Războiul aerian în Ucraina

Războiul aerian în Ucraina

Evenimentele din ultimele zile, când ucrainenii au doborât 14 avioane rusești în două săptămâni (practic unul pe zi) m-au făcut să realizez o analiză sumară asupra războiului aerian din Ucraina. Am să încerc să o fac pe înțelesul tuturor, cu cât mai puține detalii tehnice și cât mai multe explicații. Desigur, nu am cum să acopăr integral toate aspectele acestui gen de război, ci doar cele pe care le consider esențiale pentru înțelegerea cât mai bună de către cititori.

Doctrina militară, atât a NATO, cât și a URSS/Rusiei, preconizează câștigarea supremației aeriene ca și o premisă fundamentală a victoriei în război. De aici înțelegem motivul investițiilor enorme din ultimele decenii în avioane performante, până la generația a V-a, dar și în sisteme de apărare antiaeriană din ce în ce mai capabile, cu rază de acțiune tot mai extinsă, o apărare antiaeriană multistratificată, pe mai multe paliere.

Superioritatea aeriană în conflictele post Război Rece

Despre importanța supremației aeriene în conflictele moderne e suficient să dăm câteva exemple.

În Războiul din Golf (1991), în prima fază, elicopterele americane zburând la joasă înălțime au distrus sistemele radar și de apărare antiaeriană ale irakienilor creând un culoar de zbor pentru aviația care a atacat obiectivele militare din interior, începând cu restul sistemelor antiaeriene și continuând cu obiectivele militare într-o campanie aeriană de o lună înainte de a începe ofensiva terestră la 24 februarie 1991 care a durat cam 100 de ore (patru zile) până la cedarea armatei irakiene. Aviația irakiană (circa 100 de avioane de fabricație sovietică) a evitat o luptă disproporționată și a fost distrusă la sol sau a fugit în Iran. După campania aeriană de o lună, în care toate obiectivele militare irakiene au fost distruse și supremația aerului a fost incontestabil de partea aliaților, campania terestră a durat extrem de puțin. Practic, stăpânind cerul, aliații nu au avut de întâmpinat o rezistență serioasă de durată.

În intervenția NATO împotriva Serbiei din 1999, o campanie strict aeriană timp de trei luni, la fel, supremația aeriană a NATO a fost incontestabilă, prea puține avioane sârbești au încercat ceva, două fiind doborâte în lupte aeriene. Cu toate acestea, în ciuda acestei superiorități aeriene totale, la 27 martie 1999 apărarea antiaeriană sârbă reușește să doboare un F-117A (avion invizibil radar, înlocuit ulterior de mult mai performantul B-2 Spirit) cu o rachetă S-125 Neva/Pechora de fabricație sovietică. În consecință, NATO a continuat bombardamentele de la altitudine superioară, peste 3000 de metri, iar acuratețea loviturilor a avut de suferit. De aici putem vedea cum un adversar cu aviația militară scoasă din funcțiune poate să provoace pierderi împotriva unei puteri cu supremație aeriană totală doar cu sistemele de apărare antiaeriană, la fel cum vom vedea în cazul Georgiei contra Rusiei. În Irak (2003) și Afghanistan (2001), tot așa, supremația aeriană a SUA a fost totală și de necontestat, eșecurile ulterioare din timpul ocupației fiind cauzate de gherilă.

De partea cealaltă, ar trebui să începem cu URSS în Afghanistan (1979-1988), unde avea superioritate aeriană totală. Dar această superioritate aeriană a început să fie contestată la palierul inferior de când mujahedinii au primit rachete FIM-92 Stinger și au început să doboare elicopterele rusești. Au doborât și câteva avioane, dar numai la decolare sau la altitudine mică.

În conflictele din Georgia pentru Osetia de Sud (1992) și Abhazia (1993), rușii au pierdut cel puțin un avion în fața unui adversar care nu avea deloc aviație, dar mai mult, în 2008, tot în Georgia, au pierdut patru avioane în cinci zile de război, tot împotriva aceluiași adversar fără putere militară aeriană. Această enumerare arată nu numai importanța sistemelor defensive antiaeriene, ci și faptul că rușii au o problemă cu aviația de mai demult, iar această problemă, dacă nu e rezolvată, tinde să se acutizeze.

Începutul războiului

Fără îndoială, unul din obiectivele principale ale Rusiei la declanșarea invaziei în 24 februarie 2022 a fost câștigarea supremației aeriene încă de la începutul războiului. Nu numai că așa zice doctrina, ci și din motivul practic evident că dobândirea acestei supremații aeriene ar fi facilitat mișcarea fără probleme a trupelor ruse pe teritoriul Ucrainei și ar fi descurajat din start orice fel de tentativă de rezistență, la fel cum s-a întâmplat în Irak în 1991. Dominația totală a cerului de către aviația rusă ar fi fost un factor determinant în ecuația evoluției conflictului în această fază. Iar prin dobândirea acesteia, rușii puteau fi aproape siguri că nu va mai exista altă fază, ci doar cedarea apărării ucrainene în fața inevitabilului. În mod sigur planurile rușilor s-au bazat pe o idee preconcepută (foarte dăunătoare în planificările militare) conform căreia vor fi așteptați în Ucraina cu flori, o parte din armata ucraineană li se va alătura sau va rămâne neutră, iar restul va ceda în scurtă vreme în fața puterii militare ruse, iar supremația aeriană totală va fi o dovadă incontestabilă a acestei puteri.

Astfel că primele obiective vizate de atacul rus din 24 februarie 2022 au fost bazele aeriene, sistemele radar și cele de apărare antiaeriană. Dar ucrainenii, prevăzând acest atac, și-au disimulat și mutat avioanele și sistemele de apărare antiaeriană, astfel că atacul inițial rusesc cu rachete și aviație a căzut în mare parte în gol. Apărarea antiaeriană și aviația a supraviețuit șocului și a ripostat provocând pierderi neașteptate rușilor, fapt care a schimbat paradigma inițială și a dus situația aeriană într-o fază neașteptată pentru agresor. Aviația ucraineană s-a ridicat și a luptat în dueluri aeriene (dog-fight), într-unul din acestea a căzut la datorie și pilotul ucrainean de origine română Ștefan Ciobanu la 28 februarie 2022.

Pierderile rușilor în aviație în fața avioanelor de luptă ucrainene și apărării antiaeriene, chiar în această primă fază a războiului, i-a făcut să abordeze situația în mod diferit, evitând expunerea avioanelor de luptă de multe milioane de dolari în spațiul aerian contestat al Ucrainei. Mă refer la regiunile extinse în care ucrainenii luptau și se apărau, cum ar fi direcțiile de atac spre Kiev, Cernigov, Summy, Harkov. Iar asta a avut repercusiuni majore în evoluția conflictului, fără supremație aeriană totală, rușii au început să înregistreze pierderi importante la trupele terestre lăsate fără acoperire din aer. Acolo, la plafonul inferior, dronele turcești Bayraktar TB-2 au făcut dezastru în coloanele de blindate rusești.

Dar bătălia pentru Kiev a fost pierdută de către ruși la aeroportul Hustomel, lângă capitală, când au eșuat în tentativa lor de a-l ocupa în prima zi de război pentru a asigura un pod aerian care să aducă trupe suplimentare care să ocupe Kievul rapid. Dintre elicopterele rusești care au desantat trupe speciale pe aeroport, cel puțin două au fost doborâte în aer de apărarea antiaeriană. Acum putem face doar prezumții, dar este discutabil dacă reușita rușilor la Hustomel ar fi asigurat căderea rapidă a Kievului, ne amintim de rezistența eroică a Mariupolului timp de 82 de zile în care a fost total încercuit și izolat de către trupele rusești. Kievul, mult mai mare și atacat fără a fi încercuit, ar fi putut rezista mult și bine în lupte de stradă, am văzut cazurile Sieverodonetsk, Bakhmut și mai recent Avdiivka. Singura posibilitate în care Kievul ar fi putut să cadă rapid (dar nu este sigur) ar fi fost eliminarea din primele zile a lui Zelenski, și chiar s-a încercat. Ca să fac o paralelă, invazia sovietică din Afghanistan a început cu eliminarea fizică (asasinarea) liderului afghan Hafizullah Amin de către un comando Spetnaz la 27 decembrie 1979.

Revenind, la invazia rusă din 24 februarie 2022 armata ucraineană dispunea de 120 avioane de luptă dintre care doar 40 erau deplin operaționale și de 33 de batalioane de rachete cu rază scurtă și medie, dintre care doar 18 erau pe deplin încadrate și operaționale, după cum spunea generalul Valery Zaluzhny, fostul comandant șef al armatei ucrainene. Și totuși, au produs suficiente pierderi aviației rusești în prima fază a războiului ca să o facă să renunțe la atacul agresiv cu avioane de luptă și să lase problema superiorității aeriene în suspensie.

Adică o zonă a nimănui, în sensul că niciuna dintre părți nu are superioritate aeriană deplină sau totală, această superioritate aeriană este disputată pe anumite regiuni, mai ales pe liniile de front (practic o bandă de câțiva zeci de kilometri de ambele părți ale frontului), este difuză și foarte repede schimbătoare.

Continuarea războiului

Dacă în planul superior al aviației cu aripă fixă situația este cea descrisă, rușii au încercat să suplinească bombardamentul strategic cu lansările de rachete de croazieră. Nu vedem atacuri masive în adâncimea teritoriului ucrainean cu roiuri de avioane de bombardament însoțite de avioane de vânătoare ca și protecție, cum am văzut în Războiul din Golf, de exemplu, tocmai din cauza lipsei superiorității aeriene totale. În lipsa acesteia riscurile de a pierde numeroase avioane prețioase (valorând multe milioane de dolari fiecare) este prea mare în comparație cu avantajele aduse de un astfel de bombardament aviatic. Așa că rușii au schimbat strategia trecând la rachete de croazieră și, puțin mai târziu, la drone kamikaze, mai cu seamă cele iraniene de tipul Shahed-3 pe care regimul ayatollahilor (și el supus sancțiunilor și oprobiului internațional de către comunitatea vestică) s-a grăbit să le pună la dispoziția regimului partener putinist în număr mare, dar cu niște costuri destul de mari, după cum arată unele informații. Se pare că iranienii îi ajută pe camarazii ruși, dar și îi exploatează pe cât pot, știind că aceștia din urmă nu prea au alte surse de unde să poată procura tipul acesta de armament.

Astfel, confruntările haotice din februarie-martie 2023, după ce situația pe teren s-a mai stabilizat, au lăsat locul unui nou tip de război aerian, bazat mai mult pe angajamente de la distanță, din afara razei de acțiune a sistemelor antiaeriene. Iar aceste angajamente au fost de partea rusă, care menținea inițiativa pe câmpul de luptă (până în septembrie 2022, la declanșarea contraofensivelor de la Kherson și Harkov), chiar dacă a fost nevoită să renunțe la ofensivele din nord (către Kiev, Cernigov, Summy și Harkov), continuând bombardamentele de la distanță cu rachete de croazieră de tip Iskander (chiar și rachetele hipersonice Kinjal), plus dronele Shahed-3, la care se vor adăuga ulterior bombele ghidate (glide bombs).

Dar și atacurile cu rachete de croazieră de tip Iskander au fost limitate, mult mai puține ca număr chiar și în faza inițială a războiului, ca să comparăm cu numărul de rachete lansate, spre exemplu de coaliția aliată la debutul Războiului din Golf. Asta denotă că stocul rușilor de astfel de rachete este limitat, de aceea au încercat să suplinească cu dronele iraniene Shahed-3. Problema principală cu dronele kamikaze Shahed-3 este că acestea au o încărcătură explozivă foarte mult redusă față de o rachetă de croazieră (cam a douăzecea parte). Revenind la Kinjal, racheta hipersonică rusească despre care Putin spune că nu poate fi interceptată, au fost lansate împotriva Ucrainei până acum mai puțin de 20 de astfel de rachete. La 4 mai 2023 ucrainenii susțin că au doborât o rachetă Kh-47M2 Kinjal deasupra Kievului folosind un sistem MIM-104 Patriot. Rușii contestă, chiar dacă fragmente au fost prezentate către media, dar important este faptul că rușii au foarte puține astfel de rachete în inventar, sau nu riscă să le lanseze pentru a nu fi interceptate și astfel ar putea fi distrus mitul invulnerabilității acestora.

O altă chestiune ține de eficacitatea acestor tipuri de bombardamente. Vedem cum rușii lovesc cartiere de locuințe, blocuri, zone rezidențiale, toate ținte civile și prea puține ținte militare, pe când logic ar fi să atace preponderent tocmai aceste ținte militare, mă refer aici la țintele lovite mult în adâncime. Fiindcă pe linia frontului rușii folosesc tactica bombardamentului masiv de artilerie, de nivelare și distrugere totală a orașelor ce vor să le cucerească, așa a fost la Siverodonetsk, Popasna, Bakhmut și mai recent Marinka și Avdiivka. Ca și la Groznâi, în Cecenia, în 1996 și 2000.

Mulți spun că scopul lovirii civililor este producerea de victime pentru a înmuia dorința de rezistență a ucrainenilor, care să se revolte împotriva conducerii și să ceară pacea, o pace în interesul Rusiei, desigur.

Și da, și nu. Rușii lovesc ținte civile poate cu acest scop, dar numărul loviturilor și distrugerilor este minor față de ceea ce a însemnat un bombardament aerian masiv asupra unui oraș în timpul celui de-al doilea război mondial, spre exemplu. Poate suna cinic, fiindcă vorbim de morți și răniți civili, femei și copii, necombatanți, dar facem o analiză la rece aici. Bombardamentele cu rachete și drone asupra Kievului, Odessei sau altor orașe ucrainene sunt mai nimic față de bombardamentele aviației americane asupra Bucureștiului la 4 aprilie 1944, să nu mai vorbim de cele germane asupra Londrei în 1940 sau cele aliate asupra orașelor germane în 1944 sau asupra celor japoneze în 1944-1945. Loviturile rusești provoacă zeci de victime în fiecare zi de bombardament, pe când cele din ww2 provocau mii de victime la fiecare atac. Atunci de ce rușii atacă civilii, având în vedere că nu au cum să provoace atâtea victime ca și bombardamentele din ww2?

Mai mult, bombardamentele asupra civililor în ww2 au făcut ca aceștia să se revolte și să ceară guvernelor lor să ceară pacea? Bombardamentele germane asupra Londrei și orașelor engleze în 1940 i-au făcut pe britanici să cedeze? Sau bombardamentele aliaților asupra orașelor germane și japoneze i-a făcut pe aceștia să cedeze? Nu, dimpotrivă, le-a întărit dorința de luptă și de răzbunare. Efectul a fost exact invers față de cel dorit. Germanii i-au bombardat pe britanici în 1940, nu au cedat, ci dimpotrivă, la fel în cazul aliaților. Bombardamentele asupra Dresdei, un masacru, nu i-a făcut pe germani să capituleze, nici cele ale americanilor asupra Tokioului sau orașelor japoneze. În cazul japonezilor a fost nevoie de bombele atomice de la Hiroshima (6 august 1945) și Nagasaki (9 august 1945) pentru ca aceasta să capituleze la 15 august 1945.

Având în minte aceste exemple, chiar dacă acum trăim într-o altă epocă față de cea din ww2, chiar cred rușii că cu câteva rachete care omoară zeci de civili zilnic pot obține ceea ce nu s-a obținut cu zeci de mii de victime în ww2? Chiar ei, rușii, care nu se revoltă când au pierdut până acum în războiul din Ucraina peste 200000 (după alte estimări 300000) de morți, răniți și dispăruți?

Mi se pare absurd, dar în cazul rușilor nimic nu pare așa cum este. Cred că realitatea este puțin diferită, rușii lovesc ținte civile fiindcă nu au cum să lovească ținte militare, altfel s-ar concentra pe acestea, nu pe cartiere rezidențiale și blocuri de locuințe. Nu au informații asupra locațiilor țintelor militare, ucrainenii și-au disimulat aceste posibile ținte, le-au mutat și camuflat și reușesc să păstreze secretul militar. Lovesc din frustrare sau pentru a lovi ceva, plus pentru a atinge și ideea că distrugând obiective civile și ucigând civili nevinovați, poate tot îi vor face pe ucraineni să cedeze la un moment dat.

În schimb, vedem cum ucrainenii țintesc și lovesc cu succes doar ținte militare rusești în teritoriul ocupat, faptul că foarte rar lovesc ținte civile poate fi din cauza unor erori sau greșeli. De ce? Fiindcă au informații asupra obiectivelor militare rusești și știu unde și când să le lovească, pe când rușii nu au acest gen de informații și lovesc ținte civile ca să facă ceva. De unde au ucrainenii aceste informații? Dintr-un cumul de surse. Sunt informațiile de la aliați, de genul sateliților sau radarelor, dar și rușii au proprii sateliți sau radare. Din intercepțiile comunicațiilor rusești, inclusiv ale convorbirilor pe telefon ale soldaților ruși cu rudele lor de acasă (s-a făcut un documentar cutremurător pe această temă, numit Interception, merită văzut pentru a ne da seama de concepția rușilor de rând asupra acestui război).

Dar cel mai important aport îl au partizanii ucraineni din teritoriul ocupat. Am văzut în 2022 multe informații despre colaboraționiștii ucraineni din teritoriul ocupat executați de către partizani, dar de la un moment dat aceste informații au încetat. Au fost prinși toți partizanii sau au renunțat? Mișcarea de partizani a fost esențială în toate războaiele de până acum, fie că vorbim de cei din Franța ocupată sau din URSS în ww2. Și partizanii anticomuniști români dintre 1945-1962 au fost o permanentă problemă pentru regimul comunist, deci partizanii ucraineni din teritoriul ocupat de ruși sunt un atu important în desfășurarea războiului. În mod sigur, partizanii ucraineni au primit directive de la Kiev să nu se mai expună eliminând colaboraționiști, ci să se concentreze pe ceea ce ajută mai mult Kievul în această fază, respectiv furnizarea de informații. Fiindcă informația este cea care câștigă războiul, iar când armata ucraineană va trece la ofensivă, abia atunci partizanii vor trece la acțiuni de sabotaj în spatele frontului pentru a destabiliza situația forțelor de ocupație. Iar informațiile necesare acum sunt pozițiile și coordonatele centrelor de comandă, ale depozitelor de muniții, centrele logistice etc. Și vedem cum acestea sunt lovite precis de către ucraineni cu drone și rachete, mare parte dintre ele furnizate de către aliații occidentali, iar toate acestea nu ar fi fost posibile fără informațiile furnizate de către partizani, ca dovadă fiind faptul că rușii nu reușesc decât foarte rar să lovească ținte militare ucrainene în adâncime.

Mai este un aspect pe care nu am cum să nu îl amintesc aici. Este vorba de neprofesionalismul rușilor, dus de multe ori până la prostie. Doar două exemple: în 2022 un jurnalist rus face un interviu cu câțiva comandanți Wagner într-un oraș ocupat din Donbass, chiar la sediul acestora. În final, se pozează cu aceștia în fața clădirii ce le servea drept sediu. Postează interviul și fotografia pe rețelele de socializare rusești, dar în acea fotografie apare numele străzii în spate pe un gard. Mai mult, nu și-a scos geolocalizarea telefonului când a postat fotografia. La foarte puțină vreme o rachetă ucraineană spulberă clădirea sediu.

Al doilea exemplu, la 27 februarie 2022 rușii ocupă Kherson, inclusiv aeroportul Chornobaivka aflat la câțiva kilometri la vest de oraș. Rușii presează spre Odessa, angajându-se în bătălia pentru Nikolaev. Ucrainenii lovesc aeroportul Chornobaivka cu drone turcești Bayraktar TB-2 prima oară la 27 februarie 2022, cu pierderi importante pentru ruși. Totuși, aceștia continuă să îl folosească ca și bază de elicoptere și depozit de muniții. Aeroportul a fost lovit de către ucraineni de peste douăzeci de ori în intervalul 27 februarie – 5 noiembrie 2022, când a fost ocupat de către ucraineni împreună cu orașul Kherson în urma contraofensivei de toamnă. De fiecare dată rușii au înregistrat importante pierderi în elicoptere, personal și muniții. Aici au murit și doi generali ruși. Totuși, după fiecare lovitură ucraineană, rușii au continuat să folosească aeroportul ca și bază, chiar dacă a fost lovit și distrus de peste douăzeci de ori, ceea ce este mai mult decât incompetență. Este prostie.

Adaptare și contraadaptare

În acest conflict, ucrainenii au fost primii care s-au adaptat și au improvizat, fapt care le-a asigurat un avantaj important în fața unui adversar net superior numeric și material. Au rezistat în prima fază, cea critică, a războiului, nu au cedat superioritatea aeriană, apoi au improvizat cu succes.

Dar problema cu improvizarea este că ea este de scurtă durată. În orice conflict sau război, de fiecare dată când cineva vine cu o improvizație, cu ceva nou, dacă nu câștigă un avantaj major cu această improvizație, un avantaj major care să îl facă să câștige războiul în scurt timp, adversarul vine rapid cu o contra-improvizație, în sensul că vine cu ceva care să anuleze avantajul câștigat inițial de către acesta. Și procesul se reia de la început.

Ca exemple din istorie, a apărut lancea, i s-a răspuns cu scutul, tunului i s-a răspuns cu blindajul, și multe altele. Prima dată tancurile au fost folosite în Bătălia de pe Somme în 15 septembrie 1916, deși au fost o surpriză pentru germani, aceștia s-au adaptat folosind artileria cu foc direct împotriva acestora, astfel că tancurile nu au câștigat războiul atunci, războiul s-a încheiat după mai bine de doi ani, la 11 noiembrie 1918. Un lucru este cert, războiul este un catalizator pentru descoperirile științifice, care primesc subvenții imense doar pentru a găsi aplicabilitatea lor în război. Așa a fost cu aviația, radarul, sonarul și multe altele. Dar, de fiecare dată când cineva descoperă ceva și aplică în război, fiindcă primele aplicații sunt în plan militar, inclusiv internetul, adversarul va căuta și va găsi ceva care să contracareze acest avantaj inițial înainte de a fi învins de acesta.

Ucrainenii au răspuns atacului rușilor cu dronele Bayraktar TB-2 care au provocat dezastru în prima fază a războiului. La 24 februarie 2022 ucrainenii aveau 18 astfel de drone cu care au distrus coloanele de blindate ce se îndreptau spre Kiev sau spre alte orașe din nord. Au primit și altele ulterior, dar rușii s-au adaptat și au contracarat cu mijloace de război electronic (Electronic Warfare sau EW). Ucrainenii s-au adaptat și au trecut apoi la lovirea rușilor cu drone qudrocoptere, de multe ori drone din comerț cărora li se atașa o grenadă sau un proiectil pe care îl lansau asupra adversarului. Au produs prăpăd în rândul rușilor și continuă să o facă și în prezent. Dar rușii au răspuns cu o îmbunătățire a mijloacelor de EW și intrând și ei cu dronele Lancet, de observație și lovire.

În timpul ofensivei ucrainene din 2023 rușii au folosit intensiv elicopterele Ka-52 pentru a ataca coloanele ucrainene ce înaintau spre punctele alese pentru străpungere. Ucrainenii nu aveau suficiente sisteme antiaeriene, precum nu aveau suficiente echipamente de deminare și altele necesare străpungerii unei linii defensive puternice la și linia Surovikin.Ei se bazau pentru protecția antiaeriană pe lansatoarele portabile de tipul MANPADS, dar acestea au o rază de acțiune de circa 2 km. Rușii își lansau rachetele din elicoptere de la peste 3 km, acuratețea loviturilor având de suferit, dar cu toate acestea au produs pierderi importante efortului ofensiv ucrainean. Ucrainenii au reușit să se adapteze abia după ce au primit sistemele franco-britanice Storm Shadow cu care au lovit direct baza aeriană rusă de la Berdiansk, locul de decolare al elicopterelor Ka-52 provocând distrugerea mai multor aparate. Atacurile cu Ka-52 au scăzut simțitor, dar a fost prea târziu pentru a influența în timp util efortul ofensiv ucrainean înainte de venirea toamnei.

La fel și în alte tactici, ucrainenii improvizează și se adaptează, dar rușii, în scurt timp se adaptează și ei la tacticile ucrainenilor venind cu contramăsuri. Astfel că avantajul adaptabilității este doar de scurtă durată, în toate domeniile.

Revenind la războiului aerian, ucrainenii au primit de la occidentali sisteme antiaeriene performante care i-au ajutat să își protejeze mai bine spațiul aerian, inclusiv orașele lovite de rachetele și dronele rusești, sisteme occidentale cum ar fi MIM-23 Hawks, NASAMS, IRIS-T, Eurosam SAMP/T sau Patriot PAC-3. Dar problema ucrainenilor este de altă natură. Pe lângă faptul că aceste sisteme sunt prea puține față de mărimea teritoriului ucrainean, chiar adăugând și propriile lor sisteme antiaeriene de moștenire sovietică, nu au cum să suplinească o problemă majoră. Respectiv, ce să aperi în primul rând, orașele sau frontul? Fiindcă aceste sisteme antiaeriene, având în vedere apetența rușilor de a lovi orașele și țintele civile, vor trebui împărțite pentru protejarea orașelor și pentru protejarea frontului, acolo unde militarii ucraineni se bat pentru apărarea țării. Așa că sunt prea puține pentru a apăra tot. Cum spunea Frederick cel Mare al Prusiei (1740-1786), cine apără totul nu apără nimic.

Ucrainenii nu pot renunța la protecția orașelor, vedem aici scopul cinic al rușilor, bombardează orașele pentru a-i lipsi pe ucraineni de protecția antiaeriană pe câmpul de luptă, dar nici să-și lase expuși militarii de pe front.

Așa că și ucrainenii se adaptează, adică pun exact aceeași problemă rușilor. Chiar dacă SUA și aliații nu au dorit să livreze ucrainenilor muniție cu rază lungă de acțiune care ar putea lovi teritoriul rusesc în adâncime, pentru a nu escalada (!) conflictul. Ce să mai escaladezi, mi se pare destul de escaladat și la ora actuală. Iar ideea că Putin ar putea reacționa mai dur dacă rachete occidentale vor lovi Rusia mi se pare desuetă, el oricum reacționează cât de dur poate la ora actuală, dar adevărul este că Rusia, ca toate dictaturile, nu recunoaște alt limbaj decât al forței. Astfel, ucrainenii lovesc obiective militare și economice rusești adânc în teritoriul Rusiei folosind drone și alte mijloace, silindu-i și pe ruși să îți păzească aceste obiective cu sisteme antiaeriene care vor lipsi de pe front. Vedem cum sunt lovite rafinării, depozite, baze militare nu numai în teritoriul ucrainean ocupat, ci și pe teritoriul rus, nu numai la Belgorod, dar și mai departe, până în vecinătatea Moscovei sau Sankt Petersburgului. Un aspect esențial, ucrainenii nu țintesc civilii, zone rezidențiale etc., deși au demonstrat că o pot face (și după logica ww2, ar fi îndreptățiți să o facă, din moment ce rușii au lovit fără cruțare astfel de obiective civile), lovesc doar obiectivele militare și economice, dar și sedii ale instituțiilor de forță. Chiar și acestea din urmă sunt lovite noaptea, evitând pe cât posibil pierderile în civili ruși.

Perspectivele lui 2024 în războiul aerian

Războiul din Ucraina în general, dar cel aerian în special, este un nou tip de război care seamănă și nu seamănă cu celelalte războaie de până acum. În multe privințe este asemănător cu altele, dar în unele este unic, un nou tip de război pentru care nimeni nu a fost pregătit, nici NATO și nici Rusia (vezi https://karadeniz-press.ro/razboiul-din-ucraina-spre-o-noua-rma/ ).

Suntem martorii unui proces continuu de adaptabilitate și contra adaptabilitate din partea ambelor părți, în care fiecare inovație adusă de una din părți este urmată de o reacție de contracarare a acestei inovații, practic un proces continuu, caracteristic fiecărui război în parte.

Important este ca o inovație pe câmpul de luptă, ca să devină crucială, sau un game-changer, trebuie să fie ori una revoluționară, ceea ce este cam greu, sau să fie imediat urmată de o ofensivă în care, folosind această nouă inovație, să distrugă capacitatea de luptă a inamicului în scurt timp, înainte ca acesta să apuce să se contraadapteze.

În situația actuală, vedem cum ucrainenii încearcă să modeleze câmpul de luptă al viitorului apropiat în perspectiva unor eventuale acțiuni ofensive decisive. Pentru aceasta aplică tactici neconvenționale inclusiv în războiul aerian.

Respectiv, mută în secret sistemele Patriot aproape de linia frontului, extinzându-le astfel raza de acțiune în adâncimea teritoriului controlat de ruși, identifică avioanele rusești ce se cred în siguranță în zbor deasupra sudului Ucrainei sau Crimeii, achiziționează țintele și lansează rachete contra lor, apoi revin rapid înapoi în adâncime înainte ca rușii să poată reacționa. Aceste tactici au dus la doborârea a 14 avioane rusești în 14 zile, un record negru pentru aviația rusă. Majoritatea celor doborâte sunt Su-34, dar a fost și un Beriev A-50. Acesta din urmă are o importanță majoră, fiind un avion de tipul AWACS, avion de avertizare timpurie, comandă, control și supraveghere a spațiului aerian, echivalentul americanului E-3 Sentry. Rușii aveau în inventar doar nouă astfel de aparate, dintre care trei au fost doborâte deja de ucraineni. Asta înseamnă că și-au pierdut capacitatea de a supraveghea aerian nonstop, 24 de ore din 24, spațiul aerian al câmpului de luptă ucrainean. Ce să mai vorbim de spațiul aerian pe restul frontierelor extinse ale Rusiei?

Scopul ucrainenilor este nu numai distrugerea avioanelor rusești, ci împingerea acestora cât mai departe de linia de front, fiindcă niciun avion rusesc nu se va mai aventura prea aproape de teama de a fi doborât. Iar decimarea flotei de A-50 are același scop și rezultat, scăderea și pierderea capacității de supraveghere din partea rușilor a frontului de luptă în perspectiva unor acțiuni ofensive ale ucrainenilor. Slăbirea capacității de supraveghere aeriană va duce la intensificarea lovirii țintelor din adâncime și extinderea acestei zone de lovire până în Crimeea. Practic o extindere în adâncime a superiorității aeriene ucrainene prin interzicerea accesului aviației rusești, pe principiul A2AD (Anti Acces Area Denial).

Dar și rușii se adaptează, și-au revenit din surpriză, am văzut că au lovit și avariat două sisteme Patriot, dar acest aspect este inevitabil când se presează pe acest avantaj al unei tactici inovative. Vom vedea dacă ucrainenii continuă cu această tactică sau vor improviza cu ceva nou, fiindcă balanța le este favorabilă, 14 avioane dintre care un A-50 contra două sisteme Patriot avariate, posibil recuperabile. Cred că vom asista la intensificarea acestor dueluri, urmate de lovituri de drone ucrainene tot mai în adâncime și tot mai precise.

Următorul pas, dar care va fi făcut doar la declanșarea unei ofensive terestre, va fi distrugerea podului Kerci, ucrainenii au demonstrat deja că au capacitatea să îl lovească. Dar îl vor distruge la momentul oportun, atunci când rușii vor avea mai multă nevoie de el, când ucrainenii vor ataca. După cum arată situația actuală, ucrainenii se pregătesc și modelează spațiul de luptă pentru ceva important, cel mai probabil o ofensivă majoră în 2024.

Iar faptul că americanii trimit un nou ajutor ocolind Congresul ce îl blochează, iar acest ajutor conține și rachete ATACMS cu rază mare de acțiune capabile să fie lansate din sistemele MLRS deja livrate (pe care americanii au tot ezitat să le trimită din motivele expuse mai sus) nu poate fi decât o veste bună pentru ucraineni.

Întrebarea majoră care persistă în analizele tuturor este dacă livrarea de avioane F-16 ucrainenilor în acest an va fi cu adevărat un game-changer care să încline decisiv balanța războiului.

Părerea mea, având în vedere cele discutate, este că da și nu. Adică F-16 pentru ucraineni poate fi un game-changer, sau ar putea să nu fie, intrând în capcana adaptabilității și contra adaptabilității.

Dacă vor veni în număr redus, ca și tancurile Leopard sau Abrams, ultimele în număr de 31 de bucăți, când armata SUA are mii în depozite, pot fi doar un avantaj de moment fără schimbări majore, ci doar punctuale, ale cursului războiului. La fel ca și tancurile în bătălia de pe Somme, au produs unele avantaje pe front, dar nu au încheiat războiul. Dacă vor veni în număr suficient, și aici depinde de mai mulți factori, cum vor fi utilizate și momentul în care vor fi utilizate, deoarece și acesta din urmă este esențial. Dacă vor intra în luptă doar pentru hărțuieli pe linia de front vor da timp rușilor să se adapteze și să improvizeze ca răspuns la tacticile F-16. Vor putea să adapteze și să pregătească un răspuns adecvat cu sistemele lor de apărare antiaaeriană, de exemplu, sau cu mijloace de EW care să scadă eficiența avioanelor F-16 pe câmpul de luptă.

Dar dacă vor fi suficiente și angajate decisiv și masiv, în momentul unei ofensive terestre majore, da, ar putea fi un game-changer. E vorba de aplicarea avantajului tehnologic la locul și momentul potrivit, cumularea efectului avantajului în timp scurt, fără a da șansa inamicului de a se putea adapta, lipsindu-l de resursa esențială, respectiv timpul. Practic cumularea efectului ofensivei cinetice cu avantajul tehnologic care crește șansa unui succes major care să ducă la ruperea frontului, nu neapărat la capitularea inamicului, ci la o schimbare strategică importantă. Atunci ar putea fi un game-changer.

Cert este că avioanele americane sau occidentale sunt superioare tehnologic celor rusești, este un aspect clar, chiar dacă rușii sau admiratorii acestora contestă ideea. Dar este logic și normal, concepția și proiectarea sunt rezultatul concurenței acerbe între două mari companii capitaliste, respectiv Boeing și Lokheed Martin, iar concurența generează inovație și progres, investiții majore în cercetare-dezvoltare care au ca rezultat produse de cea mai bună calitate, fiind vârful de lance în progresul tehnologic. Chiar și avioanele fabricate cu ani în urmă au loc pe platformele lor pentru adăugarea permanentă și upgradarea de noi tehnologii ca și senzori sau noi tipuri de armament, în asta constă modernizarea acestora. Mai este aspectul că cele americane sunt fabricate în mii de exemplare și exportate în toată lumea, pe când cele rusești doar în sute de bucăți, astfel că feedbackul și corectarea unor deficiențe este mult mai ușor pe partea celor americane. Spre exemplu, rușii au un singur portavion, Amiral Kuznețov, care este total depășit și a petrecut mai mult timp în reparații decât în serviciu operațional. Când este în croazieră este însoțit permanent de două remorchere în caz că i se întâmplă ceva. Singurele avioane rusești capabile să decoleze și să aterizeze de pe portavion sunt Suhoi-33, fabricate inițial în număr de vreo 40 de bucăți. La ora actuală mai sunt operaționale doar opt, restul sunt scoase din uz sau au fost canibalizate pentru piesele de schimb.

Problema tacticii de luptă, modul în care sunt angajate aceste avioane în confruntările directe, fiindcă una este să arunci un avion în confruntare directă cu un roi de avioane inamice, sau să angajezi la nivel de patrulă sau escadrilă. Dar aceste aspecte nu sunt de natura acestei analize.

Dar mai există un aspect esențial care trebuie luat în considerare, pe lângă avantajul tehnologic superior al avioanelor occidentale față de cele rusești și al tacticii de angajare în luptă. Problema piloților este cea mai importantă. Piloții occidentali sunt mult mai experimentați decât cei ruși, ei au de patru-cinci ori mai multe ore de zbor de antrenament decât cei ruși, ceea ce este esențial când se ajunge la angajamente pe timp de război. Diferența este enormă, să ne amintim de piloții români din ww2 care, deși inferiori numeric, au provocat mari daune inamicilor tocmai datorită experienței lor superioare. Piloți ca și Bâzu Cantacuzino, Alexandru Șerbănescu, Tudor Greceanu și alții au avut rezultate deosebite în luptele aeriene, ajungând să fie trecuți în clasamentele internaționale la un loc de cinste, tocmai datorită experienței lor în lupta aeriană, românii având un meritat loc între așii aviației, imediat după cei germani și britanici.

Dar, întrebarea este dacă piloții ucraineni, chiar antrenați în vest, inclusiv în România, reușesc să dobândească un număr suficient de ore de zbor, suficientă experiență, ca să poată manevra și lupta eficient pe F-16? În așa fel încât să învingă aviația rusă și să poată înclina decisiv balanța la momentul oportun? Poți să îi dai unui pilot neexperimentat cel mai bun avion din lume, dacă acesta nu poate sau nu știe să îl folosească la modul optim.

Fiindcă aceasta este una din întrebările de al cărei răspuns depinde cum va evolua războiul aerian în 2024, dar și războiul în general. Cine are răspuns la această întrebare va putea prezice cu un grad destul de mare de acuratețe ce va fi în 2024 pe frontul din Ucraina.

Share our work
Precedent periculos pentru Moscova? Războiul pentru tezaurul românesc ajunge în Parlamentul European

Precedent periculos pentru Moscova? Războiul pentru tezaurul românesc ajunge în Parlamentul European

Legislativul European a votat, cu o largă majoritate, rezoluția privind restituirea tezaurului României sechestrat de Rusia, relatează mass-media internațională. Tezaurul românesc din Federația Rusă se referă, în general, la bunurile materiale, inclusiv rezerve de aur, valori monetare și alte obiecte de patrimoniu cultural, care au fost trimise de România în Rusia în timpul Primului Război Mondial pentru a fi păstrate în siguranță. Contextul istoric al acestei decizii a fost invazia teritoriilor românești de către Puterile Centrale și nevoia de a proteja tezaurul național.

Succes politic

Rezoluția pe care am inițiat-o este primul document oficial european prin care solicităm Rusiei în mod explicit returnarea Tezaurului sechestrat ilegal. Este o chestiune de demnitate națională. România nu poate si nu trebuie să accepte nimic mai puțin decât restituirea celor 91,5 tone de aur și a întregului Tezaur cultural. Le mulțumesc colegilor mei din Parlamentul European pentru implicare și susținere. A însemnat mult. Mulțumesc, bineînțeles, Băncii Naționale a României pentru întregul sprijin de-a lungul acestui drum la capătul căruia avem astăzi, în premieră, o Rezoluție a Parlamentului European pe chestiunea Tezaurului României. Nu suntem singuri în acest demers. Avem recunoaștere și sprijin european ferm. După votul istoric de astăzi, Comisia Europeană va fi alături de România și împreună vom aduce Tezaurul României acasă. Important este să nu renunțăm!, a scris pe Facebook Eugen Tomac.

Anterior, Comisia Europeană anunșa că va susține o declaraţie în faţa eurodeputaţilor pe tema restituirii tezaurului românesc, însuşit ilegal de Rusia în timpul Primului Război Mondial. Declaraţia Comisiei a fost urmată de o dezbatere, după care a fost supusă la vot o rezoluţie conexă, conform agendei sesiunii plenare a Parlamentului European, reunit la Strasbourg. Eurodeputatul Eugen Tomac (PPE) susține că iniţiativa se înscrie în contextul în care Uniunea Europeană şi-a adoptat anul trecut strategia privind recuperarea bunurilor de patrimoniu traficate ilicit în Europa. „Am participat la această dezbatere (privind strategia – n.r.) în calitate de eurodeputat membru al Subcomisiei pentru drepturile omului (DROI) şi am constatat cu acel prilej că situaţia tezaurului nostru aflat la Moscova este aproape complet necunoscută la nivelul instituţiilor europene. Atunci mi-am dat seama că este foarte greu să vii să prezinţi un subiect care este de maxim interes pentru noi, românii, dar este complet necunoscut pentru publicul european, pentru instituţiile europen”, a spus preşedintele PMP. „În acest context, am luat decizia de a propune o serie de acţiuni prin care să facem cunoscută chestiunea tezaurului Băncii Naţionale a României şi a întregului nostru tezaur aflat la Moscova. În momentul de faţă am reuşit să prezentăm tuturor europarlamentarilor două volume complete în limba engleză, publicate de Banca Naţională a României şi, mai mult decât atât, să iniţiem chiar o rezoluţie (…) prin care să creăm mecanismele necesare pentru ca dosarul tezaurului României, aflat la Moscova, să devină un subiect de interes european”, a explicat el.

Sprijin politic

Eurodeputatul PSD Victor Negrescu a declarat anterior că discuţia din plenul Parlamentului European despre tezaurul României însuşit ilegal de Rusia e importantă, pentru că oferă vizibilitate unui subiect despre care partenerii europeni nu aveau cunoştinţe. În timpul Primului Război Mondial, între 1916 şi 1917, România a trimis în Rusia ţaristă tezaurul naţional (ce a inclus cantităţi însemnate de aur, obiecte de partimoniu, colecţii de artă, bijuterii, arhive), pentru a fi protejate în cazul ocupaţiei teritoriului naţional. După instalarea la putere a regimului comunist, Rusia a sechestrat tezaurul şi a refuzat înapoierea acestuia, o mare parte din valori rămânând nerestituite până în ziua de astăzi, precizează PE pe site-ul său în prezentarea acestui punct de pe ordinea de zi a sesiunii plenare.

În 1916, în timpul Primului Război Mondial, guvernul român a decis să trimită o parte semnificativă a tezaurului Băncii Naționale a României în Rusia, cu scopul de a-l proteja de avansul forțelor germane și austro-ungare. Acest tezaur includea importante cantități de aur, precum și obiecte de patrimoniu cultural de neprețuit, cum ar fi colecții de artă, documente istorice și alte valori.

Înțelegerea dintre România și Rusia prevedea că bunurile urmau să fie păstrate în siguranță de către guvernul rus până la sfârșitul conflictului, când urmau să fie returnate. Cu toate acestea, după Revoluția Bolșevică din 1917 și colapsul Imperiului Rus, situația tezaurului românesc a devenit extrem de complicată.

Eforturile guvernului român de a recupera tezaurul după război s-au confruntat cu numeroase obstacole politice și birocratice. Relațiile dintre România și Uniunea Sovietică, succesoarea Rusiei imperiale, au fluctuat de-a lungul secolului XX, complicând și mai mult situația.

Deși o mică parte a tezaurului a fost returnată în anii ’50, majoritatea acestuia rămâne în Rusia. Subiectul tezaurului românesc este în continuare un punct sensibil în relațiile dintre România și Federația Rusă, fiind adesea asociat cu discuții privind dreptatea istorică și relațiile internaționale.

Recuperarea tezaurului românesc din Federația Rusă rămâne o chestiune deschisă, cu implicații atât istorice, cât și diplomatice. Este un subiect care continuă să stârnească pasiuni și dezbateri atât în rândul istoricilor, cât și în sfera politică.

Pentru detalii mai recente sau specifice despre stadiul actual al discuțiilor sau orice demersuri recente pentru recuperarea tezaurului, ar fi necesar să consult informații actualizate, având în vedere că situația se poate schimba.

Tezaurul românesc din Federația Rusă reprezintă una dintre cele mai complexe și sensibile probleme nerezolvate ale relațiilor dintre România și Rusia, având rădăcini adânci în istoria secolului XX. Negocierile dintre România și Federația Rusă privind restituirea tezaurului au avut loc pe parcursul mai multor decenii, dar au rămas fără un rezultat concret.

În anii ’90, discuțiile privind un nou tratat bilateral între România și Rusia nu au inclus clauze referitoare la restituirea tezaurului. De exemplu, tratatul din 2003, semnat între Ion Iliescu și Vladimir Putin, nu a menționat problema tezaurului, ceea ce a păstrat status quo-ul și a limitat perspectivele de recuperare a acestuia în contextul relațiilor dintre cele două state.

Negocieri degeaba

Răspunsul Rusiei la cererile de recuperare ale României a fost adesea evaziv sau însoțit de referiri la datorii istorice ale României față de URSS, considerând că acestea echilibrează sau chiar anulează orice obligație a Rusiei de a returna tezaurul.

În plus, în spațiul public și în discursurile politice au existat frecvent întorsături de situație, cu acuzații și contra-acuzații legate de istoricul relațiilor dintre cele două țări.

De-a lungul anilor, au existat diverse estimări privind valoarea tezaurului, cu mențiuni specifice despre cantitățile de aur trimise la Moscova și despre obiectele de patrimoniu cultural de însemnătate națională. Este important de reținut că, în ciuda asigurărilor primite de la autoritățile ruse la momentul transferului, doar o mică parte a fost returnată României până în prezent.

În ciuda eforturilor diplomatice și a discuțiilor în forumuri internaționale, recuperarea tezaurului rămâne o problemă deschisă, complicată atât de contextul istoric, cât și de dinamica politică actuală. Presiunile internaționale și apelurile la dreptate istorică continuă să fie elemente prezente în discursul public românesc, dar soluționarea definitivă a acestei probleme rămâne incertă.

Tezaurul românesc aflat la Moscova include nu doar rezerve de aur, ci și o serie de obiecte de patrimoniu de o valoare culturală și istorică inestimabilă, reflectând bogăția și diversitatea moștenirii culturale a României.

Această complexitate adaugă o dimensiune suplimentară problemei, subliniind importanța tezaurului nu doar din perspectiva valorii sale materiale, ci și ca simbol al identității și istoriei naționale.

Alte exemple

Cazul tezaurului românesc și refuzul părții ruse de a îl înapoia aduce aminte de modul de acțiune al Germaniei naziste. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, naziștii au furat peste 20% din operele de artă ale Europei, inclusiv lucrări valoroase precum Ghent Altarpiece și Madonna of Bruges de Michelangelo. Această jefuire sistematică a implicat mutarea și ascunderea operelor de artă în diferite locații pentru a fi protejate sau utilizate în scopuri personale de către oficialii naziști. Unele dintre aceste opere de artă au fost recuperate după război, dar multe încă sunt considerate pierdute.

În timpul Războiului Civil Spaniol, guvernul Spaniei a decis să evacueze rezerva sa de aur către Uniunea Sovietică pentru a asigura păstrarea acesteia și pentru a plăti ajutorul militar sovietic. Această decizie a fost luată după lovitura de stat militară din 1936 organizată de Francisco Franco. Stalin a oferit sprijin guvernului spaniol prin furnizarea de arme, muniție și alte necesități, cu condiția ca Spania să plătească pentru aceste servicii cu aur. În total, aproximativ 510 tone de aur, reprezentând aproximativ 74% din rezervele totale de aur ale țării, au fost trimise în Uniunea Sovietică, ambalate în aproape opt mii de cutii.

Operațiunea de export a aurului spaniol în Uniunea Sovietică este adesea descrisă în sursele occidentale ca un jaf al unei țări aflate în război de către oficiali sovietici. Deși o parte semnificativă a rezervei de aur a fost utilizată de guvernul spaniol în scopurile propuse chiar și după ce a fost trimisă, multe dintre evenimentele legate de transferul și folosirea ulterioară a aurului au rămas neclare, iar urmele acestuia s-au pierdut în timp. Deși nu există un consens cu privire la ultimul loc în care a fost depozitat aurul, istoricii spanioli sunt convinși că acesta se află încă în depozitele sovietice.

Este greu de stabilit cu exactitate ce s-a întâmplat cu aurul spaniol după ce a ajuns în URSS, datorită lipsei de documentație clară și a dispariției multor persoane implicate în operațiune. În ciuda tuturor acestor complicații, Spania nu a făcut niciodată pretenții oficiale împotriva URSS pentru returnarea aurului.

Pentru a înțelege contextul politic în care s-a luat decizia de evacuare a aurului, este important de menționat că la alegerile din 1936, o coaliție formată din socialiști, liberali, comuniști și diverse grupări naționaliste regionale, cunoscută sub numele de Frontul Popular, a câștigat alegerile cu un procentaj strâns, ceea ce a dus la temeri generalizate de revoluție și a agravat tensiunile politice și violența în Spania.
Este greu de spus dacă aurul spaniol a stat la baza rezervei de aur sovietice, dar o inspecție moartea lui Stalin a arătat că acesta a lăsat aproximativ 2,500 de tone de aur. Spre comparație: după revoluție, în depozitele fostei Rusii țariste au rămas aproximativ 850 de tone de aur. Cât despre Spania, Madridul nu a avut niciodată pretenții oficiale împotriva URSS.

Istorie dureroasă

În 1916 Consiliului General al Băncii decide strămutarea tezaurului în Rusia, la Kremlin În Primul Război Mondial (1914-1918), România semnează, la 4/17 august 1916, Convenţia politică şi militară cu Antanta. Rusia şi Franţa îi cer imperios să intre în război împotriva Austro-Ungariei, „acum ori niciodată”. Câteva săptămâni mai târziu, la 1 septembrie, forţele germano-bulgaro-otomane au trecut Dunărea, înscriindu-şi în palmares victoria de la Turtucaia. La 24 noiembrie (6 decembrie pe stil nou), aceleaşi trupe, conduse de Mackensen, au intrat în Bucureşti. Guvernul şi armata României s-au retras în Moldova. Regimul militar de ocupaţie a impus şi transferarea sediului central al Băncii Naţionale, cu tot cu tezaur, de la Bucureşti la Iaşi. La 2 decembrie, şedinţa Consiliului General al Băncii decide strămutarea tezaurului în Rusia, la Kremlin, unde era depozitat în condiţii de securitate şi tezaurul imperiului. Transportul tezaurului român în altă ţară aliată, la Londra bunăoară, ar fi comportat riscul unui atac din partea submarinelor germane. La 11 decembrie 1916, ministrul român de finanţe îl împuterniceşte pe guvernatorul Băncii, G.G. Danielopol, să expedieze tezaurul la Moscova, operaţiune aprobată ziua următoare printr-o lege votată de Consiliul de miniştri al României. Generalul rus Mossoloff a semnat cu ministrul român Danielopol protocolul prin care guvernul rus garanta integritatea tezaurului în timpul transportului şi al depozitării la Moscova. Între 12 şi 14 (respectiv, pe stil nou, 25 -27 ) decembrie 1916, tezaurul este încărcat în 17 vagoane, în gara Iaşi, sub directa supraveghere a gen. Mossoloff.

Înainte cu câteva zile de luptele de la Mărăşeşti, Banca Naţională a României decide transportarea tuturor valorilor la Moscova, printr-un al doilea transport. La 27 iulie, seara, un tren de 24 de vagoane, din care trei conţineau valori ale BN, porneşte spre Moscova. Depozitele Băncii erau închise în 188 de casete, în valoare declarată 1.594.721,09 lei, din care aurul valora efectiv 574.523,57 lei, arhiva – 500 mii lei, iar restul – titluri, efecte, depozite ale persoanelor şi băncilor particulare- în valoare de 1. 593.762.197,52 lei. Valori inestimabile, depuse în camere de depozitare care au fost pecetluite cu sigilii româneşti şi ruseşti A doua tranşă a celui de al doilea transport, expediată la 27 iulie 1917 şi recepţionată la Moscova la 3 august 1917, conţinea 1.661 de casete în valoare declarată de 7,5 miliarde lei (casetele conţineau numerar, bijuterii, tablouri şi alte depozite făcute la Casa de Depuneri de către particulari, instituţii publice şi private). în plus, au mai fost recepţionate la destinaţie 3.549 de casete conţinând valori în sumă totală de 9.416.417.177,93 lei aur. În fapt, valoarea unor casete era inestimabilă, ele conţinând: arhivele statului, picturi de Nicolae Grigorescu, tablouri rare din pinacoteca statului, gajuri ale Muntelui de Pietate, odoare mănăstireşti din Moldova şi Muntenia, documente originale din colecţiile Academiei Române, 300 sute de pergamente cu peceţi domneşti, 25 de volume manuscrise române şi slavone, cărţi rare, unice chiar, ca „Răspunsuri ale Mitropolitului Varlaam din 1644 în Catehismul calvinesc”.

La Moscova au ajuns, totodată, colecţii de medalii şi monede vechi, piese rare ale Muzeului de Antichităţi, precum Cloşca cu puii de aur (tezaurul de Pietroasa) care atestă trecerea goţilor prin România, panaghiarele lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Neamţ, evangheliile slavoneşti ferecate în aur şi argint, odoarele brâncoveneşti ale Horezului şi cele cantacuzineşti, odoarele lui Atanaric, chivotele şi epitrahilul de la Bistriţa, darurile lui Vasile Lupu şi ale soţiei sale de la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi şi evanghelia scrisă de Isidor din Bădăuţi. Doar stareţul Mănăstirii Secul din judeţul Neamţ, Ilarion Bălăiţă, a refuzat să cedeze odoarele, pe care a reuşit să le salveze. Valorile conţinute de cel de al doilea transport, cuprinzând tezaurul Casei de Depuneri a României, au fost depozitate în localul Casei de Împrumuturi şi Depozit a Rusiei din Moscova, strada Nastasisnky nr. 3, iar camerele de depozitare au fost pecetluite cu sigilii româneşti şi ruseşti, cheile fiind luate de directorul român al Casei de Depuneri, C. Ionescu, care avea dreptul să inspecteze oricând valorile păzite de o gardă de cazaci. Prin documentele semnate de reprezentanţii oficiali ai Rusiei, în august 1917, Guvernul rus garantase transportul, depozitarea şi repatrierea valorilor româneşti.

Aurul Imperiului ţarist

În 1915, rezerva de aur a Rusiei, de la Petrograd, a fost evacuată la Kazan, de teamă că oraşul ar fi putut fi ocupat de trupele Puterilor Centrale. Acolo a ajuns şi aurul păstrat în sucursalele băncii centrale a Rusiei din Moscova, Samara şi Tambov, se arată într-un amplu material publicat pe site-ul BNR.

În vara lui 1918, mai mult de jumătate din rezerva de aur a Rusiei era în subsolurile Băncii de Stat din Kazan. Bolşevicii au reuşit să mute în zonele controlate de ei mai puţin de 2% din această rezervă, înainte de cucerirea oraşului de către „albi”.

La începutul lunii august 1918, oraşul Kazan a fost ocupat de unităţi ale Legiunii Cehoslovace, constituită din foştii prizonieri de origine cehă din armata austro-ungară, şi din unităţi ale „albilor“. Aurul a fost dus la Omsk şi apoi a ajuns să fie cunoscut drept „aurul lui Kolceak“, unul dintre generalii care luptau contra puterii bolşevice. Valoarea lui a fost evaluată la circa 630 milioane ruble.

După înfrângerea lui Kolceak, cea mai mare parte a rezervei de aur, în valoare de circa 400 milioane de ruble, a ajuns în mâinile bolşevicilor, fiind dus înapoi la Kazan. Soarta restului rezervei, în valoare de peste 230 milioane ruble, a rămas neclară. S-a afirmat fie că l-au furat cehoslovacii, fie japonezii care luptau contra trupelor bolşevice în Extremul Orient.

Pe acest subiect s-au scris romane şi s-au turnat filme. Unele informaţii indică faptul că aurul ar fi fost folosit pentru a garanta unele împrumuturi făcute de emigranţii alb-gardişti. Dar atunci când sovieticii au ocupat Praga, în 1945, şi au avut acces la documente ale emigraţiei ruse, nu au descoperit nimic concret.

Un cercetător rus, Oleg Budnitskii, a publicat în 2008, la Moscova, rezultatele cercetărilor sale în arhive occidentale. El preciza că soarta acestui aur este greu de reconstituit şi pentru că cei care au operat cu el nu au fost foarte dornici să lase evidenţe clare asupra operaţiunilor efectuate. Potrivit lui Budnitskii, emigraţia albă ar fi scos din Rusia o cantitate echivalentă cu 195 milioane, din aurul în valoare de peste 230 milioane de ruble. Cea mai mare parte a aurului scos din Rusia de către emigraţia albă ar fi fost depusă în bănci japoneze, britanice şi americane. Restul se pare că a fost folosit ca garanţie pentru împrumuturi. Tot din acest aur, s-ar fi garantat un credit pentru cumpărarea de armament din S.U.A. În final, o parte a aurului ar fi fost vândută pentru a acoperi împrumuturile.

Ultima tranzacţie cunoscută datează din primăvara anului 1921, când se pare că ceea ce mai rămăsese din aurul luat de emigraţia albă a fost vândut către o bancă japoneză, pentru 500.000 dolari. Banii erau destinaţi unui guvern care ar fi putut să vină la putere în Rusia după căderea bolşevicilor. Ca să ferească aceşti bani de creditorii care vânau orice sumă, au fost investiţi în acţiuni emise de o bancă engleză cu capital rusesc, capital provenit de la antreprenori ruşi, ajunşi în emigraţie după 1917.

Diplomaţii ruşi, care au format Consiliul foştilor ambasadori ai Rusiei ţariste de la Paris, s-au ocupat de administrarea a ceea ce rămăsese din „aurul lui Kolceak“. Resursele s-au diminuat treptat, dar au ajuns până în anii ’50. Oleg Budnitskii le-a putut trasa urmele până la moartea ultimului membru al Consiliului, Maklakov, în 1957. Cartea sa „demontează“ în bună măsură speculaţiile privind furtul aurului rusesc de către japonezi sau cehoslovaci, la finele Primului Război Mondial şi în vremea războiului civil ce i-a urmat.

Aurul belgian

Înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, rezerva de aur a Belgiei era de aproximativ 600 tone de aur. Chiar înainte de declanşarea luptelor, o treime a fost depozitată la Londra, altă treime trimisă în Statele Unite şi Canada. La începutul anului 1940, 198 tone de aur au fost trimise în sudul Franţei. În momentul invadării Belgiei, doar o mică parte din aur se mai găsea în subsolul Băncii Belgiei. Aurul trimis în Franţa a fost evacuat împreună cu cel polonez, spre acelaşi loc, fortul Kayes, din Dakar (Senegal).

După capitularea Franţei, germanii au impus noului guvern să le predea aurul belgian. Operaţiunea a durat până în mai 1942, când au ajuns la Marsilia ultimele lăzi. De acolo a fost mutat la Banca Reichului. Din dispoziţia lui Göring, a fost topit şi marcat din nou cu anii 1936 şi 1937, pentru a i se pierde urma. După război, Banca Franţei şi Banca Belgiei au ajuns la un acord şi francezii au plătit o compensaţie integrală.

Ulterior s-a constituit o rezervă atât din aurul descoperit de trupele americane în 1945, într-o mină de sare din Germania (inclusiv documente din care rezulta ce s-a întâmplat cu aurul belgian), cât şi din aurul furat de nazişti şi ajuns în bănci elveţiene.

Comisia Tripartită a Aurului – constituită la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial pentru returnarea aurului monetar şi alcătuită din reprezentanţi ai S.U.A., Marii Britanii şi Franţei – urma să gestioneze repartizarea acestui aur celor care emiteau pretenţii. Banca Belgiei a înaintat o cerere în numele Băncii Franţei şi în final aceasta a recuperat 130 tone de aur, adică două treimi din compensaţia plătită Băncii Belgiei.

Aurul norvegian

În 1940, rezerva de aur a Norvegiei era de 50 tone. Autorităţile au luat din vreme măsuri pentru a-l putea evacua cât mai repede, ambalându-l în lăzi şi butoaie ce puteau fi mânuite uşor. La primele ore ale zilei de 9 aprilie 1941, când s-a aflat vestea că nave germane se apropiau de Oslo, aurul a fost expediat la Lillehammer. Încercarea paraşutiştilor germani de a ataca Lillehammer, unde se refugiase şi familia regală, s-a lovit de rezistenţa dârză a norvegienilor, care a permis evacuarea aurului mai departe, cu un tren, către o localitate de pe coasta Mării Nordului, unde debarcaseră deja trupe britanice.


Britanicii au acceptat să ajute la evacuarea aurului, care urma să fie încărcat pe trei nave de război. Prima, crucişătorul „Galatea“, a reuşit să plece înainte de sosirea germanilor. Restul aurului a fost transportat în alt port. O altă cantitate a fost încărcată la bordul crucişătorului „Glasgow“, dar căpitanul acestuia a decis să plece înainte ca întreaga cantitate să fie urcată la bord. Ce a rămas a pornit mai departe cu un vas de coastă, urmând ca în portul Tromsö să fie urcată la bordul lui „Glasgow“.


Nava costieră a fost atacată de aviaţia germană şi obligată să eşueze. Aurul a fost transferat la bordul a cinci vase de pescuit. După mai multe aventuri, a ajuns la bordul crucişătorului „Enterprise“ şi apoi în Marea Britanie.
S- au pierdut pe drum doar 297 de monede (adică mai puţin de 10 kg), din cele 50 tone de aur. Ulterior, aurul a fost plasat în Statele Unite şi din el s-au finanţat cheltuielile guvernului norvegian în exil. După război, rezerva de aur rămasă a fost repatriată treptat; ultimele 10 tone reîntorcându-se în Norvegia în 1987.

Aurul olandez

La izbucnirea războiului, rezerva de aur a Olandei se găsea împărţită la Amsterdam şi Rotterdam. Cantitatea de aur din Amsterdam a fost evacuată în Anglia fără probleme. La Rotterdam, comandoul englez a reuşit să preia aurul când germanii ajunseseră la 200 m de locul unde fusese depozitat. Dar nava pe care a fost încărcat a sărit în aer şi s-a scufundat. În 1942, nemţii au descoperit locul unde se găsea şi au recuperat o parte din aur. Altă parte a fost recuperată de scafandri olandezi după război.

Ţările baltice au păstrat rezerva de aur în Marea Britanie. În iulie 1940, după ocuparea acestora de către U.R.S.S., Marea Britanie a blocat aurul. În ianuarie 1968, s-a încheiat un acord între Marea Britanie şi U.R.S.S., prin care sovieticii renunţau la aurul balticilor, iar englezii la pretenţiile legate de naţionalizarea bunurilor cetăţenilor britanici din Rusia sovietică.

În 1992 şi 1993 Marea Britanie a acordat Ţărilor Baltice compensaţii în valoare de 90 milioane lire sterline, în contul aurului pierdut.

După ocuparea Cehoslovaciei, germanii i-au obligat pe funcţionarii Băncii Centrale să emită două ordine de transfer. Unul era către Banca Reglementelor Internaţionale (BRI) şi cerea transferul a 21 tone aur din contul Cehoslovaciei la BRI (aur care era păstrat la Banca Angliei) către contul Băncii Reichului de la BRI. Al doilea cerea transferul a 27 tone aur, deţinut de Banca Cehoslovaciei la Banca Angliei, către contul BRI aflat la Banca Angliei.

Primul ordin a fost pus în practică, însă cel de al doilea nu, căci guvernul britanic blocase depozitele Cehoslovaciei după ocuparea acestei țări de către Germania. Primul ordin a fost executat considerându-se că era o tranzacţie în interiorul BRI.

După război, Cehoslovacia a cerut restituirea acestui aur. A primit doar şase tone, restul aurului fiind blocat de Londra şi Washington motivându-se că Cehoslovacia nu rezolvase pretenţiile cetăţenilor britanici şi americani ale căror proprietăţi fuseseră confiscate de către regimul comunist. Au urmat ani lungi de negocieri, problema fiind rezolvată abia în 1981, când Cehoslovacia a achitat despăgubirile cerute şi a primit în schimb aurul rămas.

Aurul albanez

Începând cu anul 1925, Albania a păstrat un stoc de aur monetar la Roma. În 1943, după ce Italia a încheiat armistiţiul cu Aliaţii, germanii au capturat acest stoc de aur. Comisia Tripartită constituită pentru returnarea aurului monetar a decis după război să blocheze restituirea stocului de aur către Albania, stoc evaluat la 6,5 milioane de lire sterline, în baza obiecţiilor formulate de către două state membre: S.U.A. şi Marea Britanie.

Americanii s-au opus pentru că Albania nu accepta să plătească despăgubiri pentru bunurile cetăţenilor americani confiscate de către regimul comunist. Marea Britanie acuza Albania că era vinovată de scufundarea, în octombrie 1946, a două nave britanice care loviseră mine în largul coastelor albaneze, incident care dusese la moartea a 44 de marinari englezi. După căderea regimului comunist din Albania, diferendul a fost rezolvat definitiv în 1996.

La izbucnirea războiului, în mare grabă, rezerva de aur a Bank Polski, răspândită în mai multe locuri, a fost strânsă şi îndreptată către România. În ciuda presiunilor Germaniei, guvernul român a permis evacuarea celei mai mari părţi a acestei rezerve: un tren a preluat-o de la graniţa de nord româno-poloneză şi a transportat-o la Constanţa, unde a fost încărcată pe un vas, cu care a pornit spre Turcia. A călătorit mai departe cu trenul, până în Liban, unde a fost încărcată pe crucişătorul francez „Emile Bertin“ şi pe alte două contratorpiloare. Toate cele trei nave au ajuns în portul francez Toulon, iar de acolo la agenţia din Nevers a Băncii Franţei.

Înaintarea rapidă a trupelor germane pe teritoriul Franţei a impus o nouă evacuare. La 18 iunie, cu o altă navă, aurul polonez a fost transportat în Africa, la Dakar, de unde a ajuns în fortul Kayes. Cum acesta se afla sub autoritatea guvernului de la Vichy iar polonezii din exil erau aliaţii Londrei, sub presiunile Germaniei, polonezilor li s-a interzis accesul la acest aur. În plus, guvernul de la Vichy, „descoperind“ că datoria Poloniei faţă de Franţa (este vorba de împrumuturile acordate anterior) era mai mare decât valoarea aurului, le-a refuzat cererile. Polonezii au dat în judecată guvernul de la Vichy la Curtea Federală din New York, care a dat o sentinţă prin care aurul Franţei aflat în depozit în S.U.A. era pus sub sechestru.

După debarcarea Aliaţilor în Africa, aurul polonez a fost recuperat şi a plecat către Marea Britanie, Canada şi S.U.A. La sfârşitul războiului, deşi în Polonia se instaurase un guvern comunist, după negocieri care au durat câţiva ani (britanicii, de exemplu, cereau plata cheltuielilor făcute de ei pentru înzestrarea unităţilor militare poloneze), aurul polonez s-a întors acasă.

Tot în 1947 s-au întors de la Bucureşti şi cele trei tone de aur rămase în subsolurile Băncii Naţionale a României, deoarece au ajuns în România mai târziu, odată cu exilul polonez, şi nu au mai fost scoase din ţară din cauza presiunilor formidabile exercitate de Germania. Acest aur, împreună cu Tezaurul BNR, a fost adăpostit la Tismana, din 1944 până la începutul lui 1947. Trebuie să precizăm că Banca Naţională a României nu a cerut nicio sumă de bani pentru păstrarea acestui aur atâţia ani.

Share our work
Pacea în Ucraina, între Papă și Sultan

Pacea în Ucraina, între Papă și Sultan

Papa Francisc, liderul Bisericii Romano-Catolice și a statului Vatican, a stârnit furia mass-media de la Kiev după o serie de declarații considerate controversate. Într-un interviu recent, Papa Francisc a declarat că Ucraina trebuie să aibă „curajul steagului alb”, estompând, în opinia mass-media de la Kiev, linia dintre agresor și victimă prin îndemnul la deschiderea unor negocieri cu orice preț.

Conform unor surse de la Vatican, este pentru prima dată când papa Francisc a folosit termeni precum ‘steag alb’ sau ‘înfrânt’ în legătură cu războiul din Ucraina, deşi a mai vorbit în trecut despre necesitatea negocierilor pentru încheierea păcii. Președintele ucrainean, Volodimir Zelenski, a cerut anterior Papei Francisc să susțină planul de pace al Ucrainei.

În urmă cu câteva zile, liderul turc Erdogan făcea apel la negocieri de pace între Ucraina și Rusia, demers primit cu răceală de Kiev.

Pe 8 martie, în timpul unei conferințe de presă comune cu Volodimir Zelenski la Istanbul, el a repetat această idee și a subliniat că Turcia poate oferi un loc pentru dialog.

Președintele Zelenski a reacționat ferm la apelul pentru negocieri de pace, întrebând cum se pot invita la dialog persoane care blochează, distrug și ucid. El a subliniat dorința Ucrainei de a obține o pace dreaptă, conform celor 10 puncte anunțate anterior de Kiev, respingând prezența Kremlinului la masa negocierilor. Într-un interviu recent, Papa Francisc a menționat Turcia ca un posibil loc pentru negocieri între Kremlin și Kiev, exprimându-și disponibilitatea de a media discuțiile.

Pacea papală

Papa Francisc a afirmat, într-un interviu acordat televiziunii elveţiene RSI, că Ucraina ar trebui să aibă curajul ‘steagului alb’, care este ‘un cuvânt curajos’, şi de a negocia pentru a pune capăt războiului cu Rusia ‘înainte ca lucrurile să se înrăutăţească’.
În interviu, înregistrat luna trecută, papa a fost întrebat despre poziţia sa cu privire la dezbaterea între cei care spun că Ucraina ar trebui să renunţe întrucât nu a putut respinge forţele ruse, şi cei care afirmă că aceasta ar legitima acţiunile părţii mai puternice. Intervievatorul a fost folosit expresia ‘steagul albul’ în întrebare.
‘Este o interpretare, este adevărat’, a răspuns papa Francisc, potrivit unei transcrieri şi a unui video parţial publicate în avans. Interviul integral urmează să fie difuzat pe 20 martie în cadrul unei noi emisiuni culturale.
‘Dar cred că cel mai puternic este cel care se uită la situaţie, se gândeşte la oameni şi are curajul steagului alb şi negociază’, a afirmat papa, adăugând că negocierile ar trebui să aibă loc cu ajutorul puterilor internaţionale.
‘Cuvântul a negocia este un cuvânt curajos. Când vezi că eşti învins, când lucrurile nu merg bine, trebuie să ai curajul să negociezi’, a continuat papa.
Într-un comunicat după publicarea interviului, purtătorul de cuvânt a Vaticanului, Matteo Bruni, a clarificat că suveranul pontif a preluat termenul ‘steagul alb’ de la intervievatorul său şi l-a folosit pentru ‘a indica o oprire a ostilităţilor (şi) un armistiţiu obţinute cu curajul negocierilor’.

Papa: ‘Sunt aici’

‘Poţi simţi ruşine’, a spus papa cu referire la negociere, ‘dar cu câţi morţi se va încheia (războiul)? (Ar trebui) negociat la timp, găsită o ţară care poate fi mediator’, a adăugat el, menţionând Turcia printre ţările care s-au oferit.
‘Să nu vă fie ruşine să negociaţi, înainte ca lucrurile să se înrăutăţească’, a spus papa, care a făcut numeroase apeluri la pace în ‘Ucraina martirizată’ şi a trimis anul trecut un emisar de pace, pe cardinalul italian Matteo Zuppi, să se întâlnească cu autorităţile la Kiev, Moscova şi Washington.
Întrebat dacă este dispus să medieze, papa a răspuns: ‘Sunt aici’.
Anterior, în data de 24 februarie, după rugăciunea antifonului marian „Angelus”, papa Francisc a amintit că s-au împlinit doi ani de la începerea războiului de amploare din Ucraina.

„Atâtea victime, răniți, distrugeri, angoase, lacrimi într-o perioadă care devine teribil de lungă și al cărei sfârșit nu se întrevede încă! Este un război care nu numai că devastează acea regiune a Europei, dar dezlănțuie un val global de frică și ură. În timp ce îmi reînnoiesc cea mai profundă afecțiune pentru chinuitul popor ucrainean și mă rog pentru toți, în special pentru numeroasele victime nevinovate, pledez pentru restaurarea acelui pic de umanitate care creează condițiile pentru o soluție diplomatică în căutarea unei păci juste și durabile” – a spus Sfântul Părinte.

Demers fără rezultat

Într-o vizită anterioară la Budapesta, liderul Bisericii Romano-Catolice, Papa Francisc, a repus pe tapet firavele demersuri pentru a aduce pacea în Ucraina. Șeful statului Vatican a confirmat faptul că este implicat într-un efort de a pune capăt conflictului dintre Rusia şi Ucraina.

Demersurile pentru identificarea unei soluții diplomatice în criza din Ucraina nu țin prima pagină a ziarelor internaționale, pe fondul pregătirilor intense pentru contraofensiva forțelor militare ucrainene.

Statutul Papei Bisericii Romano-Catolice de lider al celui mai mic stat suveran din lume, o enclavă în orașul Roma cu o suprafață de aproximativ jumătate de kilometru pătrat, îi oferă un statut unic la nivel mondial, având atât o calitate religioasă, cât și politică și diplomatică.

Stat ecleziastic, unde  funcțiile înalte sunt ocupate de către clerici romano-catolici, Vaticanul a fost implicat în numeroase demersuri de a aduce pacea în zonele fierbinți ale lumii. Diplomația secretă coordonată de Papa de la Roma a jucat un rol important în astfel de demersuri, o parte rămânând nedescoperite.

Interesele Vaticanului și a Bisericii Romano-Catolice în Ucraina sunt vaste, pornind de la apărarea Bisericii Greco-Catolice din Ucraina și până la susținerea Ucrainei ca stat independent și democratic. Din păcate, vizita unui cap al Bisericii Romano-Catolice în Ucraina a reprezentat mereu o problemă geopolitică spinoasă în relațiile dintre ortodoxie și catolicism, patriarhii ruși opunându-se din toate puterile.

Unul dintre interlocutorii cunoscuți ai Papei, a fost mitropolitul Ilarion Alfeev, unul dintre demnitari importanți ai Patriarhiei Ortodoxe Ruse, fost conducător al Direcției de Relații Externe din cadrul Administrației Patriarhale Ruse. Cunoscut pentru poziția sa radicală, mitropolitul rus a declarat, în urmă cu un număr de ani, că atitudinea provestică a Bisericii Greco-Catolice din Ucraina este rană deschisă în trupul creștinătății.

De când Rusia a invadat Ucraina în februarie 2022, papa Francisc a pledat pentru pace în fiecare săptămână şi şi-a exprimat în mod repetat dorinţa de a acţiona ca intermediar între Kiev şi Moscova. Oferta sa nu a fost acceptată public de către conducerea Federației Ruse. Demersurile papale în acest sens nu au fost sprijinite nici de pricipalele puteri ale lumii, pe fondul intensificării retorice războinice pe diferite fonturi.

Premierul ucrainean Denis Şmihal s-a întâlnit anterior cu papa la Vatican şi a spus că a discutat despre o „formulă de pace” înaintată de preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski. El a mai declarat că l-a invitat pe suveranul pontif să viziteze Kievul, fără să fie stabilit un calendar concret.

Papa Francisc a declarat anterior că vrea să efectueze o vizită la Kiev, dar şi la Moscova, în cadrul unei misiuni de pace.

Pacea sultanului

Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan a anunţat recent că ţara sa se oferă să găzduiască un summit pentru încheierea păcii între Rusia şi Ucraina, pentru a pune capăt războiului.
La o conferinţă de presă după o întâlnire la Istanbul cu omologul său ucrainean Volodimir Zelenski, Erdogan a afirmat că a discutat în detaliu cu acesta despre evoluţia războiului din Ucraina.
Şeful statului a mai afirmat că Turcia va contribui semnificativ la reconstrucţia Ucrainei, după încetarea conflictului.
Zelenski a declarat cu aceeaşi ocazie că Rusia nu va fi invitată la eventuala reuniune la vârf, dar un reprezentant al Moscovei ar putea participa la următoarea întâlnire, după ce se va stabili o foaie de parcurs către pace, convenită cu aliaţii Ucrainei la reuniunea programată în Elveţia.

Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan l-a primit la Istanbul pe Volodimir Zelenski, preşedintele Ucrainei, pentru discuţii referitoare la evoluţia războiului dintre Ucraina şi Rusia.

Preşedinţia turcă a precizat că întâlnirea a început în jurul orei 16.15 GMT (18.15, ora României şi Turciei), după ce Zelenski a vizitat un şantier naval de lângă Istanbul pentru a inspecta lucrările la două corvete construite pentru marina ucraineană.

Turcia este membră a NATO şi a susţinut integritatea teritorială a Ucrainei, dar întreţine, de asemenea, relaţii cordiale cu Rusia şi vorbeşte în mod regulat cu ambele părţi în conflict, în special în calitate de sponsor al acordului privind Marea Neagră, care a ridicat o blocadă rusă de facto a exporturilor de cereale ucrainene.

Vizita lui Zelenski la Istanbul vine înaintea unei vizite aşteptate a preşedintelui rus Vladimir Putin, despre care Kremlinul a declarat că va avea loc după alegerile din Rusia din 15-17 martie.

Biroul lui Zelenski a declarat că agenda discuţiilor cu Erdogan a inclus formula de pace menită să pună capăt războiului cu Rusia, eliberarea prizonierilor de război ucraineni deţinuţi de Moscova şi legăturile bilaterale din industria de apărare.

La începutul întâlnirii, Zelenski a declarat pe platforma X că Ankara şi Kievul ar trebui să colaboreze pentru a obţine securitatea alimentară şi securitatea navigaţiei în Marea Neagră, adăugând că Ucraina doreşte, de asemenea, legături mai puternice în domeniul apărării cu Turcia şi are nevoie de ajutorul acesteia pentru a asigura eliberarea prizonierilor.

„Suntem interesaţi să consolidăm cooperarea bilaterală şi coproducţia cu companiile de apărare turceşti”, a spus el.

Ankara și-a reiterat dorinţa de a pune capăt războiului „pe baza negocierilor”, subliniind în acelaşi timp sprijinul ferm şi continuu pentru integritatea teritorială, suveranitatea şi independenţa Ucrainei.

Săptămâna trecută, ministrul turc de externe Hakan Fidan a declarat, după întâlnirea cu omologul rus Serghei Lavrov la Forum Diplomatic de la Antalya, că a venit timpul ca Kievul şi Moscova să înceapă discuţiile pentru încetarea focului, dar a adăugat că acest lucru nu trebuie să însemne recunoaşterea ocupaţiei ruseşti.

Kievul răspunde

Întrebat la acelaşi forum dacă Ucraina ar putea continua să lupte în cazul în care sprijinul occidental scade, ministrul adjunct de externe ucrainean Mîkola Tociţki a declarat că doar o retragere completă a Rusiei ar pune capăt luptelor, chiar dacă Ucraina nu are „100% sprijin” din partea partenerilor săi occidentali.

Sursa turcă a precizat că printre alte puncte de pe ordinea de zi a întâlnirii cu Zelenski se numără siguranţa navigaţiei comerciale, după încetarea Iniţiativei Mării Negre, la care Rusia a renunţat în iulie anul trecut.

Acest acord, mediat de Turcia şi de Naţiunile Unite, a permis Ucrainei să exporte în siguranţă cereale din porturile sale din Marea Neagră. Ankara a făcut presiuni pentru a-l reactiva, dar Rusia, care a declarat că solicitările sale de condiţii mai bune pentru propriile exporturi de alimente şi combustibil au fost ignorate, a spus că nu este interesată.

Turcia, care controlează ieşirea de la Marea Neagră, a oferit sprijin militar Kievului, opunându-se în acelaşi timp sancţiunilor occidentale impuse Rusiei.

Ca parte a actului său de echilibrare, Ankara s-a oferit să medieze între părţi şi să găzduiască discuţii de pace, menţinându-şi în acelaşi timp legăturile cu Ucraina în domeniul industriei de apărare şi aprofundându-şi cooperarea energetică cu Rusia. De asemenea, a semnat un acord pentru a participa la reconstrucţia postbelică a Ucrainei.

Luna trecută, Reuters a relatat în exclusivitate că ameninţarea SUA de a aplica sancţiuni firmelor financiare care fac afaceri cu Rusia a răcit comerţul turco-rus, perturbând sau încetinind unele plăţi atât pentru petrolul importat, cât şi pentru exporturile turceşti.

Turcia, având relații cu ambele părți implicate și experiență în medierea conflictelor internaționale, poate oferi un cadru neutru pentru negocieri. Cu toate acestea, succesul depinde de voința și flexibilitatea ambelor părți implicate în conflict, precum și de complexitatea problemelor geopolitice și de securitate.

Planul lui Zelenski

Planul de pace prezentat de liderul de la Kiev, și susținut de majoritatea aliaților Ucrainei prevede 10 puncte.

1. Siguranţa radiologică şi nucleară, cu accent pe restabilirea securităţii în jurul celei mai mari centrale nucleare din Europa, Zaporojie, din Ucraina, care este acum ocupată de armata rusă;

2. Securitatea alimentară, incluzând protejarea şi asigurarea exporturilor de cereale ale Ucrainei către cele mai sărace naţiuni din lume;

3. Securitatea energetică, cu accent pe restricţiile de preţ asupra resurselor energetice ruseşti, precum şi pe sprijinirea Ucrainei în refacerea infrastructurii energetice, din care jumătate a fost afectată de atacurile ruseşti;

4. Eliberarea tuturor prizonierilor şi deportaţilor, inclusiv a prizonierilor de război şi a copiilor deportaţi în Rusia;

5. Restabilirea integrităţii teritoriale a Ucrainei – despre care Zelenski a spus că „nu poate fi negociată” – şi reafirmarea acesteia de către Rusia în conformitate cu Carta ONU;

6. Retragerea trupelor ruseşti din toate regiunile şi încetarea ostilităţilor, restabilirea frontierelor de stat ale Ucrainei cu Rusia. Kievul insistă pe retragerea armatei și autorităților ruse și din Crimeea, anexată ilegal în 2014, nu numai pe regiunile declarate anexate după ofensiva pe scară largă declanșată de Rusia în februarie 2022;

7. Justiţie, care să includă înfiinţarea unui tribunal special care să judece crimele de război ruseşti;

8. Prevenirea ecocidului, necesitatea de a proteja mediul, cu accent pe deminare şi refacerea instalaţiilor de tratare a apei;

9. Prevenirea escaladării conflictului şi construirea unei arhitecturi de securitate în spaţiul euro-atlantic, incluzând garanţii pentru Ucraina;

10. Confirmarea încheierii războiului, care să includă un document semnat de părţile implicate.

Sunt puține informații despre condițiile impuse de Rusia pentru pace în Ucraina, iar detalii specifice despre aceste condiții pot varia în funcție de evoluțiile politice și militare din teren. Surse oficiale menționează că Rusia a exclus patru țări occidentale (SUA, Regatul Unit, Franța și Germania) dintr-un eventual efort de mediere a conflictului în Ucraina, subliniind că acestea nu pot avea pretenții la un rol de mediatori neutri în procesul de pace.

Ofensivă rusă

Trupele ruse au crescut presiunea asupra poziţiilor defensive ucrainene în timpul unor lupte grele în estul Ucrainei, a declarat comandantul ucrainean al regiunii.
Luptele sunt centrate în zona situată la vest de Bahmut, a declarat Serhii Sidorinon pentru televiziunea ucraineană.”Inamicul suferă pierderi grele, dar îşi completează constant rândurile cu noi rezerve”, a spus el. Scopul atacurilor ruseşti este să ajungă la Ceasiv Yar.”Se luptă ziua, dar şi noaptea”, a spus Sidorin.
La rândul lor, forţele armate ucrainene au încercat să rupă avântul ofensiv rusesc cu contraatacuri, dar au fost împinse înapoi în satul Ivanivske.
„Inamicul încearcă în prezent să ia cu asalt oraşul, atât frontal, cât şi dinspre flancuri”, a spus Sidorin. Informaţiile nu au putut fi iniţial verificate în mod independent.
Între timp, oficiali de la Moscova şi din sudul Rusiei au declarat sâmbătă că apărarea antiaeriană a doborât zeci de drone ucrainene care au vizat zone din sudul Rusiei în timpul nopţii.
Efectele unui atac asupra oraşului Taganrog de la Marea Azov sunt încă în curs de evaluare, a scris pe Telegram guvernatorul regiunii Rostov, Vasili Golubev.
Potrivit rapoartelor ruse, regiunea Rostov din apropierea graniţei cu Ucraina a fost cel mai puternic afectată, fiind înregistrate 41 de atacuri. De asemenea, au fost distruse mai multe drone care se apropiau de oraşul Morozovsk, la aproximativ 230 de kilometri de capitala regională Rostov-pe-Don.
Presa independentă a raportat că dronele ucrainene au vizat şi o fabrică de avioane militare ruseşti din regiune. Iniţial nu au existat informaţii despre daune.
În regiunea Kursk, guvernatorul a raportat că resturi de la o dronă ucraineană doborâtă au lovit acoperişul unui spital, dar nu au provocat victime.
Pe frontul diplomatic, membrii Grupului de Contact pentru Apărarea Ucrainei (UDCG) urmează să se întâlnească din nou luna aceasta la Baza Aeriană Ramstein din Germania pentru a discuta sprijinul pentru efortul de război al Kievului. La invitaţia secretarului american al Apărării Lloyd Austin, grupul urmează să se întrunească pe 19 martie.
Cunoscută şi sub numele de Grupul Ramstein, alianţa a 56 de ţări coordonează livrările de arme către Ucraina, care se bazează pe sprijinul occidental pentru a respinge forţele ruse. De asemenea, miniştrii apărării şi oficialii militari de vârf sunt aşteptaţi să discute şi despre alte preocupări comune de securitate la această reuniune a grupului. UDCG este formată din toate cele 32 de state membre ale NATO, inclusiv Suedia după aderarea sa pe 7 martie, precum şi alte 24 de ţări care s-au opus invaziei ruse. Ultima întâlnire a avut loc, prin videoconferinţă, pe 14 februarie.

Ajutor cu picătura

Şeful diplomaţiei ucrainene a atenţionat recent Occidentul împotriva ajutorului „cu picătura” furnizat Kievului, adăugând că doar livrări regulate de material militar ar permite evitarea unei extinderi a războiului în afara Ucrainei.
„Strategia ce constă în a furniza ajutor Ucrainei cu picătura nu mai funcţionează”, a declarat Dmitro Kuleba în timpul unei vizite la Vilnius. „S-a terminat (cu această strategie) şi, dacă lucrurile continuă după cum se derulează în prezent, aceasta nu se va termina bine pentru noi toţi”, a adăugat Kuleba în timpul unei conferinţe de presă la finalul unei întrevederi cu omologii săi francez, lituanian, leton şi eston.
Şeful diplomaţiei ucrainene a îndemnat la „o aprovizionare fără restricţii şi la timp cu arme şi muniţii pentru a se asigura că Ucraina va învinge Rusia”.
Dmitro Kuleba a îndemnat de asemenea la transferarea pe teritoriul ucrainean a unor antrenamente militare conduse de Occident, a unor servicii de mentenanţă a armelor, precum şi a producţiei de echipamente militare, operaţiune ce ar crea mai multă logistică pentru ţara sa, potrivit lui Kuleba.
Ministrul ucrainean de externe i-a invitat pe toţi cei care se îndoiesc că războiul ar putea depăşi frontierele Ucrainei „să se trezească şi să citească cărţile de istorie”. Aceasta ar ajuta, potrivit lui, „să fie evitată o situaţie în care veţi trebui să luaţi decizii la o scară complet diferită a tragediei pentru a vă apăra propriile sate, oraşe şi teritorii”.
„Decizii slabe: mai mult război. Decizii puternice: sfârşitul războiului. Este simplu”, a declarat el.

Linii roșii

La rândul său, ministrul lituanian al afacerilor externe Gabrielius Landsbergis a subliniat că aliaţii occidentali ai Ucrainei „ar trebui să traseze linii roşii pentru Rusia”, nu pentru ei înşişi şi „să nu excludă nicio formă de sprijin pentru Ucraina”, făcând ecoul recentelor declaraţii ale preşedintelui francez.
De asemenea, ministrul lituanian s-a declarat „fericit că drapelul ucrainean este alături de (drapelul) francez cu această ocazie”.
La sfârşitul lui februarie, Emmanuel Macron a declarat că trimiterea în Ucraina a unor trupe terestre „nu ar trebui exclusă” în numele unei „ambiguităţi strategice” şi că totul va fi făcut pentru ca Rusia lui Vladimir Putin că piardă acest război.
Până acum, europenii şi americanii s-au delimitat de poziţia franceză, însă Emmanuel Macron, care a organizat săptămâna trecută o conferinţă internaţională de sprijin militar pentru Ucraina, o consideră necesară pentru a relua „iniţiativa” în faţa Moscovei.
Potrivit ministrului francez al afacerilor externe Stephane Séjourné, Occidentul nu-şi poate asuma „riscul unei victorii ruse în Ucraina, pentru că aceasta va avea un preţ foarte ridicat pentru noi toţi”.
„Pentru că noi ştim bine că Rusia nu se va opri aici”, a adăugat el. „În acest cadru, trebuie astăzi să nu ne interzicem nimic în termeni de noi acţiuni”, a mai declarat Séjourné.

Șarjă poloneză

Şeful diplomaţiei poloneze Radoslaw Sikorski a reacţionat pozitiv la recentele declaraţii ale preşedintelui francez Emmanuel Macron, conform căruia nu trebuie exclusă trimiterea de trupe ale aliaţilor NATO în Ucraina.
„Prezenţa forţelor NATO în Ucraina nu este de neconceput”, a scris Sikorski pe reţeaua socială X, fosta Twitter, vineri seara, la peste o săptămână după ce liderul francez a generat dezbateri aprinse cu afirmaţiile sale în timpul unei reuniuni a liderilor europeni.
„Apreciez iniţiativa preşedintelui francez Emmanuel Macron, pentru că lui Putin trebuie să-i fie frică, nu nouă să ne fie frică de Putin”, a continuat Sikorski.
Polonia este un aliat ferm al Ucrainei încă de când Rusia şi-a lansat invazia la scară largă împotriva Ucrainei, în februarie 2022.
Poziţia lui Sikorski contrastează cu cea a prim-ministrului polonez Donald Tusk, care, în timpul vizitei sale de săptămâna trecută la Praga, a spus clar că Polonia nu intenţionează să trimită trupe pentru a susţine Ucraina. Potrivit lui Tusk, aliaţii ar trebui să se concentreze pe a-i acorda Ucrainei sprijin maxim în eforturile sale militare împotriva invaziei ruse.
Emmanuel Macron a provocat un val de reacţii de îngrijorare atunci când a spus că trimiterea de trupe ale Occidentului în Ucraina nu trebuie scoasă din calcul.
„Nu există în prezent un consens asupra unei desfăşurări oficiale de trupe terestre”, a spus Macron în timpul conferinţei aliaţilor europeni ai Ucrainei care a avut loc la Paris pe 26 februarie. „Însă în dinamică nimic nu trebuie exclus. Vom face tot ce este necesar pentru a ne asigura că Rusia nu poate câştiga acest război”, a declarat preşedintele francez.
Afirmaţia sa a provocat rapid reacţii negative din partea câtorva state membre NATO. Mai târziu, ministrul francez al apărării Sebastien Lecornu a declarat că afirmaţiile preşedintelui francez „au fost scoase din context” şi că Macron a reafirmat că Franţa nu va fi „co-beligerantă” în conflictul din Ucraina.

Opoziție britanică

Şeful diplomaţiei britanice David Cameron şi-a exprimat opoziţia faţă de trimiterea de trupe occidentale în Ucraina, chiar şi pentru a forma acolo soldaţi, într-un interviu pentru cotidianul german Süddeutsche Zeitung, citat de mass-media internațională.
Întrebat dacă, în opinia sa, este un lucru inteligent ca în situaţia actuală să se excludă orice trimitere de soldaţi occidentali în Ucraina, Cameron a răspuns publicaţiei germane: „Misiunile de formare sunt mai bine executate în afara ţării. În Marea Britanie, noi am format 60.000 de soldaţi ucraineni”.
„Ar trebui să evităm să creăm ţinte evidente pentru Putin”, a spus David Cameron, potrivit declaraţiilor sale traduse în germană de cotidianul citat.
Pe 26 februarie, preşedintele francez Emmanuel Macron a suscitat o intensă polemică după ce a afirmat că trimiterea de trupe occidentale în Ucraina nu poate fi exclusă în viitor.
Guvernul britanic a reacţionat o zi mai târziu, precizând că „un mic număr” de persoane trimise de Regatul Unit se aflau deja în Ucraina „pentru a susţine forţele armate ucrainene, în special în termeni de formare medicală”. „Nu prevedem desfăşurarea (de soldaţi britanici în Ucraina) la o scară mai mare”, a continuat purtătorul de cuvânt al prim-ministrului britanic Rishi Sunak.
Anterior, ministrul francez al apărării Sebastien Lecornu a precizat că trimiterea de „trupe terestre combatante” în Ucraina nu este luată în calcul. Însă, el a estimat că există căi de explorat pentru „deminare, pentru formarea de soldaţi ucraineni pe teritoriul ucrainean”. „Cu cât mai mult va trebui Ucraina să-şi crească armata, cu atât mai importante vor fi necesităţile de a majora pregătirea” soldaţilor ucraineni, a adăugat ministrul francez.

Totodată, în interviul său pentru Süddeutsche Zeitung, David Cameron a reafirmat utilitatea, în opinia lui, a armelor cu rază de acţiune lungă pentru a susţine Ucraina şi a evocat ideea de a ajuta Berlinul să îşi depăşească reticenţele în a furniza Kievului rachete Taurus de fabricaţie germană.

Problema Taurus

Întrebat dacă Londra ar putea ajuta Germania să rezolve problemele care împiedică livrarea de rachete Taurus, Cameron a spus: „Suntem hotărâţi să lucrăm în strânsă colaborare cu partenerii noştri germani asupra acestei probleme, la fel ca alţii, pentru a ajuta Ucraina”.
Cameron a mai fost întrebat de Süddeutsche Zeitung cu privire la opţiunea deja evocată în ianuarie de presă: cea privind un fel de troc în care Berlinul să furnizeze rachete Taurus Londrei şi apoi Regatul Unit alte rachete Storm Shadow Ucrainei.
„Suntem gata să examinăm toate opţiunile pentru a obţine un impact maxim pentru Ucraina. Însă eu nu voi da detalii şi nu voi dezvălui adversarilor noştri ceea ce noi intenţionăm să facem”, a spus Cameron.
De teama unei escaladări a conflictului, Berlinul refuză de mai multe luni să livreze Kievului rachete Taurus, cu o rază de acţiune de peste 500 de km şi care ar putea prin urmare, dacă Ucraina ar dispune de ele, să vizeze obiective mult mai în adâncul teritoriului rus.
Kievul a obţinut începând din luna mai a anului trecut rachete Storm Shadow/Scalp (rază de acţiune de 250 km), livrate de Franţa şi Regatul Unit, apoi rachete americane ATACMS (rază de acţiune de 165 de km).

Ucraina „trebuie să câştige războiul”

Ministrul britanic al apărării Grant Shapps a insistat vineri, în timpul vizitei sale la Kiev, că Ucraina „trebuie să câştige războiul” cu Rusia şi pentru aceasta aliaţii ei trebuie să-şi intensifice sprijinul, după ce a anunţat în ziua precedentă că Regatul Unit va furniza armatei ucrainene un nou pachet de ajutor militar ce cuprinde peste 10.000 de drone de atac şi de recunoaştere.
Într-un mesaj video postat pe reţeaua de socializare X, ministrul britanic afirmă că a venit la Kiev „pentru a da alarma în lumea democratică”, întrucât „trebuie să ne asigurăm că Ucraina câştigă războiul”.
„Regatul Unit s-a angajat să facă mai mult ca niciodată, cu cel mai mare pachet de ajutor militar al nostru până în prezent”, a subliniat oficialul britanic, referindu-se la cele 10.000 de noi drone.
„Fiecare naţiune trebuie acum să facă la fel şi să se asigure că libertatea triumfă în faţa tiraniei”, a indicat el în continuare.
Ministrul britanic al apărării a anunţat joi că regatul Unit va furniza armatei ucrainene anul acesta „peste 10.000 de drone”, inclusiv drone de atac, iar guvernul de la Londra a alocat pentru acest demers încă 125 de milioane de lire sterline, în plus faţă de cele 200 de milioane de lire promise anterior.
Pachetul include circa o mie de drone de atac de unică folosinţă, plus drone de supraveghere maritimă şi de atac ce pot fi folosite contra navelor flotei ruse de la Marea Neagră, dar cea mai mare parte a pachetului va cuprinde drone FPV (First Person View), acestea din urmă fiind drone dirijate de un pilot care vede într-o cască sau pe ecranul unui calculator imaginea terenului deasupra căruia zboară drona.
Atât armata rusă cât şi cea ucraineană folosesc intens dronele pentru recunoaştere, pentru reglarea tirului artileriei şi pentru atacuri asupra infanteriei şi echipamentelor militare, inclusiv asupra tancurilor, blindatelor sau obuzierelor.
Trupele ucrainene încearcă de asemenea să compenseze cu ajutorul dronele deficitul de muniţie de artilerie cu care se confruntă. Însă armata rusă foloseşte mijloace performante de război electronic pentru neutralizarea dronelor, iar industria militară rusă a conceput de la începutul războiului mai multe tipuri de drone de atac şi recunoaştere.
De exemplu, Rusia a dezvăluit săptămâna trecută o dronă FPV necunoscută până atunci, denumită „Piranha”, cu care a distrus unul dintre tancurile americane Abrams furnizate Ucrainei de SUA, un alt tanc de acelaşi tip fiind apoi distrus de drone Upyr („Vampir”).

Share our work
București, capitala politică a PPE: războiul pentru Schengen, sprijin pentru Ucraina și susținere pentru R. Moldova

București, capitala politică a PPE: războiul pentru Schengen, sprijin pentru Ucraina și susținere pentru R. Moldova

Uniunea Europeană trebuie să îşi crească semnificativ capacitatea industrială de apărare în următorii cinci ani, iar pentru asta este nevoie de sporirea cheltuielilor, a declarat joi, la Congresul PPE de la Bucureşti, preşedinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, care a cerut totodată crearea unui post de comisar european pentru apărare. Acesta este doar unul dintre semnalele puternice transmise de către conducerea PPE de la București.

Securitate în Europa

„Securitatea în Europa înseamnă, de asemenea, să facem mai mult pentru propria noastră apărare. Scopul nostru comun ar trebui să fie foarte clar. Trebuie să ne creştem semnificativ capacitatea industrială de apărare în următorii cinci ani. Iar în centrul acestui lucru trebuie să fie un principiu simplu. Europa trebuie să cheltuiască mai mult, Europa trebuie să cheltuiască mai bine şi Europa trebuie să cheltuiască bani europeni. Iar acest lucru ne va ajuta să acoperim nevoia urgentă de a reconstrui, reface şi moderniza forţele armate ale statelor membre. Şi să susţinem în continuare Ucraina”, a afirmat Ursula von der Leyen în discursul susţinut cu prilejul votului pentru desemnarea ei drept candidată a Partidului Popular European la preşedinţia Comisiei Europene.
Ea a subliniat că Europa trebuie să dezvolte şi să producă „următoarea generaţie de capabilităţi operaţionale care să câştige lupte”.
În acest context, Ursula von der Leyen a pledat pentru crearea unui post de „comisar pentru apărare pentru următorul mandat”. „PPE este partidul care a susţinut o Europă care se poate apăra. Şi noi vom fi partidul care va îndeplini o uniune a apărării. Iar acest subiect necesită toată atenţia. Şi, prin urmare, avem nevoie de un comisar pentru apărare desemnat pentru următorul mandat”, a adăugat ea.
În manifestul PPE pentru alegerile europene de la începutul lunii iunie, adoptat joi la Congresul de la Bucureşti, se menţionează că trebuie înfiinţat un post de „comisar pentru securitate şi apărare, care să coordoneze mai bine aspectele legate de apărare în cadrul competenţelor UE şi să promoveze cooperarea, precum şi un Consiliu de apărare cu miniştrii apărării din statele membre”.

Problema migrației

Europenii decid cine vine în Europa şi în ce condiţii, nu reţelele de contrabandişti şi traficanţii, a declarat joi, la Bucureşti, Ursula von der Leyen, în discursul susţinut cu prilejul votului pentru desemnarea ei drept candidată a Partidului Popular European la preşedinţia Comisiei Europene.
„Împreună am livrat prin Pactul privind migraţia şi azilul. Am întărit frontierele europene şi vom continua să facem acest lucru. Ne-am îndeplinit obligaţiile europene în trecut şi o vom face şi pe viitor. Dar noi, europenii, decidem cine vine în Europa şi în ce condiţii, şi nu reţelele de crimă organizată şi traficanţii”, a spus Ursula von der Leyen, referindu-se la transferul solicitanţilor de azil către ţările terţe, prevăzut în manifestul PPE adoptat miercuri în unanimitate.
Ursula von der Leyen este singurul politician înscris în cursa pentru desemnarea candidatului PPE la preşedinţia Comisiei Europene.

Criminal de război

Preşedintele rus Vladimir Putin este urmărit pentru crime de război şi există un tribunal la Haga care îl aşteaptă, a declarat joi, la Bucureşti, Ursula von der Leyen, în discursul susţinut cu prilejul votului pentru desemnarea ei drept candidată a Partidului Popular European la preşedinţia Comisiei Europene.
„Putin este urmărit pentru crime de război şi va fi judecat. Există un tribunal de război care îl aşteaptă”, a declarat Ursula von der Leyen, subliniind încă o dată că „Europa va rămâne alături de Ucraina cât este nevoie”.
„Putin este responsabil pentru moartea lui Aleksei Navalnîi (principalul oponent al Kremlinului, mort în închisoare în condiţii suspecte – n.r.). Şi a fost incredibil să vedem curajul celor care au participat la înmormântarea lui Navalnîi. Una dintre femeile curajoase care au participat a zis că Navalnîi s-a sacrificat pe el ca să salveze ţara, iar Putin a sacrificat ţara pentru a se salva pe el”, a mai spus von der Leyen.
„Nu există o chestiune mai presantă decât Ucraina. Am fost în Bucea după ce localitatea a fost eliberată, nu voi uita sacii de cadavre. Civili nevinovaţi, tineri, bătrâni ucişi de soldaţii lui Putin. Nu voi uita părinţii disperaţi ai căror copii au fost răpiţi de Rusia. Ca mamă şi bunică, inima mea sângerează când aud aceste poveşti”, a mai spus von der Leyen în discursul susţinut la Congresul PPE de la Bucureşti.
Preşedinta în exerciţiu a Comisiei Europene a mai spus că Rusia „a distrus case, spitale şi grădiniţe, dar nu a reuşit să distrugă visul (…) unei Ucraine libere şi prospere, în inima Uniunii Europene”.
„Şi astăzi, prieteni, acest vis continuă să trăiască. Şi în Republica Moldova, şi în Georgia, şi în Balcanii de Vest. Şi împreună vor transforma acest vis într-o realitate. În asta cred şi PPE-ul şi Europa”, a adăugat ea.

Războiul pentru Schengen

Partidul Popular European a adoptat miercuri în unanimitate, în cadrul congresului său de la Bucureşti, manifestul care cere aderarea cât mai curând posibil a României la spaţiul Schengen, după ce delegaţia austriacă a Partidului Popular la putere a renunţat să mai voteze împotrivă.

„Surpriză la Congresul Partidului Popular European de la Bucureşti. Delegaţia austriacă nu a mai votat împotriva manifestului electoral al Partidului Popular European care cere aderarea cât mai curând posibil a României la spaţiul Schengen. Manifestul a fost adoptat în unanimitate. Acest vot arată că blocajul a fost depăşit şi că, chiar dacă au existat dificultăţi, le vom depăşi şi vom obţine aderarea deplina a României la spaţiul Schengen”, a declarat miercuri seară eurodeputatul român Siegfried Mureşan, vicepreşedinte al PPE, într-un comunicat de presă, citat de mass-media.
În manifestul adoptat de PPE se menţionează că „avem nevoie de aderarea deplină la Schengen pentru Bulgaria şi România, prin ridicarea cât mai curând posibil nu doar a controalelor aeriene şi maritime, ci şi a controalelor la frontierele terestre”.
„Trebuie să reparăm spaţiul Schengen, care este în prezent disfuncţional, în special prin consolidarea în continuare a protecţiei frontierelor externe ale UE şi prin prevenirea migraţiei ilegale către Europa, pentru a avea un spaţiu Schengen sigur şi complet, fără controale la frontierele interne”, mai pledează documentul intern al formaţiunii paneuropene.
Mai devreme, în cadrul conferinţei de presă comune susţinute în deschiderea Congresului PPE, Manfred Weber a recunoscut că există o „provocare austriacă” şi a precizat că „în PPE avem opinii diferite asupra unora dintre chestiuni şi este absolut democratic să le exprimăm”.
„Un lucru vreau să-l transmit cu claritate: PPE sprijină extinderea deplină a spaţiului Schengen, astfel că România şi Bulgaria ar trebui să adere imediat la zona Schengen, respectă toate criteriile”, a subliniat Manfred Weber în cadrul conferinţei de presă susţinute la începerea Congresului PPE, alături de preşedintele PNL, Nicolae Ciucă.
De asemenea, Manfred Weber a ţinut să îi felicite pe „prietenii” români pentru aderarea la spaţiul Schengen cu frontierele maritime şi aeriene de la 31 martie. „Primul pas este acum aderarea cu frontierele maritime şi aeriene şi vrem să vedem România şi Bulgaria aderând cât de repede la zona Schengen. PPE ca partid este clar asupra acestui lucru”, a subliniat liderul PPE.
El s-a folosit de prilej să le ceară şi socialiştilor din Austria să ia în considerare o schimbare a opiniei „pentru că şi ei se opun acordării accesului deplin al României şi Bulgariei la Schengen”. „Deci avem o provocare austriacă în faţa noastră, trebuie să convingem toate partidele”, a mai spus Weber.

Ce este Schengen

Spațiul Schengen este o zonă formată din 26 de țări europene care au decis să elimine toate controalele la frontierele interne, permițând astfel libera circulație a persoanelor. A fost numit după Acordul de la Schengen, semnat pe 14 iunie 1985, în satul Schengen din Luxemburg. Obiectivul principal al spațiului Schengen este de a consolida libera circulație a bunurilor, serviciilor și oamenilor în interiorul granițelor sale.

Țările membre Schengen includ majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene (UE) și câteva țări non-UE. Printre țările UE care sunt parte a spațiului Schengen se numără Germania, Franța, Italia, Spania, Polonia și multe altele. Norvegia, Islanda, Elveția și Liechtenstein sunt țări non-UE care au aderat, de asemenea, la spațiul Schengen. Important de menționat este că unele țări din UE, cum ar fi România, Bulgaria, Croația și Cipru, sunt încă în proces de aderare la spațiul Schengen, iar Irlanda a optat să nu adere la acest spațiu.

O caracteristică importantă a spațiului Schengen este sistemul de informații Schengen (SIS), care este o bază de date comună utilizată de țările membre pentru schimbul de informații despre persoane și bunuri considerate de interes pentru securitatea spațiului. Acesta ajută la combaterea criminalității transfrontaliere și terorismului, facilitând totodată cooperarea polițienească și judiciară între statele membre.

Pe lângă eliminarea controalelor la frontierele interne, spațiul Schengen a standardizat și controalele la frontierele externe. Acest lucru înseamnă că, pentru a intra în spațiul Schengen, cetățenii țărilor terțe trebuie să îndeplinească anumite condiții și să treacă printr-un punct de control la una dintre frontierele externe. De asemenea, spațiul Schengen a facilitat procesul de obținere a vizelor de scurtă ședere pentru vizitatori, prin aplicarea unor reguli comune pentru toate țările membre.

Deși spațiul Schengen promovează libera circulație și înlăturarea barierelor fizice la granițe, acesta permite, de asemenea, reintroducerea temporară a controalelor la frontierele interne în situații excepționale, cum ar fi amenințări grave la adresa ordinii publice sau securității naționale. Aceste măsuri sunt, însă, strict reglementate și trebuie să fie proporționale cu amenințarea percepută.

În concluzie, spațiul Schengen reprezintă unul dintre cele mai semnificative realizări ale integrării europene, oferind cetățenilor posibilitatea de a călători liberă și de a trăi într-un spațiu comun fără frontiere interne. Totuși, menținerea securității și gestionarea migrației rămân provocări importante pentru țările membre Schengen.

Demers românesc

Preşedintele Klaus Iohannis a avut joi o întrevedere cu cancelarul federal al Republicii Austria, Karl Nehammer, unul dintre subiectele abordate fiind aderarea deplină a României la spaţiul Schengen.
„În discuţia mea cu cancelarul Karl Nehammer am convenit să continuăm procesul de aderare deplină a României la Schengen până când vom atinge acest obiectiv final. UE trebuie să fie unită, puternică, prosperă şi acest lucru va consolida şi mai mult securitatea UE pentru beneficiul tuturor cetăţenilor noştri”, a menționat Klaus Iohannis pe rețelele de socializare.

În prima zi a reuniunii, PPE a adoptat, în unanimitate, manifestul care solicită aderarea cât mai curând posibil a României la spaţiul Schengen. În manifestul adoptat de PPE se menţionează că este nevoie „de aderarea deplină la Schengen pentru Bulgaria şi România, prin ridicarea cât mai curând posibil nu doar a controalelor aeriene şi maritime, ci şi a controalelor la frontierele terestre”.

Conflict geopolitic

Ţinta Kremlinului este să schimbe guvernarea de la Chişinău, astfel încât să poată să folosească Republica Moldova şi Transnistria în războiul împotriva Ucrainei, a declarat, miercuri, preşedintele Republicii Moldova, Maia Sandu.
Ea a afirmat într-o emisiune la Digi 24 că Rusia încearcă pe orice cale „să împiedice Republica Moldova să mai facă paşi pe calea integrării europene”, subliniind că acţiunile Kremlinului sunt cu atât mai puternice cu cât statul moldovean se apropie de Uniunea Europeană.
„Kremlinul nu poate face mare lucru acum în regiunea Transnistreană. Kremlinul, ca să poată să folosească şi regiunea transnistreană, şi Republica Moldova, în general, împotriva Ucrainei în acest război, pentru că asta îşi doreşte, trebuie să schimbe guvernarea de la Chişinău. Acolo e ţinta Kremlinului. În regiunea transnistreană, sigur, mai poţi face anumite acţiuni de destabilizare, dar nu mare lucru, pentru că sunt departe şi nu au ce să facă, chiar dacă ar vrea să facă acest lucru. Acum, ce încearcă să facă Kremlinul este să împiedice Republica Moldova să mai facă paşi pe calea integrării europene, să se amestece în alegerile noastre şi să îşi pună oamenii lor, oamenii pe care îi controlează şi care vor face ceea ce le zice Kremlinul”, a susţinut Maia Sandu.

Potrivit acesteia, ameninţările venite dinspre Moscova către Republica Moldova sunt constante, dar ţara sa nu este „la prima experienţă” în ceea ce priveşte încercările de destabilizare a ţării şi a situaţiei din Transnistria.

Sprijin pentru Ucraina

Ucraina are nevoie de sprijin deplin din partea tuturor ţărilor libere europene, nu există nimic care să fie mai urgent decât revenirea la pace, a declarat Maia Sandu, preşedintele Republicii Moldova.
Liderul de la Chişinău a avut o intervenţie în sesiunea plenară din prima zi a Congresului Partidului European care se desfăşoară la Bucureşti.
„Suntem adunaţi astăzi aici într-un moment esenţial pentru libertate şi pentru democraţiile liberale care sunt supuse atacurilor la momentul de faţă. Agresiunea rusă caută să facă ca eşichierul internaţional să revină la modul cum arăta înainte. De aceea democraţiile noastre trebuie să se ralieze, democraţii care pun preţ pe drepturile omului, pe democraţie şi pe o societate liberală. Acesta este fundamentul pentru o lume paşnică şi prosperă”, a declarat Maia Sandu.
Ea a subliniat că în Ucraina este atacată securitatea Europei, şi este nevoie de sprijin deplin din partea ţărilor europene libere.
„În Ucraina securitatea Europei este atacată. Nu e momentul să ne îndoim. Ucraina are nevoie de sprijin deplin din partea tuturor ţărilor libere europene. Nu există nimic care să fie mai urgent decât revenirea la pace. Lângă Ucraina se află Moldova. Ce întâmplă în Ucraina va defini viitorul Moldovei zeci de ani de acum înainte. Rusia doreşte să atragă Moldova în sfera sa de influenţă, unde drepturile omului, libertatea de expresie sau de adunare să fie încălcate”, a declarat Maia Sandu.
Ea a punctat că astăzi, Moldova „nu mai este pe masă pentru a fi împărţită aşa cum îşi doreşte Rusia”, ci se află la masa discuţiilor.
„Rusia nu-şi doreşte să întrebe ţări mici ca a noastră ce anume îşi doresc. Pentru Rusia, Republica Moldova nu trebuie să aibă niciun un cuvânt de spus în harta geopolitică, însă poporul moldovean a ales altă cale. Astăzi Moldova nu mai este pe masă pentru a fi împărţită aşa cum îşi doreşte Rusia, ci se află la masa discuţiilor. Noi am făcut o alegere conştientă să nu fim contrânşi iarăşi să revenim în sfera de influenţă a Rusiei. Este alegerea noastră să trăim liberi într-o ţară democratică. Nu cu teamă şi oprimaţi. Şi reafirmăm aici sprijinul nostru pentru această alegere „, a declarat Maia Sandu.
Azi, mai mult decât oricând este nevoie de curaj de leadership şi de unitate pentru a proteja societăţile libere şi pentru a respinge orice formă de agresiune, a subliniat ea în acelaşi context.
Preşedintele Republicii Moldova a punctat că agresiunile nu vor dispărea dacă închidem ochii la ele, „acestea vor reveni iar şi iar dacă nu sunt oprit şi de fiecare dată o vor face mai puternic şi vor fi mai urâte”.
„Nu este momentul să ne concentrăm asupra noastră individual, ci este momentul să dăm dovadă de generozitate. Să fim idealişti şi să apărăm acele valori în care cu toţii credem, democraţie, libertatea de alegere şi pacea”, a declarat Maia Sandu.
Preşedintele R. Moldova a evidenţiat faptul că PPE a fost partidul care a sprijinit cel mai puternic integrarea Moldovei în UE.
„Ne-aţi sprijinit în trecut în lupta împotriva oligarhilor şi a corupţiei. Astăzi, confruntaţi cu agresiunea, contăm pe voi pe drumul nostru către integrarea în UE. Apreciez leadership-ul pe care l-am primit de la Ursula von der Leyen, de la Roberta Metsola şi de la mulţi alţi prieteni adunaţi aici. Niciodată responsabilitatea noastră şi leadership-ul în Europa nu au fost mai importante decât în momentele de criză. Împreună ne vom ridica la înălţimea provocării şi vom clădi o Uniune mai mare şi mai puternică. Doar împreună!”, a concluzionat Maia Sandu.

Referendum pentru Europa

Preşedintele Republicii Moldova, Maia Sandu, propune organizarea, în aceeaşi zi cu alegerile prezidenţiale din noiembrie, a unui referendum pe tema aderării europene a Moldovei.
Liderul de la Chişinău a declarat, miercuri, într-o emisiune la postul de televiziune Digi 24, că referendumul este „un proiect de ţară”, care să confirme că Republica Moldova îşi doreşte „să ajungă parte a familiei europene”.
„Noi avem partide care lucrează pentru Kremlin, nu pentru cetăţenii Republicii Moldova şi atunci ce putem face în această situaţie? Putem să demonstrăm că există o majoritate a cetăţenilor Republicii Moldova care sprijină acest proiect de ţară, să scriem în Constituţie şi, respectiv, să fie obligată toată clasa politică să urmeze decizia cetăţenilor”, a afirmat Maia Sandu.
Şefa statului moldovean a precizat că suprapunerea referendumului cu alegerile prezidenţiale are ca scop atragerea unui număr cât mai mare de alegători şi pentru a da posibilitatea tuturor cetăţenilor cu drept de vot, atât din ţară, cât şi din diasporă, să îşi exprime opţiunea cu privire la aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană.
„Sper să avem o decizie reprezentativă şi pozitivă. Proiectul Moldova europeană este singura opţiune pentru noi. Nu există altă opţiune prin care Republica Moldova să poată să îşi păstreze libertatea, democraţia şi pacea. Nu exagerez, este singura opţiune de dezvoltare democratică şi dezvoltare economică sustenabilă pentru noi (…) Noi suntem europeni. Acum este important să ne înscriem şi în acte şi să vadă şi Moscova, care ne doreşte răul, şi să vadă şi statele europene, care ne-au deschis uşile, să vadă că această alegere nu este doar alegerea mea, ci este alegerea cetăţenilor Republicii Moldova”, a subliniat Sandu.

Apel PPE

Lideri de guvern şi de opoziţie din Europa de Est au făcut apel miercuri, în prima zi a Congresului Partidului Popular European (PPE) de la Bucureşti, la intensificarea sprijinului pentru Ucraina, inclusiv prin oferirea de noi arme, şi a luptei împotriva Rusiei conduse de preşedintele Vladimir Putin, considerând că o eventuală victorie a Moscovei în război ar reprezenta o ameninţare pentru securitatea europeană şi globală.
„Noi, europenii, ne confruntăm în prezent cu cele mai mari ameninţări şi pericole geopolitice la adresa securităţii noastre, a modului nostru de viaţă, a principiilor şi valorilor democratice de după cel de-Al Doilea Război Mondial. În momentul de faţă avem un privilegiu uriaş de a nu fi în primele linii ale frontului, sub domnia gloanţelor, bombelor şi rachetelor, şi în primele rânduri de tranşee. Acest privilegiu ne este adus de sacrificiile eroice ale ucrainenilor, atât militari, cât şi civili, bărbaţi şi femei, copii şi vârstnici”, a declarat şefa guvernului lituanian, Ingrida Simonyte, în cadrul Congresului PPE de la Bucureşti.

Ea a salutat „rezistenţa forţelor armate ucrainene şi a societăţii civile ucrainene”, care „împiedică orice formă de catastrofă modernă”, şi a atras atenţia că, dacă ajutorul pentru Ucraina nu va continua, atunci se va instala „dezordinea”, iar „prosperitatea se va prăbuşi”.
„Prin urmare, modul în care abordăm această provocare şi ameninţare existenţială nu numai că va defini securitatea europeană pentru viitorul previzibil, dar sunt sigură că şi securitatea globală. Nu este o coincidenţă că dictatorii şi autocraţii de pe tot globul, de la Belarus la Iran şi Coreea de Nord, urmăresc îndeaproape şi analizează acţiunile noastre, hotărârea şi solidaritatea sau uneori lipsa ambelor”, a subliniat şefa guvernului lituanian.
„Ei nu numai că îşi ajustează strategiile şi planurile agresive viitoare, dar cooperează deja foarte intens şi ajută şi întăresc regimul lui Putin să continue agresiunea şi ocupaţia, tortura, crimele de război, genocidul împotriva ucrainenilor (…) După ce îşi ucid adversarii acasă şi pun activiştii civici în închisori, ei încearcă să distrugă încrederea sistemelor noastre democratice pentru a impune polarizarea, sentimentul de vulnerabilitate sau cel puţin confuzia. Dar nu ne vom teme. Rusia lui Putin nu este la fel de puternică precum a fost Uniunea Sovietică, care, apropo, s-a prăbuşit şi ea”, a adăugat Ingrida Simonyte.
„Putem şi trebuie să ajutăm Ucraina să câştige acest război, pentru că este şi războiul nostru. Acest război este împotriva noastră, împotriva tuturor valorilor în care credem. De la Marea Neagră la Marea Baltică, de la Marea Mediterană la Marea Caspică, de la Atlantic la Indo-Pacific, cu toţii ar trebui să ne intensificăm eforturile. Formula câştigătoare nu este un fel de misterios Sfânt Graal (…). Formula victoriei este destul de clară. Sprijin militar din ce în ce mai rapid pentru Ucraina, sprijin economic din ce în ce mai rapid, tragerea la răspundere pentru crimele regimurilor lui Putin şi Lukaşenko (…) Să mergem mai departe şi mai repede cu sancţiuni mai puternice”, a mai afirmat ea.
Lidera de la Vilnius a subliniat de asemenea că „nu ar trebui să existe tabuuri în privinţa armelor şi sistemelor militare” pentru Ucraina.
„Fără tabuuri pentru sprijinul militar pentru Ucraina. Fără linii roşii autoimpuse. Dictatorii sunt buni la sprint, la mobilizarea resurselor, dar slabi la maratoane şi lupte pe termen lung.
Democraţiile sunt lente la început, dar au o capacitate unică de a învăţa din greşeli şi de a se reinventa din mers. Dacă vrem o pace durabilă pe continentul european, dacă vrem să salvăm UE ca un proiect geopolitic de pace unic, o putem face doar prin a ne întări. Pace prin consolidare, nu relaxare. Pace prin victoria Ucrainei (…) Pace prin integrarea Ucrainei în NATO şi UE alături de Republica Moldova, Balcanii de Vest şi Caucazul de Sud, alături de un Belarus democratic şi european”, a mai declarat ea.

La rândul său, lidera opoziţiei din Belarus, Svetlana Tihanovskaia, care trăieşte în exil, a făcut apel la participanţii la Congresul PPE, în contextul campaniei electorale pentru alegerile europene din iunie, să fie „campioni ai democraţiei” şi „susţinători ai tuturor celor care îşi riscă viaţa şi libertatea în numele valorilor pe care le susţinem cu toţii aici”.
„Vă rog să includeţi Ucraina şi Belarus în programele dumneavoastră electorale. De asemenea, vă rog să oferiţi Ucrainei tot ce are nevoie. Mulţi belaruşi luptă şi pentru libertatea Ucrainei chiar în timp ce noi vorbim acum. Mulţi dintre ei îşi dau viaţa pentru Ucraina, pentru că înţelegem că nu este doar războiul lor, este războiul nostru comun. Vă rog să fiţi alături de cei care luptă pentru un Belarus liber. Schimbări în Belarus ar putea aduce victoria Ucrainei mai repede şi ar fi o lovitură uriaşă pentru Putin. Şi, nu uitaţi, dictatorii nu pot fi calmaţi. Dictatorii nu pot fi reeducaţi. Cu ei trebuie să te lupţi. Aşa că este timpul ca democraţia să-şi arate dinţii”, a afirmat Svetlana Tihanovskaia.

Prezent la rândul său la Congresul PPE de la Bucureşti, fostul preşedinte ucrainean Petro Poroşenko, preşedinte al partidului de opoziţie Solidaritatea Europeană, a declarat că Ucraina trebuie sprijinită „atât timp cât este nevoie pentru victorie” şi că „mesajul nostru comun ar trebui să fie că nu avem încredere în Putin, că nu ne temem de Putin şi cu siguranţă vom câştiga”.

Mihail Saakaşvili rămâne în închisoare

El a făcut apel la continuarea şi intensificarea asistenţei militare pentru Ucraina. Poroşenko a cerut muniţie pentru ţara sa, „produsă în Uniunea Europeană sau livrată din întreaga lume”, şi a îndemnat la crearea unei coaliţii a avioanelor de luptă pentru „recâştigarea controlului asupra spaţiului aerian ucrainean”, nu numai prin avioane F-16, de producţie americană, ci şi prin avioane de luptă de producţie europeană. În plus, Poroşenko a spus că ţara sa are nevoie de rachete cu rază lungă de acţiune, inclusiv model Taurus, pentru „a distruge toate tipurile de muniţie şi pentru a-i ajuta pe soldaţii noştri să câştige, pentru victoria noastră comună”.
Potrivit fostului preşedinte ucrainean, întărirea regimului de sancţiuni împotriva Rusiei este „singura modalitate prin care putem opri încercarea lui Putin de a finanţa războiul”. El a cerut ca activele ruseşti îngheţate să fie folosite pentru a sprijini Ucraina.
În cadrul reuniunii a fost citit şi un mesaj din partea fostului preşedinte pro-european al Georgiei, Mihail Saakaşvili, care se află în prezent în închisoare, o detenţie despre care a spus că a fost motivată politic.
„Anul acesta va fi crucial pentru a decide soarta unei mari părţi a Europei în multe feluri. Fie cedăm în faţa liderilor autoritari şi asistăm la instalarea unei noi Cortine de Fier în Europa, fie facem ca Europa să fie complet liberă şi o pace justă prevalează. Acest lucru este posibil doar atunci când Ucraina, sub conducerea unui Churchill modern, preşedintele Zelenski, va câştiga acest război. Nu e timp pentru ezitare sau autocomplezenţă. Este timpul pentru leadership, unitate, curaj şi hotărâre”, a transmis Saakaşvili prin mesajul său.
Saakaşvili a mai spus că Putin îl consideră „duşmanul său personal, mai ales datorită rolului meu în a conduce Georgia şi, în mare parte, Ucraina în direcţia europeană”.
„Putin mă vrea mort, la fel ca pe (opozantul rus) Aleksei Navalnîi, cu care m-a comparat în mai multe rânduri. Într-o astfel de situaţie, solidaritatea dumneavoastră contează foarte mult pentru mine şi pentru milioane de simpatizanţi din Georgia şi Ucraina”, le-a mai transmis el participanţilor la Congresul PPE, criticând totodată actualul regim din Georgia, spunând că este o „oligarhie în stil mafiot”.
Congresul PPE a avut loc miercuri şi joi la Bucureşti pentru a o nominaliza pe Ursula von der Leyen, în vârstă de 65 de ani, pentru a conduce lista popularilor la scrutinul european de la 6-9 iunie şi, prin urmare, pentru a obţine un nou mandat de cinci ani la şefia Comisiei Europene.

Share our work
Războiul ruso-ucrainean: poate Moscova ocupa aeroporturile din Republica Moldova?

Războiul ruso-ucrainean: poate Moscova ocupa aeroporturile din Republica Moldova?

Mai mulți experți americani în domeniul apărării au identificat o serie de acțiuni caracteristice operațiunile militare rusești îndreptate împotriva unor state din ultimele 5 decenii. Sursele citate consideră că, ţinând cont de acest model, potenţialele ţinte ale Kremlinului ar putea să-şi dezvolte o strategie care să împiedice invazia, relatează mass-media internațională.

Prelungirea invaziei militare ruse împotriva Ucrainei și situația tensionate din Transnistria îngrijorează autoritățile de la Chișinău, care încearcă să prevină un posibil desant militar rusesc.

Ucraina, piatra de încercare

Încercarea Rusiei de a pune mâna pe aeroportul Hostomel din Kiev la începutul invaziei din 2022 în Ucraina a făcut parte dintr-un „manual bine stabilit”, au scris Kevin Stringer și Heather Gregg într-un eseu pentru Institutul de Război Modern de la West Point. Pentru că, spun experţii, aeroportul este primul obiectiv vizat de armata rusă.

În susţinerea acestei idei, ei amintesc că, în trecut, Moscova a trimis comandouri și parașutiști pentru a cuceri aeroporturile din Praga, în 1968, în Kabul, în 1979, și în Sevastopol, în 2014. Ocuparea unui aeroport poate facilita un avans al trupelor terestre, care invadează peste graniță.

„Apărarea aeroportului este esențială pentru statele care s-ar putea afla în vizorul unei viitoare agresiuni rusești”, avertizează experţii. Strategia clasică a ruşilor poate funcționa cu o viteză fulminantă, pe măsură ce trupele de asalt de elită cuceresc aeroportul, pentru a crea un cap de pod aerian. Avioanele militare pot transporta apoi întăriri pentru a extinde capul de pod aerian, în timp ce așteaptă să se conecteze cu coloanele de blindate care se revarsă peste graniță.

Kevin Stringer și Heather Gregg au explicat secvenţa tipică pe care au identificat-o analizând strategia de luptă a Rusiei din ultimii 50 de ani.

„Poziționarea forțelor convenționale la granițele țării vizate pentru a amplifica presiunea politică și a organiza invazia; infiltrarea unităților de operațiuni speciale (Spetsnaz) pentru a pregăti și a fi vârful de lance al incursiunii; capturarea unui aeroport strategic prin intermediul unităților aeropurtate; și aterizarea pe calea aerului a unor trupe de asalt suplimentare pentru a securiza spațiul de luptă și a decapita guvernul național, împreună cu unitățile de operațiuni speciale deja inserate” – sunt cei mai importanţi paşi ai invaziei ruseşti.

Forța de invazie a aeroportului cuprinde, de obicei, „un detașament de forțe speciale pentru a obține surpriza, urmat de un element de mărimea unui batalion, pentru a pregăti terenul pentru ca cel puțin o brigadă să urmeze”, a declarat Kevin Stringer, colonel în retragere al armatei americane, pentru Business Insider. O brigadă rusă numără de obicei aproximativ 4.000 de parașutiști.

Schimbări de tactică

Din fericire, în Ucraina, aerian din 2022 de la Kiev a fost un fiasco: loviturile aeriene nu au reușit să suprime apărarea aeriană ucraineană care a doborât numeroase elicoptere, sprijinul aerian apropiat pentru capul de atac a lipsit, iar forțele ucrainene au contraatacat rapid cei 300 de parașutiști asediați.

Cu toate acestea, alte acțiuni ruseşti de ocupare a aeroporturilor au fost în mare parte reușite. Atacul de la Praga a ajutat forțele Pactului de la Varșovia să ocupe Cehoslovacia cu lupte și pierderi minime. Atacul de la Kabul, care avea ca scop răsturnarea președintelui afgan Hafizullah Amin, a fost mai sângeros. Sute de afgani, precum și comandouri KGB și Spetznaz au murit în timpul unui asalt asupra palatului prezidențial, care s-a încheiat cu uciderea lui Amin de către trupele rusești.

La Sevastopol, unitățile Spetznaz (faimoșii „omuleți verzi” în uniforme nemarcate) au cucerit două aerodromuri într-o operațiune în mare parte fără vărsare de sânge.

Unități de elită

Având în vedere că ocuparea aeroporturilor a funcționat pentru Rusia în trecut, experţii presupun că aceasta ar putea folosi metode similare împotriva altor ținte potențiale, cum ar fi statele baltice, Moldova sau Georgia. Pentru națiunile mici, cu armate mici, este însă extrem de dificil de organizat o misiune de apărare a aeroporturilor.

„Modelul Rusiei de a invada o țară și de a-i «decapita» conducerea face ca pentru țările vulnerabile să fie esențiale măsurile pentru a contracara amenințarea. Însă, pentru țări precum Moldova și Georgia, această pregătire nu este este deloc uşoară, având în vedere că ambele au deja trupe rusești în țara lor, sunt relativ mici și se confruntă cu o serie de constrângeri legate de resurse” – au scris cei doi experţii în eseul lor.

Experții sugerează însă câteva soluții mai puţin costisitoare. Prima este desfășurarea de unități militare speciale pentru a apăra aeroporturile-cheie. „Ucrainenii au lăsat elemente ale Brigăzii a 4-a de Reacție Rapidă a Gărzii Naționale la Aeroportul Antonov, în ciuda nevoii copleșitoare a trupelor ucrainene de a face față invaziei rusești la granițele sale”, se arată în eseu. Această unitate a reuşit să-i împiedice pe ruşi să preia aeroportul şi să urmeze modelul deja stabilit.

Kevin Stringer arată că un model bun de contraofensivă la un eventual asalt rusesc a fost un regiment special de apărare a aeroporturilor, care a staționat în Elveția, pe aeroportul din Zurich, în timpul Războiului Rece.

Chiar dacă Rusia ar putea eclipsa un stat mic în ceea ce privește puterea militară, acest lucru nu garantează succesul ocupării unui aeroport. Trupele aeropurtate slab înarmate au fost, din punct de vedere istoric, vulnerabile la apărările antiaeriene în timp ce zburau și la contraatacuri ale apărătorului înainte de a putea organiza o poziție la sol. „Dacă apărarea este pregătită, rușii sunt vulnerabili. Această vulnerabilitate crește dacă nu au superioritate aeriană asupra aerodromului”, a mai spus Kevin Stringer.

Sprijin european

În cazul în care trupele rusești reușesc să captureze un aeroport, cea mai bună opțiune a apărătorului este „contraatacul imediat pentru a disloca forța de asalt și a bloca pista pentru a împiedica întărirea și extinderea capului aerian”, crede expertul.

SUA și Europa pot, de asemenea, să ajute națiunile vulnerabile în apărarea aeroporturilor lor. „Armata Statelor Unite are mai multe unități dedicate preluării sau securizării pistelor de aterizare (…). Aceste unități ar putea oferi o pregătire valoroasă cu privire la modul de planificare și de întrerupere a unui asalt rusesc asupra aeroporturilor critice. Capacități similare există în cadrul forțelor europene de operațiuni speciale și convenționale, inclusiv în țările cu planuri de apărare totală, cum ar fi Finlanda și Suedia” – se arată în materialul experților americani.

În plus, SUA și Europa ar putea, de asemenea, să furnizeze informații cu privire la planurile rusești de capturare a aeroporturilor. De exemplu, înainte de invazia Rusiei din februarie 2022, CIA ar fi avertizat Ucraina cu privire la planurile de a captura aeroportul Hostomel.

„Înțelegerea și delimitarea secvenței de evenimente pe care Rusia a folosit-o din punct de vedere istoric pentru a iniția o lovitură de stat și conceperea de contramăsuri pentru a contracara aceste acțiuni s-ar putea dovedi critice în apărarea împotriva următoarei invazii rusești” – este concluzia celor doi experţi americani în apărare.

Măsuri de apărare

Apărarea unui aeroport împotriva unui atac cu parașutiști implică implementarea unor măsuri complexe și integrate, care să acopere atât aspectele de detectare și interceptare, cât și cele de răspuns rapid și eficient.

Una dintre măsurile recomandate de specialiști este instalarea unor sisteme avansate de supraveghere aeriană și terestră, inclusiv radare și senzori de mișcare, care pot detecta aeronavele și parașutiștii înainte de a ajunge la obiectiv.

Pregătirea și menținerea în alertă a unor unități speciale de intervenție rapidă, echipate corespunzător pentru a contracara rapid orice încercare de infiltrare prin parașutare, este o altă recomandare a experților militari.

Autoritățile din statele vizare ar trebui să instaleze sisteme de apărare antiaeriană capabile să intercepteze și să neutralizeze aeronavele inamice înainte ca parașutiștii să poată fi lansați.

Statele amenințate de posibilitatea ueni intervenții militare ruse trebuie să asigure un sistem robust de comunicații între diferitele entități de securitate de la aeroport pentru coordonarea eficientă în timp real a răspunsurilor la amenințări.

Organizarea periodică a exercițiilor de antrenament pentru forțele de securitate, pentru a simula scenarii de atac cu parașutiști și a îmbunătăți timpul de reacție și eficiența intervențiilor, este o altă recomandare.

Colaborarea strânsă cu forțele aeriene naționale și alte agenții de securitate pentru a asigura o acoperire aeriană și o capacitate de răspuns îmbunătățită, dar și consolidarea securității perimetrului aeroportului, inclusiv a zonelor de aterizare, prin bariere fizice, zone tampon și puncte de control acces, sunt alte măsuri considerate necesare.

Implementarea acestor măsuri, alături de o evaluare constantă a riscurilor și adaptarea strategiilor de securitate la noile amenințări, sunt esențiale pentru protejarea eficientă a aeroporturilor împotriva atacurilor cu parașutiști sau alte tipuri de amenințări.

Potențial aerian militar rusesc

Federația Rusă, ca o putere militară majoră, are un potențial aerian considerabil, care include o varietate de aeronave de luptă, bombardiere, avioane de transport, elicoptere și drone. Potențialul aerian al Rusiei este conceput să susțină atât operațiunile militare convenționale, cât și pe cele nucleare, reflectând astfel strategia sa de apărare complexă și capacitățile sale extinse de proiecție a forței.

Rusia dispune de o gamă largă de avioane de luptă și interceptori, precum Su-27, Su-30, Su-35, MiG-29 și MiG-31. Aceste aeronave sunt proiectate să domine spațiul aerian prin superioritate aeriană și intercepție, capabile să angajeze ținte aeriene la distanțe variate și să execute diverse misiuni de luptă aer-aer și aer-sol.

Flota rusă include bombardiere strategice precum Tu-95 și Tu-160, capabile să transporte arme nucleare și convenționale la distanțe intercontinentale. De asemenea, dispune de bombardiere tactice cum ar fi Su-24 și Su-34, proiectate pentru a lovi ținte terestre și maritime cu precizie ridicată.

Rusia folosește avioane de transport militar, precum Il-76, pentru a mobiliza trupe și echipamente pe distanțe lungi. De asemenea, dispune de aeronave de realimentare în zbor, cum ar fi Il-78, esențiale pentru operarea extinsă a flotei sale aeriene.

Flota de elicoptere a Rusiei include modele precum Mi-8, Mi-24, Mi-28 și Ka-52, care îndeplinesc o varietate de roluri, inclusiv transport, atac, recunoaștere și sprijin aerian apropiat.

În ultimii ani, Rusia a dezvoltat și integrat drone în operațiunile sale militare pentru recunoaștere, supraveghere și atacuri de precizie, reflectând tendințele globale în războiul modern.

Rusia continuă să modernizeze și să dezvolte capacitățile sale aeriene, cu accent pe îmbunătățirea tehnologiei stealth, integrarea sistemelor avansate de arme și creșterea eficacității operaționale. Proiecte precum avionul de luptă de generația a cincea Su-57 și noile drone grele subliniază angajamentul Rusiei către inovație și menținerea unei poziții competitive pe scena militară internațională.

Potențialul aerian al Federației Ruse este un element cheie al puterii sale militare, reflectând capacitatea sa de a proiecta forța la nivel global și de a-și susține obiectivele strategice.

VDV, mândria Kremlinului

Unitățile de parașutiști ale Federației Ruse, cunoscute și sub numele de VDV (din rusă: Воздушно-десантные войска, Vozdushno-Desantnye Voyska), reprezintă o componentă esențială a forțelor armate ruse, specializate în operațiuni aeropurtate și asalt aerian. VDV este considerată una dintre cele mai pregătite și respectate forțe din armata rusă, având un rol semnificativ în diferite conflicte și operațiuni militare.

VDV a fost înființată în anii 1930, dar a câștigat notorietate și a fost dezvoltată semnificativ în perioada postbelică, devenind o forță de elită în cadrul armatei sovietice, iar tradiția a continuat și în Federația Rusă. Unitățile VDV sunt pregătite să execute operațiuni în spatele liniilor inamice, includând recunoașterea, sabotajul și capturarea punctelor strategice înaintea înaintării forțelor principale.

VDV este structurată în divizii și brigăzi care sunt echipate pentru a fi desfășurate rapid și eficient în orice parte a lumii. Trupele sunt instruite să opereze o gamă largă de vehicule și echipamente, inclusiv vehicule blindate ușoare, artilerie și sisteme anti-tanc, toate fiind capabile să fie parașutate. De asemenea, VDV dispune de propriile aeronave de transport, care permit desfășurarea rapidă a trupelor și echipamentelor.

Parașutiștii ruși trec printr-un program intensiv de pregătire care include exerciții de parașutare, luptă corp la corp, supraviețuire în condiții extreme și operațiuni combinate. Această pregătire asigură că VDV poate opera într-o varietate de medii, de la Arctica până în deșerturi.

VDV a fost implicată în numeroase conflicte regionale și internaționale, inclusiv în Afganistan, Cecenia, Georgia și, mai recent, în conflictul din Ucraina. Participarea lor în aceste conflicte a subliniat rolul lor strategic în cadrul forțelor armate ruse, fiind adesea folosite în fazele inițiale ale unui conflict pentru a asigura poziții cheie și pentru a deschide calea pentru forțele principale.

VDV este cunoscută și pentru simbolurile și tradițiile sale distincte. Parașutiștii poartă berete albastre și camuflaj în nuanțe de albastru, simbolizând apartenența lor la această forță de elită. Ziua VDV, sărbătorită în fiecare an pe 2 august, este marcată de parade și festivități în întreaga Rusie, demonstrând mândria și coeziunea acestui corp de elită.

VDV reprezintă o componentă cheie a capacității de proiecție a forței militare a Federației Ruse, fiind recunoscută pentru mobilitatea, eficiența și pregătirea de înalt nivel a membrilor săi. Rolul său în operațiuni speciale și capacitatea de a răspunde rapid la diferite scenarii de conflict subliniază importanța strategică a acestei forțe în cadrul armatei ruse.

Forțe de elită

În cadrul forțelor armate ale Federației Ruse, pe lângă unitățile VDV (parașutiști), există și alte forțe speciale pregătite pentru operațiuni rapide și eficiente, inclusiv pentru cucerirea unor aeroporturi și obiective strategice. Aceste forțe includ Spetsnaz GRU, forțele speciale ale marinei (cum ar fi unitățile „Morskie Pekhoty” și Spetsnaz Naval), precum și alte unități de elită.

Spetsnaz GRU reprezintă forțele speciale ale Direcției Principale de Informații a Statului Major General al Forțelor Armate ale Federației Ruse (GRU). Aceste unități sunt antrenate pentru recunoaștere de înaltă calitate, acțiuni de sabotaj, eliminarea țintelor de înaltă valoare, și capturarea sau distrugerea infrastructurilor și echipamentelor inamice. Spetsnaz GRU este cunoscut pentru eficiența și discreția cu care operează în spatele liniilor inamice, având capacitatea de a executa operațiuni complexe, inclusiv asaltul asupra aeroporturilor pentru a facilita desfășurarea ulterioară a forțelor principale.

Marina Militară Rusă dispune de propriile unități speciale, inclusiv brigăzile de infanterie marină (Morskie Pekhoty) și unitățile Spetsnaz Naval. Aceste forțe sunt antrenate pentru asalturi amfibii, securizarea capetelor de pod și operațiuni speciale pe coastă sau în zonele portuare. Deși principalul lor domeniu de operare este legat de mediul acvatic, aceste unități sunt capabile să execute operațiuni pe uscat, inclusiv cucerirea și securizarea aeroporturilor situate în apropierea coastelor sau râurilor.

Federația Rusă dispune de alte forțe și unități speciale în cadrul diferitelor agenții de securitate și departamente militare, inclusiv FSB (Serviciul Federal de Securitate) și Rosgvardia (Garda Națională). Aceste unități pot fi implicate în operațiuni de securitate internă, contraterorism și, în anumite circumstanțe, în operațiuni militare externe, inclusiv asaltul și securizarea obiectivelor strategice precum aeroporturile.

Pentru cucerirea și controlul aeroporturilor, Federația Rusă poate mobiliza o varietate de forțe speciale, fiecare având pregătirea și echipamentul necesar pentru a executa astfel de operațiuni. Aceste forțe sunt antrenate să opereze în condiții diverse, putând să execute operațiuni rapide și precise pentru a asigura obiectivele strategice. Eficiența și succesul acestor operațiuni depind de coordonarea dintre unitățile implicate și de capacitatea de a răspunde rapid și eficient la schimbările din dinamica conflictului.

Aeroportul din Tiraspol

Aeroportul din Tiraspol se află în regiunea Transnistria, un teritoriu separatist din estul Republicii Moldova care nu este recunoscut pe plan internațional ca stat independent, dar care, în practică, funcționează autonom față de guvernul central al Moldovei.

Rusia are o prezență militară în Transnistria sub forma unui contingent de pacificare și a unor trupe care păzesc depozitele de muniții de la Cobasna. Această prezență militară, împreună cu sprijinul politic și economic acordat de Rusia regiunii Transnistria, indică faptul că Rusia ar putea, din punct de vedere tehnic, să exercite controlul asupra acestuia, dacă ar considera necesar, pe fondul intensificării conflictului din Ucraina

Cu toate acestea, orice acțiune de acest fel ar avea implicații complexe din punct de vedere geopolitic și diplomatic. Ar putea duce la escaladarea tensiunilor între Rusia și comunitatea internațională, inclusiv Republica Moldova, Uniunea Europeană și Statele Unite, care susțin suveranitatea și integritatea teritorială a Moldovei. De asemenea, ar putea avea consecințe asupra securității regionale în zona Mării Negre și a Europei de Est.

Decizia de a folosi aeroportului Tiraspol ar depinde de o serie de factori, inclusiv obiectivele strategice ale Rusiei în regiune, relațiile sale cu comunitatea internațională și situația de securitate regională. Este important de menționat că astfel de acțiuni ar fi evaluate în contextul legislației internaționale și al principiilor suveranității statelor.

Chișinău, obiectiv important

Ocuparea Aeroportului Chișinău de către Rusia ar reprezenta o acțiune militară majoră cu implicații semnificative la nivel internațional. Chișinău este capitala Republicii Moldova, o țară suverană și independentă. Orice încercare de ocupare a aeroportului sau a oricărei alte părți a Moldovei de către o putere străină ar constitui o încălcare gravă a dreptului internațional, inclusiv a Cartei Națiunilor Unite, care stipulează suveranitatea națională și integritatea teritorială a statelor membre.

O astfel de acțiune ar atrage condamnări internaționale puternice, inclusiv de la Uniunea Europeană, Statele Unite și alte națiuni. Republica Moldova este un partener al Uniunii Europene și a semnat un Acord de Asociere cu UE, iar orice agresiune asupra teritoriului său ar putea duce la sancțiuni severe împotriva Rusiei și la o izolare diplomatică și economică suplimentară a acesteia.

Republica Moldova nu este membră a NATO, dar orice agresiune militară pe teritoriul său ar putea determina o reevaluare a relațiilor de securitate în regiune și ar putea încuraja țările din proximitate să caute sprijin și protecție mai strânsă de la NATO.

Ocuparea aeroportului ar putea declanșa un răspuns militar din partea Moldovei, deși capacitatea sa militară este limitată comparativ cu cea a Rusiei. Totuși, implicarea internațională și sprijinul pentru Moldova ar putea lua diverse forme, de la asistență militară la măsuri diplomatice și economice împotriva agresorului.

O astfel de acțiune ar putea duce la escaladarea tensiunilor în regiunea Mării Negre și în Europa de Est, având potențialul de a declanșa un conflict mai larg, care ar putea atrage mai multe țări și ar avea consecințe imprevizibile.

Deși tehnic posibil, o ocupație a Aeroportului Chișinău de către Rusia ar fi extrem de provocatoare din punct de vedere legal și ar avea consecințe grave din punct de vedere politic, diplomatic și militar. Astfel de acțiuni sunt contrare normelor internaționale și ar duce la o condamnare puternică și la reacții adverse semnificative din partea comunității internaționale.

Aeroportul Internațional Chișinău, cu codul IATA RMO și ICAO LUKK, este principalul aeroport internațional din Republica Moldova și servește drept unul dintre principalele puncte de intrare în țară. Situat la 13 km sud-est de centrul Chișinăului, în cartierul Galata, aeroportul funcționează ca hub pentru companiile Air Moldova, HiSky și FlyOne. Începând cu anii 1970, terminalul actual reflectă arhitectura tipică sovietică, fiind construit pentru a asigura zboruri interne fără facilități de vămuire sau de securitate. În urma renovărilor din 1999 și 2000, finanțate parțial de Guvernul Republicii Moldova și un credit de la Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, aeroportul a fost modernizat pentru a satisface standardele internaționale. În 2023, aeroportul a gestionat 2,838,073 de pasageri și a avut un trafic de 24,947 de avioane.

Date tehnice

Aeroportul dispune de o singură pistă de aterizare din beton, cu lungimi de 3590 m și 2383 m, respectiv, și oferă facilități pentru categoriile de aterizare II. Terminalul principal și anexa sa cuprind o suprafață totală de peste 11,870 metri pătrați, fiind echipate cu 12 porți, 18 birouri de check-in și două benzi de bagaje. Pasagerii au la dispoziție magazine duty-free, baruri, birouri de schimb valutar, un automat bancar, un birou de știri, un magazin de ziare, un punct de prim-ajutor, un birou de informații și o sală lounge pentru pasagerii VIP.

În 2024, codul IATA al aeroportului s-a schimbat din KIV în RMO, reflectând denumirea oficială a țării, Republica Moldova. Aeroportul a fost temporar închis pe 24 februarie 2022, din cauza închiderii spațiului aerian moldovenesc în urma invaziei rusești în Ucraina, dar și-a reluat operațiunile pe 22 martie 2022, după ce autoritățile au redeschis parțial spațiul aerian​

Aeroportul Tiraspol, situat la aproximativ 1 km nord-vest de orașul Tiraspol, este cel mai important din regiunea separatistă de pe malul stâng al Nistrului. Inițial, aeroportul a fost folosit de către militarii ruși, iar în 2012, o delegație a Dumei de Stat din Rusia a anunțat că reconstrucția aeroportului va fi finanțată din bugetul rus. De-a lungul timpului, aeroportul a fost subiectul unor discuții privind transformarea sa într-un aeroport civil, cu finanțare din Rusia. În octombrie 2012, un avion Antonov An-72 rusesc a aterizat la Tiraspol, marcând primul zbor de acest tip din 1998. În 2016, președintele Transnistriei de atunci, Yevgeny Shevchuk, a confirmat intenția de a transforma aerodromul militar într-un aeroport civil, deși existau obstacole legate de permisiunile necesare de tranzit prin teritoriile Moldovei și Ucrainei.

Aeroportul dispune de o pistă cu o lungime de 2.500 de metri, adecvată pentru decolările și aterizările avioanelor militare, și a fost menținut în condiții foarte bune, capabil să primească aeronave de orice tip din dotarea armatei ruse. Ultimele reparații majore la aerodrom au avut loc între 2004 și 2006, când au fost reparate pistele și utilajul de manevrare și ghidare a zborurilor.

Există preocupări legate de posibilitatea utilizării aerodromului de către trupele ruse în contextul conflictului cu Ucraina, deși aceasta ar necesita controlul asupra regiunii Odesa pentru a permite aterizările avioanelor rusești datorită spațiului aerian închis al Ucrainei și parțial al Moldovei. Expertii militari consultati de Gazeta de Chisinau sugerează că utilizarea aerodromului ar fi posibilă doar în anumite condiții specifice legate de evoluția conflictului.

Obiective secundare

Aeroportul Internațional Mărculești, fondat în 2004 în nordul Republicii Moldova, servește ca hub logistic important. Situat la 6 km de Florești și 150 km de Chișinău, aeroportul are o suprafață de 265,2 ha și oferă facilități pentru dezvoltarea transporturilor aeriene și activități comerciale externe. În 2008, a fost transformat într-o zonă economică liberă pentru a atrage investitori și a sprijini proiecte economice. Companii internaționale și-au exprimat interes pentru investiții, iar planurile de modernizare includ un terminal nou și spații de parcare până în 2025​​.

Aeroportul Internațional Bălți, cunoscut anterior sub numele de Aeroportul Internațional Bălți-Leadoveni, este situat în partea de nord a Moldovei, în apropierea orașului Bălți, fiind al doilea cel mai mare aeroport din Moldova. Aeroportul operează servicii comerciale pentru transportul de marfă și zboruri charter și este gestionat de Guvernul Moldovei. Acesta acoperă o suprafață de aproximativ 144 de hectare și include facilități precum terminalul pentru pasageri, instalațiile de manipulare a bagajelor, un hangar din metal, un generator diesel-electric pentru rezervă, spații de parcare pentru vehicule speciale la sol, și alte clădiri necesare pentru procesele tehnologice.

Share our work
De ce America ezită în sprijinirea totală a Ucrainei?

De ce America ezită în sprijinirea totală a Ucrainei?

Președintele ucrainean Volodimir Zelenski, într-un discurs la Conferința anuală de securitate de la München, din februarie 2024, a cerut Statelor Unite și altor susținători internaționali, să rămână alături de Ucraina, avertizând participanții că țara sa, dacă va fi lăsată singură, va fi distrusă de Rusia.

Discursul său a fost adresat, indirect, membrilor Congresului american care blochează ajutorul vital ce ar permite țării sale să reziste încă o perioadă, Discursul său survine în momentul în care Ucraina s-a retras din orașul strategic Avdiivka, marcând cea mai importantă victorie teritorială a Rusiei de la capturarea reguli Bahmut-ului în primăvara lui 2023.

La conferința de presă după întâlnirea cu vicepreședintele SUA, Kamala Harris, tot în cadrul Conferinței de la München, a declarat că Washingtonul va înceta să fie un partener strategic al Kievului dacă nu va aloca încă un pachet de ajutor.

El a numit asistența SUA vitală pentru Ucraina, subliniind că nu există alternativă. „Contăm foarte mult pe decizia pozitivă a Congresului, acest pachet este vital pentru noi. Nu luăm în considerare o alternativă astăzi, pentru că ne bazăm pe Statele Unite ca partener strategic, că vor rămâne un partener strategic. Dacă vorbim despre o alternativă, înseamnă că acesta nu este partenerul nostru strategic. De aceea nu mă gândesc la o astfel de alternativă”.

Președintele ucrainean speră ca Statele Unite să mențină o poziție aliată față de Kiev. „Nu cred că partenerul nostru strategic își poate permite să nu sprijine Ucraina. Adică nu văd o oportunitate ca un partener strategic să ia o astfel de poziție. Vedem provocări electorale, interne, politice, nu vreau să le comentez, acestea sunt procesele interne ale Statelor Unite și ale poporului american. Dar sper ca poziția aliată să rămână”, a continuat el.

La o conferință de presă susținută înainte de întâlnirea cu Harris, Zelenski nu a răspuns public la întrebarea ce va spune congresmanilor care blochează alocarea ajutorului Kievului în Statele Unite.

Apelul președintelui ucrainean este similar cu celelalte transmise de la începutul conflictului și trage un semnal de alarmă asupra soartei țării sale prinsă într-o încleștare pe viață și pe moarte cu Rusia.

Statele Unite ale Americii și aliații cheie europeni au declarat marți, 27 februarie, că nu intenționează să trimită trupe terestre în Ucraina, după ce Franța, prin vocea lui Emmanuel Macron, a sugerat această posibilitate.

Declarația lui Macron a subliniat că aliații occidentali nu ar trebui să excludă nicio opțiune în încercarea de a evita victoria Rusiei în Ucraina, deși a subliniat că nu există un consens în această etapă. Kremlinul a avertizat că orice astfel de mișcare va duce inevitabil la conflict între Rusia și NATO.

La sfârșitul lunii februarie 2024, când sunt scrise rândurile de față, Rusia nu a pierdut teritoriile cucerite în Ucraina, dimpotrivă, chiar a avansat. Astfel, niciuna dintre părți nu este aproape de a câștiga dar nici de a pierde.

Specificul acestui conflict este ca nu doar acțiunile Ucrainei și Rusiei contează în ecuație și nu este doar un conflict specific paradigmei post sovietice, localizat doar la Ucraina. Din cauza forțelor implicate și al consecințelor geopolitice aceasta este cel mai important conflict interstatal din ultimele decenii.

Deși despărțită de un ocean de conflictul ucraineano-rus, evoluția acestui război nu este ca a altor conflicte locale în care America a mai fost implicată pe glob deoarece oponentul proxy nu este Saddam Hussein sau Gaddafi, ci chiar Rusia, altă specie de actor geopolitic, infinit mai dificil de învins, sau cvasi-imposibil. De aceea, felul cum se va termina încleștarea ruso-ucraineană va avea consecințe majore pentru puterea Statelor Unite dar și pentru Europa care a ales despărțirea economică de Rusia, la presiunea Washington-ului. Pentru Ucraina se contureaza o posibilă formulă statală fără teritoriile deja alipite Rusiei însă nu se știe unde se va opri armata rusă. Odesa pare prinsă în meniul Kremlinului deși cucerirea ei nu ar fi ușor de făcut.

Narativul occidental de la începutul razboiului spunea că acest conflict se îndreaptă către un rezultat care ar aduce beneficii geopolitice Statelor Unite și independența Ucrainei care ar reuși, ajutată de Occident să împingă invadatorul în granițele sale. Deși nici aici nu avem garanții că s-ar fi limitat să se oprească armata ucraineană, ajutată de Occident, dacă planul funcționa.

Mai mult, analizele americane au concluzionat că rușii nu vor risca să utilizeze arme nucleare însă nici aici nu mai există certitudini. Contraofensivele ucrainene de succes din Harkov și Herson din toamna anului 2022 au reînnoit optimismul cu privire la perspectivele Kievului pe câmpul de luptă dar timpul și evoluția din teren au reconfirmat teoria că rușii pornesc greu, au pierderi importante dar recuperează repede sincopele inițiale. Astfel, scenariul optimist de alungare a rușilor a devenit improbabil, riscurile unui conflict prelungit nu mai par atât de ușor gestionabile iar Rusia se îndepărtează de posibilitatea să plătească eventuale pagube de război. Plus ca există o oarecare resemnare internațională că rușii nu vor mai pleca din Ucraina și vor păstra teritoriile cucerite. Gurile rele ar spune că asta era previzibil de la început.

Anexarea Crimeii din 2014 și invazia Estului Ucrainei în februarie 2022 au fost un preț scump plătit de Moscova și nu pare a fi vorba doar ambiții post-imperiale ale unui stat nostalgic sau de rămânere în istorie a lui Vladimir Putin prin această acțiune militară. Putin a riscat însăși supraviețuirea sa politică și pacea socială rusă, pe lângă riscul mutării conflictului în teritoriile rusești atunci când a mobilizat sute de mii de soldați în ceea ce a fost definită drept „operațiune specială”.

Greșeala Americii ar fi să îl considere doar un moft neo-imperial post sovietic și pare să existe o gravă sincopă în evaluarea rușilor de către Occident în motivarea cu care ei acționează. În primul rând că ei nu funcționează după regulile occidentale, ci se consideră egalii americanilor și de aceea nu pot fi încadrați ușor în niciun tipar de viitoare analize și strategii.

Ucraina, ținta atacului rus, a fost de mult timp o prioritate a politicii externe a Rusiei care a alocat resurse semnificative și a făcut compromisuri majore pentru a-și urmări securizarea teritoriului său, inclusiv ceea ce Putin a definit drept eroarea de a avea încredere în Occident.

Prin urmare, ce se va alege de războiul dintre Rusia-Ucraina și modul în care acestea ar putea modifica raporturile de putere între o Rusie învingătoare și un Occident incapabil să sprijine decisiv Ucraina? Ca sprijinitoare principale, Statele Unite are propriile sale interese iar acestea vor influența decisiv cursul conflictului.

Un detaliu important: perspectiva și implicarea americană la pachet cu Europa se concentrează pe interesele externe ale SUA ca hegemon mondial. Ele adesea se suprapun cu sprijinul cauzei ucrainene, dar se pare că nu pot depăși o linie roșie în relația cu Rusia din cauza calculelor asupra consecințelor posibile ale deznodământului conflictului. Mesajul republicanilor care se opun acordării unui nou pachet financiar consistent către Ucraina este sintetizat într-o propoziție: Noi nu mai dăm bani, nu pentru ca avem ceva cu Ucraina ci pentru că nu mai are rost să investim într-o cauză pierdută. Nu are rost sa mai finanțăm uciderea inutilă a soldaților ucraineni, condamnați la un sfârșit previzibil.

Care sunt, totuși, marile puncte de reflecție ale factorilor de decizie din Statele Unite pentru care se reevaluează, pe parcurs, gradul de implicare în ajutorarea Ucrainei?

Samuel Charap și Miranda Priebe, în articolul Avoiding a Long War. U.S. Policy and the Trajectory of the Russia-Ukraine Conflict, publicat acum un an pe platforma online a prestigiosului RAND Corporation, organizația de tip think tank americană ce are ca scop îmbunătățirea politicilor și luarea deciziilor prin cercetare și analiză, consultată în multe privințe de factorii de decizie americani, au selectat principalele puncte de acțiune, riscurile și avantajele pe care Washington-ul trebuie să le gestioneze odată implicat în acest război de partea ucraineană. Deși nu este actualizat, în prezent, cu ultimele evoluții ale conflictului, articolul rezumă o serie importantă de argumente care stau la baza deciziilor americane.

Riscul utilizării armei nucleare

Utilizarea armelor nucleare de către Rusia pare plauzibilă deoarece, dacă Ucraina o împinge către propriile teritorii, cu ajutor occidental, această capabilitate devine factor esențial în determinarea traiectoriei viitoare a conflictului. Marele risc și motiv pentru care ajutorul american acordat Ucrainei a fost ponderat a fost utilizarea armei nucleare de către Rusia odată ce ar ajunge într-o amenințare existențială de grad zero și este pusă la colț. Arma nucleară tactică folosită de Rusia în Ucraina ar fi foarte periculoasă pentru Statele Unite și aliații săi deoarece s-ar pune capăt no combat-ului nuclear stabilit încă din timpul Războiului Rece. Dacă Rusia ar câștiga concesii sau ar obține câștiguri militare prin utilizarea armei nucleare tactice, norma împotriva neutilizarii ar fi slăbită, iar alte țări ar putea avea mai multe șanse să folosească astfel de arme în conflictele viitoare. Mai mult, utilizarea armelor nucleare de către Rusia în Ucraina ar avea efecte mari și imprevizibile asupra politicilor aliate față de război, ducând potențial la o prăbușire a unității transatlantice.

Un posibil conflict NATO-Rusia

Un alt risc este reprezentat de o posibilă escaladare către un conflict NATO-Rusia. Printre interesele strategice ale SUA referitoare la conflictul din Ucraina au fost două fundamentale: să nu se producă un conflict direct între armata SUA și NATO cu Rusia și menținerea războiului în interiorul granițelor Ucrainei. Adică să fie învinsă Rusia pe teritoriul ucrainean, fără a se extinde conflictul către alte state NATO și mai ales să nu se întâlnească armata rusă cu trupe americane într-o confruntare directă. Armata americană ar fi imediat implicată într-un război devastator cu o țară care are cel mai mare arsenal nuclear din lume.

Deși decizia Rusiei de a ataca un stat membru NATO pare a fi lipsită de sens și reușită, riscul este crescut în timp ce conflictul din Ucraina este în desfășurare pentru că nu se știe cum va evolua războiul care are propria sa logică.

Până în prezent Rusia și Ucraina rămân singurele părți combatante în război dar ar putea atrage în continuare aliații SUA, tot din cauza imprevizibilității oricărui război care se transformă radical din matricea sa inițială. Lupta are loc într-o țară care se învecinează pe uscat cu patru state membre NATO și împarte litoralul Mării Negre cu alte două.

O nedorită eroare de țintire ar putea trimite o rachetă rusă în teritoriul NATO, declanșând un ciclu de acțiune-reacție care ar putea duce la un conflict pe scară largă. Dacă războiul din Ucraina s-ar termina în timp rezonabil, probabilitatea unei ciocniri directe Rusia-NATO, fie intenționată, fie involuntară, s-ar diminua semnificativ.

Teritoriul mai mic al Ucrainei, un cost acceptabil

În februarie 2024, Rusia ocupă aproape 20% din Ucraina, zonele controlate conținând active economice importante, inclusiv centrala nucleară Zaporojie, care a furnizat până la 20% din capacitatea de generare a energiei dinainte de război a Ucrainei și întreaga coastă a Mării Azov a Ucrainei.

O traiectorie de război care să permită Ucrainei să controleze mai mult din teritoriul său recunoscut internațional ar fi benefică pentru Statele Unite. Americanii au interes să arate că agresiunea se plătește și să consolideze norma de integritate teritorială consacrată în dreptul internațional. Cu toate acestea, implicațiile pentru acest interes al controlului teritorial ucrainean în continuare nu sunt clare. De exemplu, chiar dacă Ucraina ar prelua controlul asupra întregului teritoriu pe care Rusia îl ocupase din 24 februarie 2022, Moscova ar încălca în continuare norma de integritate teritorială. Cu alte cuvinte, nu este clar că o traiectorie care presupune menținerea Rusiei pe o linie ar face mai mult rău ordinii internaționale decât una care a văzut forțele ruse împinse înapoi la linia din februarie 2022. În ambele cazuri, Rusia ar controla un anumit teritoriu ucrainean, încălcând norma de integritate teritorială. Încheierea războiului care lasă Ucraina în control deplin asupra întregului său teritoriu recunoscut internațional ar restabili norma de integritate teritorială, dar acesta rămâne un rezultat foarte puțin probabil.

Viabilitatea economică a Ucrainei

Statele Unite au și un interes umanitar de a expune mai puțini ucraineni la ocupația rusă. În al doilea rând, Ucraina ar putea deveni mai viabilă din punct de vedere economic și mai puțin dependentă de asistența externă. Zonele aflate sub controlul Rusiei pot să nu se dovedească extrem de importante din punct de vedere economic, însă, doar în teorie.

Amploarea controlului Kievului asupra teritoriului său ar putea afecta viabilitatea economică pe termen lung a țării și, prin urmare, nevoile acesteia de asistență americană. De exemplu, dacă Moscova a preluat întreaga coastă a Mării Negre a Ucrainei, lăsând Ucraina fără ieșire la mare, aceasta ar reprezenta provocări economice grave pe termen lung pentru țară.

Efectele economice ale oricărui teritoriu pierdut vor depinde de productivitatea acelor zone și de amploarea interconexiunii lor cu restul Ucrainei. În orice caz, economia Ucrainei s-ar adapta în cele din urmă la orice linie, dar întrebarea este cât de dureroasă ar fi acea ajustare.

În plus, având în vedere capacitatea Rusiei de a lovi adânc în teritoriu, un control teritorial mai mare nu garantează o prosperitate economică mai mare sau o mai mare securitate. O amenințare continuă a atacurilor rusești asupra obiectivelor strategice ar putea inhiba investițiile și, prin urmare, redresarea economică în întreaga Ucraină, indiferent de cât teritoriu îl controlează Moscova.

În concluzie, un control teritorial mai mare al Ucrainei este important pentru Statele Unite din motive umanitare, pentru a consolida normele internaționale și pentru a stimula viitoarea creștere economică a Ucrainei. Dar sunt multe variabile în joc.

Durata războiului

Nu se știe cât va dura acest război, probabil că va dura ani de zile, chiar zeci de ani. Poporul ucrainean pare dispus să suporte costurile unui război lung pentru a-și atinge obiectivele dar aliații săi ar putea avea alte calcule, deoarece una este motivația națională de recuperare teritorială a Ucrainei, alta este cea americană și europeană dacă avantajele obținute nu mai merită implicarea.

Deși un război mai lung ar putea permite armatei ucrainene să recupereze mai mult teritoriu, există și alte implicații ale duratei războiului pentru interesele SUA. Un conflict prelungit putea avea avantaje potențiale pentru Statele Unite care sperau în degradarea armatei și economiei ruse care să strice contractul social între Putin și societatea rusă dezamăgită de liderul său. În timp ce războiul continuă, forțele ruse rămân preocupate de Ucraina și, prin urmare, nu au lățimea de bandă pentru a amenința pe alții.

Implicațiile unui război lung pentru Statele Unite

Costurile sprijinului Americii pentru Ucraina sunt consistente însă războiul este și o mare afacere. Un război lung ar menține presiunea asupra guvernelor europene pentru a continua să reducă dependența energetică de Rusia, înlocuindu-o cu furnizori americani. Exportatorii americani de gaze naturale lichefiate (GNL) au devenit principalii câştigători ai crizei de aprovizionare cu gaze din Europa de când s-au rupt legăturile cu Rusia. Anul trecut aproximativ jumătate din exporturile de GNL au mers în Europa, potrivit Casei Albe.

Alt mare beneficiar al războiului rămâne industria de apărare din Statele Unite. Prin continuarea acestui conflict statele europene sunt presate de Washington să cheltuiască mai mult pentru apărarea lor, posibil micșorând povara apărării SUA în Europa pe termen lung. Invazia rusă începe să crească veniturile contractorilor din domeniul apărării deoarece clienți precum guvernul SUA reaprovizionează stocurile livrate în Ucraina. Țările din întreaga Europă, ceilalți clienți, se înarmează de teama agresiunilor Moscovei și încearcă să își majoreze sau construiască noi facilități de producție. Este foarte probabil ca țările europene să mențină aceste politici în viitor indiferent cât mai durează războiul. Iar armele americane nu sunt ieftine deloc.

Totuși, există dezavantaje semnificative ale unui război lung pentru interesele SUA. Un război mai lung va duce la pierderi suplimentare de vieți omenești, deplasări și suferințe pentru civilii ucraineni. Minimizarea acestor consecințe umanitare negative pentru Ucraina este un interes al SUA. Argumentele și reținerile republicanilor pentru aprobarea ajutorului financiar pentru Ucraina au, în această privință, o puternică bază umanitară, dincolo de argumentele ce țin de lupta lor cu democrații.

Costurile pentru Statele Unite și Uniunea Europeană pentru menținerea statului ucrainean solvabil din punct de vedere economic se vor multiplica în timp, deoarece conflictul inhibă investițiile și producția.

Resursa umană este necesară pentru susținerea economiei ucrainene iar refugiații rămân în imposibilitatea de a se întoarce și, ca urmare, veniturile fiscale și activitatea economică scad dramatic. Peste 5 milioane de persoane au plecat din țară și aproximativ 7,7 milioane au fost strămutate în interiorul granițelor în timp ce 13 milioane de oameni sunt blocați în zonele afectate din interiorul Ucrainei, fapt ce este de natură să afecteze puternic economia și societatea.

Va fi un efort enorm pentru reconstrucția obiectivelor distruse de Federația Rusă iar provocările sunt majore pe termen lung pentru susținerea efortului de război și pentru redresarea economică. Pe timp de război perturbațiile economice globale vor continua și se vor multiplica în climatul de incertitudine și nesiguranță. Izbucnirea războiului a provocat o creștere bruscă a prețurilor la energie, care a contribuit, la rândul său, la inflație și la încetinirea creșterii economice la nivel global. Deja aceste tendințe afectează Europa cel mai puternic, după 3 ani de pandemie.

Războiul a contribuit, de asemenea, la creșterea insecurității alimentare și la nivel global, din cauza climei și a pandemiei de coronavirus, în mare parte. Rusia, cel mai mare producător mondial de îngrășăminte și-a limitat, de asemenea, propriile exporturi rezultatul fiind o creștere importantă a prețurilor alimentelor și îngrășămintelor la nivel global, la care se adaugă alte bunuri.

Impactul războiului asupra politicii externe a SUA

Dincolo de potențialul de câștiguri ale Rusiei și de consecințele economice pentru Ucraina, Europa și lumea în ansamblu, un război lung ar avea consecințe și asupra politicii externe a SUA. China rămâne marele rival al SUA, alături de celelalte priorități globale ale politicii sale externe, iar alocarea resurselor și atenției americanilor către Ucraina va impacta negativ gestionarea și ponderarea acestor mari provocări. Rusia este o putere nucleară cu care, totuși, America va trebui să colaboreze în interese cheie, cum este continuarea a tratatului de control al armelor strategice, Noul START, care expiră în februarie 2026. Războiul are efectul de a reduce apetitul de colaborare al Kremlinului deoarece Rusia nu ar mai putea fi motivată să ofere răspunsuri colective la provocările comune în instituțiile de securitate internaționale unde este este membru, alături de o țară care contribuie la susținerea rivalului său ucrainean. Washingtonul nu vrea nici ca Moscova să devină complet subordonată Beijingului, forțată de eforturile de război și de pivotarea către Asia. Un război mai lung ar crește dependența Rusiei de Beijing și ar putea oferi Chinei avantaje importante în competiția cu Statele Unite.

Necunoscutul noțiunii de victorie absolută în Ucraina

Evoluția conflictului a testat capacitatea rusească de rezistență și avans și apărare care a dovedit că vechea lor rețetă rămâne de succes. Astfel, niciuna dintre părți nu pare să aibă intenția sau capabilitățile de a obține victoria absolută iar războiul se va încheia cel mai probabil cu un fel de rezultat negociat. Iar America știe asta dar mai știe ca diferența o face cum iese Rusia din această ofensivă, mai întărită sau slăbită.

O formă de încheiere a războiului este o victorie absolută care presupune înlăturarea permanentă a amenințării (interstatale) reprezentate de adversar. Aici Putin nu a ascuns care este obiectivul său final: „denazificarea” și înlăturarea pericolului unei Ucraine pro-occidentale ostile Rusiei și suficient de puternice pentru a-i pune probleme pe viitor.

Când a început războiul, Moscova dorea să caute o victorie absolută, cu planuri de a instala un nou regim la Kiev și de „demilitarizare” a țării dar părea să fi renunțat la aceste planuri pe măsură ce conflictul s-a stabilizat și avansul armatei ruse s-a diminuat. Obiectivele declarate de Putin au variat de-a lungul timpului iar Kremlinul nu a mai repetat apelurile directe de a răsturna guvernul de la Kiev, emise în primele săptămâni ale războiului.

Moscova, deși nu a renunțat la obiectivele sale ambițioase inițiale pentru o victorie absolută, are obiectivul principal de a păstra cele patru regiuni ucrainene pe care le revendică. O victorie absolută ar însemna o schimbare fundamentală în sistemul politic al Ucrainei, cu un președinte pro-rus sau neutru.

O victorie absolută a Ucrainei este, de asemenea, puțin probabilă, dacă nu imposibilă. Ucraina are scopul declarat de a alunga armata rusă și a relua întreg teritoriul pierdut, inclusiv Crimeea și zonele din Est pe care Rusia le-a ocupat din 2014. Cu toate acestea, acest obiectiv, teoretic realizat, nu ar constitui o victorie absolută. Dacă armata ucraineană ar expulza forțele ruse din Ucraina, ar degrada grav armata rusă și încrederea rușilor în cauza războiului dar Rusia, în realitate, nu ar avea afectate capabilitățile militare de pe teritoriul său, în special marina și forțele aerospațiale, care nu au suferit pierderi majore în Ucraina și cu care ar putea efectua atacuri continue asupra teritoriului ucrainean. O nouă ofensivă rusă la scară largă ar fi extrem de posibilă. Pentru a obține victoria absolută, Ucraina ar trebui să refuze Rusiei capacitatea de a-și contesta controlul teritorial. Ori, America știe că este un obiectiv greu de atins.

S-a preconizat că va exista un sfârșit negociat al războiului Rusia-Ucraina, la un moment dat. Realitatea însă, nu a confirmat analizele occidentale astfel că datele acestui potențial acord sunt greu de anticipat. O înțelegere politică ar putea fi mai dificil de realizat decât un armistițiu, deoarece acesta din urmă s-ar concentra îndeaproape pe menținerea încetării focului, nu pe soluționarea setului din ce în ce mai profund și mai larg de probleme disputate între Ucraina și Rusia. Pretențiile ruse la cum ar trebui să arate Ucraina post conflict nu par să se armonizeze cu premiza Americii de a coordona o Europă deja obosită în a susține Ucraina pe termen lung. Rusia vrea o Ucraină neutră iar America caută să o întărească, cu ajutor european, pentru a fi capabilă să se opună Moscovei.

Putin nu pare a fi dispus să o ia de la capăt peste câțiva ani și să nu mai poată să obțină victoria. În decembrie 2023 declara: „Va fi pace când ne vom atinge obiectivele… Cât despre demilitarizare, dacă ei (ucrainenii) nu vor să ajungă la un acord – ei bine, atunci suntem obligați să luăm alte măsuri, inclusiv militare. Fie ajungem la un acord, cădem de acord asupra anumitor parametri (cu privire la mărimea și puterea armatei Ucrainei)… ori rezolvăm asta prin forță. Pentru asta ne vom strădui”. În ciuda analizelor care cred că Putin așteaptă să vină Trump pentru încheierea conflictului, realitatea este că dorește sa scoată Ucraina din funcțiune, să o destructureze încât să fie incapabilă să mai amenințe Rusia în vreun fel.

Regulile conflictelor sugerează că acordurile politice sunt mai durabile decât acordurile de armistițiu. O înțelegere politică abordează nemulțumirile ambelor părți și problemele esențiale aflate în dispută între ele. Acest lucru lasă mai puține probleme pentru care să se lupte în viitor și creează beneficii pentru pace pentru ambii beligeranți. În cazul războiului Rusia-Ucraina, un acord ar putea deschide, de asemenea, ușa către o negociere mai amplă a regulilor de parcurs pentru stabilitatea regională, care ar putea atenua perspectivele izbucnirii unui conflict în altă parte de-a lungul periferiei Rusiei. Dar, un astfel de acord politic care să mulțumească Rusia și Ucraina e greu de realizat deoarece acest conflict este mult prea profund ca implicații, cum spuneam. Iar Putin nu pare că mai vrea să facă pace cu nimeni dacă Rusia nu este recunoscută ca partener egal la masa marilor puteri. În discursul anual către națiune de acum câteva zile el a întărit această convingere spunând că. „Fără o Rusie puternică, suverană, nu poate exista o ordine mondială stabilă”

Pivotarea geopolitică și geostrategică a țării sale spre Asia lasă din ce în ce mai puține argumente de negociere și speranță pentru o soluție care să mulțumească pe toată lumea.

Bibliografie: Samuel Charap, Miranda Priebe,

Avoiding a Long War. U.S. Policy and the Trajectory of the Russia-Ukraine Conflict, https://www.rand.org/pubs/perspectives/PEA2510-1.html.

Share our work