Preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski a cerut comunităţii internaţionale să ”reacţioneze” după lansarea de către Rusia a unei noi rachete balistice hipersonice asupra Ucrainei, ceea ce creşte „amploarea şi brutalitatea” războiului dintre cele două ţări. „Lumea trebuie să reacţioneze. Deocamdată nu există o reacţie puternică”, a afirmat Zelenski într-un mesaj postat pe reţelele de socializare. „Trebuie să reacţionăm. Trebuie să punem presiune. Rusia trebuie împinsă către o pace adevărată, care este posibilă doar cu forţa”, a spus el.
Avertisment dur
Acest atac cu rachetă balistică cu raza medie de acţiune asupra Ucrainei este „dovada că Rusia nu doreşte absolut deloc pacea (…) Aceasta este o creştere evidentă şi serioasă a amplorii şi brutalităţii acestui război”, a continuat Zelenski. Preşedintele rus Vladimir Putin a declarat joi seara, într-un discurs către naţiune, că Rusia a lansat un atac cu rachetă balistică hipersonică cu rază medie de acţiune asupra unei instalaţii militare ucrainene şi a avertizat Occidentul că Moscova ar putea lovi instalaţiile militare ale oricărei ţări ale cărei arme sunt folosite împotriva Rusiei. Vladimir Putin a declarat că Occidentul escaladează conflictul din Ucraina permiţând Kievului să lovească Rusia cu rachete cu rază lungă de acţiune şi că acest conflict a devenit un conflict global.
Răspuns NATO
Folosirea de către Rusia a unei noi rachete balistice cu rază medie de acţiune împotriva Ucrainei „nu va schimba nici cursul conflictului, nici determinarea aliaţilor NATO de a sprijini Ucraina”, a declarat joi un purtător de cuvânt al Alianţei Nord-Atlantice. „Rusia a lansat o rachetă balistică experimentală cu rază medie de acţiune împotriva Ucrainei. Acesta este un nou exemplu de atacuri ale Rusiei împotriva oraşelor ucrainene. Rusia încearcă să terorizeze populaţia civila din Ucraina şi să-i intimideze pe cei care susţin” ţara, a declarat purtătorul de cuvânt al NATO, Farah Dakhlallah. Parlamentul Ucrainei a amânat din motive de securitate o şedinţă care ar fi urmat să aibă loc vineri, a informat postul public de televiziune Suspilne. „Pe 22 noiembrie, planurile prevedeau o sesiune a Radei Supreme (parlament), care includea întrebări adresate guvernului, dar aceasta a fost anulată din motive de potenţiale probleme de securitate”, a indicat Suspilne. Potrivit sursei citate, membrii parlamentului au primit ordin să-şi ducă familiile departe de districtul guvernamental al Kievului şi pentru moment următoarea şedinţă nu va avea loc până în decembrie.
Războiul declarațiilor
Kremlinul a afirmat că Rusia va face ”maximum de eforturi” pentru a împiedica un război nuclear, după revizuirea doctrinei ruse ce extinde posibilitatea de a utiliza arma atomică, în plină tensiune între Moscova şi Occident pe tema conflictului din Ucraina. ”Am subliniat că, urmându-ne doctrina, Rusia adoptă o poziţie responsabilă pentru a face maximum de eforturi astfel încât să nu permită un asemenea conflict”, a declarat purtătorul de cuvânt al preşedinţiei ruse, Dmitri Peskov, care şi-a exprimat speranţa că şi ”alte ţări vor adopta această poziţie responsabilă”. El a refuzat să comenteze acuzaţia că Rusia a lansat o rachetă intercontinentală împotriva Ucrainei. ”Nu am nimic de spus pe această temă”, a afirmat Peskov. Media ucrainene au identificat racheta intercontinentală rusă lansată joi asupra oraşului ucrainean Dnipro drept una de tipul RS-26 Rubej. Acest model de rachetă are o rază de acţiune de 5.800 km. Kremlinul a afirmat, de asemenea, că nu are comentarii de făcut despre faptul că Ucraina a lansat rachete britanice Storm Shadow asupra Rusiei, precizând că eventuale comentarii pot fi făcute de armata rusă. Pe de altă parte, MAE rus a anunţat că Moscova este gata să ia în considerare orice iniţiativă ”realistă” pentru pace care ţine cont de interesele Rusiei şi de situaţia din teren. ”Suntem deschişi la negocieri, suntem gata să analizăm orice iniţiativă realistă, evident nepolitizată”, a spus purtătoarea de cuvânt a diplomaţiei ruse, Maria Zaharova. ”Aş dori să subliniez din nou: cuvântul-cheie este luarea în calcul a intereselor ţării noastre, a situaţiei actuale de pe front şi a garanţiilor de respectare a acordurilor”, a explicat ea.
Amenințare nucleară
În a 1000-a zi a ofensivei sale contra Ucrainei, Vladimir Putin a semnat marţi un decret ce extinde posibilităţile de recurgere la arma nucleară, la scurt timp după ce Statele Unite au autorizat Kievul să folosească rachete de producţie americană cu rază lungă de acţiune ATACMS pentru a lovi în interiorul teritoriului rus. La finalul lunii septembrie 2024, Putin avertizase că orice atac efectuat de o ţară non-nucleară, dar susţinută de o putere ce dispune de armă atomică ar putea fi considerat drept o agresiune ”comună”, ceea ce poate implica o recurgere la arma nucleară. Această revizuire a doctrinei nucleare ruse a fost denunţată pe scară largă de către ţările occidentale.
Deci, Rusia a testat în luptă sistemul de rachete hipersnonice „Oreşnik” (aluniş) ca răspuns la acţiunile agresive ale ţărilor NATO împotriva Rusiei, a declarat Vladimir Putin în discursul său difuzat de televiziunea de stat rusă. „Ca răspuns la utilizarea armelor cu rază lungă de acţiune americane şi britanice, la 21 noiembrie a.c., forţele armate ruse au lansat un atac combinat asupra uneia dintre instalaţiile complexului militar-industrial din Ucraina”, a declarat Putin, după ce Kievul denunţase anterior în cursul zilei că Rusia a efectuat un atac cu rachetă intercontinentală asupra oraşului Dnipro, unde a lovit infrastructură critică, între care şi uzina de rachete şi tehnologie spaţială Iujmaş. „În condiţii de luptă, a fost testat, printre altele, unul dintre cele mai noi sisteme ruseşti de rachete cu rază medie de acţiune. În acest caz, o rachetă balistică dintr-un echipament hipersonic fără încărcătură nucleară”, a spus preşedintele rus. În discursul său către naţiune, Putin a declarat că conflictul în Ucraina a căpătat un „caracter mondial”, atribuind Occidentului responsabilitatea pentru că a permis Kievului utilizarea de rachete americane şi europene cu rază lungă de acţiune împotriva teritoriului rus. „Din momentul în care (aceste rachete au fost trase asupra Rusiei) şi, aşa cum am subliniat de multe ori (înainte), conflictul provocat de Occident în Ucraina a preluat elementele unui (conflict) global”, a declarat preşedintele rus, afirmând totuşi că loviturile rachetelor occidentale lansate de Ucraina spre teritoriul rus au eşuat.
Vecin nebun
„Vecinul nebun” rus foloseşte Ucraina ca „teren de testare”, a denunţat anterior preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski, ale cărui forţe aeriene au acuzat Moscova că a lansat joi o rachetă intercontinentală asupra teritoriului ucrainean, pentru prima dată în istorie un vector de descurajare nucleară într-un conflict armat, Rusia a avertizat Statele Unite cu 30 de minute înainte de lansarea unei rachete balistice hipersonice cu rază medie de acţiune asupra Ucrainei, a declarat joi purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, citat de agenţiile de presă ruse. „Alerta a fost trimisă automat cu 30 de minute înainte de lansare”, a spus Peskov, precizând că Moscova a menţinut „o comunicare constantă” cu Statele Unite pe tema armelor nucleare. Vladimir Putin a declarat anterior că Occidentul escaladează conflictul din Ucraina permiţând Kievului să lovească Rusia cu rachete cu rază lungă de acţiune şi că acest conflict a devenit un conflict global. Ca reacţie, Casa Albă a declarat că „Rusia este cea care provoacă escaladarea” în Ucraina, în condiţiile în care Moscova acuză Washingtonul că a agravat conflictul autorizând armata ucraineană să folosească arme cu rază lungă de acţiune pentru a lovi teritoriul rus. „Escaladarea majoră este că Rusia s-a îndreptat către o altă ţară”, a declarat purtătoarea de cuvânt a Casei Albe, Karine Jean-Pierre, referindu-se la faptul că soldaţi nord-coreeni luptă în prezent împotriva Ucrainei. Statele Unite „nu au niciun motiv” să-şi schimbe doctrina nucleară după ce Rusia a făcut acest lucru, a mai spus ea. „Este acelaşi discurs iresponsabil pe care îl auzim din partea Rusiei de doi ani”, a mai spus Karine Jean-Pierre după ce Moscova a extins posibilitatea utilizării de arme nucleare
Răspuns ONU
Utilizarea de către Moscova a unei rachete balistice hipersonice cu rază medie de acţiune pentru a lovi Ucraina este o „nouă evoluţie îngrijorătoare” în conflict, a declarat purtătorul de cuvânt al secretarului general al ONU, Stéphane Dujarric. „Aceasta este o nouă evoluţie îngrijorătoare, totul merge într-o direcţie greşită”, a spus Dujarric pentru presă. El le-a cerut părţilor în conflict „să ia măsuri urgente către o detensionare a situaţiei, pentru a asigura protecţia civililor şi a infrastructurii civile critice”, repetând apelul secretarului general al ONU, Antonio Guterres, pentru încetarea acestui război în conformitate cu dreptul internaţional. Întrebat în legătură cu anunţul privind decizia Statelor Unite de a furniza mine antipersonal Ucrainei, Dujarric a subliniat că „poziţia noastră împotriva folosirii minelor antipersonal oriunde în lume rămâne neschimbată”.
Startegie dură
Federația Rusă utilizează o varietate de rachete și drone pentru a ataca Ucraina, vizând atât infrastructura critică, cât și obiective militare și civile.
Rusia folosește rachete precum Kalibr și Kh-101, lansate de pe nave, submarine sau avioane, capabile să lovească ținte la distanțe mari cu precizie. Sisteme precum Iskander și Kinzhal sunt utilizate pentru a lovi rapid ținte strategice, având viteze mari și traiectorii greu de interceptat.
Rusia a integrat drone de tip Shahed, de fabricație iraniană, în arsenalul său. Acestea sunt drone de unică folosință, echipate cu explozibili, care se autodistrug la impact, fiind folosite pentru a suprasolicita apărarea antiaeriană ucraineană.
Rusia lansează adesea atacuri simultane cu rachete și drone, vizând infrastructura energetică și alte obiective critice. De exemplu, pe 17 noiembrie 2024, Rusia a lansat un atac masiv cu aproximativ 120 de rachete și 90 de drone asupra infrastructurii energetice a Ucrainei, cauzând daune semnificative și întreruperi de curent în mai multe regiuni.
Rusia a dezvoltat drone termobarice, care produc explozii de mare intensitate, și drone señuelo, menite să inducă în eroare apărarea antiaeriană ucraineană, forțând-o să consume resurse pe ținte false.
O strategie constantă a Rusiei este de a viza infrastructura energetică a Ucrainei, în încercarea de a destabiliza țara și de a afecta moralul populației.
Aceste atacuri au dus la pierderi de vieți omenești, distrugerea infrastructurii critice și perturbarea serviciilor esențiale. De exemplu, un atac cu drone în regiunea Sumy a provocat moartea a opt persoane, inclusiv un copil, și rănirea altor doisprezece.
Ucraina a intensificat eforturile de apărare antiaeriană, reușind să intercepteze o parte semnificativă a rachetelor și dronelor lansate de Rusia. De asemenea, Ucraina a efectuat contraatacuri, inclusiv atacuri cu drone asupra teritoriului rus, vizând infrastructura militară și logistică.
Federația Rusă utilizează o combinație de rachete și drone pentru a ataca Ucraina, implementând tactici menite să suprasolicite apărarea antiaeriană și să provoace daune semnificative infrastructurii și populației civile.
Avertisment britanic
Ministrul britanic al apărării, John Healey, a afirmat că ruşii pregătesc „de luni de zile” un tir cu o „nouă rachetă balistică”, dar fără să confirme lansarea unei rachete intercontinentale de către Moscova asupra teritoriului ucrainean în cursul acestei dimineţi. „Există astăzi informaţii de presă, neconfirmate, potrivit cărora Rusia ar fi utilizat noua sa rachetă balistică într-un atac asupra Ucrainei, ceea ce ei (ruşii) pregăteau de luni de zile, din câte ştim”, a declarat John Healey în faţa comisiei de apărare din parlamentul britanic. Ministrul a refuzat din nou să confirme dacă rachete de croazieră britanice Storm Shadow au fost lansate de Ucraina spre ţinte din adâncimea teritoriului Rusiei. Ministerul rus al apărării a anunţat că a doborât două rachete de acest tip lansate de Ucraina şi care vizau teritoriul rus, fără a preciza locul sau ora acestor interceptări. „Acţiunile ucrainenilor pe teren vorbesc de la sine, nu am nicio îndoială că guvernul britanic îşi sporeşte sprijinul pentru Ucraina”, a spus John Healey, amintind că a discutat cu omologul său ucrainean, Rustem Umerov, marţi şi cu cel american, Lloyd Austin, duminică. „Nu voi intra în detaliile operaţionale ale conflictului. Acest lucru ar pune în pericol securitatea operaţiunilor şi, într-un final, singurul care ar beneficia de o astfel de dezbatere publică este preşedintele Putin”, a explicat el. Un atac cu rachetă intercontinentală al Rusiei împotriva Ucrainei ar fi „iresponsabil” şi ar marca „o escaladare” din partea Moscovei, a declarat joi purtătorul de cuvânt al premierului britanic Keir Starmer. „Informaţiile care vin din Ucraina sunt profund îngrijorătoare (…) Dacă s-ar adeveri, acesta ar fi un nou exemplu de comportament imoral, iresponsabil, ce ar marca o escaladare din partea Rusiei”, a afirmat purtătorul de cuvânt citat în faţa presei.
Tactici nucleare
Racheta balistică intercontinentală (ICBM) despre care Ucraina afirmă că a fost lansată joi de Rusia asupra oraşului Dnipro a fost o RS-26 Rubej, a relatat publicaţia ucraineană Ukrainska Pravda, citând surse anonime. Cu toate acestea, potrivit unor surse din domeniul apărării, există îndoieli cu privire la faptul că arma utilizată ar fi fost o rachetă RS-26 Rubej, o evaluare exactă pe baza imaginilor disponibile fiind dificilă, afirmă experţi. Think-tank-ul american Centrul pentru Studii Strategice şi Internaţionale (Centre for Strategic and International Studies/CSIS) a declarat că, deşi R-26 este clasificată drept ICBM în conformitate cu tratatul de reducere a armelor nucleare New START dintre SUA şi Rusia, aceasta poate intra, de asemenea, în categoria rachetelor balistice cu rază intermediară atunci când este utilizată cu încărcături utile mai grele la distanţe mai mici de 5.500 km. ICBM-urile au o viteză de câţiva kilometri pe secundă. Venind din Rusia, ICBM ar avea nevoie de aproximativ 40 de minute pentru a ajunge la o ţintă din SUA, potrivit unei surse militare citate de Reuters. Parcurgerea distanţei de peste 700 km până la Dnipro din regiunea rusă Astrahan, de unde forţele aeriene ucrainene au declarat că rachetă a fost trasă joi, i-ar lua mai puţin de 10 minute. Dacă această lovitură s-ar confirma, ar fi vorba de prima utilizare a unui ICBM în luptă, de când a fost dezvoltată arma, la începutul Războiului Rece, potrivit experţilor.
Războiul gazelor
Rusia consideră că sistarea livrărilor de gaze către Austria este pe deplin justificată, a declarat Ministerul de Externe de la Moscova. „Nu intenţionăm să ne angajăm în acte de caritate în acest caz”, a declarat purtătoarea de cuvânt a MAE rus, Maria Zaharova, conform agenţiei de presă oficiale ruse TASS, citată de Karadeniz press. Rusia a întrerupt livrările de gaze către Austria în urma unui litigiu între compania energetică austriacă OMV, deţinută parţial de stat, şi gigantul energetic rus Gazprom cu privire la sincope în livrarea volumelor contractate de gaze. Maria Zaharova a declarat că au existat motive obiective pentru reducerea aprovizionării în septembrie 2022 şi a citat explozia conductei Nord Stream, care trece pe sub Marea Baltică, şi închiderea tranzitului prin conducta Yamal-Europa. Aceşti factori, a afirmat ea, nu au fost luaţi în considerare de Austria. Moscova însăşi oprise deja complet livrările de gaze prin conducta Yamal-Europa în primăvara anului 2022, justificându-şi decizia la momentul respectiv prin faptul că Polonia nu era dispusă să treacă la plata în ruble. Tribunalul de arbitraj a decis despăgubiri de 230 de milioane de lire sterline (241 de milioane de dolari) pentru OMV în litigiul juridic. Compania a intenţionat să compenseze această sumă cu livrările în curs ale Gazprom. Dar compania rusă a răspuns cu o întrerupere totală a livrărilor. Cancelarul austriac Karl Nehammer a reacţionat printr-un mesaj pe platforma X vineri seara, înainte de oprirea aprovizionării: „Nimeni nu va îngheţa la iarnă şi niciun apartament nu va rămâne rece”.
Austria răspunde
Ministrul austriac al Energiei, Leonore Gewessler, a declarat că este la latitudinea acţionarilor şi şefilor OMV AG dacă se va renunţa la contractul pe termen lung pentru gazele naturale din Rusia, acum existând suficientă protecţie faţă de ceea ce oficialul a descris ca fiind un potenţial şantaj în privinţa livrărilor, transmite Bloomberg. Acordul de aprovizionarea semnat în 2018, în timpul ultimei vizite a preşedintelui rus Vladimir Putin la Viena, este valabil până în 2040. Atenţia spre acest contract a sporit, în urma deciziei unui tribunal de arbitraj care a cerut Gazprom să plătească 230 milioane de euro către OMV, pentru nereguli în livrările de gaze spre Germania care trebuiau făcute de Gazprom. După ce grupul energetic austriac şi-a declarat intenţia de a pune în aplicare decizia, Gazprom a oprit livrările de gaze. Leonore Gewessler, care supervizează comisia care verifică condiţiile în care a fost semnat contractul, a spus că ţara sa dispune de o aprovizionare diversificată adecvată cu gaze din afara Rusiei şi următoarele decizii sunt de competenţa OMV. Într-un interviu acordat săptămâna trecută, directorul general de la OMV, Alfred Stern, a refuzat să discute despre viitorul contractului cu Gazprom.
Piață sensibilă
„Treaba mea este să mă asigur că nu mai suntem dependenţi de un autocrat care încearcă să ne şantajeze cu gazele şi preţul gazelor. OMV va lua propriile sale decizii economice”, a declarat ministrul austriac al Energiei. Piaţa europeană a gazelor este în mod special sensibilă la perturbări, după criza energetică din 2022, orice întrerupere putând duce la creşterea preţurilor. În ultimele luni au urcat preţurile de referinţă la gaze naturale pe piaţa din Europa pe fondul sporirii riscurilor la adresa aprovizionării. OMV a dat recent asigurări că-şi poate îndeplini obligaţiile de aprovizionare prin surse alternative în eventualitatea în care aprovizionarea cu gaze din Rusia, conform contractului său pe termen lung, este obstrucţionată.
Belarus, fortăreață rusă
O nouă serie de sisteme antiaeriene ruse Tor-M2 a sosit, în Belarus, în cadrul cooperării militare dintre cele două ţări, a informat Ministerul Apărării de la Minsk într-un comunicat. „Sosirea noului lot de sisteme de rachete antiaeriene este un exemplu clar al cooperării tehnico-militare fructuoase dintre Belarus şi Rusia”, se arată în comunicatul ministerului. Potrivit Minskului, sistemele Tor-M2 se caracterizează printr-o „mobilitate ridicată şi timp scurt de reacţie”, între altele.
Aceste sisteme care au ajuns în Belarus reprezintă variante modificate de către specialiştii ruşi, ţinându-se cont de experienţa utilizării lor în războiul din Ucraina, conform ministerului citat. Sistemele Tor-M2, susţine Moscova, sunt capabile să lovească simultan 16 ţinte la o distanţă de până la 13 kilometri şi la o altitudine de 10 kilometri, atât ziua, cât şi pe timp de noapte şi în orice condiţii meteorologice. Belarus, un aliat fidel al Rusiei în războiul acesteia în Ucraina, găzduieşte, de asemenea, arme nucleare ruseşti începând din 2023. Forţele armate ruse şi belaruse s-au antrenat în comun în timpul verii „pentru utilizarea în luptă a armelor nucleare non-strategice”, pentru a garanta necondiţionat suveranitatea şi integritatea Uniunii statale Rusia-Belarus.
Îngrijorare poloneză
Comandamentul operaţional al forţelor armate poloneze a anunţat, într-un comunicat, activarea „tuturor forţelor şi resurselor disponibile”, inclusiv „avioane de luptă, sisteme de apărare antiaeriană, sisteme de apărare terestră şi sisteme de recunoaştere radar”, care au fost plasate în „stare de alertă maximă” în urma ultimelor atacuri ale Rusiei în Ucraina. Mesajul, publicat pe reţelele de socializare ale acestui organism militar, subliniază gravitatea situaţiei şi informează că „din cauza unui nou atac al Federaţiei Ruse asupra unor obiective situate, printre altele, în vestul Ucrainei, avioane poloneze şi aliate au început să opereze în spaţiul nostru aerian”. Ca măsură de precauţie, Comandamentul operaţional polonez a ordonat activarea unui număr nespecificat de escadrile de vânătoare. „Obiectivul principal al acestor măsuri este garantarea securităţii în regiunile limitrofe zonelor (de la frontiera Poloniei cu Ucraina) în pericol” de a fi lovite de rachetele trase asupra Ucrainei, aşa cum s-a întâmplat în mai multe rânduri de la începutul războiului, conform acestuia. Comandamentul operaţional polonez a asigurat că toate „forţele şi resursele din subordinea sa sunt pe deplin pregătite pentru un răspuns imediat”. Nu este prima oară când Comandamentul operaţional polonez este nevoit să reacţioneze în acest mod la atacurile Rusiei în Ucraina.
Bază americană
Ministrul polonez de externe, Radoslaw Sikorski, a declarat luna trecută că Polonia şi alte ţări care se învecinează cu Ucraina sunt „obligate” să doboare rachetele ruseşti înainte ca acestea să intre în spaţiul lor aerian, deşi ministerul polonez de externe a clarificat ulterior că declaraţia lui Sikorski reprezenta o opinie personală şi nu poziţia oficială a guvernului de la Varşovia. Cu câteva zile în urmă, la Radzikowo, în nordul Poloniei, a fost inaugurată oficial o bază militară americană echipată cu sisteme Aegis, destinate apărării împotriva rachetelor balistice. Împreună cu instalaţia similară de la Deveselu, în România, aceasta are sarcina de a detecta şi intercepta rachetele de croazieră pe teritoriul NATO. Purtătoarea de cuvânt a ministerului rus de externe, Maria Zaharova, a declarat că baza de apărare antirachetă a SUA staţionată în Polonia se numără de mult timp printre ţintele prioritare ale forţelor armate ruse în cazul unui potenţial atac. Împreună cu alte acţiuni ale Washingtonului, deschiderea bazei de apărare antirachetă din Polonia creşte nivelul general de pericol nuclear, a afirmat Zaharova în briefingul său periodic de la MAE rus.
Probleme demografice
Rusia ”are nevoie” de migranţi pentru a se dezvolta în contextul unei situaţii demografice ”tensionate”, a declarat purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, într-un interviu pentru agenţia RIA Novosti publicat vineri. ”Migranţii sunt o necesitate”, a afirmat Peskov. ”Problema este că noi suntem într-o situaţie demografică foarte tensionată. Trăim în cea mai mare ţară din lume, dar nu suntem atât de numeroşi”, a detaliat el. Rusia a adoptat, încă din 12 noiembrie, o lege ce interzice promovarea unui mod de viaţă fără copii, în încercarea de a depăşi criza profundă moştenită din perioada sovietică şi amplificată masiv de conflictul militar din Ucraina. ”Pentru a ne putea dezvolta într-o manieră dinamică şi a realiza toate proiectele de dezvoltare, avem nevoie de mână de lucru”, a subliniat Peskov, care a adăugat că autorităţile ruse nu pot decât să ”salute” sosirea migranţilor în ţară. În luna iulie, Kremlinul a recunoscut o situaţia demografică ”catastrofală pentru viitorul naţiunii” ruse. În 2023, rata natalităţii în Rusia a fost de 1,41 copii la o femeie cu vârsta de a procrea, potrivit autorităţii ruse de statistică (Rosstat) citate de publicaţia economică RBC. Rusia nu comunică pe subiectul pierderilor sale militare pe frontul din Ucraina, dar conflictul nu face decât să accentueze această tendinţă. Conform Rosstat, 920.200 de copii s-au născut în Rusia în perioada 1 ianuarie – 30 septembrie a acestui an, în scădere cu 3,4% faţă de perioada similară a anului 2023, acesta fiind cel mai grav bilanţ din ultimii 25 de ani
Tactici diplomatice hibride
Purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, a primit, în plină conferinţă de presă, instrucţiuni să nu comenteze atacul din cursul dimineţii asupra oraşului ucrainean Dnipro, care – potrivit Kievului – a fost efectuat cu o rachetă intercontinentală (ICBM). Maria Zaharova a fost întreruptă de un apel telefonic, conform înregistrării video a briefingului difuzat în direct pe Youtube de către Ministerul rus de Externe. În înregistrare se aude o voce gravă la celălalt capăt al firului. „În ceea ce priveşte atacul cu rachetă balistică asupra Iujmaş (uzină de rachete şi sateliţi), despre care Occidentul a început să vorbească, nu comentaţi deloc!”, i-a transmis interlocutorul său neidentificat, care nu a menţionat vreo rachetă intercontinentală. „Da, mulţumesc”, a răspuns Maria Zaharova, înainte de a închide şi de a-şi relua conferinţa de presă. Uzina Pivdenmaş (Iujmaş, în limba rusă) este situată în apropiere de centrul oraşului Dnipro, în zona central-estică a Ucrainei. Potrivit forţelor aeriene ucrainene, Dnipro a fost vizat de o lovitură implicând mai multe tipuri de rachete ruseşti, între care o rachetă balistică intercontinentală, pentru prima oară de la începutului conflictului în februarie 2022. Această rachetă este concepută să transporte ogive nucleare şi să lovească la mii de kilometri distanţă. Moscova nu a comentat pentru moment această acuzaţie. Armata rusă păstrează tăcerea, la fel şi Kremlinul. Dacă utilizarea respectivei rachete se confirmă, aceasta ar marca o nouă escaladare, în timp ce Rusia a declarat că pregăteşte un răspuns „adecvat” la recurgerea de către Ucraina la rachete occidentale cu rază lungă de acţiune pe teritoriul rus, ceea ce Moscova a calificat drept o linie roşie.
Repetiție nucleară
A fost o „repetiţie a unei lovituri nucleare”, susţine expertul Oleg Katkov, redactor-şef al publicaţiei ucrainene specializate pe teme militare Defense Express, la Radio NV, adăugând că ar avea nevoie de mai multe detalii pentru a spune clar ce fel de tip de rachetă a utilizat Rusia în atacul asupra Dnipro. Unii dintre experţii militari ucraineni înclină să creadă că este vorba de racheta balistică intercontinentală Rubej, care ar putea fi echipată cu ogive nucleare. Conform media ucrainene, în atacul de joi asupra infrastructurii critice din Dnipro forţele ruse au utilizat racheta RS-26 Rubej de 50 de tone, cu mai multe focoase. Dezvoltată la mijlocul anilor 2000 pe baza modelelor din perioada sovietică şi utilizată în cadrul unui test în 2011, aceasta este capabilă să lovească ţinte situate la o distanţă de până la 6.000 de kilometri. RS-26 Rubej era planificată să fie pusă în funcţiune în 2017, dar apoi a fost exclusă din planurile de apărare ale Moscovei în favoarea rachetelor Iskander, conform antenei ruse a Deutsche Welle. Canalele ucrainene de Telegram au publicat un videoclip cu presupusa cădere a şase focoase ale rachetei în Dnipro. În acelaşi timp, un expert de la publicaţia de investigaţii The Insider a pus la îndoială faptul că partea rusă ar fi utilizat o rachetă ICBM, ai cărei parametri şi componente sunt clasificaţi şi care ar putea provoca pagube nu cu mult mai mari decât racheta X-22 sau bomba cu planare FAB-1500.
Alegerea lui Donald Trump ca președinte al Statelor Unite în 2024 va influența semnificativ politica externă a SUA față de Republica Moldova și stabilitatea regională. Schimbările de administrație la Casa Albă au fost, de-a lungul istoriei, o oportunitate de relansare a relațiilor bilaterale. În această nouă realitate geopolitică, Republica Moldova are șansa de a-și consolida cooperarea cu SUA. Parteneriatul strategic cu România și sprijinul occidental pentru Chișinău vor rămâne constante. Totuși, autoritățile de la Chișinău trebuie să acționeze rapid, inițiind contacte directe cu noua administrație republicană pentru a-și prezenta pozițiile și interesele legitime
Parteneriatul București-Chișinău
R.Moldova beneficiază de parteneriatul solid cu România, un pilon important al NATO în regiunea Mării Negre și pe flancul estic al alianței. O coordonare mai strânsă cu Bucureștiul va facilita atingerea obiectivelor de politică externă ale Republicii Moldova, atât în relația cu SUA și UE, cât și cu alți actori relevanți. În același timp, situația de pe frontul ucrainean va influența realitățile politice din Moldova, mai ales în perspectiva alegerilor parlamentare din 2025. Implicarea SUA va continua să fie esențială în orice soluționare a conflictelor din regiune.
Republica Moldova trebuie să fie vigilentă pentru ca interesele sale naționale să nu fie afectate de eventualele soluții propuse în procesul de pace din Ucraina, cum ar fi federalizarea sau autonomizarea unor regiuni, ori statutul limbii ruse. Aceste provocări pot fi gestionate doar printr-o comunicare clară și coerentă cu partenerii occidentali – SUA, România și Uniunea Europeană.
Sub administrația Trump, este anticipată o reformare a politicii externe americane, inclusiv în relația cu Republica Moldova. Mihail Podoleak, consilier al președintelui Ucrainei, a declarat că politica externă a SUA va deveni „mult mai reactivă, mult mai dură, în sens bun al termenului” Aceasta sugerează o posibilă intensificare a angajamentului SUA în Europa de Sud-Est, inclusiv în Republica Moldova.
Agresiune rusă
Rusia urmărește menținerea influenței în Republica Moldova, utilizând strategii de război hibrid pentru a bloca reformele și a alimenta diviziunile interne În contextul alegerii lui Trump, Moscova ar putea adapta tacticile sale pentru a exploata eventualele schimbări în politica externă americană.
Ucraina, având o frontieră comună cu Republica Moldova, este direct interesată de stabilitatea acesteia. Rezistența Ucrainei în fața agresiunii ruse a oferit o „fereastră de oportunitate” pentru Republica Moldova în relațiile sale cu Uniunea Europeană.
Administrația Trump ar putea influența sprijinul SUA pentru Ucraina, ceea ce, la rândul său, ar afecta securitatea regională și, implicit, Republica Moldova.
România și-a reafirmat angajamentul față de integritatea teritorială a Republicii Moldova și sprijinul pentru parcursul său european. Indiferent de schimbările din politica externă a SUA, România este probabil să continue să susțină Republica Moldova în eforturile sale de integrare europeană și în consolidarea securității regionale.
Regiunile separatiste Transnistria și Găgăuzia reprezintă puncte sensibile în contextul securității Republicii Moldova. Rusia a menținut o prezență militară în Transnistria și a exercitat influență în Găgăuzia, utilizând aceste regiuni pentru a-și promova interesele în Republica Moldova
Alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA ar putea aduce modificări în politica externă americană față de Republica Moldova și regiunea înconjurătoare. Deși este dificil de prezis impactul exact, este esențial ca Republica Moldova să monitorizeze atent evoluțiile și să își consolideze relațiile cu partenerii regionali și internaționali pentru a asigura stabilitatea și securitatea națională.
Axa România-R.Moldova-Regatul Unite
Nivelul presiunilor nocive externe exercitate asupra Republicii Moldova la alegeri a fost istoric, a afirmat, la Chişinău, ministrul Afacerilor Externe, Luminiţa Odobescu. Ea s-a aflat în capitala R. Moldova, alături de omologul său britanic, David Lammy. „Această reuniune trilaterală arată încă o dată determinarea României şi a Regatului Unit al Marii Britanii de a lucra împreună şi de a sprijini în continuare ferm şi hotărât Republica Moldova”, a afirmat Odobescu, potrivit unui comunicat de presă. Ea a salutat rezultatele „istorice” înregistrate la recentul scrutin din Republica Moldova – realegerea Maiei Sandu în funcţia de preşedinte şi rezultatul pozitiv al referendumului constituţional privind integrarea europeană. „Din păcate, istoric a fost şi nivelul presiunilor nocive externe exercitate asupra Republicii Moldova înainte şi în timpul acestui exerciţiu electoral. Amploarea şi diversitatea atacurilor, virulenţa acţiunilor ostile, ilegale, care au vizat afectarea climatului electoral din Republica Moldova şi devierea opţiunilor de vot ale alegătorilor a fost, într-adevăr, fără precedent”, a spus şefa diplomaţiei române. În aceste circumstanţe, a arătat ea, „autorităţile de la Chişinău au demonstrat determinare, curaj şi eficienţă în contracararea ingerinţelor externe”. Din punctul de vedere al ministrului român, cetăţenii Republicii Moldova „au arătat maturitate şi capacitate de a discerne între alegerile de etapă şi cele cu valoare decisivă pentru viitor”. „Locul Republicii Moldova este în Europa, pentru că cetăţenii Republicii Moldova merită un viitor mai sigur, mai demn, mai bun, un viitor prosper şi european”, a afirmat Odobescu.
Format strategic
Acest format de discuții, desfășurat în premieră, reprezintă o dovadă în plus a legăturilor politice și economice strânse între Republica Moldova, Regatul Unit și România, bazate pe înțelegere și sprijin reciproc. În cadrul întrevederii, oficialii român și britanic au reafirmat susținerea fermă a Regatului Unit și a României pentru parcursul democratic și european a R. Moldova. Mihai Popșoi a reiterat, la rândul lui, determinarea Republicii Moldova de a-și consolida democrația, reziliența economică, stabilitatea și de a avansa în reformele pentru integrarea europeană.
„România și Regatul Unit sunt parteneri strategici ai Republicii Moldova, susținători fermi ai democrației, statului de drept, păcii, stabilității, dezvoltării și modernizării țării noastre”, a declarat în conferința de presă comună Mihai Popșoi. „Libertatea Republicii Moldova și viitorul acesteia sunt foarte importante și mă mândresc cu suportul care este acordat din partea Marii Britanii pentru democrația în Republica Moldova”, a declarat, la rândul lui, ministrul de externe britanic, David Lammy.
„Am avut discuții aprofundate cum să răspundem atacurilor la adresa democrației. Progresele pe care le-a realizat Republicii Moldova în drumul european sunt evidente, substanțiale și apreciate”, a declarat ministra de externe a României, Luminița Odobescu.
Sprijin britanic
Ministrul de externe al Regatului Unit a anunţat în cadrul întrevederii un nou pachet de asistență umanitară în valoare de 5 milioane de lire sterline pentru a susține Republica Moldova în eforturile de protecție a refugiaților din Ucraina, precum și a familiilor vulnerabile. Totodată, Regatul Unit va crește cu 2 milioane de lire sterline asistența financiară pentru consolidarea securității cibernetice.
De asemenea, reuniunea de la Chișinău a marcat o etapă importantă în consolidarea relației Republicii Moldova cu Regatul Unit în domeniul securității, fiind semnat în acest sens un Parteneriat bilateral. Noul Parteneriat pentru Apărare și Securitate al Regatului Unit cu Republica Moldova se bazează pe valorile comune, o cooperare extinsă între ambele țări și va consolida reziliența noastră în fața amenințărilor cu care ne confruntăm, inclusiv în asigurarea ordinii publice, controlul frontierelor, combaterea dezinformării și lupta contra criminalității organizate grave.
De asemenea, miniștrii de externe ai Republicii Moldova și Regatului Unit au semnat un acord privind readmisia, care contribuie la alinierea la standardele internaționale în lupta împotriva migrației ilegale, cu respectarea deplină a drepturilor omului. Acest acord permite returnarea în siguranță, conform standardelor internaționale, a cetățenilor moldoveni care se află ilegal pe teritoriul britanic. Acordul se aplică exclusiv persoanelor care nu respectă legislația privind imigrația în Regatul Unit. Cetățenii afectați vor putea reveni în Republica Moldova cu sprijinul autorităților, iar acordul nu afectează pe cei care locuiesc și muncesc legal în Regatul Unit, vizând strict cazurile de ședere ilegală.
1000 de zile
În contextul depășirii pragului sinistru de 1000 de zile de la declanșarea invaziei pe scară largă a Ucrainei de către Federația Rusă, cei trei miniștri au reafirmat sprijinul ferm pentru independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei. Totodată, oficialii au condamnat intensificarea recentă a atacurilor rusești cu drone și rachete asupra infrastructurii critice și amplasamentelor civile ucrainene, inclusiv cu violarea spațiului aerian al Republicii Moldova.
De asemenea, Mihai Popșoi a discutat cu omologii român și britanic sprijinul pentru apărarea de interferențe străine a alegerilor democratice din țara noastră. „Nu suntem singuri în luptă cu cei ce încearcă sa ne destabilizeze țara și să ne submineze democrația. Sunt convins că, prin efortul nostru comun și cooperarea strânsă cu partenerii internaționali, vom face față acestor provocări”, a spus la conferința de presă comună Mihai Popșoi.
Relațiile între Republica Moldova și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord au avansat la nivel de parteneriat strategic odată cu semnarea, la 24 decembrie 2020, a Acordului de Parteneriat Strategic, Comerț și Cooperare între Republica Moldova și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Parteneriatul strategic între Republica Moldova și România a fost stabilit la 27 aprilie 2010, prin semnarea Declarației privind instituirea unui parteneriat strategic între România și Republica Moldova pentru integrarea europeană a Republicii Moldova.
Sistem anti-dronă
Republica Moldova intenţionează să achiziţioneze două sisteme pentru detectarea şi distrugerea dronelor, în contextul în care mai multe drone ruseşti au pătruns în spaţiul aerian al acestei ţări, a anunţat recent ministrul apărării de la Chişinău, Anatolie Nosatîi. „Examinăm posibilitatea achiziţionării de noi sisteme care să ne permită să identificăm dronele şi să avertizăm în timp util populaţia”, a declarat el presei. Ministrul Anatolie Nosatîi a adăugat că R. Moldova a alocat resursele necesare acestei achiziţii, al cărei proces este deja în derulare. „Când va fi posibil, voi da mai multe informaţii, dar fără multe detalii, întrucât inamicul le poate folosi împotriva noastră. Vorbim despre două sisteme: unul de supraveghere şi altul de distrugere (a dronelor)”, a precizat el. Acelaşi ministru a mai explicat faptul că, pentru a-şi proteja spaţiul aerian, R. Moldova are nevoie de trei radare autopropulsate cu rază medie şi lungă de detecţie, plus alte două sau trei radare capabile să detecteze ţinte balistice.
Sisteme vechi
Armata R. Moldova are în prezent 20 de radare, dar toate sunt de generaţii vechi, din anii ’60-’80 şi nu au putut detecta dronele lansate de Rusia asupra Ucrainei, dar care au deviat de la traiectoria lor şi s-au prăbuşit în R. Moldova. „Cele peste 20 de diferite sisteme de radare au altă destinaţie – depistarea ţintelor convenţionale, cum ar fi avioane, rachete balistice, care se foloseau anterior la altitudini înalte, dar acum tactica s-a schimbat şi rachetele au evoluat, iar radarele nu pot să le depisteze. Aceste sisteme sunt din anii ’60-’80, fiind concepute pentru altfel de război”, a explicat Anatolie Nosatîi. Pentru a economisi rachetele antiaeriene şi a putea intercepta dronele care zboară la o altitudine prea mare pentru a putea fi lovite de armele uşoare antiaeriene, armata ucraineană recurge tot mai mult la interferenţe radio-electronice cu ajutorul cărora perturbă semnalul dronelor, care astfel îşi pierd traiectoria şi nu-şi mai ating ţintele, prăbuşindu-se în final la întâmplare în altă parte. Rusia a lansat în octombrie împotriva Ucrainei peste două mii de drone de atac, însă majoritatea au fost doborâte ori s-au prăbuşit de asemenea departe de ţintă după ce au fost deviate cu ajutorul sistemelor de război electronic ale armatei ucrainene. O dronă rusească prăbuşită a fost găsită recent în incinta unui centru comercial dintr-o suburbie a capitalei Chişinău. Pe 10 noiembrie, după un atac rusesc cu drone şi rachete asupra Ucrainei, alte două drone au fost găsite la sol în două regiuni ale R. Moldova, care a protestat faţă de Rusia pentru aceste incidente.
Provocări hibride la est de Prut
Magnitudinea şi diversitatea acţiunilor hibride ale Rusiei au fost foarte vizibile în Republica Moldova, în perioada alegerilor prezidenţiale şi a referendumului privind parcursul european al ţării vecine, a declarat ministrul român al Afacerilor Externe, Luminiţa Odobescu. Ea a participat la Consiliul Afaceri Externe de la Bruxelles. În marja acestei reuniuni, şefii diplomaţiilor din Uniunea Europeană s-au întâlnit cu ministrul de Externe al Republicii Moldova, Mihai Popşoi. „Putem spune foarte clar şi aceasta a fost o opinie împărtăşită şi de ceilalţi miniştri de Externe, că s-a încercat subminarea procesului electoral democratic şi deturnarea parcursului european al Republicii Moldova”, a subliniat Odobescu. Astfel, a arătat Luminiţa Odobescu, oficialii fac eforturi pentru a găsi modalităţi în care pot sprijini autorităţile de la Chişinău pentru a face faţă ameninţărilor hibride şi pentru a consolida parcursul european al acestei ţări. „Credem că prin rezultatul pozitiv de la acest referendum Republica Moldova are o perspectivă reală de a se conecta ireversibil la proiectul european, ca singură opţiune strategică, care poate asigura Republicii Moldova securitate, pace şi prosperitate”, a adăugat Odobescu. Aceasta a făcut apel la coordonare, pentru a contracara ameninţările hibride.
Amenințări regionale
„Amplitudinea acţiunilor hibride ale Rusiei, dar şi resursele financiare uriaşe pe care Rusia le-a mobilizat în alegerile din Republica Moldova şi în referendum, pentru a deturna parcursul european, ne-au făcut să ne punem întrebarea şi să vedem cum putem să ne coordonăm mai bine, nu numai în plan european, al Uniunii Europene, dar şi în cadrul NATO, de a contracara aceste acţiuni hibride. Riscul este în egală măsură nu numai pentru Republica Moldova şi Georgia, ci şi pentru alte state europene, uitându-ne la ce a putut să facă Rusia, inclusiv prin utilizarea unor canale media”, a afirmat Odobescu. Ministrul român apreciază că riscurile nu sunt la fel de ridicate pentru statele UE, dar ţările trebuie să fie vigilente. „Magnitudinea şi diversitatea acţiunilor hibride au fost foarte vizibile în Republica Moldova şi este foarte important să ne coordonăm şi să vedem cum putem să ajutăm mai bine Republica Moldova, în contextul în care anul viitor vor fi organizate din nou alegeri”, a mai spus Luminiţa Odobescu.
De asemenea, Luminiţa Odobescu a subliniat determinarea României de a continua susţinerea activă şi consecventă a Republicii Moldova, pe toate palierele de cooperare. În acest cadru, ministrul a evidenţiat importanţa intensificării eforturilor UE şi ale statelor membre pentru a consolida rezilienţa Republicii Moldova şi pentru o acţiune eficientă de combatere a dezinformării şi acţiunilor complexe din spectrul hibrid. Ministrul a punctat că este în egală măsură esenţială accelerarea reformelor europene, inclusiv pentru asigurarea stabilităţii şi rezilienţei instituţionale a Republicii Moldova. Viceprim-ministrul Mihai Popşoi a prezentat detaliat provocările de securitate cu care se confruntă Republica Moldova, punctând instrumentele folosite de Rusia pentru a încerca deturnarea rezultatului alegerilor prezidenţiale şi al referendumului constituţional. El a detaliat necesităţile de sprijin suplimentar pentru contracararea acestora, dar şi pentru dezvoltarea economică pe termen lung, în beneficiul tuturor cetăţenilo
Sprijin american
Datorită relației aparte dintre Republica Moldova și România, dar și a parteneriatului dintre România și statul de peste ocean, SUA și-a intensificat sprijinul pentru Chișinău în ultimele trei decenii printr-o gamă largă de inițiative economice, politice, sociale și de securitate. Acest sprijin s-a concentrat pe promovarea democrației, dezvoltarea economică, consolidarea instituțiilor statului și asigurarea stabilității în regiune.
Din 1992 până în prezent, SUA au oferit peste 1,7 miliarde de dolari sub formă de asistență economică, inclusiv ajutoare pentru dezvoltare, securitate și proiecte umanitare.
Prin Programul Compact al Millennium Challenge Corporation (MCC), în perioada 2010-2015, Moldova a primit un grant de 262 de milioane de dolari pentru a îmbunătăți infrastructura de drumuri și sistemele de irigații. Proiectul a sprijinit modernizarea agriculturii, esențială pentru economia Republicii Moldova.
Sprijinul pentru întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri) este extrem de important în strategia americană. Prin USAID, Statele Unite au finanțat programe pentru dezvoltarea sectorului privat, inclusiv acces la finanțare, instruire și promovarea exporturilor.
SUA au contribuit la organizarea de alegeri democratice prin furnizarea de asistență tehnică, monitorizare electorală și instruirea autorităților electorale. USAID și alte organizații finanțate de SUA au sprijinit ONG-urile și mass-media independentă pentru a promova transparența, responsabilitatea guvernamentală și participarea cetățenilor în procesul decizional.
Securitate și apărare
Lupta împotriva corupției a fost sprijinită masiv de Statele Unitem având în vedere că corupția rămâne una din armele preferate din arsenalul folosit de Moscova împotriva R. Moldova. SUA au finanțat proiecte pentru consolidarea statului de drept, reforma justiției și sprijinirea organizațiilor care monitorizează corupția la nivel guvernamental.
Prin programul IMET (International Military Education and Training), din 1996, Statele Unite au oferit instruire pentru militarii moldoveni, facilitând integrarea acestora în standardele internaționale și NATO.
Programe precum EXBS (Export Control and Related Border Security) au ajutat Moldova să-și modernizeze infrastructura de securitate la frontieră și să combată traficul ilegal de arme și substanțe periculoase. SUA au finanțat proiecte pentru distrugerea munițiilor depășite și periculoase, precum și pentru curățarea de terenuri minate.
Prin USAID, Statele Unite au sprijinit programe de combatere a tuberculozei, HIV/SIDA și alte probleme de sănătate publică. Totodată, SUA au oferit peste 7 milioane de dolari în sprijin umanitar și echipamente medicale pentru a ajuta Republica Moldova să răspundă pandemiei de COVID-19. În contextul crizei din Ucraina, SUA au sprijinit Moldova în gestionarea fluxului de refugiați prin asistență financiară și logistică.
SUA au susținut proiecte de diversificare a surselor de energie pentru a reduce dependența Republicii Moldova de gazul rusesc, inclusiv prin facilitarea interconectării cu rețelele electrice europene. Proiecte finanțate de USAID au sprijinit modernizarea infrastructurii energetice și implementarea unor soluții eficiente din punct de vedere energetic.
SUA au susținut formatul de negocieri „5+2” și soluționarea pașnică a conflictului, pledând pentru suveranitatea și integritatea teritorială a Republicii Moldova.
Sprijinul Statelor Unite pentru Republica Moldova s-a axat pe consolidarea democrației, dezvoltarea economică, îmbunătățirea securității și gestionarea crizelor umanitare. Acest parteneriat a contribuit la modernizarea instituțiilor statului și la apropierea R Moldova de valorile occidentale, fiind un pilon esențial pentru stabilitatea și dezvoltarea țării.
Bani UE pentru Chișinău
Eurodeputatul român Siegfried Mureşan (PNL), raportor în comisia de specialitate pentru pachetul de sprijin pentru Chişinău anunţat de Comisia Europeană, s-a angajat să facă eforturi ca iniţiativa să fie aprobată rapid de Parlamentul European şi banii să ajungă în Republica Moldova cu o creştere a prefinanţării faţă de propunerea CE. Totodată, colegul său Dan Barna (USR) a promis tot sprijinul necesar pentru ca pachetul de sprijin să devină operaţional cât mai curând, iar vicepreşedintele PE Victor Negrescu (PSD) a început demersurile pentru deschiderea unui birou al legislativului european la Chişinău. Siegfried Mureşan, care a efectuat recent o vizită la Chişinău, susţine că a discutat despre acest pachet de sprijin cu preşedinta Republicii Moldova, Maia Sandu, şi cu preşedintele Parlamentului de la Chişinău, Igor Grosu. „Eu am fost desemnat raportor în comisia pentru bugete (BUDG) pe acest pachet şi vă spun următorul lucru: obiectivul meu este ca acest pachet să fie aprobat cât mai repede în Parlamentul European. Republica Moldova are nevoie de sprijin economic chiar în prima parte a anului următor, pentru că am văzut cât a fost de greu de ţinut alegeri prezidenţiale şi referendum, în condiţiile în care situaţia economică este dificilă în Republica Moldova. (…) Rata inflaţiei a fost aproape de 30% în anul 2022 în Republica Moldova, puterea de cumpărare a oamenilor s-a erodat”, a declarat Mureşan marţi, la Bruxelles, la o întâlnire cu jurnalişti români. „De aceea la nivelul Parlamentului European suntem hotărâţi ca principala formă de ajutor pe care o acordăm Republicii Moldova în următoarele şase luni să fie ajutorul financiar şi economic. Ca raportor pe acest pachet, am trei obiective. Primul este să adoptăm legislaţia rapid la începutul anului 2025, pentru ca planul de creştere pe care Republica Moldova va trebui să-l prezinte apoi Comisiei Europene, aşa cum fiecare stat membru şi-a prezentat PNRR-ul Comisiei Europene, să fie aprobat cât mai repede şi prefinanţarea să fie plătită în primul semestru al anului 2025”, a explicat eurodeputatul din grupul PPE.
Creșterea prefinanțării
El a precizat că al doilea obiectiv pe care şi l-a propus este creşterea prefinanţării. „Comisia Europeană a propus o prefinanţare de 7% din cele 1,8 miliarde euro. Obiectivul meu este creşterea acestei prefinanţări. În funcţie de cum merg negocierile în Parlamentul European şi de cum voi reuşi să conving şi statele membre din Consiliu voi putea da o cifră în următoarele săptămâni, dar obiectivul este creşterea prefinanţării”, a spus el. În al treilea rând, Siegfried Mureşan şi-a fixat ca obiectiv să crească ponderea fondurilor nerambursabile în acest pachet de sprijin. „Din cele 1,8 miliarde (de euro – n.r.), Comisia Europeană a propus 20% fonduri nerambursabile şi 80% credite, în condiţii, ce-i drept, foarte avantajoase pentru Republica Moldova, o durată de rambursare lungă, rată a dobânzii foarte mică. Obiectivul meu este modificarea raportului între fonduri nerambursabile şi credite în favoarea fondurilor nerambursabile, o ajustare uşoară, favorabilă Republicii Moldova. Sumele de bani despre care vorbim, deci o creştere cu câteva puncte procentuale a prefinanţării de 7%, sume de bani adiţionale pentru Republica Moldova de ordinul a câteva zeci de milioane de euro nu sunt semnificative pentru toate cele 27 de state membre ale Uniunii Europene în ansamblu, însă pot constitui un sprijin decisiv pentru parcursul european al Republicii Moldova şi cred că acest lucru trebuie făcut”, a subliniat Siegfried Mureşan.
Politică externă agresivă
Eurodeputatul român a mai afirmat că Uniunea Europeană a înţeles în sfârşit în ultimele două luni cât este de importantă Republica Moldova pentru siguranţa Uniunii Europene şi cât de mare este dorinţa Federaţiei Ruse de a ţine Republica Moldova pe loc. „Am văzut cu toţii implicarea masivă a Federaţiei Ruse – mai ales în campania de la referendum – şi Uniunea Europeană acum concluzionează că este nevoie de sprijin rapid, real pentru a contracara această implicare a Federaţiei Ruse. Deşi rezultatul a fost strâns la referendum, acest demers a fost un succes. Ca atare, aş invita să nu cădem pradă narativului forţelor proruse de a pune sub semnul întrebării importanţa şi succesul acestui referendum. Prin acest referendum integrarea europeană a Republicii Moldova capătă un caracter ireversibil. Referendumul a produs rezultate, a fost validat de Curtea Constituţională şi rezultatul a fost introdus în Constituţie”, a mai spus Mureşan. Eurodeputatul român Dan Barna, din grupul Renew, crede că şi rezoluţia adoptată luna trecută de Parlamentul European în care şi-a exprimat sprijinul faţă de Republica Moldova în contextul ingerinţelor ruse de dinaintea referendumului privind aderarea la UE şi alegerilor prezidenţiale a jucat un rol în alegerea făcută de moldoveni. „După cum ştiţi, am fost foarte implicat în acest subiect, sunt cel care a iniţiat din partea grupului Renew rezoluţia Parlamentului European (…) Văzând acum rezultatul de la referendumul din Moldova, putem spune că a contribuit în mare măsură, pentru că, într-adevăr, argumentele din acea rezoluţie au fost folosite şi larg distribuite în Republica Moldova şi probabil a contribuit la rezultatul la limită, dar pozitiv până la urmă, în ceea ce priveşte acel referendum convocat de Maia Sandu”, a spus Barna miercuri, la un briefing pentru jurnalişti români.
Fereastră de oportunitate
El a subliniat că în momentul de faţă „există o fereastră de oportunitate pentru Republica Moldova care trebuie folosită la maxim”. „În contextul rezultatului alegerilor din Statele Unite, în contextul în care nu vom şti care vor fi dezvoltările pe frontul ucrainean, oportunitatea de care Republica Moldova a beneficiat până în momentul de faţă, faptul că a ajuns în etapa de ţară în proces de aderare mult mai repede decât ar fi fost procedurile fără conjunctura războiului din Ucraina” face ca anul următor să fie „unul foarte important pentru a deschide cât mai multe dintre capitolele de aderare pentru Moldova, pe de o parte, şi a sprijini implementarea acelui plan de creştere pentru Moldova, acela în valoare de 1,8 miliarde anunţat de comisie, dar care în momentul de faţă urmează să intre în etapa de proceduri de implementare, pe de altă parte”, a adăugat eurodeputatul USR. Barna a precizat că pentru delegaţia USR este o prioritate să realizeze cât mai multe demersuri în această direcţie, astfel încât „acest plan de plan de creştere să devină operaţional şi să să funcţioneze cât mai degrabă, tocmai pentru că viitorul este cumva incert” iar contextul devine imprevizibil pe termen lung. În acelaşi timp, vicepreşedintele PE care are în responsabilitate relaţia cu Republica Moldova, sub coordonarea preşedintei legislativului european Robertei Metsola, Victor Negrescu, a anunţat că au început demersurile pentru crearea unui birou sau a unei forme de reprezentare a PE la Chişinău. „Primul răspuns a fost unul pozitiv. S-a discutat în biroul Parlamentului European la solicitarea mea şi mă aştept ca acest lucru să se întâmple cât mai rapid cu putinţă, sper eu, până la alegerile parlamentare, pentru că dialogul interparlamentar este esenţial în perspectiva accelerării negocierilor de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană”, a spus Negrescu luni, la Bruxelles, într-o întâlnire cu jurnalişti români.
Securitate energetică
Coridorul Vertical de gaze are un rol vital în întărirea securităţii energetice şi eliminarea dependenţei Europei de gaze ruseşti, a declarat recent ministrul Energiei, Sebastian Burduja, la COP 29, conferinţa ONU privind schimbările climatice de la Baku (Azerbaidjan). Potrivit unui comunicat al ministerului de resort, transmis agenției de presă KARADENIZ PRESS, România, Grecia şi Bulgaria au organizat un eveniment la nivel înalt pentru Coridorul Vertical de Gaze şi au iniţiat un document de cooperare în domeniul interconectivităţii. „Coridorul Vertical de gaze are un rol vital în întărirea securităţii energetice şi eliminarea dependenţei Europei de gaze ruseşti. În acelaşi timp, România susţine o piaţă europeană corectă pentru toţi, cu interconexiuni dezvoltate accelerat”, a spus Burduja.
Ministrul român al Energiei, alături de Theodoros Skylakakis, ministrul Mediului şi Energiei din Grecia, şi de Vladimir Malinov, ministrul Energiei din Bulgaria, a participat ca invitat de onoare la COP 29, la un eveniment la nivel înalt despre Coridorul Vertical de Gaze, cu participarea lui Kyriakos Mitsotakis, prim-ministrul Republicii Elene, a lui Rumen Georgiev Radev, preşedintele Bulgariei, şi a lui Victor Parlicov, ministrul Energiei din Republica Moldova. Potrivit sursei citate, demnitarii au agreat faptul că gazele naturale rămân indispensabile drept combustibil de tranziţie. Pentru a asigura securitatea de aprovizionare a Europei şi preţuri competitive la energie, diversificarea urgentă a surselor de import este crucială. Coridorul Vertical joacă un rol central în acest proces, în special în contextul în care acordul de tranzit al gazelor ruseşti prin Ucraina expiră la finalul anului.
România, cel mai mare producător de gaze din UE
În prezent, România este cel mai mare producător de gaze din Uniunea Europeană. Odată cu intrarea în exploatare a proiectului Neptun Deep, producţia de gaze a României se va dubla. Coridorul Vertical, alături de BRUA şi de celelalte proiecte de infrastructură şi interconectare, poziţionează România nu doar drept producător principal de gaze, ci şi ca nod de transport al gazelor către Europa. Volume mai mari, din surse diferite, conduc la scăderea preţurilor la gaze şi la eficientizarea pieţei. Mai mult, această rută întăreşte semnificativ securitatea energetică a Ucrainei şi Republicii Moldova. „Coridorul Vertical de Gaze este un simbol al bunei colaborări şi al angajamentului nostru faţă de securitatea energetică regională. Mai mult gaz înseamnă preţuri mai mici şi siguranţă mai mare pentru consumatori. Este totodată o iniţiativă regională în care România, prin Transgaz şi Ministerul Energiei, şi-a asumat un rol de lider,” a adăugat Burduja. Ministrul român al Energiei a susţinut un document comun de poziţie pentru întărirea cooperării şi interconexiunilor energetice în Europa. „Nicio ţară nu poate gestiona singură trilema energiei: energie sigură, ieftină şi curată. Europa trebuie să lucreze unită, împreună. Lipsa infrastructurii de interconectare între unele ţări din Europa Centrală şi de Vest nu este o problemă bilaterală, ci una europeană, principială. Nu suntem de acord că unii fac ce vor, iar alţii fac ce trebuie. România este interconectată cu statele vecine la un nivel de 38% din capacitatea efectivă de producţie, mult peste ţinta europeană de 15%. Alte state de tranzit, din centrul Europei, nu sunt în stare sau nu vor să se conecteze cu vecinii lor. România nu va tăcea în faţa acestei realităţi, în care piaţa energetică europeană nu mai este unică, ci decuplată şi profund injustă. Cum pot concura companiile noastre când preţurile pe bursa energiei sunt de 3-5 ori mai mari decât cele din Vestul Europei? Cum putem vorbi despre solidaritate şi competitivitate europeană? România susţine trei soluţii, pe care le-am prezentat şi în Consiliul de miniştrii ai energiei: (1) analiza capacităţilor existente de interconectare şi a gradului lor de utilizare; (2) coordonarea la nivel european a lucrărilor de mentenanţă a liniilor de interconexiune; (3) accelerarea planurilor de dezvoltare a infrastructurii energetice transfrontaliere, pe baza unui calendar asumat la nivel european,” a subliniat Sebastian Burduja. În acelaşi timp, acesta a reiterat angajamentul ferm al României pentru a asigura securitatea energetică a Republicii Moldova şi a sprijini Ucraina.
COP 29 este de fapt a 29-a conferință a Natiunilor Unite (ONU) dedicată schimbărilor climatice. Începută pe 11 noiembrie, se desfășoară timp de două săptămâni la Baku, încheindu-se în 22 noiembrie. Trebuie spus că anul trecut COP 28 s-a desfășurat în Emiratele Arabe Unite, COP 27 din 2022 în Egipt și cea din 2025 se va ține în Brazilia. Toate aceste țări sunt membre ale blocului geopolitic condus de Republica Populara Chineză și Federația Rusă și se pare că Organizația Națiunilor Unite a început să legitimeze țările din acest „club al dictatorilor”. Mai adăugăm că în această toamnă, secretarul general al ONU, portughezul Antonio Guterres, a fost prezent la a 16-a reuniune a acestui „grup select” de țări și că Azerbaijanul i-a facut un cadou lui Vladimir Putin, după vizita sa la Baku, prin depunerea cererii de aderare la BRICS.
Observăm că Egiptul, Emiratele Arabe Unite, Azerbaijanul și Brazilia sunt printre țările care produc, prelucrează și exportă combustibili fosili, ceea ce decredibilizează orice document emanat din aceste conferințe COP, decribilizeaza ONU și orice acțiune de reducere a schimbărilor climatice. Decridibilizarea vine și din faptul că COP este prezidată de președintele Ilham Aliyev și este sponsorizată de companii deținute de familia Aliyev sau apropiați ai acesteia. Azerbaijanul este condusă de 21 de ani cu o mână de fier de un autocrat, al doilea din lanțul dictaturii ereditare începută de Heydar Aliyev, tatal lui Ilham, în 1967. Este imposibil să nu amintim de scandaloasa „diplomație de caviar”, de fapt o acțiune de razboi hibrid dusă de conducerea azeră în institutii ale Uniunii Europene pentru a acoperii corupția (locul 157 din 180 conform transparcency.org), nerespectarea drepturilor omului și facilizarea exportului de gaze și petrol în UE.
Uniunea Europeană participă cu o delegație mare la COP 29 și solicită și mai multe acțiuni în acest „deceniu critic” în „stabilirea unui nou obiectiv global privind finanțarea climatică, cu contribuții publice și private sporite pentru a sprijini țările în curs de dezvoltare în acțiunile lor în domeniul schimbărilor climatice, în finalizarea negocierilor în temeiul articolului 6 din Acordul de la Paris privind piețele internaționale de carbon, în eliminarea combustibililor fosili și în progresul în politicile de adaptare și reziliență globală la schimbările climatice”. Eforturile de desprindere a Uniunii Europene de gazele rusesti există, dar Azerbaijanul probabil va vinde în UE 55 miliarde mc de gaz în 2024, cam cât va vinde și Federația Rusă. UE ca rămâne sub monopolul importurilor de gaze din țările aflate sub dictatură, cum am arătat într-o analiză publicată în Karandeniz Press, din august 2024. De asemenea, Uniunea Europeană a trecut și sub monopolul deținut de Republica Populara Chineză în energia regererabilă.
Statele Unite este prezentă la COP 29 cu o delegație nereprezentativă, care nu are un mandat explicit. Era de așteptat deoarece Donald Trump, președintele ales ce-și va incepe mandatul în ianuarie 2025, va produce o schimbare în politicile energetice și de mediu, îndreptând federația americană către business și securitatea alimentării cu energie, existând chiar posibilitatea ca SUA să se retraga din Acordul de la Paris.
În schimb Republica Populară Chineză are inițiative multe, cum era de așteptat. Este normal deoarece deține monopolul mondial asupra metalelor și pământurilor rare, care intră în componența capacităților de producere a energiei electrice din fotovoltaic (90%) și eolian (peste50%), care gererează monopolul producției de utilaje și subansabluri din industra energetică din regenerabile. Deci la COP 29 este cea mai propice ocazie ca Republica Populară Chineză să-și mărească piața, deoarece tehnologiile acceptate la această conferință mondială sunt numai cele în care chinezii au ajutat Azerbaijanul și unde au tehnologie avansată și monopol în producție, adică: eolian, solar, hidro și producția de hidrogen.
Cum câștigă China cu azerii ca proxi
Noutatea este că se dorește înființarea unui Fond de Acțiune pentru Finațarea Climei (The Climate Finance Action Fund – CFAF), fond la care fiecare țară ar urma să participe cu un miliard de dolari. Fondul va avea sediul la Baku. Acest fond va investi în energie regenerabilă și va sprijini proiecte climatice în țările în curs de dezvoltare, jumătate din resursele sale fiind destinate limitării creșterii temperaturilor la doar 1,5 grade și 20% vor merge către un program de răspuns rapid și sprijin în caz de dezastre.
Cu alte cuvinte Republica Populară Chineză și-a atins obiectivul: toate țările vor contribui la un fond din care se vor cumpăra instalații de producție a energiei electrice regenerabile care sunt produse în China. În traducere, toate țările vor investi în economia Republicii Populare Chineze și în războiul economic (parte a războiului hibrid) prin care această dictatura își va face dependente țările din Asia, Africa și America Latina, adica tocmai cele în curs de dezvoltare.
Poluarea din Baku
Sunt prezente peste 200 de țări cu delegații și se estimează (nu au fost date încă publicității date) că au fost prezenți în aceste două săptămâni peste 10.000 de reprezentanți ai diferitelor organizații guvernamentale sau neguvernamentale.
Ipocrizia COP 29 constă și în faptul că aproape toate personalitățile au folosit un avion privat pentru a se deplasa la Baku. În duminica predecesoare începerii COP 29, au aterizat 45 de avioane private. „Pentru directorii executivi cărora pretind că le pasă de abordarea crizei climatice, folosirea unui avion privat pentru a ajunge la COP 29 arată o ipocrizie flagrantă”, a declarat Alethea Warrington, șefa departamentului energie, aviație și căldură la organizația de acțiune climatică Possible.
Cercetătorii britanici (nu e o glumă!) de la University College London (UCL), estimează că 60% din emisiile de gaze cu efect de seră din COP26 au fost atribuite călătoriilor internaționale. Pentru a evidenția impactul, aceștia au creat un instrument care calculeaza amprenta de carbon a avioanelor private ajunse la Baku.
Ce a făcut România la Baku?
Începem cu Emil Constantinescu, fostul președinte al României, care face parte din Comitetul Consultativ Internațional. Domnia sa cred că nu realizează care sunt jocurile geopolitice pe care le legitimează.
România este implicata de mai mult timp în diverse proiecte multinaționale în care intră Azerbaijanul, Georgia, Turcia, Bulgaria, Ungaria și Austria. Nici unul din acestea nu a fost nici măcar început. Încă de la începutul anilor 2000 se discută despre Nabucco Pipeline, AGRI sau White Stream. Toate aceste proiecte au fost stopate din diverse motive, pe care le-am analizat în Karandeniz Press în mai 2024.
Chiar la începutul COP 29, Sebastian Burduja, Ministrul Energiei a participat la inițierea unui document prin care să se demareze „Coridorul Vertical de Gaze”. Acest proiect nu este altceva decât reîncălzirea vechiului proiect AGRI, inițiat în 2010 la Tbilisi în Georgia. Pe atunci Federația Rusă și Azerbaijanul erau țări onorabile ce erau introduse în fel de fel de proiecte comune cu Uniunea Europeană. Între timp aceste țări au deviat și s-au aliat în blocul geopolitc BRICS care dorește răsturnarea actualelor înțelegeri internaționale. Federația Rusă a început inacceptabilul război din Ucraina iar Azerbaijanul și Turcia, cele două țări surori, s-au aliat cu China și Rusia pentru o nouă ordine mondială.
Un alt proiect la care Uniunea Europeană dorește ca România să fie partener este „Coridorul Verde”, adicĂ un cablu submarin care sa lege Azerbaijanul de Europa pe sub Marea NeagrĂ. Acest cablu va fi de curent continuu și va transporta „energia verde” produsa în Azerbaijan. Problema este că Azerbaijanul nu prea produce energie regenerabilă. Conform datelor World Fact Book din 2022, mixul electro-energetic azer era: 93,6% din combustibili fosili, 0,2% din solar, 0,3% din eolian, 0,4% din biomasa și deșeuri și 5,5% din hidro. Cu alte cuvinte, azerii ne vor vinde energie din gaz câțiva ani până cand chinezii își vor instala moriștile și panourile lor. Conform celor declarate de ministrul român, „compania de proiect va deveni operaționala în maxim 30 de zile”.
Poate ne trebuie o analiză a noii realități!
În actuala conjunctură, dezideratul de a avea mai multe surse de energie trebuie reanalizat. Dacă blocul geopolitic BRICS va lua poziții din ce în ce mai ostile față de blocul țărilor euro-atlantice, este posibil ca investițiile în aceste proiecte să fie inutile, banii provenind din taxele și impozitele cetățenilor Uniunii Europene, inclusiv din ai României.
Având experiența „cleștelui energetic rusesc”, care a fost în parte anihilat după încleștarea sa începând cu 2018 și care a accentuat criza energetică generată de războiul din Ucraina, este posibil ca o coalizarea a dictaturilor de care suntem în continuare dependenți să genereze o altă criză energetică. Totusi Azerbaijanul, un rezervor alternativ de energie pentru Europa, depinde în deciziile politice de Rusia, de Turcia și din ce în ce mai evident de China. Prin Turcia trece coridorul alternativ de energie care aprovizionează cu gaze Europa. De China, Europa s-a legat prin capacitățile de energie regenerabilă pe care le-a importat în ultimii ani.
Uniunea Europeană nu și-a clarificat care este relaționarea cu Statele Unite după atacul Federației Ruse asupra Ucrainei și după declanșarea crizei energetice europene, cu toate că ajutorul SUA în aprovizionarea cu LNG fost majoră. Costatam că UE muta responsabilitatea securității, inclusiv a celei energetice, asupra Statelor Unite iar acestea nu doresc să și-o asume cu orice preț. Uniunea Europeană este o putere economică majoră pe plan mondial dar membrii săi nu acționeaza sub coeziunea pe care ar trebui să o aibă, unii dintre membrii având agende și interese diferite, ceea ce îi confera o lipsă de predictibilitate. Trump își doreste o Uniune Europeană puternică care să-și poată asigura securitatea singura, inclusiv cea energetică.
Uniunea Europeana are dependențe energetice multiple, pe care țările care nu îi sunt aliate le pot exploata generând noi crize majore. Este adevărat că Statele Unite întotdeauna au ajutat Europa, fiind „pompierul de serviciu”, dar lozinca lui Donald Trump, „Make America Great Again” s-ar traduce în românește, pentru toata Europa, „frate, frate, dar brânza-i pe bani!”.
România are avantaje energetice. Plecând de la rezervele de gaze pe care le are și de la așezarea geografică care îi confera importanță geopolitică, încă neconștientizate, trebuie să clarificăm obiectivele pe termen mediu și lung, să înțelegem atacurile hibride la care am fost victime și să contracarăm atacurile hibride potențiale. Astfel trebuie să înțelegem că trebuie să explicăm aliaților europeni și conducerii Uniunii ce ne propunem și să negociem cu Comisia Europeană acțiuni comune în asigurarea securității energetice, deoarece avem aceasta forță.
Aflată la granița dintre Europa și Asia, Turcia a fost mult timp atrasă de Uniunea Europeană și a făcut încercări repetate de a se alătura acestui spațiu prin oportunitățile oferite de piața sa unică și instituțiile europene. Deși Europa a fost curtată asiduu de Turcia, ea a pus frână permanent motivând că nu este pregătită să o accepte ca membru cu drepturi depline, ducând, în cele din urmă, la abandonarea, de facto, a acestui proiect. Relația Turciei cu Uniunea Europeană este una dintre cele mai lungi și mai complexe relații ale blocului comunitar.
Candidatura Turciei de a adera la clubul european se întinde de aproape 60 de ani, până în 1959, când a solicitat asocierea la Comunitatea Economică Europeană, precursoarea UE.
De fapt, de la înființarea republicii de către Mustafa Kemal Atatürk în 1923, Turcia a văzut Europa ca principalul pol de atracție pe drumul său spre modernizare. După al Doilea Război Mondial, Turcia a beneficiat de Planul Marshall, a aderat la Consiliul Europei în 1950, la NATO în 1952 și la Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) în 1961. De asemenea, este membră a Uniunii pentru Mediterana (UpM). În 1963, Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Turcia au semnat „Acordul de la Ankara”, un acord de asociere ce includea o „clauză de evoluție” și care deschidea calea către o relație mai profundă. A fost urmată de un protocol adițional în 1973. În 1987, Ankara a solicitat aderarea la CEE.
Perspectiva intrării Turciei în familia europeană a fost primită de unii politicieni din țările europene și Turcia cu mult entuziasm dar și cu mai mult scepticism de alții. Cu toate acestea, de-a lungul ultimului deceniu, schimbările de orientare geopolitică a regimului Erdoğan, aflat la putere, au amplificat neînțelegerile, iar încrederea reciprocă s-a estompat, pe fondul unui clivaj mai larg care străbate profund politica internă a Turciei.
Turcia a luat o turnură autoritară, regimul lui Tayyp Recep Erdoğan cenzurând mass-media, descurajând și întemnițând dizidenții și virând într-o direcție puțin compatibilă cu setul de valori ale Occidentului. O represiune internă puternică, după lovitura de stat eșuată din 2016, nu a făcut decât să înrăutățească relația cu Europa care a văzut în aceste acțiuni pretextul ideal al președintelui Erdoğan pentru pentru lichidarea opoziției interne. În privința Ciprului, pe care UE l-a admis în 2004, există altă neînțelegere cu Ankara deoarece trupele turce au ocupat o parte a țării.
Restricțiile asupra libertății presei, controlul executiv asupra sistemului judiciar și supravegherea civilă insuficientă a forțelor de securitate turce, au contribuit la blocarea procesului de aderare.
Ministrul german de externe Sigmar Gabriel declara într-un interviu acordat Der Spiegel în 2017 că „Turcia este cu siguranță mai departe de a deveni membră a Uniunii Europene decât oricând”. El a mai spus că a avut întotdeauna îndoieli cu privire la faptul că Turcia ar trebui să adere la UE, dar a fost în minoritate în partidul său social-democrat (SPD).
Înainte de a prelua puterea în Germania în 2005, cancelarul Angela Merkel s-a opus aderării Turciei și a cerut în schimb un „parteneriat privilegiat”. Lui Sigmar Gabriel nu i-a plăcut această idee, deoarece credea că i-ar face pe turci să se simtă ca niște europeni de clasa a doua, dar a spus că opinia lui s-a schimbat de atunci.
În decembrie 2016, Consiliul UE a decis că nu vor fi deschise noi zone în discuțiile de aderare, din cauza regimului autocratic turc. În iulie 2017, Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care cere Comisiei să suspende negocierile de aderare cu Turcia. În iunie 2019, Consiliul UE declara că „Turcia s-a îndepărtat și mai mult de UE și, prin urmare, negocierile de aderare au ajuns efectiv într-un impas. Nu mai pot fi luate în considerare alte capitole pentru deschidere sau închidere și nu sunt prevăzute lucrări ulterioare în vederea modernizării acordului privind uniunea vamală”.
În mai 2021, Parlamentul European a adoptat un raport, numit părtinitor și inacceptabil de către Ankara, în care se spunea că Turcia s-a distanțat de valorile europene și a continuat să dea înapoi în domeniile statului de drept și drepturilor omului. Raportul a cerut Uniunii Europene să suspende procesul de aderare, menținând în același timp cooperarea cu Turcia în probleme precum combaterea terorismului și controlul fluxului de refugiați sirieni.
Peter Stano, purtător de cuvânt al serviciului diplomatic al UE, a sintetizat așteptările Bruxelles-ului pe care Turcia să le îndeplinească: „Ne așteptăm ca toate țările candidate la UE să sprijine valorile UE. Turcia are dreptul de a decide asupra propriilor parteneriate internaționale, dar Uniunea, totuși, se așteaptă ca țara candidată să susțină valorile UE, în mod ferm și fără echivoc, să respecte obligațiile care decurg din acordurile comerciale relevante și să se alinieze la politica externă și de securitate comună a UE”.
Într-un raport de anii trecuți al Parlamentului European, s-a concluzionat că „rata de aliniere a Turciei la politica externă și de securitate comună a UE a scăzut la un minim istoric de 7%, făcând-o de departe cea mai scăzută dintre toate țările în curs de extindere”. Consiliul European și-a exprimat îngrijorarea în special cu privire la retragerea continuă a Turciei în ceea ce privește statul de drept și libertățile fundamentale, inclusiv libertatea de exprimare.
„Relansarea procesului de aderare la UE se va întâmpla doar atunci când autoritățile turce își vor manifesta interesul real pentru a opri retragerea continuă a libertăților fundamentale și a statului de drept în țară”, se spunea în raport.
Mai mulți factori contribuie la neîncrederea și poziția ostilă a unei părți a clasei politice și opiniei publice turce față de aderarea țării la Uniunea Europeană.
Naționalismul turc incompatibil cu Europa
Pentru început, trebuie spus că Turcia se consideră o țară europeană. În timp ce o mică parte din teritoriul său se află pe continentul european și are legături istorice și politice cu Europa iar ultimul secol și-a întors fața către Occident, prin reformele structurale ale lui Atatürk.
Comunitatea seculară care a fondat țara în 1923 s-a distanțat de Est (și de Sud), argumentând că Turcia ar trebui să fie în blocul de Vest.
Opinia publică turcă și atitudinile față de Uniunea Europeană sunt extrem de polarizate în această problemă. Elementele religioase și conservatoare turce nu doresc strângerea legăturilor mai puternic cu Europa însă turcii aparținând păturilor mai secularizate și progresiste cred că Turcia membră a UE ar avea de câștigat sub multe aspecte: economie, democrație și promovarea drepturilor omului.
Pe de altă parte, comunitatea conservatoare a Turciei, care guvernează acum țara, nu este pe deplin aliniată cu Occidentul dar nici nu este anti-occidentală. De fapt, ar saluta aderarea la UE mai mult decât la orice altă grupare economică alternativă cum este BRICS către care a solicitat, recent, să adere. În prezent, chiar dacă Ankara nu mai menține o loialitate deplină față de Occident și relațiile nu sunt la nivelul dorit cu SUA și UE, guvernele turce doresc totuși să păstreze legături puternice cu ambele.
Naționalismul și sentimentul naționalist în creștere a adoptat percepția unei UE slabe care pare a fi în permanență pe punctul de a se rupe iar ieșirea Marii Britanii din UE este adesea citată ca exemplu pentru a argumenta că Europa instituțională este o organizație care se va prăbuși, necesitând astfel căutarea unor alternative mai valide.
Crizele recente cu care s-a confruntat UE, cum este cazul gestionării crizei economice grecești au contribuit cu siguranță la consolidarea acestei idei. În special a insuflat teamă în multe segmente ale societății turce, care au ajuns să creadă că adoptarea monedei euro ar fi dăunătoare economiei lor naționale. Unii consideră că scopul Turciei de a se alătura grupului BRICS este o reacție la progresul său întârziat în discuțiile de aderare la UE.
În plus, din punct de vedere economic, Turcia se consideră într-o poziție mai bună în comparație cu Uniunea Europeană. Expresia „UE are nevoie de Turcia mai mult decât Turcia are nevoie de UE” a fost popularizată de însuși președintele turc Recep Tayyip Erdoğan. Președintele turc, la fel ca premierul maghiar Viktor Orbán, președintele sârb Aleksandar Vucic și monarhiile arabe din Golf, vede geopolitica ca pe o acoperire constantă între marile puteri.
Naționalismul turc are o puternică mândrie istorică, popularizată de însuși președintele turc Recep Tayyip Erdoğan, interesat de refacerea hegemoniei turcești în zone din Eurasia. Cedarea invariabilă de suveranitate și diversele compromisuri ca membru al UE nu sunt compatibile cu sentimentul moștenirii istorice turce. Mândria Turciei de fost imperiu o face reticentă să cedeze în fața unor membre UE cu o putere economică, demografică și militară inferioară. Toți acești factori contribuie la convingerea că Turcia ar putea prospera în afara Uniunii, și nu supusă cu totul unui stăpân european. Apoi, poziționarea Turciei drept lider al lumii islamice nu este posibilă în Uniunea Europeană iar Tayyp Erdoğan nu are un interes prea mare pentru a reîncălzi tema aderării la UE.
Turcia islamică incompatibilă cu Europa creștină
Poate pentru că Imperiul Otoman s-a extins în Estul și centrul Europei, cucerind Constantinopolul de Imperiul Bizantin pe parcurs, teama și necesitatea de apărare față de Turcia nu a părăsit conștiința și memoria occidentală.
În ciuda opoziției țărilor europene continentale față de apartenența Turciei la NATO, conform documentelor secrete dezvăluite de CIA, participarea acesteia a permis folosirea Turciei ca mijloc de confruntare cu Uniunea Sovietică și blocul de Est. Relația nu a fost egală, în ciuda statutului de membru deplin al Turciei și a cimentat dominația occidentală asupra Turciei, nu doar politic, ci și la nivelul structurii statului, instituțiilor și agențiilor acestuia.
Odată cu venirea lui Erdoğan, Turcia s-a schimbat. Deși sarcina sa a fost aproape imposibilă având în vedere obstacolele enorme cu care se confrunta, el a reușit să folosească promisiunea de a adera la UE, să-și mențină guvernarea continuă, profitând totodată de succesele economice pentru a-și consolida tendința spre independență.
Elementul religios islamic este probabil obstacolul nerecunoscut oficial de Europa care împiedică semnificativ procesul de aderare a Turciei. Într-un club al națiunilor creștine, Turcia nu este binevenită, iar ezitarea membrilor Uniunii a fost un motiv suficient de mare care a crescut suspiciunea Turciei că religia sa este un impediment. Această percepție a contribuit la o pierdere substanțială a credinței în rândul unei părți a electoratului turc cu privire la un rezultat pozitiv în procesul de aderare.
Președintele Erdoğan a folosit abil clivajul religios dintre Europa și Turcia pentru a consolida legitimitatea guvernului. El a spus că „ există un singur motiv pentru care Europa nu acceptă Turcia: este pentru că suntem musulmani”.
Declarațiile lui Erdoğan fac parte dintr-un discurs mai larg care subliniază redescoperirea Islamului ca element unificator pentru națiunea turcă. În ciuda faptului că Turcia este în mod oficial o țară laică, partidul de guvernământ (AKP) a manifestat o atitudine ostilă față de secularism. Un exemplu explicit în acest sens este declarația făcută de președintele Parlamentului turc, Ismaïl Kahraman, în 2016, în care a exprimat necesitatea unei constituții religioase.
Turanismul
Al treilea aspect se referă la o mișcare ideologică neredusă doar la Turcia, cunoscută sub numele de Turanism, cu origini în secolul al XIX-lea, aflată în contrast cu obiectivele și specificul civilizațional al UE. Ea subliniază faptul că unii turci simt o conexiune emoțională mai puternică cu popoarele turcești, mai degrabă decât cu europenii. În epoca actuală, principalul partid care reprezintă ideologia turanistă este Partidul Mișcării Naționaliste, care a urmat convingerile pan-turcice/turaniste încă din anii 1950. Turanismul promovează ideea unui grup rasial cunoscut sub numele de „rasa Turanică”, care include toate popoarele turcice, uralice, tungiste și mongole, datorită originii lor comune în Asia Interioară și Centrală. Turanismul, destul de popular, pledează pentru unificarea popoarelor „turanice” într-un singur stat sau confederație.
Deși aspirațiile pan-turcice sunt împărtășite doar de o minoritate de turci, argumentul rămâne valabil. Chiar și printre cei care sunt în favoarea unor legături mai strânse cu Europa, nu există neapărat dorința de a deveni asimilați cultural în ea. Mai degrabă, credința predominantă este că Turcia nu aparține exclusiv Estului sau Vestului și, prin urmare, ar trebui să îmbrățișeze pe deplin identitatea sa dublă, fără a favoriza neapărat un aspect deasupra celuilalt.
În concluzie, cel puțin din punctul de vedere al curentului turanist, este improbabil ca Turcia să adere vreodată la UE. Motivele pentru aceasta provin din faptul că Turcia ar trebui să submineze în mod fundamental trei elemente cruciale ale identității sale naționale: conceptul de națiune, relevanța religiei și legătura emoțională cu alte popoare turcice.
Procesul de aderare la UE ar necesita, prin urmare, o regândire radicală a sentimentului de conștiință națională al aceluiași popor turc, care este o întreprindere mult mai complexă decât simpla implementare a reformelor politice și economice.
Turcia islamică este prea mare pentru a nu fi incomodă
Cu o populație de peste 85 de milioane de locuitori, Turcia ar fi cea mai mare țară din UE dacă ar adera – depășind Germania, cu aproximativ 84 de milioane – și ar juca, invariabil, un rol cheie în guvernanța și conducerea europeană. Turcia este, din mai multe cauze, incomodă pentru greii din UE. Dacă acum un deceniu nu era o problemă acută, pe fondul unui val de migrație arabă și africană, în Europa a crescut în rândul europenilor sentimentul anti-imigranți și anti-musulman care îi pot afecta identitatea etnică și culturală. Venirea unei națiuni musulmane majoritare de calibrul Turciei ca membru ridică un val de opoziție politică și a populației din statele europene și o face puțin probabilă ca grad de acceptare. Viziunea Occidentului asupra Turciei în ceea ce privește identitatea, se oglindește în declarația fostului președinte francez Nicholas Sarkozy care spunea că Europa nu va permite primirea în rândurile sale a unui stat cu o populație de 70 de milioane de musulmani.
După cum a fost evident în reacțiile contrastante la războiul din Ucraina și la cel din Gaza, mulți europeni au ajuns să definească continentul drept „ alb și creștin”. Ei văd Europa ca fiind asediată de ceea ce ea consideră a fi o lume insuficient civilizată, necreștină și potențial agresivă.
Această noțiune a fost întărită de ascensiunea extremei drepte la ultimele alegeri europene și se reflectă chiar în unele dintre retorica venită din partea factorilor de decizie de la Bruxelles. Înaltul reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe și politica de securitate, Josep Borrell, a declarat într-un discurs din 2022 adresat tinerilor diplomați europeni: „Europa este o grădină. Am construit o grădină, unde totul funcționează”, dar „cea mai mare parte a restului lumii este o junglă, iar jungla ar putea invada grădina”. A fost un comentariu pentru care ulterior și-a cerut scuze.
Într-un raport anual de anul trecut, parlamentarii europeni au concluzionat că „rata de aliniere a Turciei la politica externă și de securitate comună a UE a scăzut la un minim istoric de 7%, făcând-o de departe cea mai scăzută dintre toate țările în curs de extindere”.
În viziunea europeană, calea Turciei către UE este prin reforme dar reformele solicitate ar schimba caracterul fundamental al proiectului neo-otoman gândit pentru următoarele decenii. Relansarea procesului de aderare la UE nu se va întâmpla nu din din cauza negocierilor geopolitice sau când autoritățile turce își vor manifesta interesul real pentru a reface libertățile fundamentale și a statului de drept în țară. Cu toate aceste puncte de neînțelegere, UE are nevoie de Turcia și știe că trebuie să lucreze cu regimul autoritarist de la Ankara deoarece Turcia are o caracteristică utilă pentru Europa: este un vecin vital și punte de legătură cu Rusia, Asia extinsă și Orientul Mijlociu. Experții turci au spus că există un oarecare sens în a echilibra politica externă a unei țări care se întinde pe Vest și Est.
Și în timp ce calitatea de membru nu este discutată, oficialii se gândesc unde ar putea coopera mai mult cu Turcia. Dacă vine ceva din asta, este o victorie în cartea politică lui Erdoğan pentru că Europa va ceda multe pe lista de solicitări a turcilor. Erdoğan știe asta și atâta vreme cât nu va fi îndepărtat de la putere, va juca în stil propriu ce a promis propriului popor și, prin extensie, lumii musulmane. Iată cum geografia favorabilă se dovedește un mare aliat și ajută Turcia cu un grad de independență inaccesibil altor state din această zonă.
Turcia rămâne un aliat necesar
Deciziile Turciei de politică externă și de securitate din ultimul deceniu au afectat deja imaginea țării în capitalele occidentale. Turcia a refuzat să susțină sancțiunile împotriva Rusiei și, în schimb, a devenit un cumpărător important al țițeiului rusesc. Turcia sprijină, de asemenea, Hamas, gruparea militantă, islamistă, palestiniană care a comis atacuri teroriste asupra Israelului pe 7 octombrie și care este clasificată drept organizație teroristă de Uniunea Europeană, precum și de Statele Unite, Germania și alte câteva țări.
Statele Unite și alți aliați NATO au fost furioși pentru achiziționarea de către Turcia a sistemelor de apărare antirachetă sol-aer S400 de la Rusia în 2017 și din nou în 2022, când Turcia s-a opus aderării suedezilor și finlandezilor la NATO, înainte de a renunța în cele din urmă la opoziție.
Cu toate acestea, locația strategică a Turciei între Vest și Est o face critică pentru misiunile NATO și SUA în regiune, iar țara a semnat un acord solicitat de UE în 2016 care să permită întoarcerea unor migranți ilegali care ajung în spațiul european, prin Turcia. Dacă Ankara se supără și nu mai asigură reținerea câtorva milioane de refugiați, Europa s-ar afla într-un pericol greu de gestionat.
În ciuda rolului țării în aceste crize internaționale, neîncrederea dintre Turcia și aliații săi occidentali nu dă semne de atenuare și poate duce la o ruptură dacă Ankara va trebui să ia decizii care afectează grav interesele occidentale. Turcia joacă, deocamdată, cu pricepere împotriva Rusiei, împotriva Occidentului, folosind atât avantajele apartenenței la NATO, cât și relația sa personală cu Vladimir Putin pentru a extinde câștigurile economice ale Turciei.
Cum vede Europa cerințele și așteptările Turciei? Acorduri comerciale și cooperare militară prin NATO? Nici o problemă, este posibil. Dar calitatea de membru deplin care acordă drept de vot în Comisia Europeană, Consiliul European și Parlamentul European, puține șanse să fie obținută.
Al doilea mandat al lui Trump și războiul din Ucraina
Ca în orice campanie electorală, s-au spus multe lucruri și s-au făcut multe promisiuni. Temele principale pe care a mizat Trump, cele de interes maxim pentru alegătorul american de rând, au fost cele economice, SUA confruntându-se cu unele probleme majore, cum ar fi inflația și locurile de muncă, dar și cele mai populiste, cum ar fi problema emigrației ilegale. Mai sunt multe altele, dar nu insist. Trump a promis multe, dar ca om de afaceri de succes, a avut credibilitate pe criteriile economice, pentru omul de rând el fiind perceput ca cel ce le poate rezolva, respectiv scăderea inflației și crearea de noi locuri de muncă, Trump venind cu promisiuni de reindustrializare a Americii prin aducerea firmelor acasă și, prin asta, implicit, crearea de noi locuri de muncă. Modul cum vrea să o facă a fost dezvăluit parțial, prin impunerea de tarife crescute la importurile din China, ceea ce va duce la un război economic cu aceasta. Și o va face, având în vedere că a început asta încă din mandatul precedent.
În problema imigrației a continuat să meargă pe ideea expulzării ilegalilor și construirea unui gard (acum zid) la frontiera cu Mexicul, principala rută de pătrundere a acestor imigranți ilegali. Pentru a sublinia în mintea alegătorilor problema ilegalilor, a recurs la declarații șocante, cum că aceștia ar mânca animalele de companie. Nu a venit cu nicio dovadă, dar imaginea creată este suficient de dură pentru a rămâne în mintea alegătorului. Desigur, astfel de mesaje sunt cu impact emoțional, dar așa a procedat el tot timpul, să nu uităm că este un showman desăvârșit.
Ne putem întreba dacă ideea pe care a emis-o cu pace în Ucraina în 24 de ore nu face parte din același arsenal, o imagine care să-l proiecteze cu o imagine de salvator planetar, așa cum îi place lui în egoul său nemăsurat. Fiindcă nu ai cum să faci pace în 24 de ore decât printr-un gest extrem, ceea ce mă cam îndoiesc. Oricum, el pare decis să obțină pacea în Ucraina, dar asta depinde și de alții. Iar imaginea cu pace în 24 de ore este foarte bună pentru marketingul său politic.
Adevărul că lumea în care își începe Trump al doilea mandat este mult mai complicată și mai periculoasă decât cea din primul său mandat. Acum va trebui să gestioneze situația mult escaladată din Orientul Mijlociu, situația din Asia de Sud-Est, precum și cea din Europa de Est, respectiv războiul Ucrainei cu Rusia. Acesta din urmă este doar o mică parte din problemele ce se ridică de pe acum în fața președintelui american. Va trebui să gestioneze apropierea dintre Rusia și China, dar și alianța și implicarea Iranului și Coreii de Nord în război, cu toate consecințele acesteia. Chestiuni extrem de complicate pe care noul președinte va trebui să le abordeze.
Desigur, Trump nu este singur, ci va trebui să lucreze într-o echipă. Având în vedere că nu este un expert în afacerile internaționale, ci provine din mediul privat, va trebui să se bazeze și pe sfatul consilierilor săi și membrilor din guvern. Dar pe aceștia el însuși îi va alege și vor trebui validați, ceea ce nu va fi dificil din moment ce republicanii domină ambele camere ale Congresului. Vom putea intui cursul care îl va lua politica externă a lui Trump în funcție de membrii staff-ului său și ai guvernului. Foarte importanți pe domeniul extern vor fi consilierul pentru politică externă, secretarul de stat, cel al apărării etc. Deja experții de pe ambele maluri ale Atlanticului încep să facă fel de fel de predicții în funcție de posibilii candidați la aceste posturi, ținând cont de backgroundul lor sau declarațiile lor anterioare. Dar și aici suntem în ceață, Trump încă nu și-a anunțat nominalizații pentru aceste posturi cheie. Așa că, deocamdată, doar speculații.
Având în vedere faptul că Trump își alege colaboratorii mai mult după modul în care îi împărtășesc viziunile, în funcție de cei care vor ocupa aceste posturi vom avea o oarecare imagine spre direcția în care administrația Trump se va orienta. Ziarele americane sunt deja pline de biografiile și luările de poziție anterioare ale potențialilor colaboratori ai lui Trump, dar nu ne putem creiona o imagine cât de cât clară până la anunțarea nominalizării lor.
Un alt aspect în care mulți analiști văd o vulnerabilitate pentru administrația americană. Orice stat se pregătește pentru negocieri și discuții cu alt stat, inclusiv prin studierea și crearea unui profil psihologic al liderilor sau al negociatorilor de partea cealaltă, tocmai pentru a ști și găsi modalități de a-și impune propriile interese prin exploatarea unor vulnerabilități sau stimularea unor corzi sensibile ale adversarului pentru a obține un târg cât mai bun. Ori, în cazul lui Trump, acestea sunt publice și cunoscute de toată lumea. Avid de publicitate, de gesturi mărețe, cu o vanitate și un ego peste măsură, pe motiv că el le știe pe toate și nu vrea să pară că este influențat de consilieri, poate fi ușor de citit și exploatat. În cazul unei negocieri, exploatarea acestor vulnerabilități, inclusiv prin stimularea egoului prin lingușiri subtile, poate avea efecte negative asupra rezultatului.
Am amintit de stilul de negociere tranzacțional, tipic negocierilor comerciale, care nu întotdeauna se potrivește negocierilor politice. În una din cărțile sale, Trump vorbește de o mare realizare a sa printr-o negociere deosebit de complicată (cartea chiar se numește Negocieri în stilul lui Donald Trump). Cum spuneam, o negociere foarte complicată ce a avut-o pentru un proiect imobiliar undeva în Manhattan, care implica mai mulți proprietari, unii cu diferende juridice între ei, precum și autoritățile locale și chiar federale. După mai multe rânduri de întâlniri, plus nenumărate discuții separate cu mai multe părți, Trump a reușit să obțină un acord și să-și construiască proiectul imobiliar pe acele terenuri. Acest rezultat îl considera Trump ca o mare realizare de unde s-a lansat el în marile proiecte imobiliare, ulterior extinzându-se și în alte domenii.
Da, o mare realizare, dar în termenii unei tranzacții comerciale și imobiliare. Nu se potrivește deloc cu negocierile politice între state, mai ales cu cele sensibile, care nu pot fi abordate în același stil. Spre comparație, dacă negocierea sa imobiliară din Manhattan ar fi eșuat, ulterior putea fi reluată oricând, în alte condiții, până s-ar fi ajuns la un rezultat sau nu. Dar în cazul negocierilor internaționale, dacă acestea eșuează, de cele mai multe ori nu se mai pot relua fiindcă condițiile se schimbă, la fel ca și obiectivele și așteptările participanților.
Dar, mai important, odată negocierea imobiliară a lui Trump încheiată și semnarea unui contract, niciuna dintre părți nu mai poate reveni să zică că s-a răzgândit, că vrea mai mult. Odată contractul încheiat, totul s-a sfârșit, nu mai ai cum să revii decât prin proces dacă nu îți primești partea stabilită prin contract. În afaceri, cuvântul dat este sfânt, semnătura pe contract este un angajament de la care nimeni nu se abate. Dacă o face, nu mai face nimeni afaceri cu el și rezultatul este falimentul.
Dar acest format nu se aplică în relațiile internaționale între state. Odată semnat un acord, ca cel de la Helsinki în 1975, toate statele participante au aderat la ce s-a hotărât acolo. Dar, după un timp, unele nu au mai respectat acel acord și l-au încălcat. La fel, Rusia a semnat Memorandumul de la Budapesta în 1994, alături de SUA și Marea Britanie, prin care se garantau securitatea și granițele Ucrainei în schimbul renunțării la armele nucleare rămase din timpul URSS pe teritoriul ei, acestea fiind transportate în Rusia. Douăzeci de ani mai târziu, Rusia încalcă acest acord anexând Crimeea și declanșând conflictul din Donbass.
Astfel, ce facem cu Vladimir Putin, chiar dacă semnează un acord în urma unor astfel de negocieri? El, care a încălcat o mulțime de acorduri semnate în urma unor negocieri intense, care a mințit pe toată lumea în ciuda negocierilor și acordurilor asupra cărora și-a pus semnătura. Să nu uităm, cu două zile înainte de a invada Ucraina la 24 februarie 2024, i-a asigurat pe toți liderii Europei și ai lumii că nu va ataca Ucraina. Două zile mai târziu a făcut-o. Cum poți avea încredere în semnătura și cuvântul unui astfel de lider? Cum negociezi cu el, ca să faci pace în 24 de ore, și să fii sigur că se va ține de ceea ce promite? Ce măsuri iei ca să se țină de ceea ce promite prin acest ipotetic acord de pace?
Ideea de bază este că nu poți negocia cu dictatorii cum o faci cu parteneri care respectă regulile, fiindcă dictatorii sunt obișnuiți să nu respecte nicio regulă, deoarece astfel au ajuns să fie dictatori. Ca să-i faci să respecte un angajament, trebuie să ai în spate mijloace, metode și voința de a le impune această respectare a regulilor. Cel mai important, voința de a le impune acestora această respectare a regulilor. Vorba americanului, carrying a bick stick. Dar și voința de a folosi acest big stick. Dar în cazul Rusiei, Iranului și Coreii de Nord nu prea merge asta pe partea sancțiunilor, fiindcă deja sunt aplicate toate sancțiunile posibile împotriva lor. Nu prea ai ce amenințări să aduci în plus, poate doar forța brută, ceea se traduce prin forță militară. Și nu cred că Trump ia asta în considerare în această fază. Așa că negocierile cu aceste dictaturi nu au perspective viabile de a obține rezultate reale.
Ori, în aceste condiții, nu știm în ce măsură președintele Trump poate asigura menținerea păcii pe care spune că o va impune, chiar dacă nu în 24 de ore.
Dar să facem o foarte scurtă retrospectivă asupra negocierilor lui Trump pe marile probleme ale lumii în primul său mandat. A negociat cu Coreea de Nord a lui Kim pentru a stopa programul ei nuclear, fără rezultat, la ora actuală Coreea de Nord a făcut pași importanți în acest domeniu prin alianța cu Rusia, în mod sigur aceasta din urmă ajută programul nuclear și de rachete nord-coreean în schimbul munițiilor și mai nou, al trupelor trimise ca și carne de tun în Ucraina. Negocierile cu Iranul au fost la fel, fără rezultat, acesta este în conflict deschis cu Israelul și este unul dintre principalii furnizori de armament și drone Shahed pentru Rusia în războiul cu Ucraina. Aspectul pozitiv este renunțarea la acordul nuclear cu Iranul încheiat de administrația Obama pe ultima parte a mandatului, o greșeală enormă a acesteia din urmă. Negocierile cu Rusia nu au avut un rezultat viabil, dar Trump a livrat armament letal Ucrainei, ceea ce a ajutat la rezistența împotriva invaziei. Negocierile cu China au avut parțial succes pentru americani, dar nu negocierile ca atare, ci mai mult tarifele impuse de SUA.
Bine, putem zice că a urmat o pauză de patru ani de la primul mandat al lui Trump, în care a fost administrația Biden, dar asta nu înseamnă că inițial negocierile lui Trump au fost un succes, deoarece nu au produs rezultate nici atunci, iar ulterior dimpotrivă. Așa că să nu ne grăbim să ne îmbătăm cu apă rece, fiindcă problemele majore ale lumii nu se pot rezolva peste noapte, chiar dacă Trump spune asta în campania electorală.
Dar ar trebui să ne referim aici strict la problema războiului din Ucraina în noul mandat al președintelui Trump.
Pace și război în Ucraina în al doilea mandat Trump
În primul rând, pentru a putea vorbi de o pace acceptabilă în Ucraina pentru toate părțile implicate, trebuie să analizăm puțin ce s-a făcut și s-a negociat până acum pe acest domeniu de la începerea războiului la 24 februarie 2022. Nu este cazul să amintim care au fost cererile lui Putin înainte de începerea războiului, care țin de domeniul absurdului, cum ar fi retragerea NATO la limitele sale din 1997, adică înainte de primul val de aderare din 1999, când Cehia, Polonia și Ungaria au aderat la această alianță. Nu mai vorbim de celelalte valuri, inclusiv cel din 2004, când România, alături de Țările Baltice, Bulgaria, Slovacia și Slovenia au intrat în NATO, plus cele ulterioare, mult mai mici, cu Albania, Croația, Muntenegru și Macedonia de Nord. Practic, Putin cerea Occidentului cedarea întregii Europe de Est Rusiei, mai mult decât obținuse Stalin la Yalta și Postdam după al doilea război mondial, când URSS sacrificase milioane de oameni în război. Spun mai mult, fiindcă atunci nu era vorba de Croația, Slovenia, Muntenegru și Macedonia de Nord, pe atunci părți ale Iugoslaviei lui Tito care au rămas practic nealiniate, cu un comunism propriu, dar ieșit de sub controlul lui Stalin. Deci, Putin dorea fără luptă să obțină mai mult decât obținuse Stalin în urma unui război mondial. De aici reiese absurditatea cererilor lui Putin. Dar poate a fost doar un pretext pentru invazia din Ucraina, cereri absurde care nu pot fi îndeplinite, ca apoi să poată spune că noi am vrut pace, am avut niște cereri rezonabile, dar ceilalți nu le-au îndeplinit, așa că am fost nevoiți să mergem la război. Logica imperială a lui Putin care, în beția lui de putere, a ajuns să se creadă mai presus de Stalin.
A început războiul prin invazia rusă din Ucraina. Înainte de asta, Putin a avut față de Ucraina cereri maximale, ne amintim de termenul de denazificare a Ucrainei și altele de același gen. După invazie, chiar dacă Ucraina nu a căzut în trei zile, cererile Kremlinului nu s-au modificat. Prima rundă de negocieri a avut loc în Belarus, la 7 martie 2022, la două săptămâni după începerea războiului. Aici rușii au avut aceleași pretenții absurde, conform informațiilor scurse ulterior, adică de a transforma Ucraina într-un stat satelit al Moscovei, fără putere militară sau de decizie. Au fost opt puncte ale planului de pace rusesc prezentat ucrainenilor în Belarus la începutul lui martie 2022 (când Rusia era în avans, chiar dacă suferise pierderi importante și eșuase în tentativa de a cuceri Kievul din prima zi prin pierderea bătăliei de la aeroportul Hustomel). Le enumer pe scurt: reducerea armatei ucrainene la maximum 50000 de oameni (o cincime față de cea de atunci), să nu producă sau desfășoare rachete cu rază mai mare de 250 km pe teritoriul ei, să recunoască independența republicilor Donetsk și Luhansk (deși Rusia nu le controla în întregime), să repare pe banii ei toată infrastructura din Donbass distrusă din 2014 încoace, Ucraina și partenerii ei trebuie să ridice toate sancțiunile împotriva entităților rusești, să facă din limba rusă una oficială de stat și să restituie toate proprietățile bisericii ortodoxe ruse și să abroge interzicerea simbolurile asociate cu victoria împotriva nazismului, cu alte cuvinte să restaureze toate simbolurile comuniste sovietice. Ori, asta înseamnă o capitulare necondiționată.
Normal că ucrainenii au respins aceste cereri. În decursul acelui an au avut loc în total cinci astfel de negocieri directe între ruși și ucraineni, în Belarus și Turcia. Toate au fost respinse din cauza condițiilor excesive puse de Rusia. Era practic o tactică de negociere moștenită de la URSS, cum spunea Kissinger și alți diplomați, când întotdeauna sovieticii veneau în negocieri cu cereri maximale, de neacceptat, în ideea că ar avea de unde să lase și ulterior să obțină mai mult decât ar fi sperat. De multe ori, sub diferiți lideri occidentali, le-a ieșit cacialmaua, dar până la Ronald Reagan care le-a opus o politică de forță, care a dus la căderea imperiului sovietic. Dar aceasta este o altă discuție.
Important este faptul că Putin cere mult, mult prea mult, în speranța că va obține ceva, poate mai mult decât ar fi sperat, după modelul sovietic din anii 50-70. Dar nu i-a mers, fiindcă ucrainenii erau deciși să reziste, iar Occidentul, foarte important, după ce a impus sancțiuni fără precedent Rusiei și a început să ajute Ucraina, a declarat că nu va accepta vreun plan de pace fără acordul Ucrainei, în sensul că a lăsat Ucrainei decizia de a accepta un acord sau plan de pace cu Rusia. Iar asta este o problemă pentru Trump, pentru declarațiile sale că va face pace în Ucraina în 24 de ore. O va putea face doar cu acceptul Ucrainei, altfel va încălca ce au stabilit aliații.
Războiul nu a mers cum spera Putin, de la prima reuniune de negocieri din 7 martie 2022 din Belarus, când Rusia era pe cai mari, fiind aproape de Kiev, Ceringov, Summy sau Harkov, lucrurile s-au schimbat. Rușii au fost bătuți la Kiev, așa că s-au retras, iar Rusia lui Putin a anunțat că se va concentra asupra Donbassului. Asta a și făcut, iar pretențiile ei au scăzut în consecință, dar fără ca propaganda rusească să notifice acest lucru. Practic, cererile inițiale au fost uitate, acum Rusia cere doar recunoașterea anexării celor patru oblasturi din estul Ucrainei (Luhansk, Donetsk, Zaporojie și Kherson, fără a lua în calcul Crimeea) pe care le-a și anexat declarativ în toamna lui 2022. Pentru prima oară în istorie, un stat declară anexarea unor teritorii pe care nu le controla integral, o nouă performanță pentru Putin. În ciuda ofensivelor ucrainene care au eliberat peste 8000 de kmp în Kherson și la sud-est de Harkov, Putin cere recunoașterea anexării unor oblasturi pe care nu le controlează integral pe niciunul.
Vedem cum pretențiile rușilor au scăzut de la controlul întregii Ucraine la controlul a patru oblasturi pentru care se luptă cu pierderi groaznice de mai bine de doi ani și jumătate. Și în răstimpul ofensivei din ultimele două luni au reușit să cucerească 800 de kmp, adică 10% din cât au cucerit ucrainenii în ofensiva lor din toamna lui 2022 în Kherson și sud-est de Harkov. Deci, rușii dau de înțeles că ar fi de acord cu o pace care să le recunoască anexarea celor patru oblasturi (pe care încă nu le controlează), plus angajamentul că Ucraina nu va adera la NATO.
Este o mare diferență între pretențiile lor din martie 2022 și cele din 2024. Fiindcă Rusia în acest răstimp a înregistrat pierderi colosale, și nu știe cât timp va mai putea face acest lucru. Fără a lua în calcul pierderile din ultimii peste doi ani, de 600000 de morți, răniți și dispăruți, doar în ultimele două luni de ofensivă în acest război de uzură din această fază, a pierdut peste 200 de tancuri, 650 de vehicule blindate și peste 80000 de morți, răniți și dispăruți (cât întreaga armată a României), totul pentru a câștiga 800 de kmp, dar fără a cuceri vreun oraș cheie, un obiectiv strategic care să rupă frontul. Fiindcă frontul nu s-a rupt nici când a căzut Avdiivka la începutul anului, și nici când a căzut Vuhledar, după doi ani de rezistență.
Fiindcă ucrainenii s-au repliat și au cedat teren prin luptă, iar rușii sunt încă departe de Sloviansk, de Kramatorsk, de Konstantinovka, orașe mari care trebuie cucerite pentru a ocupa Donbassul, respectiv oblasturile Donetsk și Luhansk. Cât au sângerat pentru Bakhmut, pentru Avdiivka, pentru Sieverodonetsk, orașe mult mai mici, vă dați seama ce ar fi o luptă pentru cele trei despre care am amintit, de care rușii încă nici nu se apropie suficient? Fiindcă mai au de luat Pokrovsk, Chasiv Yar și câte altele până acolo, dar câte pierderi au pentru fiecare kilometru?
Dar Putin, pentru un acord de pace, cere cedarea acestor patru oblasturi. Când nu a reușit să le cucerească pe primele două, despre care am amintit, dar ce facem cu Kherson? În primele zile ale invaziei, rușii au cucerit oblastul Kherson, inclusiv capitala cu același nume, aflată peste cursul inferior al Niprului, un obstacol natural foarte important. Au încercat să treacă Bugul pentru a ataca Odessa, dar au fost respinși, apoi în cursul contraofensivei din toamna lui 2022 au fost aruncați la sud de Nipru, ucrainenii eliberând orașul Kherson. Ulterior, ucrainenii au inițiat raiduri dincolo de fluviu, ba chiar au edificat capete de pod pe care le-au menținut vreme îndelungată, cum a fost la Krynky. Iar conform cererilor rusești, ucrainenii ar trebui să cedeze întregul oblast Kherson, cu orașul capitală de la nord de fluviu, renunțând la o barieră naturală greu de trecut. Este absurd nu numai din punct de vedere politic, ci și militar. Ar fi ca și cum România ar renunța la linia Dunării în cazul unui ipotetic conflict cu Bulgaria.
La fel cum este absurd să renunți la poziții fortificate în care te-ai apărat timp de luni de zile și să le cedezi inamicului, să îi cedezi și trei mari orașe din spatele frontului, pentru a te retrage pe o zonă deschisă, neapărată, și să te apuci să sapi tranșee și fortificații acolo, toate acestea fără luptă. Toate astea în ideea unui acord de pace semnat de unul care nu a respectat niciun tratat de pace semnat anterior. Și care știi că nu va respecta nici acest tratat, cum nu a respectat niciunul de până atunci, și te va ataca oricând se va simți mai tare. Ori, aceasta este principala problemă cu care va trebui Trump să negocieze pentru a face pace în Ucraina.
Este clar că pretențiile lui Putin, chiar așa reduse după umilința din acest război, sunt absurde. Adică vii cu cereri ca NATO să se retragă, apoi vii cu cereri ca Ucraina să capituleze, iei bătaie și pierzi enorm, practic pierzi tot ce aveai înainte de război în materie de resurse, prestigiu, de economie și parteneriat cu marile puteri ale lumii, apoi vii ca și condiție a păcii recunoașterea a ceea ce tu nu ai fost în stare să ocupi. Este absurdul absurdului, dar poate fi normal în lumea propagandiștilor și admiratorilor lui Vladimir Putin.
Cam acestea sunt condițiile puse de Rusia pentru încheierea unui acord de încetare a focului. Dar care sunt condițiile Ucrainei, având în vedere că Occidentul s-a angajat să nu încheie vreun acord cu Rusia fără aprobarea Ucrainei.
Principiile negocierii
În orice negociere, fie că e vorba de una de afaceri, de una politică (uneori), sau chiar negocierea unui preț pentru o lucrare ce o faci acasă, există un principiu. Pentru ca să cazi de acord, trebuie, ca și în economie, ca cererea și oferta să se întâlnească într-un punct. Adică fiecare parte vine cu pretențiile sale, care sunt maximale, și de aici începe negocierea. În decursul acesteia, fiecare mai lasă câte ceva, dar fiecare parte are un orizont maxim până la care poate să lase, pe multiple planuri dacă sunt negocieri complexe, după care nu o mai face.
Să dau un exemplu, foarte simplu. Chemi un meșter să îți repare chiuveta. Tu te gândești că îi dai un preț de X lei. El vine și se așteaptă să obțină un preț de Y lei. Începeți să negociați cu el prețul. Dacă X este mai mare ca și Y, totul este ok, el pleacă fericit că a obținut mai mult decât se aștepta. Dar dacă Y este mai mare ca și X, începe negocierea. Pe baza mai multor argumente, că nu este prea mult de lucru, că trebuie aduse unele materiale suplimentare și multe altele, fiecare mai lasă de la el. în sensul că X crește și Y scade. Dar până când? Până se întâlnesc X cu Y? Dacă se întâlnesc, totul e ok, ați negociat și ați încheiat afacerea la un preț între X și Y. Este legea cererii și ofertei, așa cum apare în manualele de economie. Dar dacă nu se întâlnesc, ce se întâmplă? Dar de ce nu se pot întâlni X cu Y? Fiindcă tu când te gândești că dai un preț X, mai ai un X1 care este maxim cât vei da, respectiv te aștepți să dai X lei, dar nu dai mai mult decât X1. La fel și meșterul, se așteaptă la Y, dar nu acceptă mai jos decât Y1. Astfel, în decursul negocierii, dacă ajungeți la XY, totul este ok, tranzacția s-a încheiat. Dar dacă nu ajungeți la asta, tranzacția pică. Cum pică? Dacă X1 este mai mic decât Y1, adică prețul maxim pe care sunteți dispus să îl dați (X1) este mai mic decât prețul minim pe care meșterul este dispus să îl accepte (Y1), tranzacția pică. Vă sfătuiesc să faceți acest exercițiu pe un grafic, respectiv pe o linie pe o foaie de hârtie. Vorbim de prețul așteptat și de prețul maxim/minim acceptat, dacă nu pică între, negocierea cade.
Negocierile politice sunt mult mai complexe, cu mult mai multe variabile, fiindcă sunt mult mai mulți actori în jos și negocierea se face pe multiple planuri. Dar să privim negocierea dintre Rusia și Ucraina pentru încetarea focului dintr-o perspectivă simplă, doar între cei doi actori, Rusia și Ucraina, apoi o vom dezvolta puțin, adăugând ulterior și rolul lui Trump, analizând și declarațiile sale.
Condițiile păcii în Ucraina
Ucraina are și ea câteva condiții pentru a încheia un acord, condiții pe care le menține. Retragerea rușilor din Ucraina granițelor din 1991, respectiv înainte de anexarea Crimeii și declanșarea războiului din Donbass în 2014, garanții de securitate și pedepsirea criminalilor de război. Condiții de bun simț, după ce a rezistat eroic timp de doi ani și jumătate și a umilit a doua armată a lumii într-un conflict deschis, convențional, nu unul asimetric.
Aici ar trebui subliniat acest aspect, cu conflictul convențional și cel asimetric. Armata unei supraputeri nu poate fi înfrântă într-un conflict convențional de o putere mult mai slabă. Dacă ești o putere mult mai slabă, ai două posibilități să înfrunți armata unei supraputeri: asimetric sau convențional, adică prostește. Saddam Hussein s-a crezut liderul unei mari puteri (a patra armată a lumii, cum se spunea de Irak în 1990) și a înfruntat armata SUA (plus coaliția internațională) convențional, adică prostește. Nu o dată, de două ori, în 1990 și 2003, și a pierdut catastrofal. Lucrurile s-au schimbat după 2003, după ocupația americană a Irakului, când opoziția irakiană cu Al-Queda au schimbat tactica și au trecut la un război asimetric contra americanilor. În zece ani aceștia au părăsit țara lăsând-o fragmentată între fracțiuni și suficient de slabă ca o parte din teritoriu să îi fie ocupat de ISIS. La fel în Afghanistan, mujahedinii i-au bătut pe sovietici impunându-le un război asimetric, de gherilă, la fel ca și vietnamezii americanilor sau talibanii acestora din urmă.
În ultimii optzeci de ani, armatele marilor puteri au fost înfrânte doar printr-o abordare asimetrică. Chiar și războiul din Coreea (1950-1953), un sângeros conflict convențional, s-a încheiat nedecis, aproape pe vechile linii de demarcație după un carnagiu de un milion de morți, nu neapărat cauza epuizării trupelor, ci prin înțelegerea faptului că oricât ar crește luptele în intensitate, rezultatele ar fi neglijabile comparativ cu numărul de victime.
În același context, URSS/Rusia nu a pierdut niciun război convențional în ultimii optzeci de ani, ci a pierdut doar atunci când era confruntată asimetric. Chiar și precedenta înfrângere a rușilor, primul război cecen (1994-1996) a fost rezultatul mai mult al unor tactici de gherilă decât război convențional, nu înseamnă că nu a exista și așa ceva. Ori, acum, în Ucraina, Rusia este pe cale să piardă primul război convențional după optzeci de ani. Iar asta arată că nu mai este o superputere, din moment ce riști să pierzi un război convențional cu un adversar mult mai slab. Repet, un război convențional, nu asimetric. De aceea, pentru a arăta că Rusia este o superputere întregii lumi, dar și acasă, Vladimir Putin are nevoie să iasă cu fața curată de aici, să pară victorios, de aceea nu poate accepta orice plan de pace, ci doar unul în condițiile sale cât mai apropiate de cele maximale.
Iar ucrainenii țin la condițiile lor, considerând că sunt îndreptățiți la un astfel de deznodământ după cât sânge au vărsat și câte distrugeri au suferit. Dar mai este ceva, ucrainenii consideră că pot ieși victorioși făcându-i pe ruși să cedeze. Mizează pe faptul că pierderile rusești enorme își vor spune cuvântul, cum au făcut-o și în 1917 cu armata rusă care a colapsat. Iar semnele sunt destule, inclusiv faptul că rușii au apelat la zece mii de nord-coreeni transformați în carne de tun la Kursk, ceea ce arată că Putin scormonește pe fundul sacului pentru resurse umane, singura lui alternativă fiind mobilizarea generală, dar care îi poate crea mari probleme pe plan intern. Obținerea unei păci pentru Putin, așa cum vrea el, este o condiție de supraviețuire a sa personală.
Iar faptul că ucrainenii încă cred că pot învinge este faptul că Zelenski nu vine cu un plan de pace, ci cu un plan de victorie. Ucrainenii, ca și analiștii raționali, știu că o variantă de mijloc nu este fiabilă pentru Ucraina. Respectiv cea vehiculată cu înghețarea conflictului pe liniile actuale. Experiența ne spune că aceasta ar fi doar un respiro necesar pentru Rusia, pentru a se regrupa, a-și reface potențialul militar și a o lua de la început când consideră că va fi gata de un nou atac, de un nou salt. Așa a făcut în 2022, după ce a înghețat conflictul din Donbass timp de opt ani, din 2014. Și ce înseamnă un conflict înghețat în varianta rusă? Vedem situația Georgiei și a Republicii Moldova, cu conflicte înghețate pe teritoriul lor.
Cum poate Trump obține pacea promisă?
Din cele prezentate până acum, vedem că foarte greu și foarte complicat. Nu este de mirare că nu a dat amănunte până acum la întrebările despre cum va face pace în Ucraina în 24 de ore. Poate nici el nu știe încă, iar afirmația a fost doar una de campanie electorală, ca și altele de același tip.
Recapitulând, pozițiile celor două părți sunt declarativ ireconciliabile, pretențiile Rusiei nu pot fi acceptate de ucraineni din mai multe puncte de vedere, inclusiv militar, cum am subliniat mai sus, respectiv nu pot părăsi poziții defensive bine apărate pentru a se retrage pe alte poziții neapărate sau dificil de întărit. Iar condițiile ucrainene nu pot fi acceptate de către Putin fără a-și recunoaște implicit înfrângerea, cu rezultate greu de imaginat pe plan intern. Deci, suntem în situația în care X și Y nu se întâlnesc nicicum.
Ori, Trump pentru a obține pacea, are doar două soluții. Să facă presiuni pe ruși pentru a accepta cât mai multe din condițiile ucrainene, sau pe ucraineni ca să accepte condițiile Rusiei. Sau, combinație între cele două, să pună presiune pe amândoi pentru ca fiecare să cedeze ceva, în speranța ca și condițiile să se poată întâlni cumva. Respectiv, să facă ca X1 și Y1 (minimul și maximul acceptat) să se atingă într-un punct pentru ca tranzacția, respectiv pacea propusă, să fie acceptată de ambele părți. Dar situația este mult mai complexă, vor trebui garanții ca aceasta să fie acceptată și să fie de durată, nu să poată fi încălcată oricând una din părți (de obicei Rusia, din experiență), iar sancțiunile pentru încălcarea ei să fie credibile și să existe voința de a fi puse în aplicare.
Pârghiile lui Trump
Dar Trump nu poate impune ușor acceptarea modificării condițiilor părților, fiindcă nu are prea multe pârghii pentru asta. Spre exemplu, care ar fi pârghiile pe care Trump le poate folosi contra Ucrainei pentru a o face să mai lase de la ea, din condițiile ei făcute publice. Adică ce pârghii ar avea Trump împotriva lui Zelenski ca să îl facă să accepte niște condiții de pace care l-ar face pe același Zelenski să pară ca un trădător de către poporul său, cel ucrainean, care a luptat cu eroism și sacrificii greu de imaginat contra imperiului. Îl poate amenința pe Zelenski că va sista ajutorul militar american dacă nu se conformează? Da, este o amenințare care ar putea aduce Ucraina într-o situație grea. Dar să nu uităm că Ucraina s-a mai confruntat timp de șase luni cu această situație, când ajutorul militar a fost blocat în Congresul american. I-a fost greu timp de șase luni, dar a rezistat numai cu ajutorul de la europeni și de la alte state din Lumea Liberă. Și ar mai putea rezista în continuare câteva luni, până ce Rusia își consumă elanul ofensiv (care se va reduce) în urma pierderilor de nesusținut. Și apoi se va trece din nou la un stalemate de uzură, în care ucrainenii pot rezista.
Dar dacă Trump, în încăpățânarea lui, ar insista asupra europenilor să își sisteze și ei ajutorul militar și economic pentru Ucraina ca să se conformeze dorinței lui? Greu de crezut, ar duce la o catastrofă geopolitică pentru SUA, fiindcă NATO ar deveni mult mai slab prin accentuarea diferendelor între americani și europeni, prezente și în primul mandat al lui Trump. Mai mult, alianțele SUA de pe întregul mapamond ar avea de suferit, deoarece și alte state aliate, mai ales din regiunea indo-pacifică, ar pune sub semnul întrebării valoarea alianței cu SUA, dacă aceasta presează pe alții să renunțe la ajutorul unui stat agresat de un inamic, și s-ar ajunge la reorientări geopolitice greu de cuantificat. Adică alte state din regiuni sensibile ar începe să se reorienteze în privința alianțelor și politicii externe chiar în dauna intereselor SUA de pe glob. Ori, acest lucru nu i se va putea permite lui Trump, respectiv să distrugă întreaga arhitectură de alianțe a SUA pe plan global.
Deci, contra Ucrainei pârghiile lui Trump sunt destul de reduse, ucrainenii pot lăsa de la ei, dar nu prea mult. Dacă ei spun stop, Trump nu poate presa exagerat, fiindcă ar distruge alianțele SUA de pe întregul mapamond.
Cu totul altfel stă situația cu pârghiile ce le are împotriva Rusiei, pentru a o convinge să lase de la ea în privința condițiilor de pace. Paradoxal, acestea sunt mult mai multe și unele pot fi implementate imediat, și așa cred că va acționa Trump. Putin nu lasă de la el fiindcă crede că este aproape învingător, că în curând îi va învinge pe ucraineni și va obține ceea ce dorește, respectiv condițiile sale maximale cu ocuparea celor patru oblasturi deja anexate acum mai bine de doi ani (Luhansk, Donetsk, Zaporoje și Kherson), plus alungarea ucrainenilor de pe pământul rusesc din sectorul Kursk. În ciuda pierderilor și stagnării de pe front, faptul că în două luni a ocupat 800 kmp cu prețul a 80000 de morți și răniți (100 pe kmp), el crede că apărarea ucraineană se va prăbuși și își va îndeplini obiectivele. Iar aceste obiective sunt cruciale pentru supraviețuirea lui politică și chiar fizică. De aceea Putin crede că le poate îndeplini dacă continuă, în ciuda pierderilor imense care l-au obligat să apeleze la soldați nord-coreeni (muniția de la Kim nu s-a dovedit suficientă), el încă crede și presează, fără vreun gând să cedeze cu ceva la condițiile lui maximale. Este imposibil să îl faci pe un dictator ca Putin să renunțe la condițiile sale dacă el crede că câștigă, nu ai cum să îl aduci la masa negocierilor când el este convins că este în pragul victoriei. De aceea trebuie să i se schimbe părerea înrădăcinată, dovedindu-i că nu câștigă. Nu neapărat că pierde, ci că nu câștigă. Trebuie convins că nu câștigă, altfel nu va accepta să lase din condițiile lui.
Ori, primul lucru pe care îl poate face Trump este să îl convingă că nu câștigă și că dacă continuă așa, poate chiar să piardă, că nu poate cuceri cele patru oblasturi, oricât ar încerca, ci chiar riscă să piardă. Ori, Putin nu poate fi convins de asta decât prin forță brută. Și Trump poate face asta din prima lui zi de mandat, după o convorbire oficială cu Putin prin care să se convingă că acesta nu vrea să cedeze, fiindcă Putin chiar crede că este în pragul victoriei.
Să ne imaginăm următorul aspect. La un meci de box, intră în ring un campion la categoria grea, super dotat, musculos și agresiv. I se opune un challenger de categorie medie, cu prea puține șanse, fiind mai slab și dintr-o categorie inferioară, inclusiv ca și greutate și masă musculară. Dar, mai mult, antrenorul challengerului, respectiv al tipului mai slab, îi leagă acestuia o mână la spate și îl mai instruiește să nu-l lovească pe campionul de categorie grea la față ca să nu îl enerveze. Vă dați seama cum ar arăta un astfel de meci? Dar după primele runde challengerul încă rezistă, nu este făcut KO, ba chiar îl lovește rău pe adversarul său mult mai puternic din categoria superioară.
Cam asta e situația în războiul din Ucraina. Administrația Obama nu a dat Ucrainei armament letal după invazia din 2014 din Donbass, administrația Trump i-a dat în 2017, cu care ucrainenii au stopat primul val invadator la Kiev, Summy, Cernigov și Harkov. A început invazia la scară largă în 2022, ucrainenii au primit armament performant, dar administrația Biden le-a interzis folosirea acestuia asupra teritoriului Rusiei, pe motiv de a nu escalada războiul, în timp ce Rusia escaladează în fiecare zi, inclusiv prin introducerea nord-coreenilor. Rusia folosește orice și de oriunde împotriva teritoriului Ucrainei. Este exact ca și în exemplu de mai sus, ucrainenii au fost legați cu o mână la spate și li s-a interzis să lovească capul cu armament american, respectiv teritoriul rusesc de unde încep toate atacurile și loviturile Rusiei contra ucrainenilor.
Un atu al lui Putin este faptul că rușii încă nu realizează că sunt în război, pentru ei în Ucraina este doar o operațiune militară specială, cum li se spune de propagandă, la fel ca și în Siria. Numai de curând au început să vadă depozitele de muniții și combustibil sărind în aer, fabrici de armament și baze militare lovite explodând pe teritoriul Rusiei. Iar aceste rezultate ucrainenii le-au realizat cu drone proprii, fiindcă s-au adaptat, au lovit obiective militare critice la sute de kilometri în adâncimea teritoriului rusesc și au făcut mari distrugeri. Cu o mână legată la spate. Cu drone, ale căror încărcătură explozivă este de maxim 20 de kilograme. Dar dacă nu ar fi avut mâna legată la spate și americanii le-ar permite folosirea rachetelor performante occidentale, care ar fi acum situația? Fiindcă o rachetă Storm Shadow are capul de luptă de peste 200 de kilograme, față de o dronă cu 20 de kg. Puteți realiza potențialul distructiv al utilizării rachetelor americane împotriva teritoriului Rusiei, asupra obiectivelor militare, aeroporturilor, depozitelor de armament și muniții, asupra fabricilor de armament și depozitelor de combustibil? Dacă doar cu câteva drone ucrainenii au provocat atâtea pagube, cu rachete performante ar putea provoca un dezastru militar pentru ruși, care nu ar mai putea aduce muniții și combustibil pe linia frontului și care astfel s-ar prăbuși.
Ori, prima pârghie a lui Trump pentru a-l convinge pe Putin să vină la masa negocierilor cu propuneri rezonabile ar fi aceasta, ridicarea restricțiilor asupra armamentului american din prima zi de mandat a lui Donald Trump. După o săptămână în care incendiile și exploziile depozitelor de armament și de combustibil rusești s-ar vedea din satelit, Trump va trebui să-l sune din nou pe Putin și să îi explice că va reaproviziona Ucraina cu un nou stoc de rachete performante, inclusiv rachete Tomahawk, și că ucrainenii nu au vreo restricție cum să le folosească, inclusiv împotriva Moscovei, din moment ce și rușii bombardează permanent Kievul.
Mai departe, îi poate explica că SUA consideră introducerea trupelor nord-coreene în război contra Ucrainei ca și o escaladare și că îi dă un răgaz de 15 zile pentru retragerea și trimiterea lor acasă. În caz contrar, va trimite Divizia 82 Aeropurtată americană să lupte împotriva nord-coreenilor. Bine, nu trebuie să facă neapărat asta, pentru a nu ajunge la o confruntare directă între trupele NATO și cele rusești, dar poate face altceva. Să le propună sud-coreenilor următorul angajament: SUA trimit o divizie suplimentară americană pe linia de demarcație dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud (pe lângă cele 20000 de trupe americane existente deja acolo), în schimb sud-coreenii trimit o divizie de elită să lupte contra nord-coreenilor în Kursk. Sud-coreenii ar accepta asta fără rezerve, mai ales că sunt deosebit de interesați de nord-coreenii din Rusia, iar dacă americanii suplimentează trupele de pe linia de demarcație, ar fi bucuroși de acest târg. Să nu uităm că între Coreea de Nord și cea de Sud sunt fricțiuni permanente, confruntări militare de joasă intensitate, inclusiv pe mare. Iar sud-coreenii și-au manifestat interesul de a fi prezenți militar în Ucraina pentru a interoga militarii nord-coreeni, și chiar au suplimentat ajutorul militar pentru Ucraina din momentul în care trupele nord-coreene au ajuns în Rusia.
Mai departe, Trump îi poate spune clar lui Putin că orice escaladare nucleară va fi dezastruoasă pentru Rusia, implicând intrarea NATO în război și marșul până la Moscova. Nu va fi prea greu, trupele ruse de pe front se vor prăbuși imediat, ca dovadă fiind marșul mercenarilor Wagner din iunie 2023, când 4000 de mercenari conduși de Prigojin au trecut ca prin brânză prin Rusia sute de kilometri și nu au putut fi opriți de o rezistență armată, ci doar de renunțarea lui Prigojin, care două luni mai târziu a plătit cu viața.
Un semnal asemănător referitor la consecințele unei opțiuni nucleare a Moscovei a fost dat și de administrația Biden, care a transmis că folosirea armei nucleare, inclusiv tactice, de către Moscova, va avea consecințe teribile, dar non-nucleare. Spre exemplu, distrugerea flotei ruse din Marea Neagră sau distrugerea totală a forțelor ruse din Ucraina. Deci Rusia își dă seama că e mai slabă, dar încă speră la o victorie în Ucraina. Dar dacă Trump aplică cele două pârghii de care am vorbit, poate Putin se convinge că nu are cum să câștige și să revină la masa negocierilor cu niște cereri decente. Iar cu cât întârzie și cu cât Trump aplică alte pârghii, cu atât marja lui de negociere scade, ajungând tot mai aproape de cererile ucrainene.
Iar Trump poate introduce noi pârghii, în cazul în care Putin se încăpățânează să nu cedeze, dar poziția lui Putin devine tot mai slabă. Iar opoziția pe plan intern va începe să crească, amenințându-i statutul de lider incontestabil al Rusiei. Fiindcă atunci când încep și continuă să ardă obiective de pe teritoriul Rusiei, iar sicriele tot vin acasă, până și rusul de rând începe să realizeze că ceva nu merge conform propagandei. Și începe să-și pună întrebări, și va începe să ceară răspunsuri în stradă, cum a făcut în 1917. Ori, de asta se teme Putin cel mai mult.
Deci, pentru a obține pacea, Trump are mai multe pârghii contra Rusiei decât contra Ucrainei, iar pârghiile împotriva Rusiei poate începe să le folosească încă din prima zi de mandat.
Am dat ca exemplu ce pârghii ar avea Trump împotriva lui Putin, mult mai multe decât în cazul Ucrainei. Depinde în ce măsură este dispus Putin să rămână pe poziția lui ireconciliabilă. Dar rămâne să vedem cum va aborda Trump această chestiune. Fiindcă el are multe altele de gestionat în afara războiului dintre Rusia și Ucraina, are problemele din Orientul Mijlociu, situația din Asia de Sud-Est, confruntarea economică cu China etc.
Odată cu victoria lui Donald Trump pentru al doilea mandat ca președinte al SUA se înmulțesc speculațiile privitoare la modul în care va aborda acesta dosarele fierbinți ale momentului, mai cu seamă războiul din Ucraina. Fiindcă în campania electorală a declarat repetat că va pune capăt războiului ”în 24 de ore”, dar fără a ne da o idee cum o va face, în ciuda insistențelor. Afirmația asta cu 24 de ore ne duce la alta, cu cucerirea Ucrainei ”în 3 zile”, de aceea mă gândesc că poate fi o figură de stil, nu prea cred că va putea încheia războiul în 24 de ore, cu excepția unor măsuri extreme sau recurgerea la amenințări sau gesturi de aceeași natură, aspect prea imprevizibil și improbabil pentru a putea fi luat în discuție.
De aceea, mulți specialiști și analiști se întrec în a face previziuni și scenarii pe acest subiect, și vor continua să o facă până la preluarea mandatului de către Donald Trump, la 20 ianuarie 2025, dar și ulterior, cel puțin până la elaborarea politicii externe de către noua administrație. Până atunci suntem într-o ceață totală, nu numai noi, ci și guvernele aliate sau ostile SUA, inclusiv conducerea de la Kremlin.
Fiindcă încă nimeni nu știe ce abordare va avea președintele Donald Trump asupra războiului dintre Rusia și Ucraina, toți fac speculații. Cine spune că știe, minte, sau o face în funcție de dorințele și așteptările lui, care nu întotdeauna sunt conforme cu realitatea. Voi încerca să enumer câteva posibilități, avertizându-vă că se poate întâmpla și o combinație între ele.
Dar, înainte de asta, pentru a vedea cât de dificilă și riscantă poate fi o previziune despre ce va face Donald Trump, câteva cuvinte despre omul Donald Trump, înainte și după ce a obținut primul mandat de președinte al SUA.
Trump înainte de a intra în politică
Nu intenționez să îi fac o biografie, departe de mine gândul acesta, oricum nici nu cunosc multe amănunte din viața acestuia. Dar am avantajul faptului că i-am citit cărțile (o parte din ele) încă înainte ca el să intre în politică și să acceadă în cea mai importantă funcție publică, de președinte al celei mai puternice țări din lume, cărți apărute în vremea când el (poate) încă nu nutrea astfel de ambiții. Deși, din cărțile lui, reieșea personalitatea unui om cu o ambiție extremă, pentru care fiecare domeniu în care intra îl aborda cu o tenacitate și o ambiție ieșite din comun.
Reiese, totodată, prototipul unui self-made man de foarte mare succes, cu toate că nu a pornit de jos, ca și alți antreprenori ai momentului cum ar fi Bill Gates, Warren Buffet sau Mark Zuckenberg, ci de la câteva milioane de dolari moștenite, dar din care a realizat un imperiu de miliarde, iar asta nu este puțin lucru.
Desigur, este un narcisist cu un ego imens, avid de publicitate și să se afle tot timpul în luminile rampei, un vanitos peste măsură. Dar are ambiție, talent și o mare putere de muncă, plus un simț extraordinar al afacerilor și este un expert înnăscut în negocieri. Dar este și încăpățânat ca un catâr, plus incapabil să lucreze în echipă dacă echipa nu își însușește de la început viziunea lui.
Toate acestea sunt calități și defecte, dar cu care a reușit în afaceri și a reușit ulterior să câștige primul mandat la Casa Albă. Nu sunt caracteristicile pe care le așteptăm de la un președinte, fiindcă afacerile și politica sunt două lucruri distincte, dar în ambiția lui a considerat că poate și a reușit să obțină două mandate.
În perioada sa de business a avut suișuri și coborâșuri, plus moment foarte dificile în care alții poate ar fi eșuat. Dar a reușit să treacă peste prin cele mai diverse metode. Un exemplu, a împrumutat sume mari de la mai multe bănci pentru diferite proiecte, inclusiv imobiliare, dar care întârziau să se materializeze, astfel că a ajuns într-o situație extrem de dificilă, fiind incapabil să le returneze. Hăituit de creditori, se părea că este în pragul falimentului. Trump, sătul de hărțuielile celor care îi cereau insistent banii înapoi, le-a spus la un moment dat că este și vina lor, fiindcă i-au dat pe mână atâția bani, respectiv cât ceruse el. Dar, pe de altă parte, a abordat situația și pe un alt plan, respectiv a avut grijă să se apropie și să-i cunoască personal pe președinții și CEO băncilor creditoare, să participe împreună la evenimente, chiar și la unele private alături de familii. Acolo, după ce și-i i-a făcut prieteni, în cadru neoficial, a discutat pe rând cu ei într-o atmosferă relaxantă, reușind să obțină condiții și eșalonări mult mai bune decât în alte situații, fiindcă el știa că și aceștia doresc să-și vadă banii înapoi prin înțelegeri amiabile față de posibilitatea de a recurge la avocați și procese de insolvență costisitoare prin care nici nu aveau siguranța returnării integrale a sumelor împrumutate. Convingându-i de lucrul acesta, a obținut condiții extrem de favorabile pentru returnarea împrumuturilor, astfel că, în timp, Trump a reușit să treacă de această criză care i-ar fi putut aduce falimentul.
Un aspect interesant la personalitatea lui Trump, acesta recunoaște deschis că, după afaceri, pasiunea lui cea mai mare sunt femeile frumoase. De aceea a cumpărat Miss World și Miss Univers, doar pentru a se afla în preajma femeilor frumoase (el o spune direct, nu eu). Mai spune că femeile sunt atrase de bărbați puternici și de succes pentru a transmite genele acestora urmașilor lor, iar asta s-a străduit el să fie, un bărbat puternic și de succes. Pasiunea asta pentru femeile frumoase se poate vedea cu ochiul liber, sunt o mulțime de fotografii în care apare înconjurat de astfel de femei frumoase în ținută sumară, el rivalizând sub acest aspect cu fostul patron al Playboy, Hugh Hefner. Chiar este la a treia căsnicie, iar aventurile lui amoroase erau deliciul tabloidelor. Ba chiar a ieșit un scandal în presă în timpul campaniei pentru primul mandat, conform căruia ar fi plătit o sumă de ordinul zecilor de mii de dolari unei vedete de filme pentru adulți pentru a-i închide gura asupra unei relații anterioare cu Trump. Problema era că plata era făcută din fondurile de campanie electorală, nu din banii personali ai lui Donald Trump.
Cu toate acestea, în campanie a pozat ca un apărător al familiei tradiționale și a fost perceput și votat ca atare de către comunitățile conservatoare din America, ceea ce este paradoxal. Dar SUA este țara tuturor posibilităților.
Toate aceste caracteristici, defecte și calități, ale acestui personaj, le-am putut observa încă dinainte de a intra în politică. Chestiunea este că aceste caracteristici nu se schimbă în timp decât în mică măsură, dacă o fac. Și vedem că în cazul lui Trump au rămas nealterate, ba unele s-au acutizat, cum ar fi nevoia de publicitate și dorința perpetuă de a fi în centrul atenției. De aici se poate trage și nevoia lui de a face declarații șocante care să atragă atenția, cum o făcea și în primul său mandat când scria câte ceva pe Twitter și presa din întreaga lume dezbătea ce a scris. Partea proastă e că scria și ce nu ar fi trebuit să o facă, ceea ce a dus la complicații diplomatice, dar și scurgeri de informații sensibile.
La fel, stilul de negocieri din afaceri nu se potrivește cu cel din politică, mai ales cu cel din politica la cel mai înalt nivel. Experții spun că Trump are un stil de negocieri tranzacțional, bun în business, dar nu întotdeauna potrivit în politica de vârf. În afaceri, cuvântul dat este respectat de ambele părți, altfel nu mai faci afaceri cu respectivul, dar ce bază poți pune pe cuvântul lui Putin, care nu a respectat o mulțime de tratate internaționale, plus că și-a mințit toți partenerii că nu va invada Ucraina chiar cu două zile înainte de a o face. E ca și cum ai crede în cuvântul lui Stalin, idolul lui Putin, care spunea că tratatele nu valorează nici cât hârtia pe care sunt scrise.
O altă trăsătură de caracter bună în afaceri, dar care poate fi dezastruoasă în politică și care l-a costat pe Trump. Ambiția și perseverența, plus faptul că nu te dai niciodată bătut, poate fi o calitate esențială a unui om de afaceri de succes. Dar, în cazul unui politician, trebuie să știi când ai pierdut și trebuie să renunți, fie chiar și pe moment. Ori, Trump nu știe asta, dovadă fiind momentul 6 ianuarie 2020, când a refuzat să se recunoască învins și i-a incitat pe suporterii săi să ia cu asalt Capitoliul, și știm ce a urmat. Sunt doar câteva exemple în care calitățile de om de afaceri pot fi grav dăunătoare pentru un politician.
Primul mandat al lui Trump
Vreau să fac o scurtă retrospectivă a primului mandat prezidențial al lui Trump (2016-2020), dar numai din perspectiva a ce ne interesează în acest articol, este departe de o retrospectivă completă sau complexă, ci doar asupra problemelor la chestiune, cum s-ar zice.
Dar trebuie făcută o foarte scurtă incursiune în trecut, pentru a înțelege mai bune situația. Primul mandat al președintelui George W. Bush a fost marcat încă de la început de atacurile de la 11 septembrie 2001, în urma cărora SUA invadează Afghanistanul și apoi Irakul în 2003. În august 2008, chiar în timpul deschiderii Olimpiadei de la Beijing, Rusia atacă Georgia. Era spre sfârșitul celui de-al doilea mandat al lui Bush, presa s-a concentrat mai ales asupra reacțiilor candidaților la alegerile americane, John McCain și Barrack Obama, în privința sancțiunilor la care ar trebui supusă Rusia pentru acest gest. John McCain (republican) a propus excluderea Rusiei din G8 (fostul G7 al țărilor industrializate, devenit G8 prin acceptarea Rusiei ca și compensație pentru prima extindere a NATO din 1999), ceea ce s-a și întâmplat, pe când Obama a propus excluderea Rusiei din ONU, imposibilă, deoarece Rusia este moștenitoarea URSS, membru fondator și în Consiliul de Securitate. Așa Obama a dovedit că habar nu are de chestiunile internaționale, dar a fost ales președinte pe baza promisiunilor electorale foarte generoase. Acestea nu s-au realizat, deși a câștigat un nou mandat, mulți spun că în urma eliminării lui Osama bin Laden la 1 mai 2011. Oricum, Obama rămâne în percepția majorității analiștilor unul dintre cei mai slabi președinți din istoria SUA, iar promisiunile sale generoase din campania electorală s-au dovedit literă moartă.
Dar ce este important și ce vreau să subliniez, în ciuda invaziei Rusiei din Georgia în 2008, Obama și-a început mandatul cu declarația unei resetări a relației cu Rusia, adică ștergerea cu buretele a tot ce făcuse Rusia până atunci în speranța unei relații pe baze noi cu regimul putinist. S-a dovedit o himeră care i-a dat lui Putin undă verde să-și continue politica agresivă împotriva vecinilor care nu erau protejați de umbrela NATO, dar care manifestau intenția de a se orienta spre Occident. Astfel, asistăm la un nou dezastru strategic al administrației Obama în 2014, când Putin anexează Crimeea și începe războiul din Donbass. În ciuda agresiunii clare a Rusiei contra Ucrainei, Obama refuză să îi ajute pe ucraineni cu armament letal, trimițându-le doar echipament neletal, sub forma căștilor și echipamentelor medicale, dar nicio armă. Totuși, impune niște sancțiuni economice Rusiei, dar și acestea destul de subțiri.
În acest context au loc alegerile din 2016, în care Donald Trump câștigă o victorie surprinzătoare împotriva lui Hillary Clinton, candidatul democrat și soția fostului președinte Bill Clinton (1992-2000).
În campania sa electorală din 2016, Donald Trump spunea că intenționează să aibă o relație de cooperare cu Rusia (to get along), s-a opus sancțiunilor occidentale împotriva Rusiei și chiar a pus sub semnul întrebării necesitatea NATO, și mai mult, a sugerat că ar putea recunoaște anexarea Crimeii de către Rusia. După alegeri a respins ideea imixtiunii Rusiei în alegeri și chiar a condamnat decizia administrației Obama, aflată în ultimele zile de mandat, de a expulza 35 de diplomați ruși și de a închide două facilități diplomatice rusești.
Cu totul alta a fost situația după ce Trump s-a instalat în funcția de președinte, la 20 ianuarie 2017. Sancțiunile occidentale contra Rusiei nu au fost ridicate, ba dimpotrivă, au fost extinse. SUA și NATO și-au sporit prezența în estul Europei, iar în loc să recunoască anexarea Crimeii, SUA a trimis ajutor militar letal Ucrainei, inclusiv sub forma rachetelor Javelin și Stinger (ajutor refuzat de către Obama) în 2017, rachete cu care ucrainenii au făcut prăpăd în rândul blindatelor rusești în prima fază a războiului din Ucraina declanșat la 24 februarie 2022, la doi ani după ce Trump nu mai era în funcție. Mai mult, a autorizat mai multe lovituri în Siria în ciuda opoziției rușilor, atacuri ce au produs victime inclusiv în rândul mercenarilor Wagner.
Nu a desființat NATO, cum se temeau unii, ci l-a întărit sporind prezența militară americană, dar a cerut în modul lui direct și nediplomatic ca statele NATO să-și mărească contribuția pentru apărare la un nivel minim de 2% din PIB, cerere legitimă, din moment ce SUA alocă cam 3,5% din PIB pentru apărare. Acest stil direct și nediplomatic făcut public a deranjat mai mulți dintre partenerii europeni care s-au obișnuit timp de zeci de ani să se dezvolte economic sub umbrela de securitate americană, iar când li se spune public asta de către un președinte american nu prea se simt prea confortabil, de aceea au reacții de adversitate față de acesta. Este perfect adevărat, aceste adevăruri și condiții trebuiau puse în spatele ușilor închise, inclusiv cu ultimatumuri pentru creșterea cheltuielilor militare de către europeni, pentru a-i menaja pe aliați și a nu-i pune într-o postură jenantă față de proprii votanți, dar nu este stilul lui Trump, care este avid de publicitate și de astfel de gesturi publice. Aici este o altă greșeală ce accentuează diferența între negocierile ca om de afaceri și cele ca și politician aflat în vârful ierarhiei politice și militare.
Ieșirea din acordul nuclear cu Iranul este o altă mișcare corectă, deoarece acest acord, încheiat pe ultima sută de metri de administrația Obama pentru a lăsa impresia că a făcut ceva, deși acest acord era total în dezavantajul lumii libere și dădea un cec în alb unei dictaturi teocratice pentru a-și dezvolta capacități nucleare militare sub umbrela unor acorduri pentru energie nucleară civilă, capacități militare nucleare care ar putea amenința întreaga lume. Și vedem cum Iranul a devenit la scurt timp cel mai apropiat aliat (alături de Coreea de Nord) al regimului agresiv al lui Putin.
Am făcut această scurtă recapitulare pentru a evidenția faptul că, și la americani, promisiunile din campania electorală nu corespund neapărat cu cursul luat de politica externă după câștigarea alegerilor. Și nu mă refer la Obama, ci chiar la primul mandat al lui Trump.
Să fim bine înțeleși, nu sunt partizanul lui Trump, aș fi preferat să nu obțină al doilea mandat după ce a făcut la Capitoliu și având în vedere stilul și caracterul nepotrivit unui președinte al celei mai mari puteri de pe glob, dar acestea sunt faptele seci. Rămâne să le judecați pe măsura parcurgerii restului acestui articol.
Libertatea de mișcare a președintelui american
O chestiune foarte puțin înțeleasă de către majoritatea analiștilor este aceasta. După ce SUA a ajuns cea mai mare putere mondială și și-a asumat această postură după 1945, dar mai cu seamă după 1990, puterea de decizie a președintelui SUA în politica externă a scăzut, în loc să crească. Spre exemplu, în perioada în care SUA au avut o politică izolaționistă, ținându-se departe de problemele Europei, putea decide oricând de partea cui să se poziționeze în conflictele din Europa, fiindcă nu avea angajamente clare. În primul război mondial putea să treacă de partea Puterilor Centrale, de exemplu, în loc să intre în conflict de partea Antantei. Putea alege orice cale, fiindcă nu avea vreun angajament față de niciuna dintre părți. Dar considerentele geopolitice, plus altele de altă natură, a făcut ca SUA să intre de partea Antantei. Adică președintele Woodrow Wilson avea mai multe opțiuni atunci decât are acum un președinte american.
De la 1945, mai degrabă de la 1948, când englezii i-au somat pe americani să-și ia în serios rolul de lider al lumii libere, gradele de libertate ale unui președinte american s-au redus drastic. Spre deosebire de alte state mult mai slabe aflate în zona de confruntare între blocuri sau la marginea unor complexe de securitate, definite astfel de Barry Buzan, care se pot orienta sau schimba în funcție de interesele de moment sau în funcție de schimbarea vectorilor geopolitici. Să luăm doar cazul Armeniei care, deși aliata loială a Rusiei timp de 35 de ani, în urma dezamăgirii cauzate de pierderea enclavei Nagorno Karabah în 2023, începe să se orienteze pregnant către Occident.
Dar SUA, respectiv președintele american, nu are această opțiune. După cum sublinia George Friedman, gradele de libertate în politica externă pe care le are președintele american sunt mult mai reduse față de cele ale unui conducător al unui stat mic. În sensul că SUA este liderul unei coaliții de state, printre cele mai puternice din lume, și nu își poate schimba politica peste noapte fără să riște să-și piardă acest statut, tot peste noapte. În sensul că are aliați, angajamente, tratate, pe care nu le poate ignora și nu le poate schimba peste noapte. La fel cum nu poate schimba legături economice și culturale vechi de decenii peste noapte.
Spre exemplu, ipotetic vorbind, SUA nu poate schimba peste noapte politica sa din peninsula Coreea. Adică, tot ipotetic vorbind, dacă ar ajunge președinte al SUA un prieten bun al lui Kim Jong-Un, SUA nu poate să se alieze cu Coreea de Nord contra Coreii de Sud. Fiindcă asta ar distruge imediat alianța SUA cu Japonia și cu alte state din zonă, plus ce facem cu militarii americani din Coreea de Sud? Deci este absurd, ca și ideea că un nou președinte american, indiferent de simpatiile sau antipatiile sale, de relațiile lui cu alți lideri, poate schimba peste noapte politica externă a SUA, fiindcă aceasta are prea mulți aliați și prea multe interese prin care este legată de acești aliați. Cum sublinia George Friedman, cu cât ești mai sus în cercul puterii mondiale, cu atât sunt mai reduse gradele de libertate.
Deci, orice ar vrea Trump, nu poate schimba radical politica externă americană și alianțele sale. Nu se poate alia cu China fiindcă ar distruge arhitectura de securitate americană în Asia de Sud-Est, nu se poate alia cu Rusia fiindcă ar distruge arhitectura de securitate în întreaga Europă, nu numai din Europa de Est, nu poate desființa NATO fiindcă ar avea război în Europa, iar interesele SUA nu doresc acest lucru. Deci, orice președinte american nu poate face schimbări bruște și radicale peste noapte care să afecteze drastic alianțele SUA, fiindcă și-ar trezi inclusiv o opoziție internă.
Dar, Trump este imprevizibil, cum spun mulți, și s-ar putea să se ajungă la unele surprize. Iar despre asta este vorba mai departe. Dar nu surprize prea mari, sau exagerat de mari, cum cred sau speră unii.
