană. Deși Bulgaria a devenit membră a zonei Schengen și a îndeplinit o serie de condiții pentru a se alătura zonei euro, există încă multe provocări care trebuie depășite pentru a consolida statutul Bulgariei în UE. Premierul Zhelyazkov a declarat că Bulgaria va continua să își urmeze politica pro-europeană, subliniind importanța aderării la zona euro și a consolidării relațiilor economice și politice cu statele membre ale Uniunii Europene. De asemenea, guvernul a reafirmat angajamentul său față de independența energetică a țării și modernizarea armatei, în conformitate cu obiectivele UE.
În ciuda acestui angajament pro-european, opoziția politică din Bulgaria, reprezentată de alianța Continuăm Schimbarea-Bulgaria Democratică, se află într-o poziție de monitorizare a activităților guvernului, asigurându-se că acesta rămâne pe calea pro-europeană asumată. Nadejda Iordanova, un lider al opoziției, a declarat că grupul său va sprijini reforma sectorului energetic, aderarea la zona euro și modernizarea armatei, dar va rămâne vigilent față de orice semne de corupție sau de deviere de la principiile pro-europene. Aceste poziții reflectă o deschidere pentru dialog și cooperare, dar și o atitudine critică față de guvernul actual, care este considerat a fi marcat de compromisuri politice și contradicții interne.
În această atmosferă de incertitudine politică și economică, o altă problemă majoră este reacția Bulgariei față de războiul din Ucraina. După o întâlnire recentă a Consiliului de Securitate, membrii parlamentului din Continuăm Schimbarea-Bulgaria Democratică au remarcat o schimbare semnificativă în politica externă a Bulgariei, care pare să se alinieze mai mult cu politica europeană de rearmare. Această schimbare reflectă angajamentele Ucrainei și ale Uniunii Europene, dar și un sentiment de solidaritate față de aliații europeni în fața provocărilor geopolitice.
Războiul din Ucraina a pus sub semnul întrebării stabilitatea geopolitică a regiunii și a determinat o schimbare a pozițiilor politice în multe țări europene, inclusiv în Bulgaria. În acest context, Radoslav Ribarski, un membru al parlamentului din Continuăm Schimbarea-Bulgaria Democratică, a subliniat că Bulgaria ar trebui să se alinieze la politica europeană de rearmare și să sprijine măsurile de apărare pe care Uniunea Europeană le adoptă în fața agresiunii ruse. De asemenea, el a subliniat că este esențial ca Bulgaria să își modernizeze capacitățile de apărare și să își concentreze eforturile pentru a contribui la stabilitatea regională și internațională.
Bulgaria se află într-un moment crucial pentru modernizarea forțelor sale armate, care sunt practic depășite. După mai bine de două decenii de subfinanțare în domeniul apărării, provocările cu care se confruntă armata bulgară au ajuns într-un punct critic. Există riscul ca anumite capacități esențiale să nu mai poată fi îndeplinite în mod intern, ceea ce subliniază necesitatea urgentă a unei strategii cuprinzătoare de modernizare.
Securitatea națională a Bulgariei depinde în mare măsură de continuarea cooperării cu aliații săi din NATO și Uniunea Europeană. Aceasta include colaborarea militară cu Statele Unite, dar și extinderea legăturilor de apărare cu Grecia, România și chiar Turcia. Beneficiile apartenenței la NATO presupun, pe de o parte, ca Sofia să contribuie cu cel puțin 2% din PIB-ul său pentru propria apărare. Pentru a atinge acest obiectiv, Sofia a definit un plan de dezvoltare pentru forțele armate, în care sunt stipulate domeniile în care se va investi. Unul dintre principalele motive care impun achiziționarea de echipamente noi este ponderea mare a tehnologiei vechi, din perioada sovietică, care este încă utilizată în majoritatea domeniilor. Mentenanța acestora depinde adesea de licențele acordate de companii rusești firmelor de întreținere locale sau, în unele cazuri, întreținerea este externalizată direct către companiile rusești, în ciuda faptului că Rusia a fost declarată o amenințare strategică pentru securitatea națională a Bulgariei în ultimii ani.
Planul de modernizare realizat în 2021 își propune, de asemenea, să rezolve lacunele existente în capacitățile forțelor armate bulgare în domeniile aerian, terestru și maritim, identificând 188 de cerințe minime care nu sunt îndeplinite de armata bulgară.
Acestea presupun achiziționarea de numeroase sisteme pentru a restabili sau a oferi noi capacități, iar o condiție importantă este ca soluțiile să provină din țări membre UE sau NATO. Costul estimat pentru atingerea acestor cerințe este de aproximativ 22 de miliarde de dolari pe o perioadă de 11 ani. Un eveniment semnificativ a avut loc în septembrie 2023, când a fost aprobată o vânzare militară externă de către SUA care permite Bulgariei să achiziționeze diverse variante ale vehiculului Stryker 8×8 de la General Dynamics Land Systems – 183 unități, pentru o sumă de 1,3 miliarde de dolari. În plus, Bulgaria a comandat sistemul de rachete antiaeriene cu rază medie de acțiune IRIS-T SLM pentru a-și întări capacitățile de apărare aeriană. De asemenea, pentru 16 aeronave noi F-16 Block 70 care urmează a fi recepționate din acest an, Bulgaria va plăti peste 2,3 miliarde de dolari.
În concluzie, Bulgaria se află într-un moment crucial al evoluției sale politice și economice. Cu un guvern fragil și o opoziție viguroasă, țara se confruntă cu provocări semnificative în ceea ce privește implementarea reformelor cerute de Uniunea Europeană și consolidarea statului de drept. Deși există un angajament clar față de integrarea în Uniunea Europeană și alinierea la politicile europene, fragilitatea coalițiilor politice și corupția persistente rămân obstacole majore în calea unei schimbări reale.
Ambițiile de putere regională ale Turciei au fost în creștere semnificativă în ultimii ani, Ankara fiind determinată să joace un rol central în Orientul Mijlociu și dincolo de acesta. Conducerea turcă, sub președintele Recep Tayyip Erdogan, a pus accent pe extinderea influenței politice și economice a țării, folosindu-se de diverse strategii și alianțe.
Unul dintre obiectivele principale ale Turciei este consolidarea controlului asupra Mediteranei de Est, în special prin explorarea resurselor de gaze naturale și stabilirea unor parteneriate cu statele riverane. De asemenea, Turcia a intervenit militar în conflicte regionale, cum ar fi Siria și Libia, pentru a-și proteja interesele și a-și extinde controlul.
În plus, Turcia a căutat să consolideze legăturile cu diverse state din Africa și Asia Centrală, promovând-și interesele comerciale și strategice. Ambițiile Turciei sunt alimentate de o combinație de factori geopolitici, economici și culturali, reflectând dorința sa de a redefini echilibrul de putere internațional și de a-și asigura o influență durabilă în lumea contemporană.
Pentru a putea discuta despre provocările de securitate ale statului turc, atât interne, cât și externe, ar trebui analizată în primul rând situația politică autohtonă, care a determinat în mare măsura agenda publică de la Ankara. Creșterea autoritarismului din Turcia sub președintele Recep Tayyip Erdoğan este susținută nu numai prin instrumente legale și politice, ci și printr-o transformare profundă a psihologiei colective a societății turce. Regimul Erdogan a desfășurat în mod sistematic o „politică a fricii” pentru a suprima disidența și, în același timp, a micșora spațiul politic disponibil pentru vocile opoziției.
Reprimările relativ recente împotriva personalităților opoziției din Istanbul, precum Ahmet Özer, primarul districtului Esenyurt, și Rıza Akpolat, primarul orașului Beșiktaș, ambele din principalul opoziție Partidul Popular Republican (CHP), sunt exemple clare ale acestei strategii. Özer a fost arestat sub acuzația de terorism în octombrie și ulterior demis din funcție, în timp ce Akpolat a fost reținut luni într-o anchetă privind fraudarea ofertelor. Totuși, acestea nu sunt proceduri judiciare izolate sau manevre politice; ele fac parte dintr-un efort deliberat și sistematic de a adânci climatul de frică și de a face societatea inertă.
Imaginile cu Akpolat luat în custodie cu cătușe sunt emblematice pentru stăpânirea regimului asupra opoziției. Cu toate acestea, poate mai grăitor este răspunsul mut din partea conducerii CHP. Această lipsă de reacție puternică încurajează și mai mult regimul lui Erdogan, semnalând că tacticile sale bazate pe frică sunt eficiente. Această strategie operează nu numai pentru a reduce la tăcere liderii politici disidenți, ci și pentru a suprima reflexele sociale mai largi care ar putea provoca consolidarea autoritară. Fiecare manevră este calculată, evaluând răspunsul societății – sau lipsa acestuia – pentru a informa pașii următori.
Declarațiile publice insuficient de puternice și eforturile ineficiente de mobilizare din partea liderilor opoziției au ajutat agenda lui Erdogan de a restrânge spațiul politic. Cel mai alarmant aspect este reacția limitată a publicului la aceste evenimente. Într-o națiune care a văzut cândva mobilizare în masă în timpul protestelor antiguvernamentale din Parcul Gezi din vara anului 2013, tăcerea publică de astăzi subliniază profunzimea succesului regimului în cultivarea unei atmosfere paralizante de frică. Această tăcere nu numai că încurajează regimul, dar accelerează și erodarea valorilor și instituțiilor încă existente.
Pornind de la intuițiile autoarei americano-germane Hannah Arendt asupra regimurilor totalitare, frica devine un instrument sistematic, transformându-se dintr-o amenințare fizică într-un fel de „cenzură internă”. Pe măsură ce cetățenii observă criminalizarea figurilor opoziției, erodarea independenței judiciare și subordonarea sistemului de justiție intereselor regimului, mulți se retrag în tăcere pentru autoconservare. Procesul fragmentează societatea prin dizolvarea elementelor necesare rezistenței colective.
„Era epurării” post-2013 a Turciei exemplifică modul în care frica dizolvă nu numai libertățile individuale, ci și coeziunea socială esențială pentru reziliența democratică. Regimul lui Erdogan vizează nu doar CHP ca instituție, ci și baza sa socială, izolând susținătorii și descurajând angajamentul politic. Operațiunile împotriva lui Özer și Akpolat în fiefurile opoziției precum Beșiktaș și Esenyurt fac parte dintr-un efort mai larg de a demonta centrele de influență a opoziției și de a le face inerte din punct de vedere politic.
Eforturile regimului Erdogan de a suprima disidența se extind dincolo de persecuția legală și ajung la o îngustare deliberată a spațiului politic. Acest spațiu nu este doar fizic sau instituțional, ci o platformă societală în care ideile, critica și solidaritatea își găsesc expresie. Erodând acest spațiu, regimul dezlipește opoziția de instrumentele sale de exprimare, organizare și sensibilizare publică.
Revenind la capitolul amenințări, cea mare mare provocare de securitate internă a statului turc din istoria sa modernă, a fost reprezentată de tensiunile avute cu minoritatea etnică kurdă. Aceasta și-a transformat aspirațiile de independență într-o mișcare paramilitară cu obiective separatiste în sud-estul țării. Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) a fost principalul actor al acestei lupte, punând o presiune constantă asupra regimului centralizat de la Ankara. Totuși, acest conflict pare să fi ajuns într-un moment de cotitură semnificativă.
Luna octombrie a adus o evoluție surprinzătoare când liderul Partidului Mișcării Naționaliste (MHP), Devlet Bahçeli, a propus o inițiativă îndrăzneață pentru a aborda problema kurdă. Sugestia sa ca Abdullah Öcalan, liderul întemnițat al PKK, care este catalogat drept grup terorist de către Turcia, SUA și UE, să i se permită să se adreseze grupului parlamentar al partidului pro-kurd DEM, ca parte a unui efort de reconciliere presupus mai amplu, a stârnit dezbateri semnificative.
Recent, PKK a anunțat un armistițiu cu statul turc, răspunzând apelului liderului său încarcerat, Abdullah Öcalan, de a renunța la lupta armată și de a se dizolva. Această decizie vine după patru decenii de confruntări violente, care au dus la pierderea a peste 40.000 de vieți. În declarația sa, PKK a precizat că armistițiul are scopul de a „deschide calea pentru implementarea apelului liderului Apo privind pacea și societatea democratică”. Deși organizația a anunțat că nu va mai desfășura acțiuni armate decât în cazul unor atacuri directe, nu a confirmat dizolvarea completă, subliniind că o astfel de hotărâre ar putea fi luată doar sub îndrumarea directă a lui Öcalan și în cadrul unui proces politic mai amplu.
Apelul lui Öcalan vine într-un context politic special în care guvernul Ankara sugerează posibilitatea ca liderul PKK, aflat în detenție pe o insula din apropierea Istanbulului din 1999, să poată beneficia de eliberare condiționată în schimbul dizolvării grupului. În mesajul său, Öcalan a argument că lupta armată nu mai este o soluție viabilă și a îndemnat mișcările politice kurde să se implice în procesul democratic.
Președintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, a salutat acest anunț, considerând-l o „oportunitate istorică” pentru a pune capăt conflictului. Totodată, guvernul său a declarat că va monitoriza îndeaproape situația pentru a se asigura de o dizolvare completă a PKK și a cerut ca și grupurile afiliate din Irak și Siria să urmeze aceeași cale.
PKK, desemnat drept organizație teroristă de către Turcia, Uniunea Europeană și Statele Unite, a dus un război de gherilă împotriva statului turc încă din 1984. De-a lungul timpului, au existat mai multe încercări de armistițiu, cea mai importantă fiind procesul de pace dintre 2013 și 2015, care, însă, au eșuat, ducând în schimb la reînceperea ostilităților. Rămâne de văzut dacă acest nou moment de repaus va reuși să pună capăt unui conflict care a marcat profund Turcia și regiunea.
Președintele Recep Tayyip Erdogan are o miză uriașă în a se asigura că planul său va reuși – nu numai pentru a-și consolida moștenirea politică, ci și pentru a îndeplini obiectivele guvernamentale imediate. De asemenea, el își propune să spargă blocul de opoziție vechi de un deceniu, condus de Partidul DEM pro-kurd și Partidul Popular Republican, deoarece acestea împiedică prelungirea mandatului său deja prelungit în fruntea guvernului Turciei.
În 2017-2018, când Erdogan și-a atins termenele permise legal ca prim-ministru, el a susținut un referendum care a modificat constituția, a instalat un sistem prezidențial și i-a asigurat un nou set de termeni ca șef al noii puteri executive. Astăzi, el a ajuns din nou la ultimul său mandat și nu poate candida la următoarele alegeri programate în mod regulat din 2028 fără a încălca legea turcă. Prin urmare, el a curtat Partidul DEM – principalul său intermediar intern în discuțiile PKK – pentru a ajuta la schimbarea constituției și a asigura condiții suplimentare în schimbul unei recunoașteri constituționale sporite a drepturilor kurde. Aceasta din urmă ar putea fi totuși o problemă grea, având în vedere opoziția naționalistă turcă de lungă durată față de consacrarea drepturilor kurde, inclusiv printre mulți alegători Erdogan. În plus, unii alegători ai Partidului DEM ar putea fi reticenți în a-l aproba pe Erdogan ca președinte de facto pe viață.
Alternativ, Erdogan ar putea solicita sprijinul DEM pentru a solicita alegeri anticipate înainte de 2028, deoarece, prin lege, ar mai primi un mandat dacă parlamentul se dizolvă înainte de sfârșitul mandatului său actual. În schimb, el ar fi probabil de acord să reintroducă primarii aleși ai Partidului DEM în orașele cu majoritate kurdă, după ce a îndemnat tribunalele să-i demită începând cu iunie 2024. De asemenea, ar oferi comunității kurde noi drepturi culturale (în prezent sunt limitate la cursuri de limbă opționale în școli și la unele emisiuni publice în limba kurdă).
Indiferent de direcția pe care o iau aceste manevre politice, urmările interne ale încheierii conflictului PKK ar fi istorice. Obținerea păcii turco-kurde ar deveni, fără îndoială, moștenirea de durată a lui Erdogan, în ciuda numeroaselor controverse care au însoțit îndelungatul său mandat.
Totuși, chiar și cu această situație favorabilă pe plan intern, arhitectura de securitate în zona în care Turcia are interese directe s-ar putea confrunta cu o serie nouă de provocări. Conform unor surse, Israel face eforturi de lobby pe lângă Statele Unite pentru a menține Siria într-o stare de instabilitate și descentralizare, inclusiv prin susținerea menținerii bazelor militare rusești în regiune, ca măsură de contracarare a influenței în creștere a Turciei, au declarat mai multe surse pentru Reuters.
Relațiile deja tensionate dintre Israel și Turcia s-au deteriorat și mai mult în timpul războiului din Gaza, iar oficiali israelieni au avertizat Washingtonul că noile autorități islamiste din Siria, sprijinite de Ankara, ar putea reprezenta o amenințare serioasă la adresa securității granițelor Israelului.
Aceste demersuri reflectă o campanie concertată a Israelului de influențare politică a părții americane într-un moment crucial pentru Siria, în condițiile în care islamiștii care au reușit îndepărtarea de la puterie a lui Bashar al-Assad încearcă să stabilizeze statul fragmentat și să convingă Washingtonul să ridice sancțiunile severe impuse Damascului. Aron Lund, cercetător la think-tank-ul american Century International, a prezentat situația în felul următor: „Marea temere a Israelului este că Turcia va interveni pentru a proteja noul regim islamist din Siria, ceea ce ar putea transforma zona într-o bază pentru Hamas și alte grupări militante”.
Mediul de securitate al Turciei, intern și extern, rămâne unul extrem de dinamic, cu o multitudine de actori implicați, iar acțiunile acestora au o influență semnificativă asupra modului în decidenții de la Ankara tratează sistemul internațional.
Anul 2024 a fost marcat de o serie de evoluții majore care au remodelat rolul Turciei atât la nivel regional, cât și pe scară globală. Anul a început cu ratificarea de către Ankara a aderării Suediei la NATO în ianuarie, o mișcare care a consolidat cadrul de securitate al alianței, în timp ce a marcat progresul în relațiile deseori tensionate ale Turciei cu partenerii occidentali. Aprobarea de către Ankara a aderării Suediei la NATO în 2024 a marcat o schimbare notabilă după luni de rezistență, ridicând semne de întrebare cu privire la traiectoria mai largă a relațiilor dintre Turcia și SUA în cadrul NATO. În martie, Türkiye și-a consolidat poziția de mediator global prin intermediarea unui schimb de prizonieri de mare profil între Rusia și Statele Unite, subliniind și mai mult influența sa diplomatică.
La nivel regional, Ankara a adoptat o atitudine mai degrabă asertivă. În mai, a suspendat comerțul cu Israelul ca răspuns la escaladarea violenței din Gaza, semnalând un angajament puternic față de cauza palestiniană. Cu toate acestea, rapoartele privind comerțul indirect prin intermediari au ridicat semne de întrebare cu privire la amploarea acestui embargo.
În aceeași lună, președintele Erdogan l-a găzduit la Ankara pe premierul grec Kyriakos Mitsotakis, fiind reluate eforturile diplomatice de a rezolva disputele de lungă durată cu Grecia. În septembrie, Türkiye și-a semnalat intenția de a-și diversifica alianțele, solicitând aderarea la BRICS, o inițiativă menită să-și sporească influența globală. În același timp, Germania și-a ridicat embargoul asupra armelor asupra Turciei, deschizând calea pentru o cooperare reînnoită în domeniul apărării, în timp ce discuțiile cu Statele Unite ale Americii privind programul F-35 și sistemele de rachete S-400 au evidențiat actul de echilibrare în curs al Turciei în cadrul NATO.
Aceste evenimente evidențiază abordarea pragmatică a Turciei față de politica sa externă: menținerea angajamentelor NATO, consolidarea influenței regionale și diversificarea alianțelor și parteneriatelor.
Ratificarea turcă a cererii Suediei la NATO, urmată de aprobarea de către SUA a vânzării avioanelor F-16 către Turcia și atitudinea mai rezervată din Marea Egee, a încetinit, dar nu a pus capăt declinului în curs a relațiilor dintre SUA și Turcia.
Nu s-au înregistrat progrese notabile în ceea ce privește cele două probleme cele mai apăsătoare: proprietatea turcă asupra S-400 și sprijinul SUA pentru SDF/YPG. Dacă situația din Siria evoluează pe traiectoria din prezent – cu HTS și partenerii dominând țara sub influența puternică a Turciei – importanța regională a Ankarei va crește și mai mult. Conflictul cu SUA privind sprijinul Washingtonului pentru SDF/YPG va ajunge probabil la un deznodământ.
Un nou punct de fricțiune cu Israelul ar putea apărea, de asemenea, în prim-plan dacă Turcia (în numele Damascului) devine un avocat activ al retragerii israelienilor de pe Înălțimile Golan, o problemă de mult timp latentă din cauza dezordinii din Siria. Între timp, boom-ul comerțului dintre SUA și Turcia din ultimii ani, cu SUA fiind practic piața numărul doi de export a Turciei – ar fi afectată negativ dacă Trump își va îndeplini promisiunea de campanie de a impune un tarif general de 25% pentru toate importurile.
Cererea oficială a Turciei de aderare la BRICS în 2024 subliniază urmărirea de către Ankara a unei strategii de politică externă multi-spectrală, menită să-și diversifice parteneriatele globale, dar și să creeze incertitudini cu privire la prioritățile sale.
Cu toate acestea, a existat o dezbatere aprinsă înainte de summitul de la Kazan cu privire la avantajele și dezavantajele aderării. Majoritatea observatorilor au considerat beneficiile limitate, având în vedere faptul că BRICS este mai degrabă un forum de discuții decât un instrument de liberalizare a comerțului. Principalul obiectiv economic pare să fie stimularea comerțului în monedele membrilor mai degrabă decât în valute standard.
Dezavantajele politice țin de faptul că, în calitate de țară membră NATO, participarea Turciei la un forum considerat în esență ostil Occidentului ar crea incertitudine cu privire la prioritățile sale. Un argument repetat adesea, inclusiv de ministrul de externe Fidan, a fost că Turcia se îndrepta către BRICS pentru că se simțea respinsă de UE.
Războiul din Ucraina a subliniat într-adevăr lacune în cadrul UE de apărare și energie, poziționând Turcia ca un actor esențial în abordarea acestor provocări. Çiğdem Nas, secretar general al Fundației pentru Dezvoltare Economică (IKV) și profesor asociat de științe politice la Universitatea Tehnică Yıldız, susține că în 2025 relațiile Turcia-UE ar putea lua o turnură mai pragmatică, condusă de interese strategice reciproce. Cooperarea energetică, în special prin rolul Turciei ca centru de tranzit pentru aprovizionarea cu energie alternativă, și colaborarea în domeniul apărării în cadrul NATO, pot domina agenda.
Necesitatea UE de a-și consolida capacitățile de apărare, în special în lumina unei a doua administrații Trump în SUA și a tranziției în curs în Siria, ar putea necesita o cooperare mai profundă cu Turcia. Abordarea lui Trump față de politicile europene de securitate și comerț a scos la iveală vulnerabilități în interiorul UE, în timp ce decalajul său de inovare și competitivitate în comparație cu SUA și China necesită reforme economice semnificative și îmbunătățiri ale pieței interne. În plus, accelerarea agendelor ecologice și digitale este esențială.
Pe fondul acestor provocări, capacitățile economice, industriale și militare ale Turciei ar putea întări reziliența UE. Migrația va rămâne o problemă esențială pe agenda Turcia-UE, în special în ceea ce privește cooperarea privind reînnoirea presiunilor migratorii și întoarcerea voluntară a sirienilor. Cu toate acestea, soluționarea disputelor de lungă durată – cum ar fi problema Ciprului și preocupările cu privire la standardele politice, democratice și de stat de drept – va rămâne probabil dificilă.
Căderea regimului Assad a creat un moment esențial pentru strategia regională și politica internă a Turciei. Obiectivul principal al Turciei este fără echivoc: eradicarea PKK și a tuturor structurilor asociate, atât pe plan intern, cât și pe plan regional. În consecință, Turcia este dispusă să își intensifice presiunea asupra nord-estului Siriei, utilizând forța sa proxy, Armata Națională Siriană, pentru a se confrunta cu Forțele Democratice Siriene (SDF).
Simultan, Turcia negociază cu Ha’yat Tahrir Al-Sham (HTS) pentru a coordona presiuni suplimentare asupra SDF. Ministrul turc de externe Hakan Fidan a subliniat că o condiție nenegociabilă pentru Ankara este retragerea completă a cadrelor PKK de pe teritoriul sirian. Între timp, Statele Unite au stabilit o zonă tampon în Kobani prin ocuparea bazelor militare eliberate de forțele ruse. Este de așteptat ca traiectoria acestor evoluții să devină mai clară după în lunile următoare.
Potențiale complicații ar putea apărea în imediata vecinătate dacă Siria revine în război civil, deoarece acest lucru ar putea oferi facțiunilor rupte din PKK un alt refugiu la granița cu Turcia. Din nou, merită remarcată analogia cu gruparea „IRA” – acel grup separatist a fost în cele din urmă eliminat, deoarece Irlanda vecină și Regatul Unit i-au refuzat libertatea de acțiune.
Pentru Statele Unite, cele mai importante beneficii imediate ale unui acord PKK ar fi în Siria. Presupunând că tranziția post-Assad se desfășoară fără probleme, destrămarea grupului ar putea avea un efect transformator asupra relațiilor Turciei cu liderii kurzi sirieni, pe care i-a considerat de mult timp simpli mandatari ai PKK. Dacă apelul așteptat al lui Ocalan pentru dezarmare va avea loc, Ankara ar fi deschisă să colaboreze cu Partidul Uniunii Democrate (PYD), aripa politică a principalilor parteneri ai Washingtonului în Siria, YPG/SDF.
În acest scop, Turcia ar putea încuraja noii conducători din Damasc să sprijine participarea PYD la sistemul politic al Siriei. Aceasta ar putea include sprijinirea candidaților PYD la alegerile pentru pozițiile locale, similar cu modul în care Erdogan s-a oferit să restabilească influența politică a Partidului DEM în Turcia (deși el ar putea împinge PYD să-și schimbe numele înainte de a continua, renunțând astfel oficial la conexiunile PKK).
Pe plan extern, Turcia mai acordă o importanță extrem de ridicată relației cu statul irakian și cel al Somaliei. În 2024, Turcia și Irakul au deschis un nou capitol în relațiile bilaterale, marcat de vizita președintelui Recep Tayyip Erdoğan la Bagdad. În cadrul acestei vizite, s-au semnat numeroase acorduri, iar Ankara a salutat decizia Irakului de a desemna Partidul Muncitorilor din Kurdistan drept „organizație interzisă”. După ani de tensiuni generate de operațiunile militare turce împotriva PKK în nordul Irakului, această evoluție a adus un impuls pozitiv în relațiile dintre cele două țări.
Un element central al noii etape de cooperare este Proiectul ,, Drumului de Dezvoltare’’ a Irakului, care va aduce beneficii semnificative pentru comerțul și companiile turcești, dar și pentru securitatea și stabilitatea Irakului și a regiunii. Acest proiect se dovedește a fi strategic, oferind o alternativă la ruta India-Orientul Mijlociu, susținută de SUA, care a devenit nepracticabilă din cauza conflictului din Israel. Ruta respectivă ocolește Turcia, ceea ce face ca Ankara să acorde o atenție deosebită propriilor inițiative regionale.
În paralel, se așteaptă noi evoluții în lupta împotriva PKK, Turcia intenționând să intensifice presiunea asupra grupării cu sprijinul unui Bagdad mai cooperant. Cu toate acestea, situația rămâne complexă. Influența puternică a grupurilor pro-Iran din guvernul irakian ar putea limita progresele în această direcție. În plus, Ankara urmărește cu atenție viitoarele alegeri din Irak, care ar putea duce la înlocuirea guvernării.
Un alt aspect esențial îl reprezintă relațiile cu Guvernul Regional Kurdistan (KRG) și, în special, cu familia Barzani, considerată un actor cheie în procesul de combatere a PKK. În același timp, se preconizează o creștere a presiunii asupra familiei Talabani, din cauza legăturilor sale strânse cu YPG și Iranul. În contextul războiului din Gaza și al implicațiilor sale asupra Iranului, eventuale atacuri asupra grupării Hashd al-Shaabi ar putea plasa guvernul irakian într-o poziție dificilă, generând incertitudini asupra relațiilor dintre Ankara și Bagdad.
O posibilă instabilitate în Irak ar complica atât operațiunile împotriva PKK, cât și proiecte majore, precum ,,Drumul pentru Dezvoltare’’. Din acest motiv, Turcia pare să se pregătească pentru o perioadă în care vor fi intensificate eforturile diplomatice pentru a preveni o nouă escaladare a tensiunilor și pentru a menține situația sub control.
Privind spre teatrul african, Mogadiscio găzduiește cea mai mare bază militară și academie de instruire a Turciei din afara granițelor sale. Din 2017, Ankara a oferit pregătire soldaților somalezi, mulți dintre aceștia dobândind cunoștințe de limbă turcă și fiind instruiți în diverse domenii, inclusiv în combaterea terorismului, având în vedere amenințarea reprezentată de gruparea al-Shabab. Relațiile umanitare dintre cele două țări au fost, de asemenea, solide.
Cu toate acestea, echilibrul regional s-a schimbat după ce Etiopia a semnat un acord maritim pentru construirea unui port în republica separatistă Somaliland, ceea ce a generat tensiuni cu Somalia. Având relații strânse cu ambele state, Turcia a intervenit ca mediator și, luna trecută, a facilitat un acord menit să pună capăt disputei. Modul în care interesele Etiopiei și Somaliei vor fi echilibrate va deveni mai clar în 2025.
În plus, în luna iulie, Turcia și Somalia au semnat un acord pentru explorarea și producția de hidrocarburi, ceea ce deschide noi perspective de colaborare economică. Se preconizează că anul viitor va aduce o intensificare a cooperării Turciei atât cu Addis Abeba, cât și cu Mogadiscio, consolidând rolul Ankarei în regiune.
Având în vedere toate aceste aspecte, Turcia a devenit un actor imposibil de ignorat în ceea ce privește jocul de putere internațional, iar tabăra statelor occidentale nu își permite să se distanțeze de Ankara. Turcia, care deține a doua cea mai mare armată din NATO după Statele Unite, și-a exprimat disponibilitatea de a furniza trupe pentru o eventuală forță de menținere a păcii în Ucraina. Președintele turc, Recep Tayyip Erdogan, a discutat această posibilitate atât cu omologul său ucrainean, Volodymyr Zelenskiy, cât și cu ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, în cadrul unor întâlniri separate desfășurate la Ankara la începutul lunii.
În paralel, președintele american Donald Trump colaborează cu liderul rus Vladimir Putin pentru a facilita o încetare a focului în conflictul declanșat de invazia Rusiei în Ucraina, în urmă cu trei ani. Trump a declarat că ar accepta implicarea aliaților europeni într-o astfel de misiune și oferirea unor garanții de securitate pentru Ucraina, dar a exclus orice rol direct al Statelor Unite.
Această situație plasează Turcia într-o poziție-cheie în ceea ce privește monitorizarea unui posibil armistițiu, reducând astfel presiunea asupra aliaților europeni, precum Marea Britanie și Franța, care lucrează la un plan pentru o forță europeană de menținere a păcii în Ucraina.
Totuși, Ankara a subliniat că nu va lua parte la nicio misiune de menținere a păcii decât dacă este implicată în toate consultările și pregătirile pentru formarea acesteia. De asemenea, o încetare a focului rămâne incertă. Erdogan a menținut relații apropiate cu Rusia după invazia Ucrainei din 2022 și a folosit această poziție pentru a facilita negocierile privind coridorul de export al cerealelor ucrainene prin Marea Neagră, deși Rusia a renunțat la acest acord în 2023.
Deocamdată, Moscova nu a oferit un răspuns oficial Turciei cu privire la posibilitatea trimiterii de trupe în Ucraina, deși subiectul a fost discutat cu Lavrov în timpul recentei sale vizite la Ankara.
La rândul său, Zelenskiy a declarat în fața presei la Ankara, pe 18 februarie, că pacea este posibilă doar în condițiile unor negocieri corecte, în care să fie reprezentate Ucraina, Statele Unite și întreaga Europă. Potrivit unui oficial ucrainean implicat în discuții, Turcia susține suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei și sprijină acordarea unor garanții de pace și securitate credibile.
Recent, Erdogan a evidențiat puterea militară și potențialul Turciei de a consolida securitatea Europei, subliniind că aderarea deplină a țării sale la Uniunea Europeană ar aduce beneficii tuturor părților implicate. El a afirmat că doar integrarea completă a Turciei în blocul comunitar ar putea ajuta Uniunea Europeană să depășească dificultățile cu care se confruntă în domeniul economic, cel al apărării și cel politic.
În ansamblu, politica externă a Turciei în 2024 a fost marcată de o combinație de pragmatism și ambiții strategice, influențată puternic de evoluții interne, dar și la nivel global, iar evoluțiile din 2025 vor determina în ce măsură Ankara își poate menține acest echilibru delicat în fața provocărilor geopolitice contemporane.
Polonia și-a consolidat rapid poziția ca un jucător de prim-plan pe scena politico-militară internațională, devenind un actor cu o influență majoră în Europa. Liderii de la Varșovia sunt prezenți la toate discuțiile esențiale privind viitorul continentului, iar opiniile lor au o greutate semnificativă. De asemenea, Polonia se numără printre puținele țări apreciate de actuala administrație de la Washington, ceea ce îi sporește și mai mult relevanța în strategiile de securitate ale Uniunii Europene. În ultimii ani, prin investiții considerabile în apărare și prin aprofundarea relațiilor cu SUA, Polonia s-a impus ca un pilon esențial al NATO, având un rol determinant în stabilitatea regională și în consolidarea alianțelor internaționale.
Recent, președintele Poloniei, Andrzej Duda, a propus un amendament la Constituție care să stabilească un prag minim de 4% din PIB pentru cheltuielile militare, garantând astfel siguranța și stabilitatea țării. Deși Polonia este deja cel mai mare cheltuitor al NATO, alocând 4,7% din PIB pentru apărare, inițiativa sa este susținută de consensul politic de la Varșovia. Ministrul Apărării, Władysław Kosiniak-Kamysz, a declarat că pragul minim pentru anii următori ar trebui să fie de 5% din PIB. Prin adoptarea acestei modificări constituționale, Varșovia dorește să asigure stabilitatea și predictibilitatea cheltuielilor militare, un aspect crucial în contextul tensiunilor geopolitice actuale.
Pe lângă creșterea bugetului pentru apărare, premierul Donald Tusk a anunțat că Polonia va analiza posibilitatea de a avea acces la arme nucleare, discutând cu Franța despre protecția oferită de scutul nuclear francez. Tusk a subliniat că Polonia trebuie să se pregătească pentru orice eventualitate, iar dezvoltarea capacităților militare, inclusiv arme neconvenționale, este esențială. Această decizie vine în contextul temerilor crescânde legate de un posibil realiniament al politicii externe a Statelor Unite sub conducerea lui Donald Trump, ceea ce ar putea pune în pericol securitatea Europei de Est.
Un alt obiectiv major este creșterea numărului de militari la 500.000. Premierul a anunțat că, până la sfârșitul anului, fiecare bărbat adult din Polonia va trebui să urmeze un antrenament militar de bază. Deși nu este o revenire la recrutarea obligatorie, această măsură vine pe fondul temerilor legate de Rusia și de incertitudinea privind angajamentul Statelor Unite față de NATO. Tusk a explicat că fiecare cetățean apt ar trebui să fie pregătit pentru apărarea țării și că instruirea militară va fi organizată astfel încât să nu devină o povară pentru populație. Femeile vor putea, de asemenea, să participe voluntar la aceste programe de instruire.
Polonia investește masiv în echipamente militare, achiziționând tancuri Abrams, sisteme de apărare Patriot și avioane F-35 din SUA, precum și arme și tehnologie din Coreea de Sud. Printre acestea se numără tancuri K2 Black Panther, obuziere K9A1 Thunder și sisteme de rachete Homar-K. Această strategie de reînarmare face parte dintr-un efort mai larg de a reduce dependența de sprijinul extern și de a dezvolta o capacitate de apărare proprie robustă. În plus, Varșovia ia în considerare retragerea din tratatele internaționale care interzic utilizarea minelor anti-personal și munițiilor cu dispersie, argumentând că acestea sunt necesare pentru protecția granițelor sale.
Contextul geopolitic incert determină Polonia să-și consolideze poziția militară și să caute alternative pentru securitatea națională. Deși premierul Tusk a subliniat importanța relațiilor cu NATO și SUA, el a atras atenția asupra nevoii Europei de a-și dezvolta propriile capabilități de apărare. „Europa are potențial economic să facă față Rusiei, dar ne lipsește voința de a acționa. Rusia nu va putea rezista în fața unei Europe unite”, a declarat Tusk. Liderul polonez a criticat dependența Europei de protecția oferită de Statele Unite, subliniind că este paradoxal ca 500 de milioane de europeni să ceară protecție de la 300 de milioane de americani împotriva unei Rusii care nu a reușit să învingă Ucraina în trei ani de conflict.
Un alt aspect esențial al noii strategii poloneze este menținerea trupelor sale pe teritoriul național, fără a se implica direct în conflictul din Ucraina. Spre deosebire de Franța și Marea Britanie, care iau în considerare trimiterea de trupe pentru a ajuta la menținerea păcii, Tusk a clarificat că rolul Poloniei este să își protejeze propria frontieră estică, care reprezintă și granița NATO și a Uniunii Europene. Această poziție reflectă o politică de securitate precaută, axată pe apărarea teritoriului național și descurajarea agresiunilor externe.
Aceste inițiative reflectă o nouă etapă semnificativă în strategia de securitate a Poloniei, care se pregătește pentru un viitor incert prin creșterea capacităților sale de apărare și consolidarea alianțelor strategice. Prin investițiile masive în apărare, instruirea populației și căutarea unor alternative la protecția oferită de aliați, Polonia își afirmă hotărârea de a deveni o putere militară regională capabilă să-și protejeze suveranitatea și stabilitatea într-un context internațional tot mai imprevizibil.
Președintele american Donald Trump analizează posibilitatea retragerii a aproximativ 35.000 de soldați americani staționați în Germania, o mișcare care ar putea afecta semnificativ relațiile dintre SUA și Europa. Potrivit publicației britanice Telegraph, această decizie ar fi motivată de dorința administrației Trump de a redistribui trupele în țările NATO care și-au mărit cheltuielile pentru apărare, precum Polonia și Ungaria. Donald Trump a subliniat în repetate rânduri necesitatea ca Europa să-și intensifice investițiile în apărare.
Frustrarea sa față de aliații europeni care, în opinia sa, nu contribuie suficient la securitatea colectivă, a fost un punct central al discursului său despre NATO. În timpul primului său mandat, Trump a ordonat retragerea a aproape 12.000 de soldați din Germania, însă această decizie a fost anulată ulterior de președintele Joe Biden. Surse din administrația americană susțin că, deși nu există un anunț oficial iminent, Pentagonul ia în considerare repoziționarea forțelor pentru a răspunde mai eficient amenințărilor globale. Repoziționarea trupelor americane ar urma să sprijine țările care și-au respectat angajamentele privind cheltuielile militare asumate în cadrul NATO.
În acest sens, Ungaria și alte state din Europa de Est, precum Polonia și România, ar putea beneficia de o prezență militară americană sporită. În 2025, conform datelor United States European Command (EUCOM), aproximativ 84.000 de soldați americani erau staționați în Europa, cu numărul fluctuant în funcție de exercițiile militare și rotațiile unităților. După invazia Rusiei în Ucraina din 2022, SUA au desfășurat aproximativ 20.000 de soldați suplimentari în statele vecine Rusiei și Belarusului. În prezent, peste 40 de baze militare americane sunt răspândite pe continent, majoritatea fiind concentrate în Germania, Italia, Polonia și Regatul Unit.
Aceste facilități nu doar găzduiesc soldați americani, ci și servesc drept centre logistice și de antrenament pentru forțele NATO. De exemplu, baza Büchel din Germania găzduiește între 10 și 20 de bombe nucleare americane B-61, iar unități ale Gărzii Naționale din Pennsylvania colaborează cu forțele lituaniene pentru exerciții militare comune. Forțele americane din Europa sunt organizate în mai multe categorii: trupe staționate permanent, care au o prezență pe termen lung în baze fixe, precum cele din Germania și Italia, forțe rotaționale pe termen lung, care participă la misiuni specifice în Europa de Est, cum ar fi NATO Enhanced Forward Presence (EFP) sau Operation Atlantic Resolve, trupe implicate în exerciții temporare, care participă la antrenamente multinaționale alături de aliați NATO și forțe specializate în gestionarea arsenalului nuclear american în Europa.
În prezent, SUA mențin aproximativ 100 de bombe nucleare B-61 în Belgia, Italia, Olanda, Germania și Turcia. Aceste arme sunt păstrate în cadrul unui program de descurajare nucleară gestionat de NATO. O eventuală retragere semnificativă a trupelor americane din Europa ar putea avea consecințe majore asupra NATO. Unul dintre principalele riscuri este slăbirea credibilității Articolului 5 al Tratatului NATO, care stipulează că un atac asupra unui stat membru este considerat un atac asupra întregii alianței. De asemenea, o reducere drastică a prezenței militare americane ar putea afecta echilibrul strategic dintre NATO și Rusia.
Oficialii europeni sunt îngrijorați că lipsa trupelor SUA ar putea încuraja Rusia să își intensifice activitățile în regiune. Pe de altă parte, această mișcare ar putea accelera procesul de consolidare a apărării europene independente. Germania, de exemplu, și-a exprimat intenția de a deveni mai autonomă în materie de securitate și apărare, ceea ce ar putea duce la o schimbare semnificativă în dinamica alianței transatlantice.
Dacă administrația Trump decide să își reducă angajamentele în Europa, aceasta ar putea marca o schimbare fundamentală în politica externă americană. Unele state europene au început deja să își intensifice cheltuielile pentru apărare, anticipând o eventuală retragere a sprijinului american.
În plus, ziarul suedez Expressen a raportat că SUA au informat aliații NATO că intenționează să înceteze participarea la planificarea unor exerciții militare viitoare în Europa. Această decizie, dacă se va concretiza, ar putea forța țările europene să își asume o mai mare responsabilitate în organizarea și finanțarea exercițiilor comune.
Retragerea sau redistribuirea trupelor americane în Europa de Est ar putea redefini securitatea continentului. Deși mutarea ar putea fi benefică pentru state precum Polonia și Ungaria, ea ridică semne de întrebare asupra viitorului NATO și al cooperării transatlantice. Dacă SUA decid să-și reducă angajamentele, Europa ar putea fi nevoită să își intensifice eforturile pentru a asigura propria securitate, fără a mai depinde exclusiv de protecția americană. Rămâne de văzut în ce măsură această schimbare va afecta stabilitatea regională și echilibrul de putere dintre NATO și Rusia.
Pe lângă crizele din Ucraina și Orientul Mijlociu, Uniunea Europeană s-ar putea confrunta în viitorul apropiat cu o nouă provocare, una mult mai aproape de granițele și prin urmare cu implicații mai puternice. Liderul separatist sârb bosniac Milorad Dodik a fost condamnat la un an de închisoare de către tribunalul statului Bosnia pentru sfidarea ordinelor unui emisar internațional pentru pace. Sentința a inclus și interdicția de a ocupa funcții politice timp de șase ani, determinând o reacție puternică din partea Kremlinului, care a considerat decizia drept una politică, cu potențial destabilizator pentru Balcani.
Dodik, având legături strânse cu Rusia, a respins acuzațiile și a răspuns prin măsuri care reduc prezența statului bosniac în regiunea sârbă, interzicând activitatea procurorului, a tribunalului și a agenției de informații naționale. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitry Peskov, a afirmat că președintele rus Vladimir Putin a avut o relație constructivă cu Dodik și a condamnat sentința ca fiind îndreptată nu doar împotriva acestuia, ci și împotriva tuturor forțelor patriotice sârbe.
Decizia tribunalului din Sarajevo a generat un efect de domino, determinând parlamentul regiunii autonome sârbe din Bosnia să adopte o lege prin care interzice prezența poliției și justiției naționale pe teritoriul său. Acest act legislativ riscă să declanșeze o criză constituțională într-un stat deja divizat etnic. Rusia, principalul susținător al lui Dodik, a reiterat că verdictul împotriva acestuia este motivat politic și ar putea destabiliza întreaga regiune balcanică.
Dodik a fost condamnat după ce a promulgat o lege care suspenda deciziile Curții Constituționale a Bosniei și ale emisarului internațional Christian Schmidt, responsabil pentru implementarea Tratatului de Pace de la Dayton din 1995. Acesta a refuzat să se prezinte la pronunțarea sentinței și a încurajat parlamentarii din Banja Luka să susțină legea ce limitează autoritatea statului asupra regiunii sârbe, declarând că aceasta reprezintă un pas crucial pentru autonomia regiunii fără utilizarea forței. El a susținut că măsurile impuse de emisarii internaționali privind justiția, poliția, armata și administrația fiscală au fost create pentru a contracara autonomia sârbă și pentru a face statul să funcționeze deficitar.
Structura Bosniei este una complexă, formată din două entități autonome – Republica Srpska și Federația Bosniaco-Croată – unite printr-o administrație centrală slabă, conform prevederilor Acordului de la Dayton. Emisarul Christian Schmidt și ambasadorii puterilor occidentale au condamnat decizia parlamentului din Republica Srpska, considerând că aceasta subminează pacea și securitatea națională, cerând retragerea imediată a legii.
Conflictele etnice din Bosnia au dus la un război devastator între 1992 și 1995, soldat cu peste 100.000 de morți și crime de război, inclusiv genocidul de la Srebrenica. În acest context, Washingtonul a reafirmat sprijinul pentru Acordul de la Dayton și a condamnat orice acțiune a liderilor locali care ar putea afecta suveranitatea și integritatea teritorială a Bosniei. Parlamentul din Banja Luka a mai adoptat o lege care creează un sistem judiciar paralel în Republica Srpska și o alta care desemnează organizațiile non-profit finanțate din străinătate drept „agenți străini”, inspirată de o lege rusă din 2012 utilizată pentru suprimarea mișcărilor pro-democratice și a presei independente.
Deputații opoziției moderate au boicotat votul, avertizând că aceste măsuri riscă să slăbească atât Acordul de la Dayton, cât și Constituția Republicii Srpska. Președintele Serbiei, Aleksandar Vučić, și premierul Ungariei, Viktor Orbán, au criticat, de asemenea, condamnarea lui Dodik.
În sprijinul liderului sârb bosniac, Moscova a convocat o reuniune de urgență a Consiliului de Securitate al ONU, argumentând că sentința este motivată politic și va afecta stabilitatea regională. După condamnarea lui Dodik, parlamentul Republicii Srpska a trecut la măsuri radicale, interzicând activitatea instituțiilor judiciare și de securitate ale statului pe teritoriul său.
Aceasta a dus la reacții dure din partea Uniunii Europene și a Statelor Unite, care au denunțat deciziile ca fiind periculoase pentru stabilitatea regiunii. În consecință, Uniunea Europeană a anunțat că va suplimenta temporar forțele EUFOR din Bosnia pentru a menține pacea și securitatea.
Misiunea EUFOR, cunoscută sub numele de Operațiunea Althea, joacă un rol crucial în aplicarea Acordului de Pace de la Dayton, prevenind escaladarea tensiunilor etnice și politice. UEFOR a confirmat că va crește efectivul de trupe în zilele următoare, fără a preciza detalii, însă presa locală susține că vor fi mobilizați încă 400 de soldați pentru a sprijini contingentul actual de 1.100.
Rusia a criticat această decizie, susținând că măsurile europene sunt un semn al ingerinței Bruxelles-ului în afacerile interne ale Bosniei. Dodik a consolidat relațiile cu Rusia în ultimii ani, având întâlniri frecvente cu Vladimir Putin și adoptând o retorică anti-occidentală, susținând că UE nu ar trebui să interfereze în problemele interne ale statelor precum Ucraina și Bosnia.
Bosnia a obținut statutul de țară candidată la aderarea la UE în decembrie 2022, însă mișcările separatiste ale lui Dodik pun în pericol viitorul integrării europene. Dodik a amenințat de mai mulți ani că, dacă va continua să fie vizat de autoritățile bosniace, va începe procesul de secesiune a entității sârbe din Bosnia. O astfel de mișcare ar putea repeta scenariul anilor ’90, când tendințele separatiste au dus la izbucnirea războiului din Bosnia, soldat cu masacre și atrocități de amploare.
