Lacunele în mobilitatea militară a Uniunii Europene și rolul strategic al României

de Gorea Alexandru | mart. 25, 2025 | Analize, ROMANIA

Inițiativele Uniunii Europene pentru consolidarea mobilității militare

În urma summitului Consiliului European din 6 martie, liderii statelor membre au ajuns la un consens: Uniunea Europeană trebuie să își asume mai multe responsabilități în ceea ce privește propria securitate.

De-a lungul celor 80 de ani de existență, Uniunea Europeană a trecut prin restructurări majore. Dovadă a adaptării la noile realități geopolitice sunt tratatele care au transformat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului în Uniunea Europeană pe care o cunoaștem astăzi. Tratatele de la Maastricht din 1992 și Lisabona din 2007 au consolidat rolul Bruxellesului în plan extern.

Cu toate acestea, până în prezent, UE s-a axat exclusiv pe o politică de soft power. Discuțiile privind standardele militare, operaționalitatea trupelor și alte aspecte legate de apărare erau negociate în cadrul NATO. Alianța Nord-Atlantică, fiind o organizație militară care include majoritatea statelor UE, făcea ca astfel de discuții să fie redundante.

Noile realități geopolitice, în care forța brută câștigă tot mai mult teren în fața negocierilor, sunt atipice pentru liderii europeni. În ultimii 35 de ani, aceștia s-au concentrat pe promovarea valorilor democratice și pe elaborarea unor standarde privind calitatea vieții, care au devenit repere internaționale. Întregul labirint birocratic european nu avea nimic în comun cu politica de securitate și apărare în sensul clasic al cuvântului.

Niciodată pe agenda discuțiilor nu a figurat necesitatea elaborării unor standarde pentru veste antiglonț sau dezvoltarea unui tanc universal destinat statelor membre ale UE.

Adoptarea planului ReArm Europe reprezintă primul pas în dezvoltarea unui braț militar al Uniunii Europene. Totuși, această inițiativă nu trebuie tratată ca un tratat de tipul celor de la Maastricht sau Lisabona, care consfințeau în mod expres, la nivel juridic, noile obligații și drepturi ale statelor membre, precum și distribuția atribuțiilor.

Inițiativa strategică de reînarmare a UE rămâne, deocamdată, doar o expresie a voinței statelor, o încercare de consolidare a securității colective fără obligații imperative. Planul propune o serie de mecanisme și oportunități de reînarmare, însă acest lucru nu implică obligativitatea statelor de a le accesa. UE nu este o alianță militară defensivă și nu dispune de un echivalent al faimosului Articol 5 al NATO. Dacă un stat membru UE ar fi atacat, nu există nicio obligație juridică ca ceilalți membri să intervină direct. Industria de apărare europeană rămâne competitivă la nivel global. Pentru a reduce discrepanțele față de competitorii din domeniu, UE are nevoie de creșterea producției și de diminuarea dependenței față de comenzile de armament din SUA. Nivelul tehnologic și resursele financiare ar putea permite Uniunii să concureze chiar și cu Statele Unite în acest sector.

Una dintre cele mai mari provocări pentru viitoarele capacități de apărare nu ține atât de producerea echipamentelor militare, cât de interoperabilitatea acestora și de problemele logistice. Logistica este un element-cheie în situații extreme și devine crucială în condiții de război. Posibilitatea de a trimite rapid trupe și de a transporta tehnică militară pe distanțe mari, într-un timp cât mai scurt, rămâne un obiectiv strategic primordial pentru orice armată modernă. Pe lângă mobilitate, logistica asigură aprovizionarea trupelor, garantând accesul rapid la resursele necesare, la momentul și în locul potrivit, pentru ca unitățile să își poată îndeplini misiunea. Primele luni ale invaziei pe scară largă a Federației Ruse împotriva Ucrainei au demonstrat cât de importantă este logistica și timpul de reacție rapid în câștigarea unor avantaje strategice pe câmpul de luptă.

În primăvara anului 2018, UE a aprobat un plan de acțiune pentru sporirea capacităților de mobilitate militară, devenit un obiectiv al Strategiei globale a UE pentru politica externă și de securitate. În acest scop, au fost adoptate trei măsuri clare. Prima viza elaborarea unor cerințe militare privind infrastructura necesară mobilității militare. La nivel practic, aceasta presupunea o evaluare a nevoilor fiecărei țări pentru a înțelege pașii următori în ceea ce privește interoperabilitatea. A doua măsură se referea la rețeaua de transport transeuropeană. Se urmărea identificarea punctelor care puteau fi utilizate atât în scopuri civile, cât și militare, precum și realizarea de investiții pentru a asigura această dublă utilizare. Ultima măsură viza aspecte normative și procedurale, având ca scop simplificarea birocrației și elaborarea unor norme privind transportul de mărfuri din domeniul militar. Obiectivul major, enunțat la acel moment de președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, era crearea unei Uniuni Europene a apărării, în adevăratul sens al cuvântului, până în 2025.

Pe fondul agresiunii ruse în Ucraina, UE a adoptat în 2022 planul de acțiune pentru mobilitatea militară 2.0, prevăzut să fie implementat în perioada 2022-2026. Această inițiativă face parte din strategia de securitate a UE, adoptată în martie 2022, intitulată O busolă strategică pentru securitate și apărare. În ceea ce privește mobilitatea militară, planul avea același obiectiv – o circulație transfrontalieră fără impedimente –, însă la un nivel superior. Acest lucru se traducea prin consolidarea cooperării cu Alianța Nord-Atlantică, îmbunătățirea conectivității infrastructurii cu dublă utilizare și reducerea timpului de reacție în situații de criză.

Fișa informativă a proiectului Mobilitate 2.0 evidențiază mai multe obstacole: infrastructura inadecvată pentru greutatea sau dimensiunea echipamentelor militare, înălțimea insuficientă sau capacitatea de încărcare redusă a podurilor, precum și limitările șinelor de cale ferată. De asemenea, procedurile lungi și complexe, inclusiv formalitățile vamale pentru operațiuni militare și regulile naționale divergente privind transportul de mărfuri periculoase din domeniul militar, reprezintă provocări semnificative. Totodată, planul prevedea alocarea a 1,69 miliarde de euro pentru mobilitatea militară și dezvoltarea unor capacități de reziliență împotriva atacurilor hibride, inclusiv cele de tip cibernetic.

Un element crucial în implementarea acestui proiect este colaborarea cu NATO, care oferă un sprijin consistent în consolidarea conectivității cu statele din regiune, furnizarea unor standarde considerate bune practici și creșterea credibilității statelor UE în ceea ce privește angajamentele față de Alianță. În urma noului plan, s-a observat o conștientizare mai profundă a problemei și luarea deciziilor de comun acord privind necesitatea dezvoltării infrastructurii de transport cu dublă utilizare. Aderarea Suediei și Finlandei la NATO, precum și anularea statutului lor de neutralitate, completează angajamentele UE în acest proiect, care urmărește asigurarea interoperabilității la nivelul Uniunii. De asemenea, varianta mobilitatea militară 2.0 a rămas la fel de ambițioasă în ceea ce privește termenii de realizare, anul 2025 fiind prevăzut ca termen final pentru implementare.

În concluziile privind securitatea și apărarea, prezentate de Consiliul European la sfârșitul lunii mai 2024, mobilitatea militară a reprezentat un subiect distinct. Liderii europeni au subliniat importanța acestui aspect și au inclus mobilitatea militară ca un nou angajament al statelor membre.

Raportul Curții de Conturi privind mobilitatea militară a UE

La începutul lunii februarie 2025, Curtea Europeană de Conturi a publicat un raport de evaluare a progreselor înregistrate de Uniunea Europeană și statele membre în domeniul mobilității militare. În centrul atenției s-a aflat planul mobilitatea militară 2.0, analizându-se dacă acesta este implementat corespunzător, dacă guvernanța în acest domeniu este suficient de clară și care este diferența dintre obiectivele stabilite și rezultatele obținute.

Auditul a acoperit perioada septembrie 2021 – aprilie 2024 și a inclus vizite în șapte state membre: Germania, Estonia, Grecia, Lituania, Țările de Jos, Polonia și Portugalia.

Planul mobilitate militară 2.0 nu este singura inițiativă din acest domeniu. Dezvoltarea mobilității militare presupune inițiative din partea diverselor entități și mecanisme, cum ar fi Agenția Europeană de Apărare, mecanismul de cooperare în domeniul apărării PESCO și NATO.

Deși majoritatea celor trei mari grupuri au aceleași state membre și un obiectiv comun, ele reprezintă entități distincte, fiecare cu propriile reguli. Această diversitate, mai este completată de implicarea unor finanțatori precum BEI sau BERD și de inițiative individuale ale statelor membre. Chiar dacă toate proiectele au un scopul clar definit: eliminarea lacunelor din sectorul mobilității militare, creșterea gradului de interoperabilitate a rețelei de transport pentru activitățile civile și militare, la baza acestora nu se află un singur fundament solid. Multitudinea actorilor implicați creează probleme de guvernanță, îngreunează schimbul de informații și al implementării eficiente. Nu există o singură autoritate care să supravegheze, reglementeze și să coordoneze dezvoltarea mobilității militare.

De exemplu, Consiliul European și Parlamentul European au competența de a supraveghea organismele finanțate din bugetul UE (cum sunt Comisia, SEAE și agențiile UE), iar Curtea de Conturi Europeană este responsabilă cu auditarea acestora. În schimb, Parlamentul European nu are autoritatea de a supraveghea proiectele PESCO și AEA, ceea ce înseamnă că nu poate monitoriza toate activitățile de mobilitate militară din UE. Consiliul se ocupă de supravegherea AEA și PESCO.

Acest mozaic de instituții și actori implicați ar putea fi completat de noi entități la nivel european. Până acum, UE finanța doar proiecte civile sau cu dublă utilizare. Însă, în urma angajamentelor adoptate de Consiliul European pe 6 martie și a necesității de a dezvolta industria de apărare, este posibil ca numeroase proiecte să fie destinate exclusiv sectorului militar. Prin urmare, acest domeniu, deja caracterizat de o structură fragmentată, va deveni și mai complex pe măsură ce vor apărea mai multe proiecte, surse de finanțare și actori implicați. Aceste schimbări subliniază complexitatea guvernanței mobilității militare și dificultatea coordonării între părțile implicate.

Cererile pentru proiectele de infrastructură cu dublă utilizare erau evaluate pe baza a cinci criterii, fiecare având aceeași pondere: prioritate și urgență, maturitate, calitate, impact și efect catalizator. Din cele șapte țări vizitate de Curtea de Conturi, patru au declarat că aceste criterii sunt inadecvate sau doar parțial adecvate pentru partea militară. Evaluarea militară realizată de Statul Major al Uniunii Europene, care analiza dacă proiectele propuse ar consolida desfășurarea strategică sau ar rezolva lacunele și blocajele în infrastructură, era luată în considerare doar pentru evaluarea unui singur criteriu – prioritate și urgență. Curtea a constatat că aspectele geopolitice și dezvoltarea unor proiecte geostrategice, care ar fi putut remedia lacunele majore, au fost neglijate. Proiectele selectate au fost fragmentate, orientate mai mult spre rezolvarea problemelor locale decât a celor strategice.

Pe ruta sudică spre Ucraina, UE nu a finanțat niciun proiect. Cazul Greciei ilustrează clar că ponderea componentei strategice și militare este foarte mică în selecția proiectelor. Deși Grecia a depus două cereri de finanțare în 2023 și a obținut punctajul minim necesar, acestea au fost respinse din lipsă de fonduri. În total, 43 de proiecte au fost respinse din același motiv în 2023.

Numărul cererilor a crescut considerabil după începutul invaziei ruse în Ucraina. Între 2021 și 2023, au fost selectate 95 de proiecte în 21 de state membre. Dintre acestea, doar două au fost clasificate ca transfrontaliere: un proiect feroviar între Finlanda și Suedia (2021) și proiectarea unui pod peste Dunăre între România și Bulgaria (2023).

Raportul mai indică faptul că patru țări au reușit să absoarbă 44% din finanțarea oferită de UE. Liderul acestui clasament este Germania, care a primit 16,5% din totalul finanțării UE, adică 282,2 milioane de euro investite în patru proiecte. Pe locul doi se află Polonia, cu 13% din finanțare, respectiv 222,7 milioane de euro, distribuite în 14 proiecte. Cea de-a treia poziție este ocupată de Lituania, cu 7,4% (aproximativ 126 milioane de euro pentru șase proiecte), iar pe locul patru se află Letonia, cu 7,1% (121,3 milioane de euro investite în șapte proiecte). România se află pe locul 11, având puțin peste 74 milioane de euro alocate pentru trei proiecte.

Majoritatea fondurilor au fost direcționate către statele din zona Mării Baltice, în timp ce țările din bazinul Mării Mediterane au beneficiat de un număr mai redus de proiecte.

Progresele înregistrate în cei patru piloni principali – Coridoare multimodale și centre logistice, Măsuri de sprijin în materie de reglementare, Reziliență și pregătire, Dimensiunea parteneriatului – sunt inegale. Acești piloni includ 29 de acțiuni cheie la nivelul UE, dintre care 20 sunt în curs de implementare. Patru dintre ele au fost deja finalizate, iar cinci (toate din pilonul 3) nu au fost demarate sau nu au putut fi evaluate. În ceea ce privește cele 9 inițiative adresate statelor membre, evaluarea a subliniat un progres semnificativ, 7 dintre acestea fiind deja realizate.

În partea finală, Curtea a concluzionat că „Planul de acțiune 2.0 nu a fost construit pe un fundament suficient de solid, existând deficiențe în ceea ce privește concepția, cum ar fi lipsa unei analize ex ante aprofundate și a unei evaluări a nevoilor, care ar fi permis stabilirea unui buget adecvat”. Progresele înregistrate au fost variate, iar o problemă semnificativă identificată a fost lipsa unui organism central care să coordoneze toate măsurile privind mobilitatea militară. Din cele șapte state vizitate, cinci au întâmpinat dificultăți legate de mecanismele de guvernanță din acest domeniu. Mai mult, în unele cazuri au apărut suprapuneri între acțiunile părților interesate, cum ar fi liniile de raportare sau sfere similare de aplicare a proiectelor.

Rolul strategic al României în consolidarea mobilității militare europene

România este o verigă de primă importanță în arhitectura de securitate a Uniunii Europene, cât și a Alianței Nord-Atlantice. După ce Rusia a declanșat o invazie militare pe scară largă împotriva Ucrainei, prezența trupelor străine pe teritoriul românesc a crescut semnificativ. În prezent, în România se află 5.000 de soldați din 17 țări. De asemenea, guvernul de la București va investi 2,5 miliarde de euro pentru dezvoltarea bazei militare Mihail Kogălniceanu din județul Constanța. Cu o capacitate de a găzdui 10.000 de soldați, baza va deveni cel mai important amplasament NATO din Europa, depășind astfel baza Ramstein din Germania. Lucrările vor fi finalizate abia în anul 2041, ceea ce subliniază timpul imens necesar pentru modernizarea infrastructurii militare. Pe lângă scutul anti-rachetă de la Deveselu și forțele aeriene proprii, Bucureștiul beneficiază și de sprijinul partenerilor externi. De exemplu, în cadrul misiunii de poliție aeriană, state precum SUA, Norvegia, Spania și Turcia au trimis trupe și aeronave pentru perioade determinate, contribuind astfel la consolidarea apărării aeriene.

Forța de Reacție a NATO (NRF) a fost principalul instrument de reacție rapidă al Alianței Nord-Atlantice în perioada 2002-2024. Aceasta era alcătuită dintr-o componentă terestră, aeriană, maritimă și din Forțele de Operații Speciale, având capacitatea de a disloca 40.000 de militari în 2-3 zile, oriunde ar fi fost nevoie. În urma deciziei de la summit-ul NATO de la Madrid din 2022, NRF a fost înlocuită de NATO Force Model. Noua structură a dezvolta și o componentă cibernetică. NATO Force Model are ca scop aprofundarea și creșterea capacităților de răspuns ale Alianței în fața crizelor. Un element central al acestui nou concept este Forța de Reacție Rapidă (ARF), care prevede ca NATO să aibă 100.000 de soldați gata să intervină între 0 și maxim 10 zile, 200.000 de soldați între 10-30 zile și 500.000 de soldați între 30-180 zile.

La începutul lunii februarie 2025, noul braț de reacție rapidă a fost testat pentru prima dată în cadrul unui exercițiu militar pe flancul estic. Exercițiul Steadfast Dart 25 a simulat activarea articolului 4, care prevede consultări între statele membre în cazul unei amenințări. Exercițiul s-a desfășurat simultan în România, Bulgaria și Grecia și a implicat 10.000 de militari din 9 țări europene, dintre care 1.100 erau români. SUA nu a participat la exercițiu. Bulgaria, Franța, Grecia, Italia, România, Slovenia, Spania, Turcia și Regatul Unit au simulat un răspuns a forțelor de reacție rapidă pe flancul sud-estic, utilizând 1.500 de vehicule blindate, 20 de avioane și 17 nave. Exercițiul a fost concentrat în special pe războiul urban, lupta în tranșee și combaterea dronelor. Steadfast Dart 25 a demonstrat că membrii NATO rămân fideli angajamentele lor privind securitatea colectivă și se adaptează constant la noile provocări de securitate. Desfășurarea unui exercițiu militar de asemenea amploare transmite un mesaj clar de descurajare a potențialilor agresori și întărește încrederea în cadrul Alianței.

Mobilitatea militară a unei țări este influențată semnificativ de poziția sa geografică. În țările baltice și Polonia, câmpia este forma de relief dominantă, ceea ce reprezintă o provocare majoră din punct de vedere al apărării. Lipsa obstacolelor naturale implică necesitatea unor alocări financiare mai mari și o expunere crescută în fața atacurilor inamice. România beneficiază de un avantaj în acest sens. Aproximativ 30% din suprafața țării este acoperită de zone montane, iar rețeaua sa vastă de râuri și păduri întinse adaugă un plus de protecție naturală.

Pentru ca aceste avantaje să fie valorificate la maximum, guvernul de la București trebuie să dezvolte o infrastructură bine pusă la punct, capabilă să susțină mobilitatea rapidă a trupelor și să permită sprijinul aliaților din Vest și Sud. Un alt factor esențial este resursa umană. Armata Română trebuie să dispună de trupe specializate, pregătite să execute manevre militare adaptate condițiilor geografice locale, precum traversarea unor trasee montane dificile sau forțarea unor râuri cu ajutorul podurilor mobile.

În ultimii ani, România a semnat mai multe inițiative pentru a-și întări legăturile terestre cu vecinii săi. În iulie 2024, miniștrii apărării din România, Bulgaria și Grecia au semnat o scrisoare de intenție pentru crearea unui coridor de mobilitate militară armonizat. Obiectivele acestui coridor sunt aliniate cu inițiativele NATO și UE: dezvoltarea unor rute de aprovizionare feroviare și rutiere, simplificarea procedurilor birocratice și creșterea gradului de operativitate în situații de criză. Coridorul va conecta patru orașe strategice: Salonic, Alexandroupolis, Varna și Constanța, și va contribui la reducerea importanței strâmtorii Bosfor, controlate de Turcia.

O altă scrisoare de intenție, destinată să îmbunătățească conectivitatea și să asigure un răspuns rapid în situații de criză, a fost semnată pe 17 octombrie 2024 de către reprezentanții României, Bulgariei și Turciei. Cele trei țări au convenit să stabilească „o rețea coordonată de rute principale de aprovizionare între ele, care să asigure transportul rapid și sigur al trupelor, echipamentelor și materialelor militare”, conform unui comunicat al Ministerului Apărării Naționale (MApN). La o zi distanță, ministrul apărării al României, Angel Tîlvăr, a semnat aderarea țării la Coridorul VIII Pan-european de Mobilitate Militară, alături de Albania, Bulgaria, Italia și Macedonia de Nord. „România acordă prioritate tuturor demersurilor aliate în domeniul mobilității militare și depune eforturi constante pentru a conecta țara noastră la coridoare importante. Subliniez cu acest prilej angajamentul ferm al țării noastre pentru colaborare regională și interoperabilitate sporită, asigurându-ne că, împreună, consolidăm securitatea în zona Mării Negre, extrem de importantă în contextul actual de securitate complex și imprevizibil”, a declarat ministrul Tîlvăr.

În cadrul Conferinței de Securitate de la Munchen din februarie 2025, România și-a reconfirmat angajamentele față de toate cele trei inițiative lansate și a subliniat deschiderea pentru viitoarele proiecte legate de mobilitatea militară.

În pofida acestor inițiative ambițioase, nu au apărut informații suplimentare în spațiul public de la semnarea acestora. Nu au fost anunțate datele de începere a lucrărilor, valoarea proiectelor, sursele de finanțare sau alte detalii referitoare la implementarea documentelor semnate.

În schimb, lucrurile par să avanseze mai rapid în ceea ce privește conectarea celor două maluri ale Prutului. La data de 7 februarie, Directorul General al Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere (CNAIR) SA, Cristian Pistol, a anunțat pe Facebook semnarea contractelor pentru proiectarea a patru poduri noi peste Prut, în valoare totală de 4,4 milioane lei (fără TVA):

• Pod Stânca (România) – Costești (Republica Moldova)
• Pod Bumbăta (România) – Leova (Republica Moldova)
• Pod Fălciu (România) – Leca (Republica Moldova)
• Pod Răducăneni (România) – Bărboieni (Republica Moldova)

Bugetul de stat al României va acoperi costurile de 4,4 milioane lei (fără TVA), iar compania LIKE CONSULTING SRL va realiza studiile de fezabilitate. Durata contractului este de 12 luni de la semnarea acestuia. Podurile vor fi construite după finalizarea studiilor de fezabilitate. Cele patru poduri vor contribui la integrarea Republicii Moldova în rețelele europene de transport TENT-T, vor fluidiza și optimiza fluxul de mărfuri și vor elimina blocajele de la punctele de frontieră.

În aceeași postare, Cristian Pistol a menționat că, în cursul acestui an, va fi organizată o licitație pentru proiectarea și execuția unui nou pod peste Prut, la Albița. Acesta va avea 4 benzi de circulație și va fi finanțat prin Mecanismul pentru Interconectarea Europei (CEF). Tot prin acest mecanism este finanțat și un alt contract în derulare: ansamblul de poduri de la Ungheni, care urmează să fie finalizat până la sfârșitul anului viitor. Postarea mai subliniază faptul că „Tot în derulare sunt și contractele pentru proiectarea necesară modernizării podurilor rutiere peste Prut de la Sculeni (România) – Sculeni (Republica Moldova) și Oancea (România) – Cahul (Republica Moldova).” Finanțarea acestora este asigurată prin Programul Transport 2021-2027, iar costul total al acestui proiect este estimat la puțin peste 30 de milioane de euro. Conform oficialilor de la București, obiectivul României este ca până în 2030 să existe 11 poduri de legătură între cele două maluri ale Prutului. Înainte de 1940, existau 20 de poduri, însă multe dintre ele au fost distruse de sovietici.

Două proiecte de infrastructură importante în România, care vor conecta mai bine partea de Est a țării sunt autostrăzile A7 și A8. Autostrada A7, cunoscută și sub denumirea de Autostrada Moldovei, are o lungime totală de aproximativ 440 km, de la Ploiești până la Siret, la granița cu Ucraina. Cei 440 km ai autostrăzii A7 sunt compuși dintr-o serie de proiecte separate, licitate pentru proiectare pe sectoare diferite în ultimii ani: Ploiești (Dumbrava), Buzău, Focșani, Bacău, Pașcani, Suceava și până la Siret. Proiectul va fi finanțat prin Programul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) pe sectorul Ploiești-Pașcani (320 km). Din costul total estimat de 6,7 miliarde euro (cu TVA inclus), aproape 2 miliarde euro vor proveni din PNRR. Autoritățile au declarat că Autostrada Moldovei este prima autostradă din România asupra căreia se lucrează integral pe cei 320 km, cu 13 din 13 loturi în execuție. Lucrările sunt planificate să fie finalizate până în 2026.

Al doilea proiect major de infrastructură este Autostrada A8 (Târgu Neamț – Iași – Ungheni, Republica Moldova), cunoscută și sub denumirea de Autostrada Unirii. Aceasta va avea o lungime de aproximativ 305 km. Investiția totală estimată pentru acest proiect este de 5,3 miliarde euro (cu TVA inclus), iar termenul de finalizare stabilit este anul 2030. Totuși, încă nu au fost atribuite toate contractele pentru execuție. Conectarea cu Republica Moldova va fi realizată printr-un pod peste Prut, care va fi construit la nivel de autostradă.

La începutul lunii martie, Compania Națională de Investiții Rutiere (CNIR) a atribuit contractul pentru proiectarea și execuția lucrărilor pentru lotul 1C Sărățeni-Joseni, situat în județele Mureș și Harghita, cu o lungime de 32,4 km. Oferta Asocierii constructorilor din România și Bosnia-Herțegovina a fost desemnată câștigătoare, iar valoarea investiției se apropie de 1 miliard de euro. Durata estimată pentru executarea lucrărilor este de 54 luni. Aproape 50% din lungimea acestui lot (16 km) va include pasaje și tuneluri, respectiv 39 de poduri și pasaje, 3 tuneluri unidirecționale, 4 polate și 2 pasaje ecologice pentru animale (ecoducte).

Pe 20 martie, Sorin Grindeanu, ministrul Transporturilor, a anunțat semnarea contractului pentru proiectarea și execuția lucrărilor la lotul Ditrău-Grințieș, care are o lungime de 37,9 km. Lucrările vor fi executate de o asociere de constructori din România și Bosnia, iar proiectul va fi finanțat prin Programul Transport 2021-2027 și bugetul de stat. Valoarea totală a investiției este de 6,14 miliarde lei (fără TVA), iar durata estimată pentru execuție este de 54 luni. Pe acest lot vor fi construite 19 tuneluri și 63 de poduri și viaducte, care vor reprezenta 21 km, adică 57% din lungimea totală a lotului.

Concluzii

Mobilitatea militară europeană rămâne o provocare majoră în cadrul Uniunii Europene. Conform auditului realizat de Curtea de Conturi a Uniunii Europene, forțele armate ale statelor membre nu pot să se deplaseze rapid dintr-un punct în altul pe teritoriul Uniunii. Deși s-au alocat 1,7 miliarde de euro pentru mobilitatea europeană, acest lucru nu înseamnă că statele membre au început să implementeze pe larg inițiativele în domeniu. Suma modestă destinată acestor obiective rămâne un obstacol semnificativ.

Mobilitatea militară a fost un subiect important pe agenda liderilor europeni de-a lungul anilor, dar eforturile de implementare au început să devină mai vizibile abia din 2022, deși nu în toate statele membre. Prin Planul de Acțiune privind Mobilitatea Militară 2.0 (2022-2026), Uniunea Europeană a reușit să finanțeze 95 de proiecte în 21 de țări, având ca scop consolidarea celor patru piloni ai planului: coridoarele multimodale și centrele logistice, reziliența și pregătirea, măsurile de reglementare și parteneriatele. Cu toate acestea, proiectele nu sunt distribuite uniform, majoritatea dintre ele fiind localizate în țările din bazinul Mării Baltice. Nivelul de prioritate a mobilității militare variază de la o țară la alta. În timp ce unele state se concentrează în primul rând pe rezolvarea problemelor birocratice, altele pun accent pe dezvoltarea infrastructurii.

Un alt impediment semnificativ în atingerea obiectivelor de mobilitate militară este lipsa unei autorități unice de supraveghere și reglementare. Parlamentul European supraveghează doar parțial proiectele finanțate de UE, fără a avea atribuții în supravegherea proiectelor din cadrul PESCO și AEA. În paralel, există proiecte și la nivelul NATO, ceea ce poate duce la suprapuneri sau chiar la o lipsă de coordonare între statele membre. Deși majoritatea țărilor sunt simultan membre ale Uniunii Europene și NATO, cele două organizații funcționează independent, având standarde și norme diferite, iar schimbul de informații între ele nu este atât de strâns legat cum ar fi într-un cadru unic. Astfel, labirintul birocratic european este completat și de cadrul NATO, ceea ce îngreunează implementarea eficientă a proiectelor.

Un alt aspect important se referă la neutralitatea unor țări, precum Irlanda și Austria, care ar putea reprezenta noi provocări pentru interconectarea militară a Europei. Rămâne subiect de discuție dacă state vor fi receptivă la astfel de proiecte sau va fi nevoie de o abordare diferită. În plus, țările NATO care nu sunt membre ale UE, precum Macedonia de Nord, Albania sau Norvegia, dar și cele care aspiră la integrarea în structurile euroatlantice și se află la frontieră cu UE, precum Republica Moldova sau Ucraina, trebuie de asemenea să beneficieze de sprijin în dezvoltarea infrastructurii cu dublă utilizare.

Coridorul VIII Pan-european de Mobilitate Militară subliniază importanța consolidării rețelelor de transport în partea de Sud-Est a Europei. Exemplul României este un caz relevant în acest sens. Construcția de poduri peste Prut și autostrăzile care vor lega Estul României, Republica Moldova și Ucraina de Vestul și Sudul țării sunt momente cheie pentru dezvoltarea rețelei de transport european. România are oportunitatea de a-și consolida pozițiile pe flancul estic al structurilor euroatlantice, devenind un garant al securității pentru Republica Moldova, un punct de aprovizionare stabil pentru Ucraina și un aliat de încredere în Marea Neagră.

Avertismentele despre un potențial conflict cu Rusia în deceniul următor și relațiile tot mai tensionate cu SUA trebuie să determine o accelerare a procesului de luare a deciziilor și a dezvoltării proiectelor de mobilitate militară în cadrul Uniunii Europene. Este necesar un consens politic ferm, care să favorizeze aceste inițiative. Nu este suficient ca statele membre să fie conștiente de pericolele externe și să își reafirme angajamentele. Dezvoltarea coridoarelor de mobilitate militară ar trebuie să se află la același nivel de prioritate atât pentru țările de Vest, cât și pentru cele din Est, deoarece securitatea este una comună. În această conjunctură, pericolul extern și relațiile tot mai tensionate cu SUA ar putea fi factorii determinați care să consolideze unitatea între state și să reajusteze agenda priorităților, trecând în plan secund divergențele interne.

Triunghiul România-Ucraina-R. Moldova la răscruce: cum poate Bucureștiul să își sprijine vecinii?

de Popescu Paul | mart. 25, 2025 | Analize, ROMANIA

Reconfigurarea ordinii geopolitice în estul Europei a devenit una dintre temele centrale ale politicii internaționale în ultimii ani, pe fondul presiunilor generate de conflictul din Ucraina și al mișcărilor de reașezare strategică la nivelul întregului continent. În acest context, Republica Moldova se apropie tot mai mult de Uniunea Europeană (UE), pe fondul unui sprijin extins din partea României și al unei dinamici regionale ce impune solidaritate și cooperare. Totodată, Ucraina rămâne un spațiu critic, nu doar prin prisma războiului în desfășurare împotriva agresiunii ruse, ci și prin perspectiva pe care țara o are în direcția reconstrucției de amploare și a integrării europene.

Potențial de cooperare

Recent, două studii dedicate acestor evoluții au fost publicate, și anume „Orientarea europeană a Republicii Moldova. Demersuri de sprijinire din partea României” (Studiu SPOS 2024, Institutul European din România) și „The Romania–Moldova–Ukraine triangle. A framework for enhanced regional connectivity” (publicat de Friedrich-Ebert-Stiftung). Acestea analizează, pe de o parte, evoluțiile politice și economice ale Republicii Moldova și parcursul său european, iar pe de altă parte, potențialul de cooperare între România, Republica Moldova și Ucraina într-un cadru trilateral. Sursele citate propun mai multe piste de reflecție asupra modului în care un parteneriat consolidat între cele trei țări poate influența major traiectoria regiunii, fie că discutăm despre integrarea efectivă a R. Moldova în UE, despre reconstrucția Ucrainei sau despre securitatea energetică și infrastructurală.

Aceste lucrări încearcă să răspundă unor întrebări importante, inclusiv care sunt principalele caracteristici ale parcursului european al Republicii Moldova și ce rol joacă România în acest demers ori cum influențează conflictul din Ucraina stabilitatea regională și procesul de reformă și integrare în cazul Republicii Moldova și al Ucrainei.

Studiile consultate răspund și întrebării privind modul în care poate fi valorificat formatul trilateral România–Moldova–Ucraina pentru a accelera reconstrucția, interconectarea economică și reziliența energetică în Estul Europei dar și ce scenarii de evoluție pot fi întrevăzute și ce recomandări se pot desprinde pentru decidenții politici și pentru societatea civilă din cele trei state.

Context geopolitic și istoric

Pentru a înțelege dinamica actuală dintre România, Republica Moldova și Ucraina, este necesar să punem în lumină o serie de factori geopolitici și istorici care au modelat, pe termen lung, relațiile dintre aceste state și sfera lor de influență. Pe de o parte, regiunea este marcată de moștenirea fostei Uniuni Sovietice, care a lăsat în urmă conflicte înghețate, cum ar fi cel din Transnistria, și un grad ridicat de dependență economică față de Rusia (în special în sfera energetică). Pe de altă parte, extinderea NATO și a UE spre est, după 2004 și 2007, a schimbat radical raportul de forțe, transformând România într-un membru important al blocului occidental și oferindu-i un plus de greutate în raport cu țările din vecinătate.

Republica Moldova a apărut ca stat independent odată cu dezintegrarea URSS, în 1991. Având o populație majoritar românofonă, dar și minorități importante (ucraineană, rusă, găgăuză, bulgară), R. Moldova a fost, încă de la început, un spațiu de confruntare ideologică între est și vest, între partide pro-ruse și partide pro-europene. Moștenirea sovietică a lăsat un sistem economic precar și instituții slabe, făcând din corupție și instabilitate politică două probleme endemice.

Traiectorie sinuoasă

Ucraina, la rândul său, a avut o traiectorie sinuoasă după 1991, balansând între dorința anumitor elite de a se apropia de UE și NATO și presiunile Rusiei pentru a menține Kievul în sfera sa de influență. Evenimentele din 2013-2014 (Euromaidanul, anexarea Crimeii de către Rusia și declanșarea conflictului armat în Donbas) au accelerat confruntarea directă cu Moscova și au stimulat tot mai mult apropierea de Occident. Cu toate acestea, corupția, oligarhia și multiplele diviziuni regionale au reprezentat obstacole în drumul spre reforme substanțiale.

România, deși și-a căpătat statutul de stat membru UE în 2007 și membru NATO încă din 2004, a moștenit la rândul ei provocări economice și instituționale interne, dar a reușit să parcurgă un proces intensiv de reforme, sub presiunea condițiilor de aderare impuse de Bruxelles. În paralel, Bucureștiul a căutat să-și definească o poziție de „pivot” către est, mai ales față de Republica Moldova, pe care o consideră un spațiu de interes național special datorită afinităților istorice și culturale.

Arma conflictelor înghețate

Unul dintre elementele care au marcat stabilitatea regională îl reprezintă conflictele înghețate apărute după destrămarea URSS. Moscova a instrumentalizat divergențele istorice pentru a crea o salbă a conflictelor înghețate prin care și-a menținut o prezență geopolitică semnificativă.

În primii ani de independență (1992), Republica Moldova s-a confruntat cu o invazie militară rusă, separarea regiunii transnistrene, susținută politic și militar de Federația Rusă, care menține și în prezent trupe staționate ilegal în zonă. Conflictul rămâne nerezolvat și reprezintă un obstacol major pentru parcursul integrării europene a Moldovei, precum și un instrument de presiune al Moscovei.

După 2014, Ucraina a fost parțial destabilizată de mișcări separatiste în regiunile Donețk și Luhansk, orchestrate cu sprijinul Rusiei. Anexarea Crimeii de către Moscova a amplificat conflictul, iar situația a degenerat într-un război deschis în 2022, cu consecințe devastatoare asupra economiei și societății ucrainene.

Dincolo de aceste confruntări, regiunea se confruntă și cu tensiuni latente legate de Găgăuzia (în sudul Moldovei) sau de diverse revendicări și minorități care încă împiedică un consens politic larg. În plus, influența geopolitică a Rusiei s-a exercitat constant prin pârghii energetice, dezinformare și presiuni economice, ceea ce a determinat, în mod direct, orientarea pro-occidentală a unei părți semnificative a elitelor politice de la Chișinău și Kiev.

Extinderea Uniunii Europene

Extinderea NATO și a UE spre Est a oferit României, Poloniei și țărilor baltice oportunitatea de a se conecta la spațiul euroatlantic, dar a stârnit reacția vehementă a Rusiei, care a perceput această mișcare ca pe o pierdere a influenței tradiționale. Pentru Republica Moldova, apropierea de UE a fost marcată de semnarea Acordului de Asociere și a Acordului DCFTA (Deep and Comprehensive Free Trade Agreement), intrate în vigoare din 2016, care au sporit accesul Moldovei la piața europeană și au oferit un cadru legal reformelor interne. Pentru Ucraina, asocierea cu UE a fost totodată un factor declanșator al conflictului cu Rusia (vezi protestele Euromaidanului), dar și un catalizator pentru reformele orientate spre Vest.

Într-o astfel de ecuație, România a ajuns să joace un rol strategic nou: pe lângă faptul că este membră a UE și NATO, se află la frontiera estică a ambelor organizații, având, prin urmare, un interes vital în consolidarea stabilității și securității la granițele sale. Prin prisma relațiilor culturale, România a acordat încă din anii ’90 o atenție specială Republicii Moldova, însă focusul pe Ucraina a crescut exponențial după 2014, pe fondul crizei din Donbas și, mai recent, al războiului declanșat de Federația Rusă în 2022. Această schimbare de paradigmă a condus la crearea, în 2022, a unui format de consultări trilaterale, la nivel de miniștri de externe, între România, Republica Moldova și Ucraina, punând bazele unei cooperări mult mai profunde între cele trei țări.

Republica Moldova și rolul strategic al României

Studiul „Orientarea europeană a Republicii Moldova. Demersuri de sprijinire din partea României” (SPOS 2024) analizează parcursul de integrare europeană al Chișinăului, punctând progresele și blocajele cu care această țară se confruntă, dar și modul în care România a contribuit la apropierea de UE, prin diverse instrumente și inițiative.

La nivel oficial, relația Republicii Moldova cu UE a început să prindă contur încă din 1998, prin semnarea Acordului de Parteneriat și Cooperare. Ulterior, Chișinăul a devenit parte a Politicii Europene de Vecinătate (PEV), lansată în 2004, și a Parteneriatului Estic (PaE), lansat în 2009, alături de alte cinci foste republici sovietice (Ucraina, Georgia, Armenia, Azerbaidjan și Belarus). Pentru Moldova, acest cadru i-a permis să primească asistență financiară și tehnică de la UE și să-și orienteze reformele instituționale către standardele europene.

Un moment semnificativ a fost summitul de la Vilnius (2013), unde Moldova a parafat Acordul de Asociere cu UE, care include și Acordul de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător (DCFTA). Acordul, ratificat apoi în 2014, a extins și mai mult accesul produselor moldovenești pe piața europeană, contribuind la diversificarea exporturilor și la reducerea parțială a dependenței de piața rusă. De asemenea, un alt câștig pentru Chișinău a fost liberalizarea regimului de vize cu UE (începând din 2014), fapt ce a facilitat mobilitatea cetățenilor moldoveni în spațiul european, cu implicații sociale și economice substanțiale.

Probleme structurale interne: corupția, instabilitatea politică și conflictul transnistrean

Cu toate progresele la nivelul integrării de piață și al cooperării cu UE, Republica Moldova s-a confruntat cu numeroase probleme interne, inclusiv corupția și „furtul miliardului”. Sistemul bancar moldovenesc a fost zguduit, în perioada 2012–2014, de un imens scandal de corupție, care a dus la dispariția a 1 miliard de dolari (circa 12-15% din PIB) din rezervele băncii naționale. În ciuda intervenției autorităților, acest episod a erodat încrederea populației în clasa politică și a încetinit reformele structurale.

Guvernele s-au schimbat cu o frecvență ridicată, influența oligarhilor în politică a rămas ridicată, iar orientările geopolitice au variat în funcție de majoritățile parlamentare fluctuante. Acest lucru a redus capacitatea executivului de a implementa, în mod consistent, agenda de reforme pro-europene.

Regiunea separatistă Transnistria, în care sunt dislocate trupe ruse sub pretextul menținerii păcii, constituie o vulnerabilitate de securitate și un obstacol major pentru integrarea europeană. Chiar dacă autoritățile de la Chișinău au căutat formule de rezolvare pașnică, Moscova a continuat să folosească Transnistria ca instrument de presiune.

Acordarea statutului de țară candidată

O schimbare radicală de ritm în relația cu UE a avut loc în iunie 2022, când Republica Moldova a primit statutul de țară candidată, în paralel cu Ucraina. Conform studiului citat, această decizie a fost, în bună măsură, o reacție politică a liderilor europeni la agresiunea rusă împotriva Ucrainei și la riscul de extindere a conflictului în regiune. Prin acceptarea Moldovei ca stat candidat, Bruxellesul a transmis un semnal politic puternic că spațiul ex-sovietic nu este lăsat la cheremul Moscovei și că drumul european al Chișinăului este o prioritate strategică pentru UE.

Pentru a profita de această oportunitate istorică, autoritățile de la Chișinău trebuie să îndeplinească o serie de reforme urgente. Printre acestea se numără reforma justiției și asigurarea independenței sistemului judiciar, inclusiv revizuirea Consiliului Superior al Magistraturii, a mecanismului de numire a judecătorilor și a procedurilor de integritate; lupta anticorupție la nivel înalt și anchetarea marilor fraude bancare și financiare; reforma electorală și stabilizarea climatului politic, pentru a evita populismul și blocajele instituționale care au afectat țara de-a lungul ultimilor decenii; consolidarea capacităților administrative, inclusiv a funcției publice, pentru a face față cerințelor de armonizare cu acquis-ul comunitar; rezolvarea conflictelor teritoriale sau, cel puțin, găsirea unor mecanisme de gestionare care să nu pericliteze statutul internațional al țării (referitor la Transnistria).

Contribuția României

România este menționată în studiul SPOS 2024 drept principalul partener european al Republicii Moldova, având o relație privilegiată datorată afinității istorice, culturale și lingvistice. Această relație depășește însă simbolismul istoric, căpătând o dimensiune pragmatică, inclusiv prin sprijin financiar și energetic. În 2022 și 2023, România a furnizat Moldovei sume importante sub formă de granturi și împrumuturi cu dobânzi reduse, a livrat energie electrică (în special în contextul crizei energetice generate de reducerea sau sistarea livrărilor de gaze rusești) și a facilitat realizarea gazoductului Iași-Ungheni-Chișinău, permițând astfel diversificarea surselor energetice ale R. Moldova.

Transferul de bune practici și asistență tehnică este un alt mod de sprijin. Bucureștiul a oferit sprijin pentru reformarea administrației publice și combaterea corupției, inclusiv prin detașarea de experți, programe de formare și schimburi instituționale. De asemenea, la nivelul negocierilor de aderare, România își poate împărtăși experiența dobândită între 2000 și 2007.

România a fost „vocea” Republicii Moldova în Consiliul UE și în Parlamentul European, militează constant pentru menținerea Republicii Moldova pe agenda extinderii și are un rol activ în atragerea de fonduri europene destinate Chișinăului.

Deși, în anumite perioade, relațiile dintre București și Chișinău au fost afectate de schimbările de putere la Chișinău și de unele reticențe politice, pe termen mediu și lung, parteneriatul rămâne unul strategic și esențial pentru securitatea și dezvoltarea ambelor state.

Ucraina în contextul agresiunii ruse

Cel de-al doilea studiu, publicat de Friedrich-Ebert-Stiftung, „The Romania–Moldova–Ukraine triangle. A framework for enhanced regional connectivity”, pune accent pe modul în care războiul declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei a modificat radical parametrii de securitate în estul Europei, creând noi urgențe și oportunități de cooperare trilaterală.

Din 2022, milioane de ucraineni au fost nevoiți să-și părăsească locuințele, fie devenind refugiați externi (în țări UE, inclusiv România), fie persoane strămutate intern. Această deplasare masivă a populației a generat presiuni uriașe asupra țărilor gazdă, dar și asupra economiei și infrastructurii sociale din Ucraina.

Războiul a avut un impact devastator asupra infrastructurii critice – rețele electrice, drumuri, poduri, spitale, școli, clădiri de locuințe – iar costurile reconstrucției sunt estimate la sute de miliarde de dolari.

Ucraina fiind unul dintre cei mai mari exportatori mondiali de cereale și uleiuri vegetale, blocarea porturilor la Marea Neagră și distrugerea silozurilor au creat probleme majore pe piețele internaționale de alimente, generând inclusiv crize alimentare în țări dependente de importul de grâu ucrainean.

Reacția internațională

Răspunsul Occidentului a constat, pe de o parte, în impunerea unor sancțiuni economice severe împotriva Rusiei și, pe de altă parte, în sprijin militar, financiar și umanitar consistent acordat guvernului ucrainean. În acest cadru, UE și SUA au mobilizat sume semnificative (zeci de miliarde de euro/dolari) pentru asistență militară și macrofinanciară. În plus, s-a permis accesul mărfurilor ucrainene pe piața europeană fără taxe vamale și s-au dezvoltat, sub coordonarea Comisiei Europene, așa-numitele „Solidarity Lanes” – coridoare terestre și fluviale prin care se pot transporta produsele ucrainene prin Polonia, România și alte state vecine.

Negocieri dificile

Discuțiile care vizează încheierea conflictului din Ucraina sunt abia la ‘început’ și promit a fi ‘dificile’, a apreciat duminică Kremlinul, în ajunul negocierilor din Arabia Saudită cu mediatori americani. ‘Este un subiect foarte complex și e mult de lucru. Suntem abia la început’, a declarat la televiziunea rusă purtătorul de cuvânt al președinției ruse Dmitri Peskov.
Peskov, care se așteaptă la ‘negocieri dificile’, a menționat că ‘principalul subiect de discuție’ de luni va fi reluarea acordului privind exportul de cereale via Marea Neagră, care a fost în vigoare între vara din 2022 și din 2023, permițând Ucrainei să-și exporte grânele.
Rusia s-a retras după un an, deplângând faptul că Occidentul nu-și respectă, în opinia sa, angajamentele de a relaxa sancțiunile asupra exporturilor rusești de produse agricole și îngrășăminte. ‘Negociatorii noștri vor fi gata să discute nuanțe din jurul acestei probleme’, a menționat Peskov, afirmând că Moscova are ‘numeroase’ întrebări pe această temă.
Purtătorul de cuvânt al președintelui rus Vladimir Putin nu a vorbit, în interviul televizat, despre cererea de încetare totală a focului aprobată de Kiev și susținută de Donald Trump și nu a menționat un acord limitat privind încetarea ostilităților vizând infrastructurile energetice ale celor două părți beligerante, așa cum au convenit președintele rus și omologul său american la începutul acestei săptămâni.
Pe tema relațiilor bilaterale cu Statele Unite, Dmitri Peskov a salutat apropierea susținută de cei doi lideri de la jumătatea lunii trecute și reluarea contactelor.
‘Putem să fim în dezacord într-un punct, dar asta nu înseamnă că ar trebui să ne privăm de beneficii reciproce’, a subliniat el, invocând ‘bunul simț’. ‘Considerăm că potențialul de cooperare reciproc avantajoasă într-un mare număr de domenii este greu de estimat între cele două țări ale noastre’, a adăugat Peskov. Totuși, el a mai spus că se așteaptă ca ‘nicio sancțiune (să nu fie) ridicată’ prea curând.

Dimensiunea energetică a conflictului

Una dintre țintele predilecte ale atacurilor rusești a fost infrastructura energetică a Ucrainei (centrale electrice, rețele de transport al energiei și gazelor), ceea ce a generat perioade îndelungate de pană de curent și dificultăți în asigurarea energiei termice pentru populație. În această situație, interconectarea Ucrainei la rețeaua electrică europeană (ENTSO-E), realizată în timp-record, a devenit vitală pentru a menține funcționalitatea sistemului energetic ucrainean. Totuși, importurile de energie din UE nu pot compensa pe deplin pierderile de producție internă, iar expunerea la fluctuațiile pieței europene (inclusiv prețuri mai mari) rămâne o provocare majoră.

Pe termen lung, reconstrucția sistemului energetic ucrainean poate fi un adevărat model de tranziție verde și de securitate energetică, dacă se investește în surse regenerabile, noi centrale electrice eficiente și infrastructuri de stocare. În plus, conectarea cu piețele europene poate ajuta la stabilizarea rețelei și la creșterea rezilienței în fața viitoarelor posibile agresiuni sau crize de aprovizionare.

Reconstrucția post-conflict

În ciuda războiului, Ucraina a primit, la fel ca Republica Moldova, statutul de țară candidată la UE în iunie 2022. Deși situația de pe teren rămâne incertă, discuțiile privind reconstrucția Ucrainei au început deja, implicând multiple conferințe internaționale și promisiuni de asistență. Principalele obstacole sunt numeroase, inclusiv persistența ostilităților. Fără un armistițiu durabil, investițiile private sunt extrem de riscante, iar costurile reconstrucției cresc pe măsură ce războiul continuă.

Corupția și capacitatea administrativă este un alt subiect sensibil. Ucraina, la fel ca Moldova, are un istoric de corupție la nivel înalt și de influență a oligarhilor asupra deciziilor guvernamentale. UE și partenerii internaționali cer garanții că fondurile pentru reconstrucție vor fi utilizate transparent și că reformele structurale vor fi implementate consecvent.

Aderarea Ucrainei la blocul comunitar va fi un proces și mai complex decât în cazul Republicii Moldova, dat fiind teritoriul și populația mult mai mari și necesitatea alinierii la acquis-ul european în condiții de post-conflict.

România–R. Moldova–Ucraina: premisele, evoluția și potențialul de dezvoltare

Atât studiul SPOS 2024, cât și raportul FES insistă asupra necesității de a consolida un format trilateral între România, Republica Moldova și Ucraina, care să abordeze chestiuni precum infrastructura de transport, securitatea energetică, reconstrucția post-conflict și integrarea europeană. În ultima perioadă, s-au conturat inițiative concrete, menite să confere substanță acestui demers.

În 2022, la scurt timp după declanșarea invaziei ruse, șefii diplomațiilor din România, Republica Moldova și Ucraina au convenit un cadru de consultare periodică. Una din principalele motivații este necesitatea coordonării. Războiul a generat un flux important de refugiați, probleme de securitate, dificultăți de aprovizionare cu produse vitale. O acțiune coordonată poate fi mai eficientă în obținerea de sprijin financiar și logistic din partea UE și a altor state.

Sincronizarea rețelelor electrice și cooperarea pentru asigurarea unui flux stabil de gaze, electricitate și combustibil devin priorități strategice. Portul Constanța și porturile dunărene oferă alternative la blocada rusească din Marea Neagră. În plus, coridoarele terestre prin Moldova și România pot fi optimizate.

România, ca membru UE, poate oferi consultanță, asistență și susținere la Bruxelles pentru Republica Moldova și Ucraina în drumul lor spre aderare.

Primele reuniuni la nivel ministerial (aprilie 2023, iulie 2024) au dus la semnarea unor declarații comune, centrate pe sprijin reciproc pentru integritatea teritorială a Ucrainei și Republicii Moldova, pe consolidarea rezilienței în fața amenințărilor hibride ruse și pe aprofundarea integrării economice.

Securitate și apărare

România fiind membră NATO, iar Ucraina făcând eforturi să obțină statut avansat în relația cu Alianța, cooperarea în domeniul militar se traduce prin: exerciții comune, schimb de informații, asistență logistică și poate chiar viitoare proiecte de cercetare și producție de echipamente de apărare. Pentru Moldova, care are un statut de neutralitate consfințit constituțional, cooperarea vizează în principal consolidarea capacităților de rezistență la atacuri cibernetice și la alte tipuri de agresiuni hibride.

Conexiunile rutiere (de exemplu, A8 – autostrada care ar putea lega Iași de vestul României, dar și de Chișinău și Odesa), modernizarea căii ferate pe ecartament european, precum și dezvoltarea porturilor la Dunăre (Galați, Brăila, Giurgiulești) sunt cruciale pentru a facilita fluxurile comerciale.

Investițiile pentru mărirea capacității de depozitare și procesare a mărfurilor din portul Constanța vor spori potențialul de a prelua exporturile Ucrainei, reducând vulnerabilitatea la blocade și atacuri ruse.

Implementarea unor puncte de control comune la frontiere ar putea reduce birocrația și timpii de așteptare, stimulând comerțul transfrontalier.

Energie și interconectare

Extinderea capacităților de interconectare și dezvoltarea unor linii noi de transport pentru a asigura flux bidirecțional trebuie să devină rapid o prioritate. România poate exporta electricitate (de pildă, produsă din resurse nucleare sau regenerabile) către R. Moldova și, în viitor, poate contribui la refacerea sistemului energetic ucrainean.

Gazoductele care leagă România de R. Moldova, potențialul de extindere spre Ucraina, dar stocarea gazelor în infrastructura ucraineană și înmagazinarea românească sunt o altă direcție posibilă de colaborare.

Cooperarea trilaterală ar putea să se orienteze către investiții în parcuri eoliene (inclusiv offshore în Marea Neagră), energie solară, proiecte de eficiență energetică. Acestea pot fi finanțate și prin fonduri UE sau de la instituții financiare internaționale, constituind un pilon important al tranziției verzi în regiune.

Reconstrucția Ucrainei

Din perspectiva Bucureștiului și Chișinăului, reconstrucția Ucrainei după război este o oportunitate economică uriașă, ce ar putea antrena investiții majore și proiecte comune în domenii precum infrastructura, construcțiile, IT, agricultură. România poate deveni un hub regional pentru companiile occidentale interesate să investească în Ucraina, în timp ce R. Moldova, prin proximitatea culturală și logistică, poate fi o punte de legătură. Acest efort trebuie dublat de un cadru juridic clar și de măsuri anticorupție, astfel încât fondurile să fie cheltuite transparent.

Studiul FES subliniază că România este singurul stat din acest trio care se află, de facto, în interiorul UE și NATO, bucurându-se de o serie de instrumente diplomatice și politice semnificative. În consecință, Bucureștiul poate milita pentru fonduri dedicate reconstrucției Ucrainei și interconectării Moldovei, prin canale precum Cadrul Financiar Multianual al UE (Politica de Coeziune, Mecanismul de Interconectare a Europei, Fondul de Modernizare, InvestEU etc.). România mai poate promova stabilirea unor programe specifice de asistență preaderare pentru Republica Moldova și să argumenteze pentru menținerea subiectului extinderii pe agenda UE, chiar și în perioade de euroscepticism.

România poate facilita schimbul de expertiză, România deținând know-how-ul rezultat din propriile negocieri de aderare și din gestionarea fondurilor europene, care poate fi valoros pentru Chișinău și Kiev.

Scenarii de evoluție

Având în vedere incertitudinile majore legate de finalul războiului din Ucraina, de stabilitatea politică din Republica Moldova și de viitorul poziției ruse, studiile examinăm diverse scenarii care pot defini traiectoria regiunii pe termen mediu și lung.

Pace relativă și integrare accelerată pare a fi un scenariu optimist. În acest scenariu, ostilitățile din Ucraina se încheie relativ repede, fie printr-un acord de pace favorabil Kievului, fie printr-o retragere semnificativă a forțelor ruse. Astfel, reconstrucția Ucrainei ar primi un imbold rapid, cu sume mari de bani investite în refacerea infrastructurii. Accesul la piața UE ar deveni mai ușor, iar reformele interne s-ar accelera.

Republica Moldova ar fi mai protejată de presiunile ruse, iar stabilitatea politică ar spori, permițându-i să îndeplinească criteriile de aderare la UE mai rapid.

România ar beneficia de o creștere economică regională, stimulată de proiecte comune și de reconstrucție. Statutul său de hub de tranzit pentru exporturile ucrainene și de partener strategic al R. Moldova ar fi consolidat.

Un scenariul de blocaj ar însemna un război de uzură și reforme încetinite. Conflictul din Ucraina continuă la o intensitate mai scăzută, dar fără o rezolvare clară. În acest caz, Ucraina ar primi în continuare asistență internațională, însă reconstrucția rămâne dificil de implementat în zonele de conflict. Investitorii privați sunt precauți.

Republica Moldova riscă să fie destabilizată periodic de presiuni și dezinformări din partea Rusiei (inclusiv prin Transnistria, Găgăuzia), iar ritmul reformelor de aderare la UE se menține, dar nu atinge accelerarea dorită.

România își păstrează rolul, dar se confruntă cu incertitudine geopolitică, crescând cheltuielile de apărare și gestionând fluxuri de refugiați sau instabilitate la frontieră. Cooperarea trilaterală avansează, însă mai degrabă în sfera crizelor și a reactivității decât într-o viziune strategică de dezvoltare.

Escaladare și destabilizare

Cel mai pesimist scenariu ar însemna escaladarea conflictului și destabilizarea extinsă. Aici, Rusia se implică într-o escaladare militară și politică mai largă, fie asupra Ucrainei, fie exercitând presiuni militare directe sau hibride asupra Republicii Moldova.

Ucraina ar urma să se confrunte cu distrugeri masive, iar reconstrucția devine imposibil de planificat în absența unei perspective de pace. Sistemul energetic și transporturile continuă să sufere atacuri constante.

Republica Moldova ar putea deveni ținta unor provocări, fie prin tensionarea situației în Transnistria, fie prin acțiuni de protest interne orchestrate de actori pro-ruși, care pot conduce la blocaje guvernamentale majore.

România se vede pusă în fața unei crize la granițele sale, fiind nevoită să crească semnificativ sprijinul militar și umanitar, în paralel cu menținerea unei poziții ferme alături de NATO și UE.

Acest scenariu ar anula, practic, mare parte din beneficiile integrate și ar submina considerabil parcursul european al R. Moldova și reconstrucția Ucrainei.

Provocări și oportunități

Luând în considerare concluziile celor două studii și posibilele scenarii, putem inventaria o serie de provocări comune, dar și oportunități pe care România, Republica Moldova și Ucraina le pot valorifica dacă acționează într-un cadru trilateral robust.

Provocările majore sunt numeroase, inclusiv incertitudinea geopolitică prelungită. Continuarea războiului într-o formă de intensitate variabilă face dificilă planificarea pe termen lung, fie că vorbim despre investiții, despre reforme sau despre proiecte de infrastructură.

Reformele interne incomplete sunt o altă problemă curentă. Corupția sistemică, influența oligarhică, slăbiciunile instituționale – toate acestea subminează credibilitatea și capacitatea Republicii Moldova și a Ucrainei de a absorbi fonduri și de a îndeplini cerințele UE.

Amenințările hibride rămân o constantă periculoasă, Rusia folosește frecvent dezinformarea, manipularea energetică și presiunile economice ca arme, susceptibile să destabilizeze guvernele pro-occidentale de la Chișinău și Kiev.

Conflictul transnistrean nerezolvat rămâne un punct de vulnerabilitate pentru R. Moldova, împiedicând, cel puțin teoretic, un control deplin asupra teritoriului. Integrarea în UE este complicată de incertitudinea legată de statutul acestei regiuni.

Resurse administrative limitate sunt o altă amenințare structurală. Atât Moldova, cât și Ucraina au un număr redus de experți specializați în domenii-cheie (energie, negocieri de aderare, administrație publică). România, deși mai avansată, are și ea provocări privind consolidarea capacităților instituționale.

Oportunități și avantaje

Accesul la fonduri europene și internaționale este favorizat de acțiunile colective, care implică infrastructură regională și conectivitate transfrontalieră, sunt mai atractive pentru finanțatori (BEI, BERD, Comisia Europeană, Banca Mondială). Proiectele comune cresc șansele de a obține finanțare sporită și condiții avantajoase de creditare.

Creșterea rezilienței energetice este un alt avantaj evident. Sincronizarea rețelelor electrice, dezvoltarea coridoarelor de aprovizionare cu gaze, stocarea strategică (inclusiv folosirea depozitelor din Ucraina) și încurajarea investițiilor în regenerabile pot reduce dependența de Rusia și stabiliza piața energetică regională.

Colaborarea poate duce la consolidarea poziției României în calitate de hub logistic și comercial. Prin porturile de la Marea Neagră și Dunăre, România poate deveni poarta de intrare și ieșire pentru comerțul ucrainean (și, în anumite scenarii, chiar și pentru exporturile din Caucaz), stimulând totodată dezvoltarea propriilor regiuni istorice mai sărace, precum regiunea Moldova din România.

Odată ce securitatea din Ucraina se ameliorează, investițiile în reconstrucție pot fi un motor de creștere regională. Companiile românești și moldovenești pot participa la acest efort, creând locuri de muncă și generând venituri.

Un alt efect va fi consolidarea poziției internaționale a Republicii Moldova. Fiind parte a unui format trilateral din care face parte și un stat membru al UE (România), Chișinăul își sporește vizibilitatea și credibilitatea în fața celorlalte capitale europene, accelerând procesul de convergență cu instituțiile și legislația UE.

Un alt avantaj va fi crearea unei platforme de dialog și stabilitate. Formatul trilateral poate ajuta la dezamorsarea conflictelor sau tensiunilor bilaterale dintre Moldova și Ucraina (de exemplu, disputele minore asupra unor segmente de frontieră ori divergențele privind ecartamentul feroviar) și poate oferi un cadru de negociere și sprijin reciproc.

Recomandări strategice

Cele două studii propun, în concluziile lor, mai multe direcții de acțiune, care, integrate și nuanțate. La nivel strategic (guverne și factor de decizie politică) ar trebui urmărită instituționalizarea formatului trilateral. O soluție ar fi organizarea periodică (de 2-3 ori pe an) de summituri la nivel de prim-miniștri, miniștri de externe sau miniștri ai infrastructurii și energiei, însoțite de grupuri de lucru pe domenii (transport, energie, comerț, digital etc.).

Elaborarea unei strategii comune de reconstrucție a Ucrainei este o oportunitate. Realizarea unor planuri sectoriale care să identifice proiecte prioritare (reparații de infrastructură rutieră și feroviară, modernizarea sistemului de sănătate, refacerea rețelelor electrice) și să atragă investiții internaționale, incluzând oportunitățile pentru firmele românești și din Republica Moldova.

Susținerea activă a Republicii Moldova și Ucrainei pe parcursul european trebuie să rămână o prioritate absolută. România poate ajuta în special prin expertiză legislativă și administrativă, prin burse de formare pentru funcționari publici, prin facilitarea schimbului de experiență la nivel local și regional (din primăriile și consiliile județene din România către autoritățile omoloage din Moldova și regiunile Ucrainei).

O arhitectură de securitatea extinsă și cooperarea defensivă va putea fi sprijinită prin crearea unor mecanisme de monitorizare și analiză comună a riscurilor de securitate, implicit a amenințărilor cibernetice, a dezinformării și a potențialelor mișcări militare destabilizatoare pe teritoriile celor trei state. România poate utiliza, în acest sens, instrumentele NATO și expertiza partenerilor occidentali.

Recomandări structurale

Proiecte de infrastructură transfrontalieră vor ajuta la consolidarea relațiilor din toate domeniile. Accelerarea reabilitării punctelor de trecere a frontierei, implementarea sistemului de control vamal comun (one-stop-shop), modernizarea drumurilor și a căilor ferate (inclusiv conversia ecartamentului unde este posibil).

Dezvoltarea coridoarelor energetice prin sporirea capacității de transport a gazelor pe direcția România–R. Moldova–Ucraina, dar și interconectarea sporită în domeniul energiei electrice, cu investiții în linii de înaltă tensiune și stații de transformare trebuie să rămână o prioritate, indiferent de culoare guvernării.

Crearea de hub-uri logistice prin amenajarea unor zone industriale și logistice comune, în care companiile din cele trei state să poată depozita, procesa și redistribui mărfuri va oferi un impuls economiei. Porturile din zona Dunării, dar și de la Marea Neagră (Constanța, Reni, Odesa) ar putea avea roluri complementare, cu investiții coordonate.

Digitalizarea și cooperarea cibernetică prin înființarea unor centre de analiză (ISAC – Information Sharing and Analysis Center) pentru securitate cibernetică, care să alerteze în timp real asupra atacurilor și a campaniilor de dezinformare va juca un rol extrem de important. Cooperarea cu CERT-urile (Computer Emergency Response Team) naționale trebuie extinsă.

Impact regional

Consolidarea legăturilor culturale și academice prin crearea de consorții universitare și de cercetare în care instituții din România, R. Moldova și Ucraina să colaboreze în domenii științifice de interes comun (de pildă, securitate energetică, agricultură durabilă, medicină) este o soluție pentru relansarea acestor sectoare. Bursele comune și mobilitățile de studenți și profesori pot întări coeziunea socială și înțelegerea reciprocă.

Monitorizarea transparentă a fondurilor, inclusiv de către organizațiile neguvernamentale din cele trei state, care ar putea colabora pentru a urmări și raporta modul în care sunt gestionate fondurile internaționale pentru reconstrucție, infrastructură și reforme, pentru a preveni fraudele și abuzurile.

Combaterea dezinformării rusești și promovarea adevărului despre integrarea proeuropeană trebuie susținută. Media independentă și instituțiile publice de radio și TV pot derula campanii comune de informare a cetățenilor, explicând beneficiile integrării europene, demontând propagandele și miturile cultivate de actori ostili.

Transformare accelerată

Regiunea est-europeană se află într-o fază de transformare accelerată, sub dublă presiune: pe de o parte, războiul devastator din Ucraina, care obligă la acțiuni imediate de sprijin și de rezistență, iar pe de altă parte, oportunitatea istorică de a avansa procesul de integrare europeană pentru Republica Moldova și Ucraina. România, ca stat membru al UE și NATO, se regăsește într-o poziție cheie, cu potențialul de a influența decisiv evoluțiile din regiune, fie prin inițiative diplomatice și financiare, fie prin rolul său de furnizor de securitate și ancoră de stabilitate.

De ce este importantă apropierea Republicii Moldova și Ucrainei de UE? În mod evident, pentru Chișinău și Kiev, acest drum înseamnă acces la o piață unică și un cadru legal robust, care pot accelera reformele și pot aduce prosperitate pe termen lung. Dar, dincolo de beneficiile interne, integrarea lor are o însemnătate geostrategică: slăbește ambițiile expansioniste ale Rusiei, creează un spațiu de stabilitate și democrație în estul continentului și consolidează pilonul european al securității regionale.

Cooperarea trilaterală România–Moldova–Ucraina poate impulsiona coordonarea eforturilor de reconstrucție a Ucrainei, prin canalizarea de resurse și expertiză tehnică, atragând și investiții private. Totodată, aceasta va permite Republicii Moldova să beneficieze de „efectul sinergetic” al apropierii de UE împreună cu Ucraina, accelerând propriile reforme și valorificând rețelele de sprijin internațional.

Acest format de colaborare aprofundată va permite poziționarea României drept un hub regional, consolidându-și sectoarele portuare, energetice și de transport, și exercitând totodată o influență diplomatică sporită în interiorul UE.

Cadru de stabilitate

Ambele studii citate în această analiză subliniază importanța unui cadru stabil de securitate la nivel local, regional și internațional. Fără un minim de pace sau un armistițiu robust în Ucraina, investițiile și reconstrucția fostei republici sovietice vor fi limitate. În plus, reformele interne și combaterea corupției rămân cruciale – altfel, fondurile disponibile se vor irosi, iar entuziasmul partenerilor occidentali va scădea.

Nu în ultimul rând, ar trebui remarcat că integrarea Republicii Moldova și a Ucrainei în UE nu este doar o problemă de voință politică la Bruxelles. Ea implică un efort intern major al acestor state, de la transformarea administrației și sistemului de justiție, până la adoptarea unui vast set de politici sectoriale (de mediu, agricultură, concurență, piață digitală). România poate sprijini acest proces, însă responsabilitatea principală revine, în final, liderilor și societăților din Moldova și Ucraina, care trebuie să-și asume pe deplin valorile și rigorile spațiului european.

Cooperarea trilaterală România–Moldova–Ucraina, susținută de sprijinul UE și al comunității internaționale, poate duce la o transformare profundă a estului Europei. Prin proiecte comune de infrastructură, interconectare energetică, combatere a dezinformării, reconstrucție post-conflict și consolidare a democrației, cele trei țări pot crea un spațiu de stabilitate și dezvoltare la frontiera răsăriteană a Uniunii. Într-o lume în care competiția geopolitică se intensifică, un asemenea efort coordonat este nu doar benefic, ci și necesar, pentru a proteja valorile europene și securitatea regională.

Citeste mai mult

The Romania–Moldova–Ukraine triangle

Orientarea europeana a Republicii Moldova. Demersuri de sprijinire din partea Romaniei

Combaterea dezinformării în România și impactul acesteia asupra cetățenilor și proceselor electorale

de Radu Grîu | mart. 25, 2025 | Analize, ROMANIA

Contextul actual al dezinformării în România: tendințe și surse principale

În ultimii ani, România s-a confruntat cu o creștere semnificativă a fenomenului dezinformării, influențând percepțiile publice și stabilitatea democratică a țării. Această tendință este alimentată de diverse surse, atât interne, cât și externe, care utilizează multiple canale pentru a răspândi informații false sau înșelătoare.

Un factor major în propagarea dezinformării în România îl reprezintă influența externă, în special din partea Rusiei. În contextul alegerilor recente, s-a observat o intensificare a eforturilor de manipulare a opiniei publice prin intermediul propagandei rusești. Conform unui articol publicat în El País, lideri politici precum George Simion, președintele partidului de extremă dreapta AUR, au fost identificați drept instrumente ale Moscovei în încercarea de a influența rezultatele electorale din România. Aceste acțiuni au stârnit îngrijorări cu privire la stabilitatea și orientarea geopolitică a țării.

Pe plan intern, anumite instituții media au fost criticate pentru răspândirea dezinformării și promovarea agendelor politice partizane. Posturi de televiziune precum Antena 3 și România TV au fost acuzate de încălcarea eticii jurnalistice prin difuzarea de informații false menite să manipuleze opinia publică. De asemenea, aceste canale media au fost asociate cu campanii de discreditare a instituțiilor anticorupție și de susținere a unor politicieni implicați în acte de corupție.

Rețelele sociale joacă un rol esențial în diseminarea dezinformării în România. Facebook, YouTube și TikTok sunt principalele platforme prin care se răspândesc rapid știrile false, afectând percepțiile publice. Un raport al Centrului Român de Politici Europene evidențiază faptul că narațiunile anti-europene au câștigat teren în mediul online românesc, afectând încrederea cetățenilor în Uniunea Europeană și în valorile democratice. Aceste dezinformări vizează adesea politici europene actuale, precum măsurile privind schimbările climatice sau strategiile pentru mobilitate urbană durabilă, și sunt propagate prin intermediul unor rețele bine structurate de fake news.

TikTok a devenit una dintre principalele surse de dezinformare în România, în special în rândul tinerilor. Formatul său bazat pe videoclipuri scurte și algoritmii care favorizează conținutul viral au transformat platforma într-un mediu propice pentru răspândirea narativelor false. În timpul pandemiei de COVID-19, TikTok a fost folosit pentru promovarea teoriilor conspirației despre vaccinuri și măsurile sanitare, iar aceste tactici continuă să fie utilizate și în contextul geopolitic actual. Un raport al Global Disinformation Index arată că TikTok permite distribuirea rapidă a conținutului manipulator, fără verificări riguroase, ceea ce îl face mai periculos decât alte rețele sociale.

Mai mult, propaganda rusă a găsit în TikTok un teren fertil pentru răspândirea mesajelor anti-occidentale și anti-NATO. Potrivit unui studiu realizat de EU DisinfoLab, videoclipurile care promovează narațiuni pro-Kremlin acumulează rapid vizualizări și interacțiuni, în special în țările est-europene, inclusiv România.

Un alt aspect îngrijorător este lipsa de educație media în rândul utilizatorilor TikTok. Mulți tineri nu verifică sursele informațiilor pe care le consumă, ceea ce îi face mai vulnerabili la manipulare. De exemplu, în timpul alegerilor prezidențiale din SUA, videoclipurile conținând informații false despre procesul de votare au avut milioane de vizualizări înainte de a fi eliminate de platformă. În România, același tip de dezinformare electorală a început să apară în preajma alegerilor din 2024, cu scopul de a induce neîncredere în procesul democratic.

Rolul rețelelor sociale și al platformelor media în răspândirea dezinformării

Rețelele sociale și platformele media joacă un rol crucial în propagarea dezinformării în România, având o influență semnificativă asupra opiniei publice și proceselor electorale. În ultimii ani, aceste platforme au devenit nu doar un loc de comunicare, dar și o arenă în care informațiile false și manipulative se răspândesc rapid, uneori mai eficient decât știrile verificate.

În peisajul politic din România, dezinformarea este frecvent utilizată pentru a influența percepțiile publicului asupra partidelor politice sau pentru a eroda încrederea în instituțiile statului. Platformele precum Facebook, X și YouTube sunt printre cele mai utilizate pentru distribuirea unor informații eronate sau distorsionate. De asemenea, în ultima perioadă, platforme mai recente, precum TikTok, au devenit un teren fertil pentru campaniile de dezinformare, având în vedere popularitatea și gradul mare de interacțiune al utilizatorilor tineri. Aceste platforme permit crearea și distribuirea rapidă de conținut viral, iar algoritmii lor favorizează postările care generează mult engagement, indiferent de acuratețea informațiilor difuzate.

Dezinformarea este adesea alimentată de grupuri organizate care își urmăresc interesele politice sau economice, dar și de surse necontrolate care nu sunt reglementate suficient de autoritățile naționale sau internaționale. Aceasta poate lua forme variate, de la știri false și teorii ale conspirației, până la manipularea imaginilor și videoclipurilor. Aceste practici sunt folosite pentru a influența comportamentul alegătorilor sau pentru a dezorienta publicul cu privire la teme de interes major, precum pandemii sau conflicte internaționale. De asemenea, campaniile de dezinformare pot crea diviziuni sociale și pot alimenta tensiuni politice în cadrul unei societăți.

Un aspect important al dezinformării pe platformele media este lipsa reglementărilor stricte. Deși multe dintre aceste platforme au început să implementeze măsuri pentru a combate răspândirea știrilor false, cum ar fi etichetarea conținutului problematic sau promovarea unor surse verificate, reglementările nu sunt întotdeauna eficiente. În România, autoritățile și organizațiile media se confruntă cu dificultăți în a monitoriza și controla fluxul de informații din aceste platforme, iar în multe cazuri, utilizatorii pot distribui mesaje înșelătoare fără a fi sancționați. Pe de altă parte, există și inițiative de educație media care urmăresc să ajute cetățenii să identifice și să evite știrile false, dar succesul acestora depinde de implicarea activă a tuturor actorilor societății, de la autorități la utilizatori.

În acest context, mai multe organizații internaționale, cum ar fi Global Disinformation Index, EU DisinfoLab și Reuters, au subliniat rolul central al platformelor sociale în propagarea dezinformării. Acestea monitorizează constant activitatea online și promovează inițiative de reglementare a platformelor, subliniind necesitatea unor reglementări clare pentru a proteja integritatea proceselor electorale și a preveni manipulările masive. Totodată, sunt promovate campanii de conștientizare publică pentru a informa cetățenii cu privire la pericolele dezinformării și pentru a încuraja o abordare mai critică față de sursele de informație online.

Influența Rusiei: tactici de dezinformare și obiective strategice în România

În ultimii ani, Rusia a fost acuzată de implicare activă în răspândirea dezinformării în România, în special în perioada alegerilor și a crizelor politice majore. Această strategie face parte dintr-un plan mai larg de influențare a opiniei publice din statele membre ale Uniunii Europene și ale NATO, având ca scop destabilizarea regiunii și slăbirea coeziunii între statele occidentale. În România, dezinformarea alimentată de Rusia se axează pe subminarea încrederii în instituțiile statului, a valorilor democratice și a relațiilor cu Uniunea Europeană și NATO.

Tacticile de dezinformare folosite de Rusia sunt variate și includ distribuirea de știri false, crearea de conturi false pe rețelele sociale și utilizarea de agenți de influență pentru a răspândi mesaje manipulative. În contextul alegerilor, Rusia a încercat să amplifice polarizarea politică și să favorizeze partidele pro-ruse, în special prin susținerea mesajelor anti-UE și anti-NATO. De asemenea, autoritățile ruse folosesc tehnici de manipulare psihologică, inclusiv campanii de frică și panică legate de migrare, securitatea energetică sau alte teme sensibile. Aceste campanii sunt susținute adesea de posturi de televiziune și site-uri web care difuzează conținut pro-rus și anti-occidental, în încercarea de a crea o imagine distorsionată a realității.

O tactică frecvent utilizată de Rusia în România este promovarea unor teorii ale conspirației care vizează instituțiile și liderii politici români. De exemplu, campaniile de dezinformare au fost folosite pentru a susține ideea că România este sub influența Uniunii Europene și a NATO într-un mod dăunător pentru interesele naționale. De asemenea, în timpul pandemiei de COVID-19, Rusia a diseminat informații false despre gestionarea crizei sanitare și a promovat soluțiile alternative proprii, precum vaccinul Sputnik V, pentru a consolida încrederea în acestea. Aceste tactici au fost utilizate pentru a submina încrederea publicului în autoritățile române și pentru a slăbi unitatea națională.

Rusia folosește, de asemenea, un alt tip de influență – finanțarea indirectă a unor grupuri sau organizații politice, prin intermediul unor structuri care operează în afaceri media și pe rețele sociale. Aceste organizații pot răspândi mesaje pro-ruse sau anti-UE în cadrul campaniilor electorale, contribuind la consolidarea unei agende politice favorabile intereselor Rusiei. În plus, autoritățile ruse au o rețea de agenți care colaborează cu politicieni sau influenceri din România, prin care transmit mesaje de dezinformare care pot influența decisiv rezultatele alegerilor.

În acest context, organizațiile internaționale și autoritățile române au fost nevoite să adopte măsuri de combatere a dezinformării. Inițiativele de reglementare a activităților online, monitorizarea postărilor și creșterea transparenței surselor de finanțare sunt doar câteva dintre măsurile luate pentru a proteja procesele electorale și a asigura un mediu informațional echitabil. Totodată, România beneficiază de sprijinul partenerilor din UE și NATO în monitorizarea și combaterea propagandei ruse.

Impactul dezinformării asupra cetățenilor și proceselor electorale

Dezinformarea în România are un impact semnificativ asupra cetățenilor și asupra proceselor electorale, afectând atât percepția publicului asupra realității politice, cât și integritatea procesului democratic. Campaniile de dezinformare pot influența alegerile, pot crea polarizare și pot submina încrederea în instituțiile democratice. Aceste strategii sunt tot mai des utilizate pentru a manipula opinia publică și pentru a destabiliza procesele politice din regiune.

Una dintre principalele tehnici folosite în dezinformare este răspândirea de știri false, adesea prin rețelele sociale, dar și prin site-uri web care se prezintă ca fiind surse credibile de informații. Aceste platforme sunt folosite pentru a distribui mesaje false sau parțial adevărate cu scopul de a induce panică, confuzie și neîncredere în rândul populației. De exemplu, în timpul alegerilor, astfel de tactici pot influența opinia publică cu privire la candidați sau partide politice, creând o imagine falsă a acestora.

Un exemplu relevant în acest sens este campania de dezinformare din jurul alegerilor prezidențiale din 2019 din România. Atunci, au fost identificate multiple conturi false și site-uri care răspândeau informații false despre candidați, inclusiv despre integritatea procesului electoral. De asemenea, dezinformarea a fost folosită pentru a manipula opinia publică cu privire la subiecte sensibile, cum ar fi politica externă sau gestionarea crizelor economice și sociale.

Dezinformarea afectează nu doar imaginea politică a indivizilor sau a partidelor, ci și percepția publicului asupra instituțiilor democratice și asupra proceselor electorale în general. Într-o perioadă în care încrederea în instituțiile statului este deja scăzută, răspândirea de informații false poate duce la o erodare și mai mare a acestei încrederi. Unii cetățeni pot ajunge să nu mai participe la vot din cauza convingerii că alegerile sunt manipulate sau că procesul electoral este corupt.

În plus, dezinformarea nu doar că distorsionează percepțiile politice ale cetățenilor, dar poate duce și la crearea de conflicte interne și la polarizarea societății. Campaniile de dezinformare pot întări prejudecăți și diviziuni, încurajând grupurile să se radicalizeze și să se îndepărteze de la dialogul civilizat. Aceasta poate afecta atât coeziunea socială, cât și stabilitatea politică a țării.

Cu toate acestea, autoritățile din România, alături de organizațiile internaționale, încearcă să abordeze problema dezinformării prin inițiative educaționale și prin colaborarea cu platformele de socializare pentru a identifica și elimina informațiile false. De asemenea, campaniile de informare și de verificare a faptelor sunt esențiale pentru a reduce impactul dezinformării asupra cetățenilor și pentru a restabili încrederea în procesul electoral.

Inițiative guvernamentale și ale societății civile pentru combaterea dezinformării

În fața creșterii fenomenului dezinformării și a impactului său asupra societății românești, atât autoritățile guvernamentale, cât și organizațiile din societatea civilă au luat măsuri pentru a combate acest fenomen și a proteja democrația. Aceste inițiative se axează pe creșterea transparenței, promovarea educației media și consolidarea colaborării între diverse instituții pentru a reduce influența informațiilor false și manipulatoare.

Una dintre cele mai importante inițiative guvernamentale a fost înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor (ANPC), care, printre altele, se implică activ în verificarea și sancționarea site-urilor care promovează știri false și înșelătoare. ANPC a colaborat cu diverse platforme digitale și a emis recomandări pentru a îmbunătăți transparența și a reduce riscurile de dezinformare. De asemenea, Guvernul României a adoptat în mod activ legi care vizează transparența online, inclusiv reglementări privind publicitatea politică și controlul asupra platformelor de socializare. Aceste reglementări sunt menite să asigure un mediu electoral echitabil, protejând cetățenii de manipularea electorală prin dezinformare.

În același timp, Ministerul Educației din România a desfășurat campanii educaționale pentru a crește gradul de conștientizare al publicului privind riscurile dezinformării. Prin diverse programe de formare a tinerelor generații, Ministerul Educației urmărește să dezvolte abilități de gândire critică și să încurajeze cetățenii să verifice sursele de informații înainte de a le distribui sau de a le crede. De asemenea, autoritățile române au sprijinit inițiativele europene de combatere a dezinformării, cum ar fi platforma „Eu vs. Dezinformare”, care oferă instrumente pentru a identifica și combate știrile false și pentru a educa utilizatorii de internet.

În paralel cu acțiunile guvernamentale, societatea civilă joacă un rol esențial în combaterea dezinformării. Organizații precum „ActiveWatch” și „Freedom House” au fost implicate activ în monitorizarea mass-media și a platformelor digitale, semnalând cazuri de dezinformare și promovând jurnalismul responsabil. Aceste organizații nu doar că susțin educația media, dar și contribuie la advocacy-ul pentru reglementări mai stricte privind manipularea informațiilor online.

De asemenea, în colaborare cu instituții internaționale, ONG-urile din România au fost implicate în campanii de educație pentru dezvoltarea competențelor digitale, ajutând cetățenii să înțeleagă cum pot verifica sursele și să identifice informațiile false. Organizațiile de fact-checking, cum ar fi „Factual” și „Verificat”, au devenit surse importante de informare corectă, combatând miturile și știrile false care circulă pe internet.

În plus, proiectele transnaționale și colaborările internaționale sunt esențiale în abordarea dezinformării, deoarece fenomenul nu se limitează la granițele unei țări. România a fost activă în cadrul Inițiativei Europene de Combatere a Dezinformării, colaborând cu alte state membre pentru a combate campaniile de dezinformare coordonate din exterior și pentru a implementa strategii comune.

Cooperarea internațională și strategiile viitoare pentru creșterea rezilienței informaționale

Într-o lume globalizată, impactul dezinformării nu se limitează la granițele unui singur stat. Combaterea acesteia nu poate fi realizată exclusiv prin măsuri interne, iar cooperarea internațională devine esențială pentru a asigura protecția cetățenilor și integritatea proceselor democratice. Organizațiile internaționale, instituțiile europene și colaborările dintre statele membre ale Uniunii Europene sunt fundamentale în combaterea acestui fenomen complex.

Uniunea Europeană (UE) a fost un actor important în formularea unui răspuns global la provocările aduse de dezinformare. Unul dintre pașii cruciali a fost adoptarea într-o perioadă marcată de alegerile prezidențiale din 2024 a unui Cod de practică privind dezinformarea, un document care stabilește norme voluntare pentru platformele online și alți actori implicați în distribuirea de informații. Acest cod urmărește să crească transparența în ceea ce privește campaniile de publicitate online, să reducă efectele negative ale algoritmilor de recomandare care pot răspândi informații false și să sporească responsabilitatea rețelelor sociale pentru conținutul distribuit.

Cooperarea internațională este, de asemenea, esențială pentru asigurarea unui flux rapid de informații și pentru schimbul de bune practici între statele membre ale Uniunii Europene. De exemplu, în cadrul Platformei pentru colaborare în domeniul dezinformării, instituțiile din diverse țări europene colaborează pentru a identifica rapid sursele de dezinformare și pentru a implementa măsuri concrete care pot opri răspândirea acestora. În plus, Uniunea Europeană continuă să susțină inițiativele educaționale pentru alfabetizarea digitală, iar programele de educație media devin tot mai relevante în contextul noilor tehnologii și al accesului larg la platformele online.

Alegerile din 2024 au fost un test major pentru capacitatea României de a combate dezinformarea electorală, în special în contextul amplificării mesajelor anti-occidentale. Recomandările pentru scrutinul din 2025 includ consolidarea mecanismelor de fact-checking, o mai mare transparență a finanțării campaniilor digitale și o monitorizare mai strictă a platformelor sociale.

Un alt aspect important al cooperării internaționale este activitatea altor organizații internaționale, cum ar fi NATO, care contribuie la protejarea infrastructurilor critice ale statelor membre. NATO a recunoscut dezinformarea ca pe o amenințare pentru securitatea națională și a inițiat multiple proiecte de formare și informare pentru a ajuta statele membre să facă față propagandei și manipulării informaționale. Prin diverse programe de instruire și educație pentru mass-media și instituțiile publice, NATO contribuie la creșterea rezilienței statelor europene, inclusiv România, și nu numai, în fața acestui tip de atac hibrid.

Colaborarea internațională și dezvoltarea unui cadru legislativ european robust sunt pași fundamentali pentru combaterea dezinformării în România. Aceste acțiuni vor ajuta nu doar la protejarea cetățenilor, dar și la consolidarea rezilienței sistemelor democratice în fața provocărilor aduse de manipularea informațională.

Influența Statelor Unite în alegerile din România a fost subiect de speculații și dezbateri intense. Deși Washingtonul a susținut oficial independența democratică a României, au existat preocupări legate de influența indirectă a strategiilor de campanie ale anumitor candidați. ONG-uri precum Freedom House au subliniat necesitatea unui cadru clar de reglementare pentru a preveni ingerințe externe în procesul electoral.

Un personaj-cheie care a atras atenția în contextul alegerilor din România este Călin Georgescu, o figură controversată care promovează un discurs naționalist. Deși nu a jucat un rol direct în scrutinul din 2024, mesajele sale au fost preluate și amplificate de rețelele sociale, având un impact asupra percepțiilor publice privind relația României cu UE și NATO.

Surse: El País, Europa Liberă România, Centrul Român de Politici Europene, Global Disinformation Index, EU DisinfoLab, Reuters, Ziare.Com, ActiveNews, Freedom House, G4Media.ro, Uniunea Europeană

Bătălia SMR-urilor și avansul României

de Cosmin Pacuraru | mart. 24, 2025 | Analize, ROMANIA

Este din ce în ce mai clar că presiunea mediatică împotriva a tot ceea ce înseamnă energie nucleară a scăzut. Vă reamintesc că încă din anii ’80 Uniunea Sovietică întreținea grupuri ecologiste care se împotriveau centralelor nucleare. Astăzi energia nucleară este recunoscută drept o energie curată deoarece nu are emisii de carbon care să contribuie suplimentar la încălzirea globală.

Comisia Europeană, încă din 2024, a înțeles că fără o energie sigură, industria europeană este din ce în ce mai necompetitiva, iar energia nucleară este sigură și mult mai ieftină decât cea obținută din combustibili fosili și culmea și mai ieftină decat cea regenerabila. (demonstrația aici, aici și aici)

Încă din prima zi a Președintelui Trump, acesta a declarat că există o urgență energetică naționala în Statele Unite, încurajand și energia din combustibili fosili și energia nucleară. Este clar că AI-ul și stocarea de date, industria armamentului și toată reindustrailizarea pe care și-o dorește Trump, fac să crească consumul de energie.

Statele Unite reprezentând cel mai competitiv mediu economic al planetei excelează în cercetare și aplicarea acesteia imediat în economie, cu ceea ce Uniunea Europeană și Republica Populară Chineză, cele două competitoare ale americanilor, nu se pot lăuda. Uniunea Europeană sperăm să facă pași în această direcție, mai ales după durul Raport Draghi, în care se spune că economia europeană stagneaza din cauza faptului că energia din UE este mai scumpă de trei ori decât cea din Statele Unite.

În cazul cercetării americane în domeniul energiei nucleare lucrurile sunt deja clare: toate marile companii din industria tech preferă energia nucleară și au investit enorm în diverse tehnologii.

Frica provine din faptul că și Federatia Rusă și China au deja câteva reactore de nouă generație. Primul SMR este rusesc care a fost pus în funcțiune în 2019. „Akademik Lomonosov” este de fapt o navă pe care se află un generator nuclear de mici dimensiuni, care a fost amplasat într-un port din regiunea izolată Chukotka, aflată lângă Cercul Polar, în apropiere de Alaska. Proiectul nu reprezintă altceva decât o dezvoltare civilă, făcura de Rosatom, a reactoarelor de pe submarinele rusești.

Al doilea proiect SMR de 200 MW (cu răcire cu gaz) este dezvoltat în China de două companii de stat (Huaneng și China National Nuclear Corporation) împreună cu Universitatea Tsinghua. Aceasta centrală funcționeza din 2023.

Problema este că autoritățile de reglementare în securitatea nucleară din ambele țări nu prezintă prea multă încredere.

Nuclear first!

Se pare că cea mai dură legislație în securitatea nucleară este în Statele Unite, regulile de acolo fiind mai dure decât cele din Uniunea Europeană.

Chiar dacă apricațiile civile provin din aplicațiile marinei militare, care s-au dovedit sigure de-a lungul a peste 70 de ani de existență, există diferențe clare între reglementatori.

Statele Unite ies în evidență ca având legislația cea mai drastică dacă ne referim la strictețea reglementărilor, aplicarea consecventă și transparența. NRC are o abordare proactivă, cu puteri extinse de intervenție și cu un sistem care prioritizează prevenirea oricărui risc, inclusiv terorist sau cibernetic.

Uniunea Europeană este aproape la fel de drastică în teorie, datorită standardelor armonizate și accentului pe siguranță post-Fukushima, dar aplicarea variază între state, ceea ce o plasează pe locul doi.

Rusia și China au reglementări mai puțin drastice, fie din cauza lipsei de transparență, fie din cauza priorităților economice și strategice care pot prevala asupra siguranței absolute.

În Statele Unite sunt mai multe companii care cercetează și dezvoltă noile generații de reactoare care sunt mult mai mici, sunt modulare și tranziente. Adică se fabrică într-o uzină în serie, deci cu prețuri mult mai mici și vor putea fi mutate extrem de ușor în locații care să dețina o sursă de apă, posibilitatea de a injecta energia electrică în rețea și eventual ca energia termică sa poată fi folosită la o activitate industrială sau pentru încâlzirea locuințelor. (Nu vă speriați, Orașul Cernavodă se încălzește cu energia termică rezultată de la Nuclearelectrica.)

Astfel cea mai avansată companie în implementarea tehnologiei SMR este NuScale. Este prima companie din SUA care a primit certificarea de design de la Comisia de Reglementare Nucleară (NRC) pentru reactorul său modular de 50 MWe (aprobare finalizată în februarie 2023). Este singura companie cu un design SMR certificat complet în SUA. Într-un viitor apropiat vor fi certificate și reactoarele de 77 Mwe. Proiectele avansate se află la Doicești (Dâmbovița) și în Polonia. De asemeena se intenționează demararea unui proiect și în Ghana. Cert este că NuScale a semnat un contract important în octombrie 2023 cu Standard Power pentru a furniza 24 de reactoare SMR pentru centre de date din Ohio și Pennsylvania.

O altă companie americană care dezvoltă SMR-uri este X-energy. Tehnologia se bazează pe un tip avansat de combustibil nuclear (TRISO) conceput pentru a fi extrem de sigur și rezistent ce este format din particule mici, sferice, care conțin material fisionabil, precum uraniu sau plutoniu, înconjurate de mai multe straturi de protecție. A primit finanțare de 500 de milioane USD în 2024 de la Amazon.com și alți investitori pentru a accelera dezvoltarea. Are un proiect pilot cu Dow Inc. în Texas, susținut de Departamentul Energiei al SUA (DOE), care ar putea fi primul SMR avansat la scară industrială din America de Nord.

Westinghouse Electric Company lucrează la un SMR LFR (Lead-cooled Fast Reactor) răcit cu plumb, cu o capacitate estimată de 450 MWe, și explorează și alte designuri SMR bazate pe tehnologia sa. Este în faza de design conceptual pentru LFR, cu planuri de a avansa spre un prototip în anii 2030. Colaborează internațional, inclusiv cu România pentru Proiectul ALFRED.

Oklo este compania la care este acționar actualul Secretar al Energiei și care dezvoltă un microreactor rapid răcit cu sodiu lichid, cu o capacitate între 1,5 și 15 MWe, destinat comunităților izolate sau aplicațiilor industriale mici. A atras investiții de la Sam Altman (de la OpenAI). Planifică un proiect pilot la Idaho National Laboratory.

TerraPower este fondata de Bill Gates și dezvoltă Natrium, un reactor rapid răcit cu sodiu lichid, cu o capacitate de 345 MWe, combinat cu un sistem de stocare a energiei cu sare topită. A început construcția unui pilot în Wyoming, pe locul unei foste centrale pe cărbune, cu finalizare estimată pentru 2030. Proiectul este susținut de DOE și de investitori privați.

Holtec International dezvoltă SMR-160, un reactor cu apă sub presiune de 160 MWe, conceput pentru simplitate și siguranță pasivă. Compania este cunoscută și pentru gestionarea deșeurilor nucleare, ceea ce îi oferă un avantaj în ciclul complet al combustibilului.

BWXT Advanced Technologies lucrează la microreactoare și SMR-uri, inclusiv un design pentru Departamentul de Apărare al SUA, cu o capacitate între 1 și 5 MWe, și explorează aplicații civile. A livrat componente pentru Project Pele, care va fi primul microreactor avansat testat în SUA (estimat a fi finalizat în 2027) și are planuri de extindere către SMR-uri mai mari.

General Atomics (GA-EMS) dezvoltă Energy Multiplier Module (EM2), un SMR răcit cu gaz de 265 MWe, care promite eficiență ridicată și reducerea deșeurilor. Este în faza de cercetare și dezvoltare, fără un calendar clar de implementare, dar beneficiază de experiența GA în tehnologii nucleare și militare.

Flibe Energy dezvoltă un SMR bazat pe tehnologia LFTR (reactor cu sare topită de toriu), cu o capacitate intre 20 și 50 MWe, dar este încă în stadiu experimental.

Kairos Power lucrează la Hermes, un reactor cu sare topită de 140 MWe, cu un pilot planificat în Tennessee până în 2027, susținut de Departamentul Energiei.

Europa nu stă

Alianța Europeană pentru Reactoare Modulare Mici este o inițiativă lansată de Comisia Europeană în februarie 2024, cu scopul de a accelera dezvoltarea și implementarea SMR-urilor în Europa până la sfârșitul anului 2030. Această alianță industrială reunește diverși actori, precum designeri de tehnologie, companii din lanțul de aprovizionare, institute de cercetare, organizații financiare și alte părți interesate, pentru a promova tehnologiile nucleare avansate și a consolida poziția Europei în acest domeniu.

Alianța a fost susținută de 12 state membre, inclusiv România, Franța și Polonia, care au cerut încă din 2023 crearea unui cadru european pentru SMR-uri. Este un răspuns la investițiile masive ale altor puteri globale (Statele Unite, China și Rusia) și la nevoia de a înlocui capacitățile pe cărbune cu soluții nucleare modulare, reutilizând infrastructura existentă.

În marea Britanie Rolls-Royce SMR dezvoltă un SMR de 470 MWe bazat pe tehnologia PWR (reactor cu apă sub presiune). Este în proces de evaluare a designului generic și are sprijin guvernamental de 210 milioane lire și implementarea se dorește a fi până în 2030. Compania este cea mai avansată din Europa dar mai lentă în obținerea aprobărilor față de americanii de la NuScale.

Électricité de France prin filiata saNuward lucrează la un SMR bazat pe tehnologia PWR (reactor cu apă sub presiune). Proiectul Nuward vizează un reactor dublu, fiecare unitate având 170 MWe, deci o capacitate totală de 340 MWe per instalație. Nuward este susținut de un consorțiu francez care include CEA (Comisia pentru Energie Atomică și Alternative), TechnicAtome și Naval Group, combinând expertiza în reactoare PWR și construcții modulare.

Jimmy Energy este un start-up francez, fondat în 2020, care explorează SMR-urile pentru aplicații industriale, în special pentru producerea de căldură cu emisii reduse, nu doar electricitate. Jimmy Energy a depus în aprilie 2024 prima cerere de autorizare din Franța pentru un SMR comercial, destinat să alimenteze o fabrică din industria zahărului din estul Franței. Este un proiect pilot care ar putea deschide calea pentru decarbonizarea industriilor grele.

Newcleo este o companie privată cu sediul principal în Londra și activități semnificative în Italia, fondată în 2021 de fizicianul italian Stefano Buono. Dezvoltă un SMR răcit cu plumb, bazat pe tehnologia LFR, cu o putere estimată de 30 MWe (prototip), urmând un design mai mare de 200 MWe. Compania a atras investiții substanțiale (aproximativ 400 de milioane de euro până în 2024) și planifică sa pună în funcțiune un prototip în Franța până în 2030, cu sprijinul guvernului francez și al unor parteneri industriali printre care este și compania italiana ENEL. De asemenea, explorează construcția unei fabrici de combustibil MOX (oxid mixt de uraniu și plutoniu) în Italia.

Hydromine Nuclear Energy este o companie mai puțin cunoscută, cu activități în SUA și Elveția, care lucrează la un SMR LFR numit LFR-TL-X, cu o capacitate de 5-20 MWe, destinat aplicațiilor mici sau izolate. Este în faza incipientă, cu focus pe cercetare și dezvoltare. Compania a atras atenția prin designul său compact, dar nu are încă un calendar clar pentru prototipuri.

Romania și Polonia joacă împreună cu americanii de la NuScale

NuScale colaboreaza strâns în Polonia cu KGHM Polska Miedź SA, care este un producător de cupru și argint. În februarie 2022, NuScale și KGHM au semnat un acord definitiv (Early Works Agreement) pentru a iniția lucrările către construcția unei centrale VOYGR SMR, cu o capacitate de până la 924 Mwe, adică 12 module de 77 MWe fiecare, jumătate cât la Doicești. Scopul este ca această centrală să fie operațională până în 2030. În iulie 2023, Ministerul polonez al Climei și Mediului a emis o „decizie de principiu” care aprobă planul KGHM de a construi o centrală VOYGR cu 6 module (462 MWe), ceea ce reprezintă un pas esențial în procesul administrativ. Aceasta permite avansarea către alte autorizații, cum ar fi decizia de amplasament sau licența de construcție. În ianuarie 2024, Agenția Națională de Energie Atomică din Polonia (PAA) a confirmat că tehnologia NuScale (NPM-20) îndeplinește standardele poloneze de siguranță nucleară și protecție radiologică, pe baza unui raport preliminar de siguranță. Locația exactă nu a fost încă stabilită, dar KGHM evaluează site-uri potențiale în special în site-urile centralelor pe cărbune existente. Energia produsă ar urma să alimenteze operațiunile miniere ale KGHM și să sprijine alte industrii poloneze.

Trebuie spus ca NuScale colaborează și cu alte entități poloneze, precum Unimot și Getka (din 2021), pentru a explora utilizarea SMR-urilor în înlocuirea altor centrale pe cărbune, dar proiectul cu KGHM este cel mai avansat.

De asemenea Polonia dorește să construiască și reactoarele mari cu Westinghouse.

Și în România colaborarea cu NuScale este avansată. Aceasta reprezintă un parteneriat strategic împreună cu compania Nuclearelectrica, producătorul român de energie nucleară și are ca scop construirea primei centrale nucleare cu reactoare SMR din Europa, la Doicești, județul Dâmbovița. Colaborarea a început oficial în martie 2019, urmată de un acord de cooperare semnat pe 4 noiembrie 2021, la Glasgow, în cadrul conferinței COP26. Acest acord a fost încheiat cu sprijinul guvernelor României și Statelor Unite. Proiectul este parte a Parteneriatului Strategic România-SUA și vizează securitatea energetică și decarbonizarea, fiind susținut politic și financiar de administrația americană.

Obiectul este construcția unei centrale electrice NuScale VOYGR-6, cu 6 module SMR, fiecare având o capacitate de 77 MW electrici, rezultând o capacitate totală de 462 MW. Aceasta urmează să fie amplasată pe locul fostei termocentrale de la Doicești, transformând o infrastructură pe bază de cărbune într-una curată, fără emisii de carbon.

Centrala ar urma să fie operațională în jurul lui 2030, conform estimărilor oficiale, și va contribui la reducerea emisiilor de CO2 cu peste 4 milioane de tone anual.

În 2021, Nuclearelectrica a primit un grant de 1,2 milioane de dolari de la Agenția SUA pentru Comerț și Dezvoltare pentru identificarea amplasamentelor potrivite. În mai 2022, Doicești a fost selectat ca locație optimă. Pe 28 decembrie 2022, NuScale și RoPower Nuclear (companie de proiect deținută în cote egale de Nuclearelectrica și Nova Power & Gas) au semnat un contract pentru faza 1 a lucrărilor FEED, care include analize tehnice, planificare și estimări de costuri. SUA au oferit suport financiar semnificativ: un grant de 14 milioane de dolari anunțat de președintele Joe Biden în iunie 2022, plus angajamente de finanțare de până la 4 miliarde de dolari de la U.S. EXIM Bank și U.S. International Development Finance Corporation.

Până în prezent, proiectul avansează, cu studii și autorizări în desfășurare. În august 2023, Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare (CNCAN) a aprobat Documentul Bază de Autorizare pentru centrala NuScale.

Faza II de la Doicești se referă la a doua etapă a studiului de inginerie și proiectare, cunoscută sub denumirea de FEED 2 (Front-End Engineering and Design Faza 2). Contractul pentru FEED Faza 2 a fost semnat pe 24 iulie 2024 între RoPower Nuclear și Fluor Corporation, cu NuScale ca subcontractor. Valoarea estimată a serviciilor din această fază este de aproximativ 156,3 milioane de dolari, cu posibilitatea de ajustare în funcție de orele de lucru și costurile efective.

În mai 2023, a fost inaugurat la Universitatea Politehnica din București primul simulator european al camerei de comandă SMR NuScale, pentru formarea specialiștilor care vor opera centralele din Romania și Polonia.

Proiectul este susținut și de Alianța Industrială Europeană pentru SMR-uri, în care România are două proiecte selectate: NuScale și Proiectul ALFRED.

Proiectul ALFRED (Advanced Lead Fast Reactor European Demonstrator) este un proiect european coordonat de România prin RATEN (Regia Autonomă pentru Tehnologii și Activități Nucleare), în colaborare cu Italia (Ansaldo Nucleare și ENEA) dar și cu alte țări. Este un SMR de 125 MWe, răcit cu plumb, parte a tehnologiilor de generație IV. Proiectul a fost inițiat în 2011 și vizează construcția unui demonstrator pe platforma nucleară de la Mioveni, România. În 2023, România a semnat un memorandum cu Belgia, Italia și SUA (prin Westinghouse) pentru a accelera dezvoltarea tehnologiei LFR, cu sprijin financiar și tehnic. Implementarea este planificată pentru anii 2030. Spre deosebire de alte proiecte SMR, ALFRED nu este condus de o companie privată, ci de o colaborare între institute de cercetare și guverne, ceea ce poate încetini ritmul comercializării.

Romania hub nuclear regional

România poate deveni un hub regional prin combinarea infrastructurii existente, investițiilor în tehnologii noi pregătirea forței de muncă și poziționarea strategică în contextul tranziției energetice europene. Succesul depinde însă de finalizarea la timp a proiectelor, de finanțare consistentă și de cooperarea eficientă cu partenerii internaționali. Dacă aceste obiective sunt atinse, România ar putea nu doar să-și asigure independența energetică, ci și să devină un model și un furnizor de soluții nucleare în regiune.

România are o infrastructură existentă și experiență în domeniul nuclear. Operează deja de peste 25 de ani Centrala Nucleară de la Cernavodă, cu două reactoare CANDU funcționale care furnizează aproximativ 20% din energia electrică a țării. Această experiență în gestionarea tehnologiei nucleare oferă o bază solidă pentru extinderea și exportul de know-how în regiune.

Extinderea capacității nucleare cu finalizarea Unităților 3 și 4 de la Cernavodă, planificată pentru 2031, ar dubla capacitatea nucleară actuală. Aceste proiecte, susținute de parteneriate internaționale (inclusiv cu Canada, SUA și Coreea de Sud), ar crește producția de energie curată și ar poziționa România ca un furnizor de energie stabil în Europa de Sud-Est, o regiune dependentă încă de surse poluante precum cărbunele.

Cu dezvoltarea reactoarelor modulare mici (SMR),România este prima țară din Europa care colaborează cu compania americană NuScale pentru a construi SMR, un proiect inovator ce urmează să fie implementat la Doicești, județul Dâmbovița. Succesul acestui proiect ar putea transforma România într-un lider regional în adoptarea și promovarea acestei tehnologii, interesate fiind țările vecine privind școlarizarea și trasferul de experiență. (Bulgaria, Serbia sau Ungaria, Polonia aflându-se deja în colaborare.)

Producția de tritiu. Prin construcția Facilității de Îndepărtare a Tritiului de la Cernavodă (CTRF), finanțată cu sprijinul Băncii Europene de Investiții, România ar putea deveni un centru pentru producția și exportul de tritiu – un element cheie pentru viitoarele reactoare de fuziune nucleară. Aceasta ar plasa Rpmânia într-o poziție strategică pe piața energiei curate avansate.

Universitatea Politehnica din București și Universitatea Bucuresti prin Institutul de Fizica Atomică (dar și alte instituții de învățământ) dezvoltă programe pentru formarea inginerilor nucleariști, nu doar pentru nevoile interne, ci și pentru a răspunde cererii regionale. România ar putea deveni un centru de educație și training în domeniu, exportând experți în țările din jur.

Poziția geopolitică și parteneriatele internaționale. România beneficiază de sprijinul SUA, Canadei și Uniunii Europene în proiectele sale nucleare, ceea ce îi consolidează credibilitatea. În contextul eforturilor Europei de a reduce dependența de gazul rusesc și de a accelera tranziția energetică, România poate juca un rol central în Balcani și Europa de Est, oferind energie nucleară stabilă și sigură.

Impact economic și lanțul de aprovizionare: Proiectele nucleare, precum SMR-urile, Unitățile 3 și 4 și Proiectul ALFED, vor genera mii de locuri de muncă (peste 19.000 estimate) și vor stimula dezvoltarea unui lanț de aprovizionare regional. Companiile locale ar putea furniza componente și servicii, transformând România într-un nod industrial nuclear.

Dar toate acestea, cu condiția de a nu cădea pradă intereselor grupurilor izolaționiste care ar stopa toate aceste progrese în dezvoltarea energeticii nucleare românești!