Bulgaria: lungul drum de la moștenirea istorică la identitatea euroatlantică

Bulgaria: lungul drum de la moștenirea istorică la identitatea euroatlantică

Bulgaria şi Turcia au semnat recent, la Ankara, un acord de cooperare pentru supravegherea spaţiului lor aerian în urma intensificării zborurilor avioanelor militare ruse deasupra Mării Negre.
Acest acord asupra securităţii spaţiului aerian transfrontalier le va permite avioanelor ambelor ţări să treacă graniţa în timpul interceptării unui avion care le încalcă spaţiul aerian, stabilind de asemenea procedurile de urmat în astfel de situaţii.

În 2024, Bulgaria este clasată pe locul 62 din 145 de țări în cadrul evaluării anuale Global Firepower, cu un scor PwrIndx de 1.0132. Forțele terestre bulgare includ o gamă largă de echipamente, cu un accent semnificativ pe modernizarea capacităților lor de luptă.

Flotă învechită

Bulgaria dispune de o flotă de 16 vechi avioane de vânătoare ruseşti MiG-29, dar numai şase sunt operaţionale, iar durata lor de viaţă utilă este redusă din cauza încetării asistenţei tehnice furnizate de Rusia în urma sancţiunilor europene impuse după invazia în Ucraina lansată pe 24 februarie 2022.
De atunci, puţinele avioane MiG-29 bulgare au fost tot mai des ridicate de la sol pentru a intercepta avioanele ruseşti care se apropiau de spaţiul aerian al Bulgariei, operaţiunile frecvente de acest fel diminuând şi mai mult resursa de zbor rămasă a acestor aparate.
Acordul cu Turcia va permite cooptarea forţelor aeriene turce în misiunile de interceptare, protejând astfel capacităţile limitate ale aviaţiei militare bulgare.
Bulgaria a contractat achiziţionarea a 16 avioane F-16 Block 70 noi din SUA, livrarea acestora fiind preconizată pentru jumătatea anului viitor, dar vor fi necesari încă doi ani pentru instruirea piloţilor bulgari şi efectuarea celorlalte proceduri şi activităţi pentru intrarea acestor avioane în serviciul operaţional.

Relații NATO la Marea Neagră

În 2024, relațiile militare între Turcia, Bulgaria și România au fost marcate de colaborări strânse, în special în ceea ce privește securitatea Mării Negre. România și Turcia au semnat un acord-cadru pentru cooperarea în domeniul militar, marcând o etapă importantă în relațiile bilaterale dintre cele două țări, subliniind importanța strategică a parteneriatului lor.

Acest acord se înscrie în contextul în care ambele țări sunt membre NATO și caută să își consolideze securitatea regională în fața provocărilor comune.

În plus, România, Bulgaria și Turcia au semnat un acord trilateral pentru deminarea apelor din Marea Neagră, un proiect esențial pentru securitatea navigației și prevenirea riscurilor asociate cu minele marine lăsate de conflictul din Ucraina. Acest acord prevede utilizarea resurselor proprii ale celor trei țări pentru deminarea apelor teritoriale și, posibil, a zonelor economice exclusive, cu posibilitatea participării și altor aliați NATO​

Un aspect relevant al cooperării militare în regiune este discuția privind crearea unei flote militare unite a celor trei țări NATO (Bulgaria, Turcia și România) pentru a contracara prezența militară a Rusiei în Marea Neagră. Aceasta vine ca răspuns la activitățile agresive ale Rusiei, care încearcă să împiedice exportul de cereale ucrainene și a efectuat acțiuni de inspecție și atac asupra navelor comerciale. Bulgaria a subliniat necesitatea de a oferi aliaților posibilitatea de a contribui la securitatea în regiunea Mării Negre, chiar dacă acest lucru implică găsirea unor căi de ocolire a Convenției de la Montreux, care reglementează trecerea navelor prin strâmtorile Bosfor și Dardanele​

Aceste inițiative reflectă o conștientizare crescută a importanței securității Mării Negre pentru statele riverane și aliații lor NATO, precum și dorința de a colabora mai strâns pentru a răspunde provocărilor regionale și a asigura un mediu de securitate stabil.

Bulgaria amenințată

Bulgaria se confruntă în 2024 cu provocări serioase de corupție și spălare de bani, ceea ce a dus la includerea sa pe lista de supraveghere a FATF (Grupului de Acțiune Financiară). Aceste amenințări hibride subminează integritatea financiară și democratică a țării, afectând încrederea publică și relațiile internaționale. Pe lângă acestea, tensiunile geopolitice și securitatea cibernetică reprezintă provocări în regiunea extinsă a Mării Negre, necesitând vigilență și cooperare internațională pentru a asigura stabilitatea și securitatea. Această situație expune țara la riscuri reputaționale semnificative, afectând încrederea investitorilor și a băncilor internaționale.

În Balcani, Bulgaria se confruntă cu provocări diverse, inclusiv tensiuni geopolitice regionale, riscuri de securitate cibernetică și hibridă, precum și amenințări transfrontaliere legate de crime organizate și trafic ilicit. Acestea necesită cooperare regională și vigilență continuă pentru a menține stabilitatea și securitatea.

În contextul Balcanilor, Bulgaria navighează printre provocări legate de stabilitatea regională, în special în relație cu Kosovo și Bosnia. Tensiunile legate de recunoașterea independenței Kosovo de către unele state, dar nu și de altele, pot crea fricțiuni în regiune, inclusiv pentru Bulgaria, care trebuie să echilibreze relațiile diplomatice și interesele regionale. În Bosnia, fragilitatea acordurilor de pace și riscul de instabilitate politică pot afecta securitatea regională, necesitând atenție și cooperare internațională pentru menținerea păcii și prevenirea conflictelor.

În 2024, în Bulgaria există mișcări separatiste active, cum ar fi cea din Macedonia Piringiană (Pirin Macedonia), unde populația macedoneană propune ca regiunea Blagoevgrad să devină parte a Macedoniei de Nord, susținută de partidul politic OMO Ilinden-Pirin, membru al Alianței Libere Europene (EFA).

Relațiile dintre Macedonia de Nord și Bulgaria s-au îmbunătățit semnificativ, în urma unui acord mediat de Franța. Acest acord a rezolvat disputele dintre cele două țări și a deschis calea pentru discuțiile Macedoniei de Nord privind aderarea la Uniunea Europeană. În schimbul recunoașterii unei minorități bulgare în Macedonia de Nord, Bulgaria și-a retras veto-ul asupra începerii discuțiilor de aderare ale Macedoniei de Nord la UE.

Potențial turcesc

În 2024, Forțele Aeriene Turce (TAF) dispun de un inventar impresionant, numărând un total de 618 aeronave active, care acoperă o gamă largă de capacități, inclusiv atac, logistică, misiuni speciale și suport general. Acest inventar include 206 aeronave de luptă, 158 de unități de suport, 254 de aeronave de antrenament și 7 avioane de realimentare aeriană.​

Printre aeronavele de luptă, se numără variante de F-16 și F-4E, evidențiind o flotă orientată spre misiuni multirol. Forțele Aeriene Turce mai dețin și o varietate de elicoptere, avioane de transport și antrenament, care includ modele precum UH-1H, CN-235, C-130 și KT-1.

În plus, Turcia are comenzi pentru mai multe aeronave, inclusiv pentru avioane de antrenament avansate precum TAI Hürjet și versiuni suplimentare ale KT-1 și T-70 pentru diferite roluri de instruire și suport. Aceasta subliniază angajamentul Turciei de a-și moderniza și extinde capacitățile aeriene.

Pe lângă flota de aeronave cu pilot, Turcia își dezvoltă și flota de vehicule aeriene fără pilot (UAV), având modele precum TAI Anka, Aksungur și Bayraktar Akıncı, care servesc în roluri de supraveghere și atac, demonstrând astfel o capacitate tot mai mare în domeniul războiului modern.

Forțele Aeriene Turce sunt parte a unei structuri de apărare mai ample, care include și Forțele Terestre Turce și Forțele Navale Turce, toate sub umbrela Forțelor Armate Turce. Turcia este considerată a opta putere militară la nivel global și prima în regiune, având o industrie militară în creștere și o gamă largă de furnizori de echipamente militare, inclusiv din Statele Unite, Germania, Franța și alte țări.

Aceste date subliniază poziția strategică a Turciei în cadrul alianțelor militare internaționale și eforturile sale continue de a-și moderniza și extinde capacitățile militare, inclusiv în domeniul aerian.

Turcia susține Convenția de la Montreux, care reglementează trecerea navelor militare și comerciale prin strâmtorile Bosfor și Dardanele, oferindu-i controlul asupra acestor strâmtori vitale. Convenția echilibrează interesele de securitate ale Turciei cu libertatea de navigație, permițându-i să gestioneze fluxul naval în timp de pace și război, protejând astfel interesele sale strategice în regiune.

Potențial bulgar

Forțele Aeriene Bulgare dispun de un inventar de 65 de aeronave active, care includ avioane de luptă, sprijin, antrenament, și altele dedicate misiunilor speciale. Printre acestea se numără 11 avioane de luptă MiG-29A și 6 avioane Su-25K/UBK pentru suport aerian apropiat. De asemenea, dispun de 19 elicoptere, inclusiv modelele H125M, Mi-17, Mi-24, și Bell 206, precum și 8 avioane de transport, cum ar fi C-27J și An-26. În plus, Forțele Aeriene Bulgare au 21 de aeronave de antrenament, inclusiv L-39 și PC-9. Este planificată achiziția a 18 aeronave noi, inclusiv versiuni ale F-16V și F-16D​

Istoricul Forțelor Aeriene Bulgare datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu inițiative timpurii în aviație care implicau baloane de observație și ulterior, aeronave. De-a lungul timpului, Bulgaria a dezvoltat capacitatea sa aeriană, participând în numeroase conflicte și modernizându-și flota cu tehnologie occidentală​

Forțele Armate Bulgare, incluzând Forțele Aeriene, sunt sub comanda președintelui Bulgariei și sunt gestionate de Ministerul Apărării. Bulgaria este membră NATO din 2004, ceea ce a influențat reducerea efectivelor militare și modernizarea echipamentului. Ziua Forțelor Armate Bulgare este sărbătorită pe 6 Mai, în onoarea Sfântului Gheorghe, patronul armatei.

Spionaj rusesc

Doi cetăţeni ruşi, care se dădeau drept bulgari, dar au fost identificaţi ca spioni ruşi, au primit interdicţie de intrare în Bulgaria, începând din 26 februarie 2024, prin ordin al preşedintelui Agenţiei de Stat pentru Securitate Naţională (SANS), relatează mass-media de la Sofia.

Cetăţenii ruşi au fost identificaţi ca Vladimir Nikolaevici Goroşkin, născut în Kaliningrad la 28 decembrie 1984, şi Tatiana Anatolievna Goroşkina, născută în Hvatovka, regiunea Saratov, la 9 martie 1986.
Celor două persoane li s-au interzis intrarea şi şederea pe teritoriul statelor membre ale UE pentru o perioadă de cinci ani, ca măsură administrativă coercitivă în temeiul Legii privind Străinii în Republica Bulgaria, deoarece există motive să se creadă că ei acţionează împotriva securităţii Bulgariei, precizează comunicatul de presă.
Soţii Goroşkin au locuit în Bulgaria într-o anumită perioadă, folosind documente personale care îi identificau în mod fals drept cetăţenii bulgari Denis Raşkov şi Diana Raşkova.
Potrivit informaţiilor obţinute de SANS, Vladimir Goroşkin şi Tatiana Goroşkina sunt „ilegalişti”, adică desfăşuraţi de Serviciul de Informaţii Externe (SVR) al Rusiei într-o operaţiune vizând infiltrarea prin identităţi străine false.
Scopul principal al prezenţei cuplului în Bulgaria era de a obţine actele de identitate bulgare necesare şi de a inventa poveşti de viaţă plauzibile care să autentifice aceste documente, pentru a le putea folosi ulterior în vederea colectării de informaţii în afara Bulgariei.

În vara anului precedent, Bulgaria a expulzat un număr mare de diplomați ruși, reducând numărul lor la 21 de diplomați, 3 consuli și 16 cadre administrative și tehnice rămase în țară. Această acțiune a fost luată pe baza informațiilor furnizate de Agenția de Stat pentru Securitate Națională (DANS) și a provocat un scandal diplomatic între Bulgaria și Rusia.

Desant la Kiev

Premierul Bulgariei, Nikolai Denkov, s-a întâlnit cu preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, la Kiev. După întrevedere, cei doi au susţinut o conferinţă de presă comună, în cadrul căreia Zelenski a mulţumit pentru efortul şi sprijinul acordat de Bulgaria pentru apărarea ucraineană, pentru rutele comerciale, reluarea transportului maritim normal, dar şi pentru integrarea europeană şi aspiraţiile euro-atlantice ale Ucrainei. De asemenea, preşedintele ucrainean a subliniat că formula de pace cu susţinerea Bulgariei este foarte valoroasă. La rândul său, Nikolai Denkov a mulţumit pentru invitaţia de a vizita Kievul şi a precizat că războiul Rusiei împotriva Ucrainei este un război împotriva Europei, împotriva întregii lumi democrate. Potrivit prim-ministrului bulgar, „ambiţiile agresiunii ruse reprezintă o ameninţare directă şi la adresa securităţii naţionale a Bulgariei”. Şeful executivului de la Sofia a adăugat că guvernul bulgar şi majoritatea parlamentară depun eforturi pentru a oferi Ucrainei sprijin politic, militar, diplomatic, umanitar şi material. „Ne angajăm în punerea în aplicare a Formulei de pace din Ucraina pentru a realiza o pace justă, cuprinzătoare şi durabilă, bazată pe principiile Cartei ONU şi pe dreptul internaţional”, a menţionat Denkov.

Într-un comunicat de presă, guvernul bulgar afirmă că Denkov a călătorit în Ucraina însoţit de o delegaţie de înalţi oficiali, printre care se numără miniştrii justiţiei, Atanas Slavov, energiei, Rumen Radev, şi mediului, Iulian Popov.
Înainte de a pleca spre Kiev, Denkov a amintit că ţara sa, membră a NATO şi a Uniunii Europene (UE), susţine independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a Ucrainei în cadrul graniţelor sale recunoscute de comunitatea internaţională.
Bulgaria participă la sancţiunile impuse de Uniunea Europeană Rusiei pentru invadarea Ucrainei, lansate în urmă cu doi ani, şi trimite arme în ţara atacată.

Flota în devenire

Flota militară fluvială a Bulgariei a operat în principal pe râul Dunărea și Marea Neagră, având un rol limitat în conflicturile din secolul XX, inclusiv în timpul Războaielor Balcanice și celor Mondiale. În perioada Războiului Rece, sub influența Blocului Estic, marina a fost reorganizată și dotată cu echipamente sovietice, participând la exerciții navale ale Pactului de la Varșovia, dar fără a lua parte la operațiuni militare. După căderea Uniunii Sovietice și regimului comunist bulgar, și aderarea la NATO în 2004, marina bulgară a început să se modernizeze, achiziționând nave relativ moderne

În perioada Războiului Rece, a fost dotată cu echipament sovietic, participând la exerciții ale Pactului de la Varșovia. După 1989, a trecut printr-un proces de modernizare, reflectând orientarea Bulgariei către standardele NATO, la care a aderat în 2004. Astăzi, Marina Bulgară operează o serie de nave relativ moderne, adaptându-se la cerințele secolului 21 și contribuind la operațiunile alianței.

În 2024, Marina Bulgară a lansat prima din cele două corvete MMPV 90, cu o greutate de 2,300 tone, la șantierul naval MTG Dolphin din Varna. Aceste nave, numite „Hrabri” și „Smeli”, sunt dezvoltate în cooperare cu constructorul naval german NVL Group. Corvetele, care măsoară aproximativ 90 de metri în lungime, sunt destinate să modernizeze flota bulgară, oferindu-i capabilități îmbunătățite pentru misiuni internaționale sub egida NATO și UE. Livrarea primei nave este programată pentru al treilea trimestru al anului 2025, urmată de a doua navă un an mai târziu.

Portavion de drone

Un portavion pentru drone va fi construit în România, la șantierul Damen din Galați. Damen a dezvoltat această navă multifuncțională de 107 metri lungime pe baza cerințelor specifice ale Marinei portugheze. Nava va fi înzestrată cu un sistem care să lanseze drone și elicoptere fără pilot și poate efectua și misiuni de cercetare oceanică, căutare și salvarea, precum și ajutor în caz de urgență, în plus față de operațiunile de siguranță maritimă și sprijin naval.

Nava construită la Galați va avea o rampă pentru UUV (vehicule subacvatice fără pilot) și USV (vehicule de suprafață fără pilot), precum și o punte de zbor de 94×11 metri și hangare pentru UAV (vehicule aeriene fără pilot). Pentru activitățile de cercetare și monitorizare oceanică, nava va fi dotată cu laboratoare și spații de cazare pentru personalul științific. Totodată, vasul va avea o punte de marfă de 650 de metri pătrați și spațiu pentru 12 containere. Marina portugheză are în prezent două nave în serviciu construite de Damen. Acestea sunt fregatele multifuncționale NRP Bartolomeu Dias și NRP D. Francisco de Almeida, din clasa Bartolomeu Dias, cu o lungime de 122 de metri. Ambele nave au servit inițial în Marina Regală Olandeză (ca fregate din clasa Karel Doorman) înainte de a fi supuse unui program substanțial de modernizare de către Damen și agenția olandeză COMMIT (Command Materiel and IT).

Share our work
“Poduri ale prieteniei” peste Dunăre. Pierde România războiul pentru infrastructură?

“Poduri ale prieteniei” peste Dunăre. Pierde România războiul pentru infrastructură?

Bulgaria și România vor dezvolta o viitoare cooperare serioasă în domeniul infrastructurii în regiune. Turcia, Ucraina și R.Moldova vor beneficia, de asemenea, în mare măsură de coridoarele de transport internațional dintre Bulgaria și România.

Nevoi strategice

Nevoile de poduri peste Dunăre pe sectorul româno-bulgar derivă din mai multe considerente economice, sociale și de infrastructură. Facilitarea comerțului transfrontalier este unul dintre principalele motive, România și Bulgaria fiind membre ale Uniunii Europene, iar dezvoltarea infrastructurii de poduri poate stimula schimburile comerciale între cele două țări, contribuind la creșterea economică și la integrarea piețelor lor.

Aceste demersuri ar duce la îmbunătățirea radicală a conectivității și a accesibilității regionale. Construcția de noi poduri peste Dunăre ar îmbunătăți legăturile de transport între România și Bulgaria, facilitând astfel accesul la piețele din Europa Centrală și de Est pentru ambele țări. Aceasta ar putea reduce timpul de tranzit pentru mărfuri și pasageri, contribuind la eficiența logistică.

Îmbunătățirea conexiunilor transfrontaliere poate stimula turismul între România și Bulgaria, permițând turistilor să exploreze mai ușor atracțiile de pe ambele părți ale Dunării. Aceasta ar putea avea un impact pozitiv asupra economiilor locale prin creșterea cheltuielilor turistice.

Dezvoltarea infrastructurii transfrontaliere este în concordanță cu obiectivele de coeziune ale Uniunii Europene, care vizează reducerea disparităților regionale și promovarea unei dezvoltări echilibrate în întreaga UE. Podurile noi ar putea contribui la îndeplinirea acestor obiective prin îmbunătățirea legăturilor între regiunile periferice și cele centrale ale Europei.

Pe măsură ce traficul de mărfuri și cel de pasageri cresc, punctele de trecere existente pot deveni supraaglomerate, ducând la întârzieri și la creșterea costurilor de transport. Construcția de noi poduri ar putea ajuta la distribuirea traficului mai eficient și la reducerea congestiei.

În cazul unor situații de urgență sau dezastre naturale, o infrastructură de poduri robustă și diversificată poate îmbunătăți capacitatea de răspuns prin facilitarea accesului rapid al serviciilor de urgență și al ajutoarelor.

Proiectele de construcție a podurilor pot include soluții ecologice și sustenabile, cum ar fi sisteme de iluminat cu energie solară sau designuri care minimizează impactul asupra ecosistemelor fluviale. Aceasta ar contribui la obiectivele de mediu ale ambelor țări și ale Uniunii Europene.

Pentru realizarea acestor obiective, este necesară o colaborare strânsă între guvernele român și bulgar, implicarea Uniunii Europene pentru finanțare și sprijin, precum și planificarea atentă pentru a minimiza impactul asupra mediului și a comunităților locale.

Importanță strategică

Podurile peste Dunăre au avut întotdeauna o importanță strategică și militară semnificativă, dat fiind rolul fluviului ca arteră majoră de transport și ca linie naturală de apărare pe parcursul istoriei. În contextul militar, aceste structuri servesc mai multor scopuri cheie, precum liniile de aprovizionare.

Podurile asigură rute critice pentru transportul rapid al trupelor, echipamentelor și aprovizionării între diferite regiuni. În timpul conflictelor, capacitatea de a menține sau întrerupe aceste linii de aprovizionare poate influența semnificativ desfășurarea operațiunilor militare.

În cazul unor tensiuni sau conflict deschis, podurile peste Dunăre permit mobilizarea rapidă a forțelor militare ale statelor NATO și UE în regiunile strategice. Capacitatea de a traversa rapid fluviul poate fi decisivă pentru succesul operațiunilor defensive sau ofensive.

Controlul podurilor peste Dunăre oferă avantaje tactice și strategice, permițând unei forțe să apere sau să blocheze accesul la regiuni importante. În istorie, controlul asupra acestor puncte de trecere a fost adesea un obiectiv militar cheie.

Podurile pot deveni puncte de focalizare în timpul conflictelor, atât ca obiective strategice pentru a fi capturate sau păstrate, cât și ca ținte pentru forțele inamice care încearcă să perturbe liniile de comunicație și aprovizionare ale adversarului.

După conflict, reconstrucția podurilor distruse sau avariate este crucială pentru redresarea economică și pentru restabilirea legăturilor esențiale de transport. Aceasta facilitează, de asemenea, operațiunile umanitare și ajutorul pentru zonele afectate de război.

În era modernă, importanța militară a podurilor include și aspecte legate de securitatea cibernetică și de protecția infrastructurii critice. Asigurarea securității fizice și cibernetice a podurilor este esențială pentru prevenirea și atenuarea amenințărilor hibride.

Podurile peste Dunăre sunt adesea incluse în planificarea exercițiilor militare, pentru a testa capacitatea forțelor de a executa operațiuni de traversare a fluviului sub diverse scenarii, inclusiv în condiții de conflict.

Pe parcursul istoriei, multe bătălii și campanii militare au subliniat importanța strategică a podurilor peste Dunăre. În contextul geopolitic și de securitate actual, acestea continuă să joace un rol crucial în planificarea defensivă și în strategiile de securitate ale țărilor riverane. Menținerea și protecția acestor structuri esențiale reflectă recunoașterea importanței lor continue pentru stabilitatea și securitatea regională.

Ambiții româno-bulgare

În viitorul apropiat, ambele state vor începe studiile de pre-proiect pe ambele maluri ale Dunării pentru a construi noi puncte de trecere și poduri între ele. Potrivit oficialilor români, dragarea Dunării este o prioritate pentru țara lor. Statul bulgar va răspunde corespunzător și va demara și el activități de dragare, pentru care va fi anunțată o procedură specială de achiziție publică. Este de așteptat ca proiectul global să primească și finanțare de la Comisia Europeană.
Lipsa unei conectivități suficiente între Bulgaria și România cauzează probleme serioase pentru fluxurile de mărfuri și de turiști nu numai pentru ambele țări, ci și pentru întreaga regiune. Aproape zilnic, în timpul lunilor de vară, vedem cozi kilometrice în fața celor două poduri principale de lângă Ruse – Giurgiu și Vidin – Calafat ceea ce duce la costuri suplimentare pentru companii și la nervi și pierderi de timp inutile pentru turiștii obișnuiți. Liniile de feribot existente facilitează într-o oarecare măsură transportul pe Dunăre, dar nu pot fi o alternativă la traficul pe infrastructura podurilor, mai ales având în vedere traficul intens între Bulgaria și România. În anumite perioade ale anului, din cauza secetei și a nivelului scăzut al fluviului, unele feriboturi nu mai funcționează timp de săptămâni, ceea ce cauzează probleme suplimentare pentru transportatori.
Pentru a clarifica situația actuală, precizăm că fluviul Dunărea, care are o lungime de aproximativ 2850 de kilometri, traversează teritoriul sau granițele a 10 state și trece prin 4 capitale din Europa. Există 5 poduri de-a lungul văii fluviului, la granița dintre Slovacia și Ungaria, dintre care unele sunt doar poduri de cale ferată. Există 4 poduri la granița Dunării dintre Croația și Serbia și, din nou, unele dintre ele sunt doar poduri de cale ferată.
În comparație, de-a lungul văii Dunării, la granița dintre Bulgaria și România, care este cea mai lungă graniță fluvială dintre două state membre ale UE, există doar 2 poduri. Numărul de poduri interne peste Dunăre în fiecare stat – în Germania, Austria, Ungaria și Serbia – este în medie de peste 10. Cu alte cuvinte, există o ofertă semnificativă de transport și puncte de trecere pe întreaga parte vestică și centrală a fluviului.
În acest sens, noile poduri de frontieră planificate pentru construcție: Rahova – Bechet, Silistra – Călărași, Nikopol – Turnu Măgurele și cel de-al doilea pod planificat lângă Ruse – Giurgiu reprezintă un bun început pentru rezolvarea conectivității infrastructurale bulgaro-române.
Bulgaria pregătește deja infrastructura de transport necesară spre România. Autostrada rapidă Botevgrad – Mezdra ar trebui să fie finalizată în 2024, ceea ce va facilita și îmbunătăți traficul spre Vidin – Calafat și Rahova – Bechet. De asemenea, încep lucrările active la autostrada Veliko Târnovo – Ruse, care face parte din coridorul de transport paneuropean.

Poziție favorabilă

România și Bulgaria ocupă o poziție favorabilă de-a lungul axei economice și geopolitice Est-Vest și Nord-Sud. O serie de coridoare europene de transport trec prin teritoriile lor. În plus, ambele țări au politici de stat proactive în ceea ce privește fluxurile de tranzit de mărfuri și pasageri, ceea ce reprezintă o condiție prealabilă serioasă pentru dezvoltarea

Dinamică a conectivității transporturilor în regiune. Ambele țări au introdus modalități de plată a taxelor de trecere pentru utilizarea rețelei rutiere existente, ceea ce aduce beneficii pentru transportul corporatist și turism.

De exemplu, taxa de trecere pentru utilizarea infrastructurii rutiere din Bulgaria depinde de clasa ecologică și de greutatea maximă a vehiculului de marfă, iar această taxă este calculată în BGN( levă bulgară) pe kilometru parcurs. Astfel, taxa de trecere în Bulgaria variază de la 0,01 euro/km la 0,21 euro/ km. La rândul său, România a introdus un sistem de viniete pentru plata taxelor de trecere la utilizarea infrastructurii rutiere. Aceasta se stabilește în funcție de capacitatea de transport a vehiculului (TC) și în funcție de intervalul orar. Astfel, prețul unei viniete zilnice variază de la 4 euro la 7 euro, respectiv prețul unei viniete anuale variază de la 320 euro la 560 euro, în funcție de greutatea maximă a vehiculului. În același timp, taxele de trecere pe podurile de pe Dunăre variază de la 12 euro la 37 de euro – tot în funcție de greutatea maximă a vehiculelor.
Prin comparație, în Serbia (o țară din afara UE), doar autostrăzile sunt taxate. Astfel, se stabilesc prețuri specifice pentru vehiculele care circulă pe autostrăzile din țară. Pentru camioanele care circulă pe ruta Dimitrovgrad (la granița cu Bulgaria) – Subbotica (la granița cu Ungaria), taxa de drum este de 89 de euro, iar pentru cele care circulă pe ruta Dimitrovgrad (la granița cu Bulgaria) – Šid (la granița cu Croația), taxa de drum este de 79 de euro.
Un calcul rapid al costului de tranzit și de transport al mărfurilor din Turcia către Europa Centrală (de exemplu, Ungaria) cu taxe de drum medii arată următoarele: prin Bulgaria și România, prin podul Ruse – Giurgiu, costul călătoriei este de aproximativ 70 de euro, în timp ce pe ruta Vidin – Calafat este puțin mai mare – aproximativ 80 de euro. Dacă îl comparăm cu taxele de drum din Serbia, observăm că firmele de transport care îl folosesc economisesc între 9 și 19 euro doar de la o călătorie cu camionul pe ruta Ruse – Giurgiu sau Vidin – Calafat. Pentru unii (din afară), acest lucru poate părea prea puțin, dar dacă adăugăm prețurile combustibilului și alți factori, se dovedește că utilizarea rutei prin Bulgaria și România, mai degrabă decât cea prin Serbia, are ca rezultat beneficii financiare și corporative semnificative pentru industria transporturilor.

Pod peste Bosfor

Potențialul latent al regiunii și viitoarea creștere semnificativă a traficului de mărfuri pe această rută este evidențiat și de faptul că este planificat un proiect de construire a unui al treilea pod peste Bosfor în Turcia. Recent, guvernul turc și conducerea Emiratelor Arabe Unite au purtat discuții serioase cu privire la construirea unui nou pod feroviar peste Bosfor, care va face parte dintr-un coridor comercial planificat care va lega Europa de Orientul Mijlociu și Asia. Se așteaptă ca podul să facă parte din întregul proiect feroviar Basra-Bagdad-Istanbul-Europa.

Acest proiect în valoare de aproximativ 17 miliarde de dolari, care vizează să lege portul sudic Grand Faw din Irak de granița turcă din nord, pe calea ferată și pe șosea, va scurta timpul necesar pentru transportul de mărfuri între Asia și Europa, evitând în același timp Canalul Suez, care este congestionat. Se preconizează că proiectul va fi realizat până la sfârșitul anului 2028 și, odată cu acesta, până la sfârșitul anului 2030. Emiratele Arabe Unite își vor dubla schimburile comerciale cu Turcia, ajungând la 40 de miliarde de dolari, o mare parte din această sumă fiind destinată, fără îndoială, piețelor din Europa Centrală și de Est.
Turcia este un partener comercial și economic serios al UE și și-a dezvoltat în mod activ baza industrială în ultimii ani. Statul turc este o țară de tranzit pentru Iran și regiunea Caucazului, iar de acolo se întinde un coridor către India de Nord și alte țări din sud (Orientul Mijlociu). Datorită tunelului feroviar pe sub Bosfor (inaugurat în 2013) și a tunelului rutier Eurasia (inaugurat în 2016), ne putem aștepta ca traficul și tranzitul de mărfuri Est-Vest să se dubleze în următorii 10-12 ani. Având în vedere această evoluție dinamică, Ministerul turc al Transporturilor a anunțat o creștere a taxei Toll Collect de 50-75% în Turcia începând cu 01.01.2024.
În acest moment, Bulgaria și Turcia lucrează la creșterea numărului de trenuri intermodale între cele două state care transportă vehicule grele de marfă. Această inițiativă are ca scop reducerea încărcăturii pe drumurile din Bulgaria și Turcia, îmbunătățind traficul pentru cetățeni. Statisticile arată că, prin intermediul terminalului intermodal de containere din Plovdiv, doar anul trecut au fost transportate pe calea ferată 50 de mii de dube către Turcia. Dacă avem în vedere toate proiectele viitoare, este necesar ca numărul acestor dube să crească semnificativ și să ajungă la aproximativ 100-150 de mii pe an. Ideea este că vehiculele nu trebuie să se deplaseze în mod autonom pe teritoriul țării și să treacă granița, ci să fie transportate pe calea ferată. În prezent, transportul feroviar între Bulgaria și Turcia se efectuează o dată pe zi, dar ambele state au convenit să crească numărul acestora la 10-12 pe zi.

Podul Sultanul Selim Yavuz

Cel de-al treilea pod peste Bosfor, cunoscut oficial ca Podul Sultanul Selim Yavuz, este o piesă centrală a infrastructurii de transport din Istanbul, Turcia. Acest pod masiv, care a fost deschis traficului în august 2016, este nu doar o realizare impresionantă în inginerie, ci și un simbol al ambițiilor moderne de dezvoltare și creștere a Turciei.

Podul Sultanul Selim este un pod suspendat care include căi pentru vehicule, căi ferate și trotuare pentru pietoni. Podul are o lungime totală de aproximativ 2.164 metri, cu o deschidere centrală de 1.408 metri, ceea ce îl face unul dintre cele mai lungi poduri suspendate din lume în ceea ce privește deschiderea centrală.

Este cel mai lat pod suspendat din lume, având o lățime de 59 de metri. Turnurile podului ating o înălțime de aproximativ 322 de metri, fiind printre cele mai înalte turnuri de pod din lume.

Podul dispune de 8 benzi de circulație pentru vehicule și 2 linii de cale ferată, permițând o capacitate mare de trafic.

Podul a fost construit pentru a alina traficul intens din Istanbul, oferind o nouă rută de traversare a Bosforului și conectând partea europeană a orașului cu cea asiatică. El facilitează legătura între autostrăzile din partea europeană și asiatică a Turciei, îmbunătățind accesul la rețelele de transport intern și internațional.

Prin îmbunătățirea infrastructurii de transport, podul stimulează dezvoltarea economică și comerțul, atât în Istanbul, cât și în regiunile conectate. Podul combină elemente de design inovatoare cu tehnologii avansate de construcție, punând accent pe rezistența la cutremure și pe durabilitate. Designul său, inclusiv turnurile înalte și elegante, îl face un simbol al skyline-ului Istanbulului.

Proiectul a luat în considerare aspecte legate de protecția mediului și sustenabilitate, încercând să minimizeze impactul asupra mediului natural și urban.

Numele podului, Sultanul Selim Yavuz, este un omagiu adus sultanului Selim I, un important lider otoman, reflectând legătura profundă a Turciei cu istoria și patrimoniul său cultural. Actualele autorități de la Ankara folosesc frecvent simbolisitica otomană în scop politic.

Construcția podului a influențat dezvoltarea urbană și imobiliară în zonele învecinate, ducând la noi oportunități și provocări pentru comunitățile locale, pe fondul creșterii prețurilor.

Cel de-al treilea pod peste Bosfor reprezintă un exemplu remarcabil de inginerie modernă, demonstrând capacitatea Turciei de a realiza proiecte de infrastructură de mare amploare, și joacă un rol esențial în strategia de dezvoltare urbană și economică a Istanbulului și a regiunilor adiacente.

Dezvoltare regională

Toate acestea, precum și conflictele militare active care au loc în apropierea Balcanilor (unul în Ucraina și altul între Israel și Palestina), vor duce la o creștere semnificativă a traficului de mărfuri prin Bulgaria în următorii ani. Îmbunătățirea conectivității între Bulgaria și România este esențială pentru a asigura cooperarea nord-sud. Problemele de trafic din partea de nord a Mării Negre și riscurile de securitate vor continua să influențeze creșterea traficului terestru de mărfuri prin Bulgaria și România în viitor. Din acest motiv, creșterea numărului de puncte de trecere a frontierei, construirea de noi poduri pe Dunăre și, nu în ultimul rând, aderarea preconizată a Bulgariei și României la Schengen vor duce la optimizarea rutelor de transport.
Nu putem să nu menționăm faptul că construcția de poduri suplimentare peste Dunăre va aduce mari beneficii pentru turismul din România, Ucraina și Republica Moldova. Podurile vor permite sutelor de mii de turiști care călătoresc vara și iarna să traverseze convenabil și rapid granița româno-bulgară din ambele părți. Dar ele vor contribui și la dezvoltarea turismului în Moldova, care este o destinație turistică puțin recunoscută, dar cu potențial ridicat pentru cunoscătorii de vinuri de înaltă clasă și de turism rural.

Pe fluviul Dunărea, care traversează sau delimitează zece țări în drumul său de la izvoarele din Munții Pădurea Neagră (Germania) până la vărsarea în Marea Neagră (România și Ucraina), există numeroase poduri. Numărul exact al podurilor poate varia în funcție de noile construcții sau de dezafectările de poduri vechi. În general, podurile peste Dunăre sunt esențiale pentru conectivitatea regională, facilitând transportul rutier, feroviar și mixt între țările riverane.

Vechi și nou

După cum spuneam, pe segmentul româno-bulgar, există două poduri majore care conectează cele două țări. Podul Prieteniei Giurgiu-Ruse este primul pod construit între România și Bulgaria peste Dunăre. A fost inaugurat în 1954 și servește atât traficului rutier, cât și celui feroviar. Conectează orașul Giurgiu din România cu Ruse din Bulgaria.

Podul Calafat-Vidin (Podul Nou al Prieteniei) a fost deschis traficului în 2013, conectează orașul Calafat din România cu Vidin din Bulgaria. Este un pod rutier și feroviar, care a fost proiectat pentru a îmbunătăți legăturile de transport între cele două țări și pentru a facilita accesul spre alte regiuni ale Europei.

În afara acestor poduri majore pe segmentul româno-bulgar, pe întregul curs al Dunării există multe alte poduri, inclusiv în Austria, unde Dunărea traversează capitala Viena, există numeroase poduri, atât pentru traficul urban, cât și pentru cel interurban.

În Ungaria, podurile din Budapesta sunt renumite pentru arhitectura lor, inclusiv Podul cu Lanțuri și Podul Elisabeta.

În Serbia, Podul Pancevo din Belgrad este un exemplu notabil. În Croația și Serbia, podurile conectează regiunile separat de râu, inclusiv podurile între Vukovar și Bačka Palanka.

În Slovacia, podurile peste Dunăre la Bratislava asigură conexiuni vitale pentru traficul național și internațional.

Strategie europeană

Strategia Uniunii Europene pentru regiunea Dunării (SUERD) reprezintă un cadru de cooperare între statele riverane Dunării, având ca scop promovarea dezvoltării durabile, a cooperării economice, sociale și culturale, precum și a protecției mediului în regiunea Dunării. În acest context, podurile peste Dunăre joacă un rol esențial în mai multe dimensiuni strategice.

Podurile îmbunătățesc legăturile comerciale între țările riverane, contribuind la creșterea economică și la integrarea piețelor. Ele contribuie la eficiența transportului de mărfuri și persoane, reducând costurile logistice și timpul de tranzit.

Podurile sunt parte integrantă a Rețelei Trans-Europene de Transport (TEN-T), care vizează dezvoltarea unei infrastructuri de transport pan-europene. Ele facilitează accesul populației la piețe, servicii educaționale și de sănătate, contribuind la reducerea disparităților regionale.

Podurile stimulează turismul transfrontalier și îmbunătățesc accesibilitatea și deschiderea regiunilor turistice, promovând patrimoniul cultural și natural al bazinului dunărean.

În caz de dezastre naturale sau alte urgențe, podurile asigură rute critice pentru intervenții rapide și eficiente.

Construcția de poduri noi include adesea tehnologii și materiale care îmbunătățesc rezistența la schimbările climatice și la dezastrele naturale.

Proiectele de construcție a podurilor moderne iau în considerare protecția habitatelor naturale și a biodiversității, minimizând impactul asupra ecosistemelor dunărene.

Prin îmbunătățirea infrastructurii pentru transportul pe căi navigabile și terestre, se reduc emisiile de CO2 prin favorizarea modalităților de transport mai puțin poluante.

Podurile mai sunt și simboluri ale cooperării transfrontaliere, în calitate de exemple tangibile ale cooperării și bunei vecinătăți între țările riverane Dunării.

Construcția și renovarea podurilor beneficiază adesea de finanțare europeană, reflectând angajamentul UE pentru conectivitate îmbunătățită și coeziune regională.

Podurile de-a lungul Dunării sunt pivotale pentru realizarea obiectivelor Strategiei UE pentru regiunea Dunării, reprezentând infrastructuri cheie pentru conectivitate, dezvoltare economică, coeziune socială, securitate, sustenabilitate și cooperare regională. Aceste structuri sprijină direct viziunea SUERD de a transforma bazinul dunărean într-o regiune mai prosperă, mai sigură și mai verde.

Pod între România și Ucraina

Construirea unui pod între România și Ucraina peste Dunăre este o idee care, din punct de vedere teoretic, ar putea aduce beneficii semnificative în ceea ce privește conectivitatea, cooperarea economică și integrarea regională. Cu toate acestea, viabilitatea unui astfel de proiect depinde de mai mulți factori.

Zona specifică unde ar putea fi construit podul necesită studii detaliate pentru a asigura că terenul și cursul de apă permit o astfel de construcție.

Acest pod ar avea un impact important asupra navigației, Dunărea fiind o rută de navigație importantă, și orice construcție ar trebui să țină cont de impactul asupra traficului fluvial.

Construcția unui pod presupune investiții semnificative, iar finanțarea ar trebui să fie asigurată prin surse interne, fonduri europene sau alte forme de investiții. Cel mai probabil Uniunea Europeană va finanța acest demers.

Printre beneficiile economice putem enumera creșterea comerțului, îmbunătățirea accesului la piețe și stimularea dezvoltării regionale.

Construcția unui pod ar necesita cooperare strânsă între România și Ucraina, precum și un acord politic și strategic. În contextul preocupărilor de securitate și a gestionării frontierelor, orice proiect de infrastructură transfrontalieră trebuie să țină cont de necesitățile de securitate ale ambelor țări.

Construcția unui pod între România și Ucraina ar implica navigarea prin complexitatea acordurilor internaționale și a reglementărilor privind cursurile de apă transfrontaliere.

Deși există potențial pentru beneficii economice și strategice, viabilitatea unui pod între România și Ucraina peste Dunăre depinde de o evaluare cuprinzătoare care să includă aspecte tehnice, economice, politice, de mediu și legale. Un astfel de proiect ar necesita studii de fezabilitate detaliate, finanțare solidă, acorduri bilaterale între țări și planuri de implementare bine structurate.

Construcția unui astfel de pod ar necesita evaluări detaliate ale locației, având în vedere aspectele geografice, economice, politice și de mediu.

În general, pentru a identifica locații potențiale pentru un nou pod între România și Ucraina, ar fi necesare studii de fezabilitate care să examineze proximitatea la centrele urbane sau la zonele cu potențial economic ridicat, impactul asupra navigației pe Dunăre și accesul la porturi, considerații legate de protecția mediului, în special în zonele protejate precum Delta Dunării, infrastructura existentă și necesitățile de conectare cu rețelele de transport existente.

Până în prezent, discuțiile și planurile pentru construcția de poduri peste Dunăre s-au concentrat mai mult pe legăturile între România și Bulgaria, ca parte a îmbunătățirii infrastructurii transfrontaliere în cadrul Uniunii Europene. O inițiativă similară între România și Ucraina ar necesita o colaborare strânsă între cele două țări, sprijin financiar și acorduri politice.

Exemplu românesc

Podul de la Brăila, cunoscut oficial ca Podul peste Dunăre de la Brăila sau Podul suspendat Brăila-Tulcea, este un proiect major de infrastructură în România, reprezentând unul dintre cele mai ambițioase proiecte de inginerie din țară. În momentul finalizării, este de așteptat să fie unul dintre cele mai lungi poduri suspendate din Europa. Iată câteva detalii cheie despre acest proiect:

Podul traversează Dunărea între Brăila și zona localității Jijila, în apropierea orașului Tulcea, conectând regiunile de nord-est și sud-est ale României.

El are drept scop îmbunătățirea conexiunilor de transport între regiunile Moldova și Dobrogea, reducând timpul de călătorie și facilitând accesul la portul Constanța. De asemenea, va ajuta la descongestionarea traficului pe podul de la Fetești-Cernavodă.

Podul are o lungime totală de aproximativ 1,97 km, cu o deschidere centrală de 1,12 km, ceea ce îl face unul dintre cele mai lungi poduri suspendate din Europa. Turnurile podului sunt înalte, permițând navigația liberă a navelor pe Dunăre.

Carosabilul podului este proiectat să suporte patru benzi de circulație (două pe fiecare direcție), plus trotuare pentru pietoni și bicicliști.

Lucrările la pod au început în 2018. Proiectul este finanțat parțial prin fonduri europene, în cadrul Programului Operațional Infrastructură Mare (POIM), și de guvernul român.

Proiectul este realizat de un consorțiu de companii, inclusiv unele cu experiență internațională în construcția de poduri suspendate.

Se așteaptă ca podul să stimuleze dezvoltarea economică în regiunile conectate, facilitând comerțul și accesul la piața muncii. Îmbunătățirea infrastructurii de transport este esențială pentru mobilitatea populației, având impact pozitiv asupra calității vieții.

Podul este un element cheie în coridorul de transport pan-european, contribuind la integrarea mai eficientă a României în rețeaua de transport europeană.

Podul este încă în construcție, cu progrese semnificative în ceea ce privește lucrările de infrastructură. Este important să se verifice sursele oficiale pentru cele mai recente informații referitoare la stadiul proiectului și la data estimată pentru finalizare.

Podul de la Brăila reprezintă o piesă centrală în strategia de dezvoltare a infrastructurii de transport din România, având potențialul de a transforma dinamic conexiunile regionale și de a contribui la creșterea economică și la coeziunea socială.

Share our work
Considerente de natură tactică asupra bătăliilor din 2023-2024

Considerente de natură tactică asupra bătăliilor din 2023-2024

După ce asediul Avdiivkăi s-a încheiat, consider că ar fi necesară o trecere în revistă a considerentelor tactice din anul trecut cu perspective pentru anul acesta, pentru a ne putea face o impresie asupra genului viitoarelor confruntări pentru 2024 pe frontul ucrainean. Chiar dacă informațiile sunt încă incomplete, cred că sunt suficiente pentru a ne face o idee generală, urmând ca viitorul să o confirme sau să o infirme. Referitor la perspectivele de natură strategică, acestea le-am abordat în analizele precedente (vezi https://karadeniz-press.ro/perspective-rusesti-asupra-razboiului-in-2024/ și https://karadeniz-press.ro/perspective-ucrainene-asupra-razboiului-in-2024/ ), așa că acum ne vom concentra pe cele tactice, respectiv confruntările militare pe linia de front și pe scurt din spatele acesteia.

Mă voi referi la cele din anul trecut și anul acesta, pentru a ne putea face o idee cum ar putea să evolueze în viitorul apropiat, respectiv anul acesta.

Soledar

Bătălia pentru Soledar este prea puțin cunoscută deoarece s-a desfășurat concomitent și în paralel cu cea pentru Bakhmut, care a atras atenția și interesul general. Soledar este un orășel cu o populație de circa 11000 de locuitori înainte de război, cu o mină de sare și o fabrică de ghips, ceea ce îi dădea o oarecare importanță tactică prin posibilitatea depozitării de armament și muniție în interiorul minei. Mai era și posibilitatea ca ramificația de tuneluri vechi să răzbată dincolo de liniile ucrainene de apărare. Dar, cel mai important, Soledar se afla la 15 kilometri nord de Bakhmut, de aceea era important pentru efortul rușilor de a cuceri Bakhmut, și tot de aceea bătălia pentru Soledar se confundă de multe ori cu cea pentru Bakhmut. De aceea Soledar este important, chiar esențial pentru cucerirea de către ruși a Bakhmutului, pe lângă faptul că Bakhmutul ar fi putut fi atacat și dinspre nord prin căderea Soledarului, cucerirea acestui orășel apropia forțele ruse de șoseaua M03 ce leagă Bakhmut de Sloviansk, una dintre cele mai importante rute de aprovizionare.

Bombardarea Soledar, la fel ca și a Bakhmut și a altor localități învecinate a început din mai, dar asaltul principal a început la 1 august 2022. Inițial, rușii au atacat cu blindate, atacuri respinse cu grele pierderi de către unitățile antitanc ucrainene. Chiar dacă uneori au avansat precaut, căutând să se acopere, blindatele rusești nu au obținut câștiguri teritoriale importante, sfârșind prin a fi distruse de lansatoarele individuale antitanc.

Între timp începe ofensiva ucraineană în Kherson (30 august 2022) urmată de ofensiva surpriză din Kharkov (7 septembrie 2022), fapt care îi face pe ruși să oprească pe moment asaltul de pe frontul Bakhmut – Soledar, dar apoi o reiau cu mai multă îndârjire pentru a ușura presiunea celor două ofensive ucrainene, dar eșuează de fiecare dată cu pierderi importante pentru atacatori. În perioada octombrie – decembrie bate pasul pe loc, pentru a fi reluată puternic la sfârșitul lui decembrie.

De data aceasta rușii au schimbat tactica la Soledar, renunțând la atacurile cu blindate sau la valurile umane, axându-se pe infiltrarea de grupe mici, între 3 și 15 oameni, maxim până la nivel pluton (30 de oameni), mai ales în zona urbană unde luptele de stradă, casă cu casă, sunt caracteristica principală. Aceștia sunt ușor înarmați, duc cu ei doar câteva mortiere de 82 mm și armament antitanc. Aceasta a fost o schimbare majoră de tactică a rușilor în ultima fază a bătăliei de la Soledar, dovadă că s-au adaptat la realitățile noului câmp de luptă. Oarecum ciudat, având în vedere că până la Avdiivka pare că au uitat totul.

S-a mai putut observa faptul că rușii nu mai atacă frontal, ci caută flancurile pozițiilor întărite ucrainene, descoperite în prealabil prin atacurile în valuri cu trupe de sacrificiu. Astfel, caută punctele de joncțiune între unități sau puncte de rezistență. De asemenea, atacă simultan mai multe puncte din mai multe direcții, folosindu-se de acoperirea perdelelor forestiere sau ravenelor din teren, precum și al clădirilor din zonele urbane, cu scopul de a dispersa focul apărătorilor ucraineni. Caută să se infiltreze între punctele de rezistență ucrainene și să execute foc de acolo, inducând ideea că o poziția defensivă a căzut și să-i facă pe apărătorii punctelor adiacente să se replieze părăsindu-și pozițiile de rezistență, sau să îi facă să tragă asupra vecinilor provocând victime prin friendly-fire.

La Soledar rușii au folosit intensiv lansatorul de grenade de 30 mm AGS-17, dovedit ca fiind de mare ajutor unităților ce se infiltrau și atacau pozițiile ucrainene, bănuite de a fi provocat aproape jumătate din pierderile apărătorilor din orașul Soledar. Rușii foloseau un proces de avans folosind aceste arme de la mică distanță. Prima grupă avea între cinci și șapte astfel de unități AGS-17 și o unitate ce opera o dronă de recunoaștere, care identifica coordonatele apărătorilor ucraineni și le transmitea acestei prime grupe care deschidea focul pe aceste coordonate. Coordonatele erau preluate de a doua grupă ce deschidea focul în timp ce prima reîncărca asigurând un foc continuu și dens. Această tactică care s-a dovedit de folos rușilor în ultima fază a bătăliei pentru Soledar a fost folosită preponderent de către unitățile Wagner.

Soledar a fost total cucerit de către ruși la 17 ianuarie 2023, facilitându-le acestora ofensiva asupra Bakhmutului, prin ocuparea părții nordice (o încercuire parțială) și amenințarea asupra liniei de comunicații M03 cu Sloviansk. Cu toate acestea rușii au reușit cucerirea Bakhmut abia patru luni mai târziu, la sfârșitul lunii mai 2023, cu prețul unor pierderi enorme.

Bakhmut

Această bătălie a fost mult mediatizată și urmărită, așa că nu voi insista mult asupra ei, ci doar asupra chestiunilor tactice. Deși Bakhmutul a fost scena unor bătălii grele încă din 2014, ne referim la bătălia pentru Bakhmut când vorbim de ultima fază, cea mai cumplită, respectiv din august 2022 până în mai 2023, căderea orașului, deși nu se mai poate numi oraș sau așezare umană, fiind total nivelat și distrus de artilerie, la fel ca și Soledar, Marinka, Avdiivka sau alte orașe aflate în calea rușilor.

Ca și la Soledar, atacul principal a început în august 2022, dar Bakhmutul fiind un front mai larg, rușii au ales tactica atacurilor susținute și în valuri de tancuri și blindate intercalate cu valuri de infanterie. Ucrainenii au răspuns printr-o apărare avansată și activă, organizând grupe de asalt care să respingă și să contraatace avansurile rusești, prinzându-le pe picior greșit înainte de a ajunge destul de aproape de pozițiile defensive ucrainene, deci înainte de a fi desfășurate pentru atacul propriu-zis.

Am să descriu pe scurt un astfel de angajament:

Anihilarea unui grup de atac din Regimentul 11 Infanterie Motorizată Gardă ”Vostok” din cadrul Miliției Populare Donetsk (DPR) la 15 ianuarie 2023, când au încercat să ocupe satul Vodyane (lângă Bakhmut) cu scopul de a tăia liniile de aprovizionare ucrainene. Infanteria din Batalionul Sloviansk (milițiile DPR) a început să asalteze partea de nord a satului. Pentru a trece răul înghețat peste barajul distrus au dispus un pod mobil de asalt MTU-72, dar care a fost distrus de ucraineni în ziua anterioară. În sprijinul infanteriei au trimis 8-9 transportoare BMP-1 din Regimentul Vostok. Când blindatele s-au apropiat de intersecția drumului districtual Donetsk cu șoseaua Vodyane au fost reperate de dronele de recunoaștere ucrainene. Primul BMP-1 a fost distrus de artilerie, celelalte au traversat un câmp și au încercat să se apropie de liziera unei păduri, aici au fost angajate de ucraineni cu artilerie și explozibil lansat de drone. Comandantul rus a fost rănit și declară că pozițiile antitanc ucrainene au fost bine pregătite, 70% din oamenii săi fiind uciși, restul majoritatea răniți, unii nici nu au apucat să debarce din transportoare. În timp ce transportoarele rusești erau anihilate, două tancuri T-72B au venit în ajutor pe același traseu. Primul a fost distrus de un lansator individual Stugna-P de către infanteria ucraineană, al doilea ceva mai departe de un proiectil în compartimentul motor. Între timp, o altă coloană de BMP-uri rusești venea dinspre Opynty spre nordul Vodyane, probabil în intenția de a-și debarca infanteria cât mai aproape, fără să știe că podul mobil de asalt fusese distrus în ziua precedentă. Primul BMP a fost distrus chiar lângă epava podului de asalt, restul și-au continuat drumul. Trei BMP-ului s-au oprit pe marginea terasamentului, unul a fost distrus și celelalte două avariate. Astfel, rușii au renunțat pe moment la atacul asupra Vodyane, având următoarele pierderi confirmate: 1 MTU-72 pod mobil de asalt distrus pe 14 ianuarie, 12 BMP, 2 tancuri T-72B și cel puțin 50 de morți și răniți.

Ulterior, pe măsură ce rușii pierd mai multe blindate la Bakhmut, locul asaltului cu tancuri și transportoare blindate va fi luat de atacuri în masă de infanterie, valurile umane devenite caracteristice pentru asalturile rușilor asupra pozițiilor întărite, de la Bakhmut până la Avdiivka. Aici, la Bakhmut, elementul Wagner a căpătat preponderență și primplanul, cucerirea orașului devenind o obsesie pentru ruși, dar și pentru Prigojin, care dorea în acest mod să-și dovedească valoarea și loialitatea față de Putin în dauna lui Shoigu și Gherasimov. Risipa de vieți omenești rusești a fost enormă, dar trebuie să ținem cont de faptul că în prima fază Wagner au avut posibilitatea să recruteze din închisori. Nu este prima dată, acest sistem a fost folosit de către ruși și în conflictul din Transnistria în 1992 și în multe altele.

Date oficiale rusești ne permit să estimăm destul de bine numărul de condamnați recrutați de către Wagner și armata rusă. Astfel, în ianuarie 2022, înainte de începerea războiului, existau 420000 de deținuți în închisorile din Rusia, în octombrie 2023 mai erau 254000. Având în vedere că numărul condamnaților este în principiu constant, asta înseamnă vreo 150000 de condamnați recrutați. Trebuie menționat că Prigojin a apucat să recruteze pentru Wagner vreo 50000, după care i s-a interzis accesul în închisori, dar recrutările au continuat de către ministerul apărării, care mai ia 100000 de deținuți, majoritatea în unități Storm-Z.

Astfel, Wagner avea suficientă carne de tun pentru a continua atacurile sinucigașe doar cu scopul de a epuiza apărarea ucraineană prin atacuri constante, indiferent de pierderi. Astfel de atacuri erau în număr de 10-15 pe zi, după un anumit tipic. În primul val erau trimise grupe de sacrificiu, de obicei din deținuții dispensabili, doar cu scopul de a atrage focul ucrainenilor și a descoperi punctele lor de rezistență. Apoi rușii bombardau aceste puncte, după care urma un alt val, care de asemenea era decimat. Din nou bombardament de artilerie și abia ulterior, prin valul 5 sau 6 erau trimiși cei experimentați care între timp identificaseră punctele tari ucrainene rămase și se strecurau spre ele pentru a le elimina. Dacă eșuau, procesul se relua cu valurile de sacrificiu. Ucrainenii s-au adaptat și ei, deschizând focul asupra valului de sacrificiu din poziții adiacente, nu din cele întărite, apoi cele adiacente erau părăsite în timp ce artileria rusă lovea în gol. Astfel își camuflau pozițiile de rezistență pentru mai mult timp.

Dar aceste atacuri repetate în ciuda pierderilor enorme, inferioritatea în artilerie a ucrainenilor și lipsa unor rezerve suficiente a făcut ca unele poziții să fie pierdute și treptat rușii să câștige teren călcând, la propriu, peste cadavrele propriilor camarazi. În final, Bakhmut a căzut cu costuri enorme, în medie de 6 la 1, raport care nu a fost depășit decât la Avdiivka. S-a putut observa că raportul este mai mare pe măsură ce rușii se apropie de oraș, în zona rurală, dar mai mic în cazul luptelor de stradă, deși practic orașul a fost nivelat ca și Soledarul.

Vuhledar

Caracteristica acestui oraș aflat încă în stăpânirea ucrainenilor este faptul că se află pe o poziție dominantă înconjurată de o zonă descoperită, pe care ucrainenii au minat-o în prealabil și au avut timp suficient pentru a-și crea poziții defensive puternice. Vuhledar va fi cunoscut ca și cimitirul infanteriei marine rusești, la fel cum Bakhmut este cunoscut ca și cimitirul Wagner, deoarece efortul principal din partea rușilor a fost condus de Brigăzile 40 și 155 Infanterie Marină rusă, cărora li s-au alăturat Brigăzile 3 și 72 de Infanterie Motorizată plus unități din milițiile DPR. Tactica folosită era atacul cu unități mecanizate dispuse în formă de romb, cu legături radio între ele. Dronele de recunoaștere sunt disponibile la nivel de pluton. Fiecare localitate, stradă sau punct de reper avea o altă denumire decât cea de pe hărțile ucrainene pentru a induce confuzie în rândul apărătorilor în cazul în care convorbirile radio erau interceptate.

Această tactică pare să fi fost copiată de la Wehrmachtul german din al doilea război mondial, dar rușii au aplicat-o prost. Asta deși în regulamentul de luptă din 1944 Gefechtsausbildung der Panzergrenadiere se specifică foarte clar că decizia pe câmpul de luptă în momentul în care unitatea de blindate intră sub foc puternic inamic aparține în totalitate comandantului unității din teren. Acesta decide în fracțiuni de secundă dacă trebuie să răspundă cu foc sau să se deplaseze pe o poziție mai adăpostită, să debarce infanteria din transportoare care să ia parte la luptă ca sprijin pentru blindate sau să nu o facă, ci să se deplaseze rapid la adăpost.

Dar în armata sovietică / rusă comandamentul superior nu are încredere în comandanții din teren, ei sunt instruiți și văzuți ca și simpli executanți. Dacă i se ordonă să ducă transportoarele până la 300 metri de linia defensivă ucraineană, atunci acesta o va face indiferent dacă intră în câmp minat sau în kill-zone-ul artileriei inamice. În caz că nu o face și are inițiative personale, poate fi trimis la curtea marțială, dacă supraviețuiește.

Așa se explică ceea ce am văzut de multe ori la Vuhledar, tancuri și transportoare blindate intrând în câmp minat și sărind în aer unul după altul, sau prinse în tirurile artileriei și sărind în aer tot așa, dar avansând fără să strice formația. Nu am văzut ca în acele momente să debarce infanteria din transportoare, ci avansau și săreau în aer împreună cu ei.

Astfel, pierderile rușilor la Vuhledar au fost îngrozitoare, brigăzile de infanterie marină fiind nevoite să fie completate de două ori. Iar prin asta s-a degradat serios statutul de unitate de elită pentru infanteria marină, având în vedere că aceste completări au fost efectuate cu recruți fără experiență, proces generalizat în armata rusă, în care mobilizații sunt încadrați în unități și trimiși pe front fără vreo minimă pregătire prealabilă.

Contraofensiva ucraineană de vară (iunie – octombrie 2023)

Aceasta a început mai târziu decât se preconiza din cauza întârzierilor materialului militar occidental, a fost de la început prejudiciată prin aruncarea în aer de către ruși a barajului de la Nova Khakovka, așa că a avut auspicii nu prea favorabile de la bun început, în schimb, existau foarte multe așteptări de la această ofensivă.

Fără îndoială ucrainenii au tras învățăminte din aceste trei ofensive rusești (Soledar, Bakhmut și Vuhledar) plus din altele de mai mică amploare și intensitate (Marinka, Kupyansk etc.). Au fost studiate cu atenție tehnicile și tacticile de asalt ale rușilor, extras ce e bun și ce e rău pentru asaltul ucrainean, în ideea de a aplica ce este favorabil și a evita ce nu le-a ieșit bine.

Ucrainenii au început ofensiva în Zaporoje pe trei direcții (ulterior au redus la una, spre Robotyne – Tokmak, cea care a progresat cel mai mult), și au început cu asalt de tancuri și blindate contra unor poziții fortificate. Cam același lucru ca și rușii la Bakhmut și Vuhledar, mai ales la Vuhledar, unde pozițiile apărării erau mai bine pregătite. Dar în Zaporoje linia Surovikin era mult mai puternică ca și apărarea ucraineană la Vuhledar, consta din mai multe linii defensive succesive puternice, formate din câmpuri minate, dinți de tigru, șanțuri antitanc și poziții fortificate ale infanteriei.

Cum spuneam, în primele zile ale ofensivei, ucrainenii au testat atacurile cu blindate, au înregistrat pierderi în oameni și tehnică de luptă și au renunțat, schimbând tactica cu atacuri pe grupe de infanterie infiltrate, tancurile și transportoarele având doar rol de sprijin. Ceva asemănător cu ce au încercat rușii în ultima parte a atacului de la Soledar, după cum descriam mai sus. O tactică mai puțin costisitoare în vieți ucrainene, dar mare consumatoare de timp.

Există o mare diferență între abordarea rusă / sovietică, despre care vorbeam mai sus, și cea NATO, adoptată și de ucraineni. În abordarea și doctrina rusă, comandantul din teren este doar simplu executant, nu i se cultivă spiritul de inițiativă, el trebuie doar să ducă la îndeplinire ordinul, adică să execute misiunea exact cum i se trasează. În armatele occidentale comandantului din teren i se precizează misiunea și obiectivele, el alegând mijloacele și modul în care le va duce la îndeplinire.

Spre exemplu, unui comandant rus i se spune să cucerească o poziție și cum să o facă, respectiv să avanseze cu transportoarele blindate până la 300 de metri de poziție, unde infanteria va debarca și va ataca în lanț de trăgători sprijiniți de focul mitralierelor de pe transportoare și al artileriei din spate. Într-o unitate NATO i se spune comandantului să ocupe poziția, el decide cum o va face. Dacă se apropie cu transportoarele și intră într-un câmp de mine antitanc, acesta poate decide să debarce infanteria și să continue cu ea pe jos etc., nu să continue cu încăpățânare prin câmpul de mine cu transportoarele fiindcă așa e ordinul (cum au făcut-o rușii de multe ori, inclusiv la Vuhledar).

Desigur că a doua soluție, cea NATO (copiată și de ucraineni), este mai bună, de aceea armatele alianței își antrenează militarii să fie lideri, nu simpli executanți, și le dezvoltă spiritul de inițiativă. Această abordare este superioară din mai multe motive, unul că lasă inițiativa comandantului din teren care va ști să profite de o oportunitate în momentul în care aceasta apare, putând obține câștiguri suplimentare față de misiunea inițială dacă i se ivește ocazia, al doilea că ia decizii responsabile pe loc, scutind timp care în focul luptei poate fi diferența dintre viață și moarte. De exemplu, comandantul rus care nimerește cu transportoarele într-un câmp de mine înainte de a ajunge la 300 de metri să lase infanteria, va trebui să ceară aprobare de la superiori să debarce infanteria mai devreme. Până îi vine răspunsul și el așteaptă cu unitatea sub foc, s-ar putea ca pierderile sale să devină exagerat de mari. Cam așa s-a întâmplat la Vuhledar și în alte părți.

Datorită acestui mod de conducere am asistat la o schimbare de tactică în contraofensiva ucraineană și s-a ajuns la un raport de pierderi de 3 la 1 în favoarea ucrainenilor (3 ruși scoși din luptă pentru fiecare ucrainean), deși de obicei raportul este invers în defavoarea celui care atacă. Desigur, cele mai mari pierderi le-au avut rușii în contraatacurile date pentru a recupera fiecare poziție pierdută, deoarece și aceste atacuri erau date tot ca și la Bakhmut, în valuri umane, iar cu tehnica blindată de multe ori prin propriile câmpuri de mine.

După cum spuneam, această tactică ucraineană este mai sigură și mai puțin consumatoare de resurse umane, dar este destul de înceată. Când a venit toamna și vremea a devenit nefavorabilă unor ofensive de amploare, ucrainenii aveau două posibilități. Trecuseră de Robotynie și mai aveau 15 km până la Tokmak. Ori forțau cu atacuri masive (ca și rușii la Bakhmut) cu blindate și artilerie, având atunci pierderi comparabile cu aceștia, ori se opreau pentru a lupta în altă zi. Ucrainenii au decis a doua variantă, pentru ei este important să-și conserve forța de luptă, spre deosebire de ruși, care au dovedit că nu pun preț pe viețile propriilor soldați, important este îndeplinirea obiectivului.

Avdiivka

Atacul rusesc de la Avdiivka a fost răspunsul imediat al rușilor la oprirea contraofensivei de vară ucrainene în octombrie 2023. Acest oraș suburbie a Donetskului, capitala regiunii Donetsk din Donbass a fost teatru de bătălie din 2014, fiind în prima linie a confruntării ruso-ucrainene. Luptele s-au intensificat odată cu invazia rusă din 2022, dar au ajuns la paroxism după octombrie 2023.

Stilul de a ataca al rușilor este identic cu precedentele mai sus menționate, dar avantajul lor este faptul că Avdiivka constituia un intrând adânc în dispozitivul rusesc, astfel că beneficiau de oportunitatea de a presa umerii intrândului, la nord și la sud. Treptat, cu prețul unor pierderi enorme, reușesc să avanseze amenințând cu tăierea liniilor de aprovizionare ucrainene și să prindă în încercuire efectivele din orașul propriu-zis. Ori, până acum, niciuna din părți nu a reușit încercuirea unor efective majore ale adversarului, poate cu excepția ucrainenilor în ofensiva surpriză de la sud-est de Harkov. Dar stăpânirea acestor umeri a avut un efect similar ca și cucerirea Soledarului asupra Bakhmutului, faptul că ofensiva rusă putea presa de pe mai multe direcții.

Ucrainenii au decis să evacueze Avdiivka în februarie 2024, lăsând-o în mâna rușilor, care au înregistrat aici cele mai mari pierderi într-o bătălie, mai mari ca și cele din Bakhmut. Raportul se cifrează undeva la 10 la 1, rușii înregistrând circa 17000 de morți și 30000 de răniți, plus sute de tancuri și transportoare blindate, piese de artilerie etc. Vă amintiți faptul că în cazul bătăliei pentru Bakhmut, raportul pierderilor a început să descrească pe măsură ce luptele au ajuns în zona urbană, chiar așa distrusă cum era. La fel, rușii pătrunzând în periferiile Avdiivkăi, pierderile ucrainenilor în raport cu cele ale rușilor au început să crească, acesta fiind un alt motiv pentru care au decis evacuarea.

Rușii au obținut victoria, dar cu costuri enorme, dar posibilitatea ca aceasta să aibă repercusiuni majore asupra frontului în general este redusă. S-a văzut și la Bakhmut sau Marinka, ucrainenii au pregătit din timp, pe măsură ce ofensiva inamică progresa, noi poziții defensive puternice imediat în spate. La fel cum au procedat rușii în cursul contraofensivei ucrainene de vară, când ucrainenii au trecut de Robotynie spre Tokmak, rușii au construit noi linii defensive în spatele Tokmakului, completând și întărind așa zisa linie Surovikin.

Concluzii

Cinic vorbind, ucrainenii au nevoie de cât mai multe astfel de bătălii ca și Bakhmut sau Avdiivka pentru a măcina forțele ruse și tehnica lor militară, în genul acesta de război de uzură este important ca adversarul să piardă mai mult decât poate produce sau aduce.

Pierderile imense ale rușilor îi vor împiedica pe aceștia să poată organiza în viitorul apropiat o nouă ofensivă majoră, ei având nevoie de a-și regrupa și odihni trupele. Iar ucrainenii au și ei nevoie de un respiro pentru a rezolva sau a se rezolva unele probleme.

Pe lângă faptul că ucrainenii trebuie să distrugă mai mult decât aduc rușii, ei trebuie să aducă sau să producă mai mult decât pierd în conflictul cu rușii. Pentru asta trebuie să se rezolve trei chestiuni esențiale, deblocarea ajutorului american, adaptarea ajutorului european și chestiunea mobilizării de noi resurse umane ucrainene.

Despre ajutorul american s-a tot vorbit, nu o să insist,vom vedea cum se va rezolva chestiunea în senatul american, dar și europenii trebuie să devină mai pragmatici. Au promis un milion de obuze de artilerie și au livrat până acum 525000, în timp ce rușii numai de la Coreea de Nord a primit între un milion și două milioane, asta în afară de producția proprie. Europenii se încăpățânează să livreze doar din producția proprie, ceea ce nu este suficient, atunci ori se trece la producția de război, ori se acceptă și obuze din import, de exemplu Coreea de Sud și alte state non-UE având stocuri suficiente pentru a echilibra situația care acum este net favorabilă Rusiei. Spre exemplu, raportul în obuze de artilerie trase în timpul bătăliei de la Avdiivka a fost inițial de 5 la 1 pentru ruși, ajungând spre final la 10 la 1.

Dar ceea ce ucrainenii trebuie să facă ei înșiși este chestiunea rezervelor, au nevoie de noi trupe în rezervă pentru a putea roti cu ușurință efectivele aflate pe front, dar și pentru a întări cu ușurință sectoare amenințate și să poată deveni ei înșiși o amenințare serioasă la adresa rușilor în vederea unor ofensive viitoare. Deoarece un război nu se câștigă doar în apărare, aici îți uzezi adversarul, dar trebuie să fii capabil să îl lovești decisiv când este slăbit și uzat. La asta se referea și generalul Valeri Zalujnîi în eseul său (vezi https://karadeniz-press.ro/generalul-valery-zaluzhny-comandantul-armatei-ucrainene-despre-situatia-frontului/).

Share our work
Antisemitismul, armă și moștenire geopolitică grea pentru Rusia

Antisemitismul, armă și moștenire geopolitică grea pentru Rusia

Stele ale lui David au fost inscripţionate pe imobile din regiunea pariziană în octombrie, în toiul Războiului din Fâşia Gaza între Israel şi Hamas, în cadrul unei operaţiuni a Serviciilor ruse de securitate (FSB), declară o sursă apropiată dosarului, confirmând o dezvăluire a cotidianului Le Monde.

În contextul invaziei ruse împotriva Ucrainei, au existat acuzații că oficiali ruși au folosit retorică antisemită și comparații naziste neîntemeiate în discursul lor ostil împotriva Ucrainei. Această utilizare a antisemitismului ca armă include afirmarea nejustificată că Ucraina ar avea legături cu nazismul sau că ar fi susținută de forțe naziste, ca parte a eforturilor de a justifica acțiunile militare ale Rusiei și de a câștiga sprijin internațional sau intern. Această strategie se înscrie într-un model mai larg de utilizare a dezinformării și a retoricii incendiare pentru a influența percepțiile publice și politice.

Război diplomatic

Tensiunile dintre Rusia și Israel s-au intensificat recent, în special în contextul războiului dintre Israel și Hamas în Gaza. Ministerul de Externe al Rusiei a informat ambasadoarea Israelului în Rusia despre reacția negativă a Rusiei la criticile aduse de aceasta politicii ruse în Orientul Mijlociu. Ambasadoarea a criticat Rusia pentru minimalizarea Holocaustului și pentru relațiile sale cu Hamas. Relațiile dintre cele două țări s-au deteriorat, Rusia apropiindu-se de Iran și criticând acțiunile militare israeliene în Gaza

Zeci de stele ale lui David albastre inscipţionate cu şablonul au fost descoperite pe faţade ale unor imobile din Paris şi de la periferia capitalei franceze.

Un cuplu de cetăţeni ai R. Moldova a fost a fost arestat, iar presupusul comanditar, un om de afaceri moldovean prorus, a fost identificat.

Franţa a condamnat în noiembrie un ”amestec digital rus” şi a denunţat reolul unei reţele ruseşti în ”amplificarea artificială şi difuzarea pe reţele de socializare a unor fotografii cu inscripţii reprezentând stele ale lui David”.

Mâna lungă a FSB

Într-o notă confidenţială, dezvăluită recent de cotidianul Le Monde, al cărei conţinut a fost confirmat AFP de către o sursă apropiată dosarului, serviciul francez de informaţii externe (DGSI) dă asigurări că această operaţiune a fost condusă de către al ”5-lea Departament”, un serviciu însărcinat cu peraţiuni internţaionale, al FSB.

Această campanie de dezinformare în Franţa este o parte a unei operaţiuni mai vaste, desfăşurată în mai multe state membre ale Uniunii Europene (UE), potrivit Le Monde.

Potrivit cotidianului francez, această operaţiune a început în primăvara lui 2023 în Polonia, unde moldoveni, coordonaţi de la distanţă de FSB, au desfăşurat operaţiuni de dezinformare, supraveghere şi sabotaj.

Unele persoane au răspândit sloganuri anti-NATO, făcând în aşa fel încât să se creadă că această contestare îşi are originea în societatea civilă poloneză, potrivit Le Monde, care precizează că justiţia poloneză s-a sesizat în mai multe dintre aceste dosare.

În Spania, în iulie, manifestaţii proruse şi anti-NATO, răspândite pe reţele de socializare, au fost dezvăluite de către spionajul spaniol.

Germania, România şi Austria au fost şi ele ţinte ale acestei operaţiuni, precizează Le Monde.

Arma antisemitismului

Folosirea antisemitismului ca armă de către Federația Rusă, ori predecesoarele sale, Imperiul Țarist și URSS, are rădăcini adânci și îndelungate, datând de peste un secol. Încă din 1900, serviciul de informații al țarului a fabricat și a promovat Protocoalele Înțelepților Sionului, unul dintre cele mai notorii texte antisemite din timpurile moderne. Deși expus ca o falsificare în 1921 de către The Times, acest document a fost utilizat de agențiile sovietice de război psihologic specializate în antisemitism până în 1958. În timpul Războiului Rece, noțiunea de „conspirație evreiască” a fost folosită nemilos de KGB pentru a denigra politicieni occidentali. Acest lucru a inclus fabricarea de documente false și încercări de a compromite integritatea persoanelor vizate prin asocierea lor cu acuzații nefondate, cum ar fi homosexualitatea sau antisemitismul, în eforturi de a-i discredita sau de a exercita presiuni asupra deciziilor lor politice.

În plus, Federația Rusă a fost acuzată de folosirea antisemitismului în campanii de dezinformare și propagandă pentru a discredita, diviza și slăbi adversarii percepuți atât intern, cât și la nivel internațional. Această strategie include manipularea informațiilor și provocarea de incidente pentru a exploata și amplifica diviziunile existente în societate, fără a lua în considerare contextul.

Un exemplu recent implică vandalismul, unde stelele pictate nu au fost limitate doar la clădiri evreiești și au prezentat un stil care părea neobișnuit pentru un incident antisemit, ceea ce a ridicat suspiciuni că Rusia ar putea fi în spatele acestor acțiuni ca parte a războiului său hibrid și a eforturilor de a polariza societățile occidentale​

În 2020, Federația Rusă era casa a aproximativ 155.000 de evrei, fiind a șaptea cea mai mare comunitate evreiască din lume. Există sinagogi în toate orașele și localitățile mari care au o populație evreiască, și mai mulți rabini, mulți dintre ei recrutați din străinătate. Organizațiile afiliate la Congresul Evreiesc Mondial în Rusia sunt Congresul Evreiesc Rus și Federația Organizațiilor și Comunităților Evreiești din Rusia (Va’ad).

Armă de război hibrid

Acest model de comportament reflectă o abordare continuă a Rusiei de a utiliza antisemitismul și alte forme de diviziune socială ca unelte în politica sa externă, o tactică moștenită și perfecționată din perioada sovietică. Strategia nu se limitează doar la mediul online, ci include și operațiuni pe teren care vizează să creeze discordie și polarizare, exploatând evenimente circumstanțiale pentru a semăna discordie, fără a fi neapărat direcționate împotriva unui grup specific.

Aceste acțiuni subliniază capacitatea Rusiei de a se angaja în tactici complexe de dezinformare și influență, folosind antisemitismul ca o armă pentru a atinge obiectivele sale geopolitice, reflectând o practică îndelungată și adaptabilă de a manipula percepțiile și de a diviza adversarii.

Practică îndelungată

Folosirea antisemitismului ca armă de către Federația Rusă este o practică îndelungată, cu rădăcini care se întind pe parcursul a peste un secol.

Protocoalele Înțelepților Sionului, cel mai notoriu document antisemit al timpurilor moderne, fabricat și mai târziu publicat de ziarul rusesc Znamya, a fost dezvoltat la începutul secolului XX de către serviciul de informații al țarului. În „Protocoalele Înțelepților Sionului” se pretindea dezvăluirea unui complot evreiesc pentru dominația mondială.

În timpul campaniei prezidențiale din SUA din 1976, KGB-ul a încercat să discrediteze pe senatorul democrat Henry “Scoop” Jackson, perceput ca fiind un critic vehement al Kremlinului și susținător al drepturilor evreilor sovietici de a emigra în Israel. KGB-ul a fabricat documente false pentru a-l înfățișa pe Jackson ca fiind homosexual, într-o perioadă în care astfel de acuzații puteau distruge carierele politice​

Rusia a folosit diverși vectori pentru a încuraja polarizarea în societățile occidentale, adesea fără a se limita la un singur grup sau cauză. Un exemplu modern îl reprezintă protestele orchestrate în Houston, Texas, în 2016, unde ambele tabere – atât pro, cât și contra unui centru islamic local – au fost stimulate de grupuri de pe Facebook create de operatori din Moscova​

În perioada sovietică și chiar și după aceea, Rusia a folosit defăimarea și atacurile antisemite ca mijloace de a stârni tensiuni. De exemplu, înainte de reunificarea Germaniei, liderul cel mai influent grup neo-nazist din Germania de Vest, Rainer Sonntag, a lucrat ca spion atât pentru Stasi-ul est-german, cât și pentru KGB-ul sovietic, implicându-se în campanii de dezinformare care includeau și fabricarea de scrisori de susținere pentru procesul lui Adolf Eichmann din partea presupușilor veterani ai Waffen-SS, pentru a rușina Germania de Vest​

Aceste exemple subliniază modul în care Rusia a utilizat și continuă să folosească antisemitismul nu doar ca o formă de atac împotriva oponenților săi, dar și ca un instrument de dezinformare și propagandă menit să divizeze și să destabilizeze societățile occidentale. Această strategie face parte dintr-un război hibrid mai larg, care combină acțiuni militare, atacuri cibernetice, și campanii de dezinformare pentru a atinge obiectivele politice ale Kremlinului.

Moștenire sovietică

În perioada postbelică, sub Stalin, a fost lansată o campanie împotriva „cosmopolitismului fără rădăcini”, un eufemism pentru atacarea intelectualilor evrei și a culturii evreiești în Uniunea Sovietică. Aceasta a inclus epurări, arestări și execuții ale evreilor acuzați de loialități „internaționale” sau sioniste, în contrast cu loialitatea față de statul sovietic.

Într-o adevărată campanie împotriva „sioniștilor” și „burgheziei evreiești” din anii 1960 și 1970, oficialii sovietici au folosit propaganda antisemită pentru a lupta împotriva mișcării pentru drepturile evreilor de a emigra în Israel, etichetându-i pe cei care doreau să plece ca fiind trădători și agenți ai sionismului internațional.

Aceste exemple demonstrează modul în care antisemitismul a fost folosit nu doar ca un instrument de represiune internă, dar și în eforturile de dezinformare și influență externă ale Uniunii Sovietice. Utilizarea antisemitismului ca armă politică a continuat în anumite forme și în perioada post-sovietică, adaptându-se la noi contexte și tehnologii pentru a răspândi dezinformare și a influența opinia publică și politicile externe.

Procesul împotriva medicilor evrei din URSS, cunoscut și sub numele de „Complotul doctorilor” sau „Cazul doctorilor”, a fost o campanie de represiune orchestrată de guvernul sovietic sub conducerea lui Iosif Stalin în 1952-1953. Această campanie a acuzat un grup de medici proeminenți, majoritatea evrei, de conspirație pentru a asasina lideri sovietici de top prin malpraxis medical.

Într-un context de antisemitism crescând și de paranoia politică din partea lui Stalin și a aparatului său de securitate, campania a fost inițiată printr-un articol în ziarul „Pravda”, organul oficial de presă al Partidului Comunist Sovietic, la 13 ianuarie 1953. Articolul a acuzat medicii de complot împotriva liderilor sovietici, etichetându-i drept „sabotori în halate albe”.

Campania avea scopuri multiple, inclusiv intensificarea controlului, servind ca un instrument pentru Stalin de a-și consolida puterea, eliminând potențiali adversari și distrăgând atenția de la problemele interne ale țării.

Mișcarea a mai fost folosită pentru a alimenta sentimentele antisemite în URSS, într-o perioadă în care naționalismul și xenofobia erau promovate ca mijloace de consolidare a identității naționale sovietice.

Guvernul sovietic a putut să reprime elita medicală sovietică, în special aceia considerați a fi „neprietenoși” sau „nesiguri” din punct de vedere politic.

Numeroși medici au fost arestați, torturați și forțați să „mărturisească” crime pe care nu le comiseseră. Campania a generat panică și teroare în rândul populației, în special în comunitățile evreiești, unde frica de represalii masive a devenit omniprezentă.

Moartea lui Stalin în martie 1953 a marcat o schimbare semnificativă. La scurt timp după moartea sa, guvernul sovietic a anunțat că acuzațiile împotriva medicilor erau false și bazate pe mărturii fabricate. Cei arestați au fost eliberați și reabilitați, iar întreaga campanie a fost denunțată ca o paranoie a lui Stalin.

Impact dur

„Complotul doctorilor” rămâne un exemplu notoriu al utilizării antisemitismului pentru scopuri politice în URSS și al paranoiei și represiunii staliniste. A avut un impact profund asupra comunității evreiești din Uniunea Sovietică, amplificând frica și insecuritatea. De asemenea, a contribuit la deteriorarea imaginii internaționale a Uniunii Sovietice, mai ales în contextul Războiului Rece și al luptei pentru drepturile omului.

Această perioadă a istoriei sovietice este studiată ca un caz de studiu în represiunea politică, antisemitismul de stat și mecanismele de control social în regimurile totalitare.

Un alt exemplu de antisemitism este ghetoizarea unei părți a evreilor într-o regiune îndepărtată a Siberiei. Birobidjan, capitala Regiunii Autonome Evreiești din Rusia, a fost fondată în anii 1920 și promovată oficial în 1934 ca soluție la „problema evreiască” a Uniunii Sovietice, oferind evreilor un teritoriu unde să-și creeze propria entitate statală și să practice socialismul. Acest proiect a fost parte a politicii sovietice mai ample de creare a entităților naționale autonome pentru diverse grupuri etnice, inclusiv evreii, în cadrul URSS.

Birobidjanul a fost conceput ca o alternativă la sionism și la emigrarea evreilor în Palestina, pe care liderii sovietici o vedeau ca fiind incompatibilă cu ideologia comunistă. Prin stabilirea unei regiuni autonome evreiești, URSS-ul intenționa să arate angajamentul său față de soluționarea problemei naționale prin crearea unei patrii pentru evrei în cadrul frontierelor sale. În același timp, acesta a fost un experiment social și politic, încercând să modeleze o nouă identitate evreiască sovietică, bazată pe valorile comuniste și pe muncă agricolă și industrială.

Antisemitismul și Birobidjan

Deși ideea inițială a Birobidjanului nu a fost în mod explicit antisemită, implementarea și dezvoltarea ulterioară a regiunii au reflectat și au fost afectate de politica mai largă a URSS față de evrei, inclusiv valuri de antisemitism oficial și neoficial. În ciuda intențiilor declarate de a oferi evreilor un refugiu și oportunități de dezvoltare culturală și lingvistică, mulți au văzut mutarea în Birobidjan ca pe o deportare mascată sau ca pe o încercare de a-i izola și de a-i îndepărta de centrele majore de putere și cultură ale Uniunii Sovietice.

În plus, deși Birobidjanul a fost promovat ca un teritoriu evreiesc autonom, populația evreiască a rămas o minoritate în regiune, iar promisiunile de dezvoltare economică și autonomie culturală nu au fost pe deplin realizate. În anii ulteriori, represiunile staliniste și campaniile antisemite, cum ar fi Complotul Doctorilor menționat anterior, au afectat și comunitatea din Birobidjan, reducând și mai mult atracția regiunii pentru evrei.

Astăzi, Birobidjanul rămâne un simbol complex al istoriei evreilor în Uniunea Sovietică și al relației dintre statul sovietic și minoritățile sale naționale. În timp ce unii îl văd ca pe o mărturie a eșecului politicii naționale sovietice și a limitelor toleranței și multiculturalismului în regimul sovietic, pentru alții reprezintă un capitol important și unic al istoriei și culturii evreiești, marcând o încercare de a crea o nouă viață și identitate pentru evreii sovietici în secolul XX.

Regiunea Autonomă Evreiască Birobidjan continuă să existe în Federația Rusă, păstrând o parte din moștenirea sa culturală evreiască, deși populația evreiască a scăzut semnificativ de la înființarea sa.

Mișcarea refuznicilor, răspunsul evreilor sovietici

În perioada sovietică, emigrarea evreilor sovietici în Israel a fost sever restricționată de către guvernul URSS, reflectând politica mai largă a regimului de control strict asupra mișcării populației și asupra emigrației. Aceste restricții au fost motivate de o combinație de ideologie, securitate și politica externă.

Uniunea Sovietică, promovând o ideologie comunistă, se opunea sionismului, pe care îl considera o formă de naționalism burghez și o amenințare la adresa unității internaționaliste a mișcării comuniste. Prin urmare, aspirațiile evreilor sovietici de a emigra în Israel, văzute ca expresie a sionismului, erau în contradicție directă cu politicile statului.

Pe lângă motivele ideologice, URSS-ul era preocupat de potențialele implicații de securitate ale emigrării evreilor, în special în contextul Războiului Rece. Emigrarea în Israel, un aliat al Statelor Unite, era văzută ca posibilă sursă de scurgere de informații sensibile și ca un semn de loialitate îndoielnică față de statul sovietic.

Relațiile dintre URSS și Israel au fluctuat, dar au fost adesea tensionate, mai ales după ce Israelul a început să se orienteze mai mult spre Vest în politica sa externă. Prin urmare, permisiunea pentru cetățenii sovietici de a emigra în Israel putea fi percepută ca un act care ar consolida un stat considerat adversar.

Multor evrei li s-a refuzat pur și simplu eliberarea vizelor de emigrare, lăsându-i fără mijloace legale de a părăsi țara. Cei care aplicau pentru emigrare se confruntau adesea cu represalii, inclusiv pierderea locurilor de muncă, hărțuirea de către autorități și stigmatizarea socială.

În anumite perioade, URSS-ul a impus taxe prohibitive pentru cei care doreau să emigreze, inclusiv o taxă pe „educația primită”, care putea ajunge la sume exorbitante, făcând emigrarea inaccesibilă pentru majoritatea oamenilor.

Anumiți activiști evrei care militau pentru dreptul de emigrare au fost arestați și închiși sub acuzații diverse, uneori etichetate drept „prizonieri ai sionismului”.

Rezistența față de aceste politici a dus la formarea mișcării refuznicilor – evrei cărora li s-a refuzat permisiunea de a emigra și care, în multe cazuri, au devenit activiști pentru drepturile omului și emigrare. Presiunea internațională, inclusiv din partea comunităților evreiești din afara URSS și a guvernelor occidentale, a crescut în anii 1970 și 1980, culminând cu acordarea unor concesii de către Uniunea Sovietică, care a început să permită emigrarea unui număr mai mare de evrei spre sfârșitul perioadei sale.

Deschiderea arhivelor sovietice după prăbușirea URSS și cercetările ulterioare au oferit o imagine mai clară a amploarei și motivațiilor din spatele restricțiilor impuse evreilor sovietici care doreau să plece în Israel. Aceste evoluții au contribuit la o mai bună înțelegere a complexității vieții evreilor în Uniunea Sovietică și a luptei lor pentru dreptul de a emigra și de a-și trăi liber identitatea culturală și religioasă.

Antisemitismul în Federația Rusă

În perioada post-sovietică, inclusiv anii 2000 până în 2024, Federația Rusă a prezentat un peisaj complex în ceea ce privește antisemitismul. În timp ce guvernul rus a luat măsuri oficiale împotriva antisemitismului și a promovat legislația împotriva discursului de ură, incidentele antisemite nu au dispărut complet. Rapoartele indică faptul că antisemitismul în Rusia a fluctuat, influențat de factori politici interni, relații internaționale și crize economice sau sociale.

Comparativ cu perioada sovietică, nivelul antisemitismului instituționalizat în Rusia a scăzut, cu un guvern care oficial nu susține sau promovează antisemitismul.

Totuși, au fost raportate cazuri de antisemitism în societatea rusă, inclusiv vandalism împotriva proprietăților evreiești, precum și discursuri de ură și propagandă antisemită pe internet și în unele segmente ale mass-media.

Grupările naționaliste și extremiste au fost, de asemenea, sursa unor incidente antisemite, promovând ideologii xenofobe și naționaliste care uneori includ elemente antisemite.

Guvernul rus a luat măsuri împotriva unor astfel de incidente, inclusiv prin aplicarea legilor împotriva extremismului și discursului de ură. Totuși, criticile indică faptul că aceste măsuri nu sunt întotdeauna aplicate consecvent sau eficient.

Relațiile dintre statul rus și comunitățile evreiești, atât la nivel intern cât și internațional, au fost în general pozitive, cu oficiali guvernamentali participând la evenimente evreiești și susținând dialogul interreligios.

Tensiunile geopolitice, inclusiv relațiile dintre Rusia și Israel, precum și implicarea Rusiei în conflicte din Orientul Mijlociu, au avut potențialul de a influența percepțiile și retorica legate de evrei și antisemitism.

Peisajul antisemitismului în Rusia modernă este multidimensional și influențat de o varietate de factori sociali, politici și economici.

Unele grupuri naționaliste rusești au inclus elemente de retorică antisemită în mesajele lor, deși guvernul rus a acționat pentru a limita activitățile acestora. Numele specifice ale organizațiilor se pot schimba frecvent, iar unele pot opera sub diferite fațade pentru a evita represiunea guvernamentală.

Rusia a avut probleme cu grupări neo-naziste și skinhead, care promovează ideologii de suprematie rasială și au fost implicate în acte de violență împotriva minorităților naționale și religioase, inclusiv evrei.

Au existat cazuri de vandalism împotriva sinagogilor și cimitirelor evreiești, inclusiv graffiti cu simboluri naziste și mesaje de ură.

Creșterea internetului și a platformelor de socializare a oferit noi medii pentru răspândirea discursului de ură antisemit. Deși guvernul rus a implementat legi pentru a combate discursul de ură online, monitorizarea și aplicarea acestor legi rămâne o provocare.

În ciuda scăderii numărului de incidente comparativ cu deceniile anterioare, au fost raportate atacuri fizice împotriva persoanelor evreiești, deși acestea tind să fie rare și izolate.

Este esențial să se recunoască că situația este dinamică, iar eficacitatea măsurilor de combatere a antisemitismului poate varia.

În 2023, au avut loc incidente antisemite semnificative în Rusia, în special în regiunea Caucazului de Nord, ca răspuns la războiul dintre Israel și Hamas. Un exemplu notabil este asaltul unui hotel din Khasavyurt de către aproximativ 500 de protestatari, care strigau că „evreii nu sunt bineveniți aici”, bazându-se pe zvonuri că acolo se aflau refugiați israelieni. În același an, un centru cultural evreiesc din Nalchik a fost incendiat. Aceste incidente reflectă o creștere alarmantă a tensiunilor și a sentimentelor antisemite în anumite zone din Federația Rusă.

Relația Rusia-Israel-Hamas

Relațiile dintre Federația Rusă și Israel au fost recunoscute oficial imediat după înființarea statului Israel în 1948. Cu toate acestea, relațiile dintre cele două țări au fost suspendate în 1967 și au fost restabilite doar în 1992. În ultimele decenii, relațiile ruso-israeliene au avut atât momente de apropiere, cât și de tensiune, reflectând complexitatea geopolitică a regiunii și interesele divergente ale celor două națiuni. Colaborarea în domenii precum securitatea, comerțul și schimburile culturale a fost notabilă, în ciuda provocărilor și diferențelor de politică externă​

De-a lungul anilor, au existat incidente de spionaj între cele două state, reflectând interesele și rivalitățile geopolitice. În general, aceste incidente de spionaj au fost tratate discret de ambele guverne, având în vedere importanța relațiilor bilaterale și dorința de a menține legături strategice și economice.

Relațiile dintre Rusia și Hamas sunt complexe și au evoluat de-a lungul timpului. Rusia a avut întâlniri cu delegații Hamas și a exprimat susținere pentru o soluție justă la problema palestiniană. În timp ce există rapoarte despre prezența armelor rusești în mâinile Hamas, nu există dovezi directe de sprijin militar masiv din partea Rusiei către Hamas. Relațiile dintre Rusia și Hamas datează din 2006 și includ eforturi de mediere între facțiunile palestiniene, subliniind abordarea Rusiei de a vorbi cu toate părțile implicate, dorind să obțină un rol important în orice demesuri de resolvare a conflictului din Orientul Mijlociu.

Share our work
Relațiile sino-ruse: între parteneriat strategic și divergențe

Relațiile sino-ruse: între parteneriat strategic și divergențe

Istoria relațiilor sino-ruse

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a marcat o nouă etapă în evoluția sistemului internațional. După înfrângerea axei Berlin-Roma-Tokyo și a dispariției inamicului comun, sistemul internațional a fost divizat în două tabere: capitalistă și comunistă. Bineînțeles că existau și state care în mod oficial nu au dorit să se alinieze nici uneia din părți, creând „Mișcarea Țărilor Nealiate”. Deși aceasta cuprindea un număr semnificativ de state, în prezent sunt 120 de țări, nu a jucat un rol la fel de mare ca și blocul Vestic condus de SUA și cel Estic condus de URSS, atât din cauza lipsei unui lider, dar și a situației economice, majoritatea membrilor obținându-și independența în anii ’60.

Primele confruntări ideologice dintre SUA și URSS au avut loc în China, unde războiul civil izbucnise înaintea invaziei japoneze și a fost reluat imediat după ce Imperiul Nipon a capitulat la 2 septembrie 1945. Kuomintang-ul, a pierdut războiul în favoarea Partidului Comunist Chinez, iar la 1 octombrie 1949, Mao Zedong, a proclamat crearea Republicii Populare Chineze, în timp ce adversarii săi s-au retras pe insula Taiwan.

În pofida faptului că URSS și Republica Populară Chineză aveau aceeași ideologie și au avut o relație strânsă de colaborarea, aceasta s-a deteriorat rapid după moartea lui Stalin. Marea ruptură dintre cele două țări comuniste a avut loc în 1956, când liderul Uniunii Sovietice, Nikita Hrușciov a condamnat în mod public cultul personalității lui Stalin. În 1961, Beijing i-a numit în catalogat în mod public pe liderii de la Kremlin drept „Grupul revizionist trădător al conducerii sovietice”, fapt ce subliniază divergențele doctrinale dintre state. În 1969, a avut loc și o serie de ciocniri violente la granița sino-sovietică, soldată cu zeci de morți din ambele părți.

Prăbușirea Uniunii Sovietice și reformele lui Deng Xiaoping de deschidere a Chinei către exterior au normalizat relațiile dintre Federația Rusă și China. Cadru actual de colaborare dintre China și Rusia include o multitudine de acorduri interguvernamentale în diverse ramuri: comerț şi cooperare economică, investiții, cooperarea în ştiinţă şi tehnologie, inițiative comune privind protecţia proprietăţii intelectuale etc. În 2001, Beijing și Moscova au semnat un parteneriat strategic, prin care își expun dorința și se angajează să coopereze pentru a crea o lume multipolară. Momentul care a încununat colaborarea sino-rusă a avut loc în data de 21 iulie 2008, odată cu finalizarea procesului de delimitare legală a frontierei chino-ruse pe întreaga lungime a acesteia de 4.300 km. Miniștrii de externe ale celor două țări au semnat un acord prin care Federația Rusă a cedat benevol 174 km² în favoarea Chinei, soluționând astfel disputele teritoriale existente.

În 2013 Moscova și Beijing au semnat Declarația comună a Federației Ruse și Republicii Populare Chineze cu privire la cooperarea reciproc avantajoasă și aprofundarea relațiilor parteneriatului cuprinzător și a cooperării strategice. Documentul a consolidat cooperare în sectorul economic, energetic, tehnologic, cultural, dar și în cel al politicii externe. În planul politicii externe cele două țări și-au consolidat relații și prin crearea unor organizații comune. De exemplu, China și Rusia sunt membri fondatori ai Organizația de Cooperare de la Shanghai, care are drept obiectiv să promoveze cooperarea în domeniile securității, economiei și culturii, membri fondatori ai grupului de țări emergente BRICS, o formă de răspuns al formatului G7.

Relațiile economice dintre China și Rusia în perioada 2000-2020 au cunoscut un trend ascendent, cu precădere după primul val de sancțiuni impuse de UE în 2014. La începutul secolului XXI, doar 5% din produsele de export rusești ajungeau pe piața chineză. În 2014 procentul a ajuns la 7,5%, iar în 2022 exporturile către China au atins 20%, depășind spațiul CSI cu 5%. Au crescut semnificativ și importurile din China. În 2000 din totalul de produse importate în Federația Rusă doar 2,7% veneau de la vecinul asiatic. În 2014 procentajul a crescut la 17,8%, iar în 2022 aproximativ o treime din importurile rusești proveneau din China. Rusia a exportat în China bunuri în valoare de 129,14 miliarde de dolari, ceea ce reprezintă o creștere de 12,7% față de 2022 și 56% față de anul 2021. În paralel, a importat bunuri în valoare de 110,97 miliarde de dolari, o creștere cu 46,9% față de 2022. Astfel în 2022, China a fost principalul partener comercial al Federației Ruse, în timp ce pe lista chineză Rusia ocupa poziția cu numărul 10. Gigantul asiatic importă de la vecinul său nordic combustibili minerali (petrol, produse petroliere, gaze naturale), cupru, lemn și produse maritime. Cele mai exportate produse chineze pe piața rusă sunt: mașini și echipamente tehnologice, vehicule, mașini electrice și părți componente ale acestora.

Obiectivul major comun sino-rus a rămas neschimbat din 2001 până în prezent. Cele două țări și-au reafirmat angajamentul prin semnarea unui nou document cu 20 de zile înaintea invaziei ruse în Ucraina. Acordul numit „Parteneriatul Strategic Nelimitat dintre China și Rusia”, subliniază faptul că nu există o margine în colaborarea dintre Moscova și Beijing, iar obiectivul major îl reprezintă limitarea influenței SUA și a lumii Occidentale la nivel mondial. Cele două puteri acuza Statele Unite de abordări ale politicii din perioada Războiului Rece și consideră că Washington este o amenințare la adresa securității și stabilității internaționale. Mai mult, ambele state și-au afirmat sprijinul reciproc în problemele de securitate, Rusia în Europa și China în zona Asia-Pacific.

Poziția Chinei în războiul din Ucraina

Republica Populară Chineză (RPC) a adoptat o poziție confortabilă în ceea ce privește conflictul din Ucraina. Fiind vorba de un război ce se află la mii de kilometri distanță de granițele sale, Beijing a căutat mereu să stea pe două scaune, pentru a-și maximiza beneficiile. Același tact diplomatic l-a adoptat în 2014 și în 2022. Anexarea Crimeii de către Rusia a fost realizată atât de rapid încât singura reacție a comunității internaționale a fost să condamne actul de agresiune rus. Beijing a preferat să ia o poziție neutră: nu a condamnat raptul teritorial, dar nici nu a recunoscut Crimeea drept teritoriu rusesc în conformitate cu dreptul internațional.

Poziția Chinei nu s-a schimbat nici după invazia militară rusă din 24 februarie 2022, care a obligat comunitatea internațională să se pronunțe în privința actului de agresiune. În primele luni de război China nu a luat nici o poziție fermă pro-Ucraina sau pro-Rusia, iar acest lucru îi reușește și în prezent. În cadrul ONU și al Consiliului de Securitate ONU, partea chineză mereu s-a abținut de la vot. Gigantul asiatic nu și-a exprimat clar punctul de vedere, preferând un rol de observator, doar să monitorizeze situația. Deși au existat declarații ale oficialilor chinezi, Beijing și-a exprimat în mod clar poziția abia în februarie 2023, când a prezentat un plan de 12 puncte care să rezolve războiul din Ucraina. Planul a fost descris ca ambiguu și contradictoriu. De exemplu, planul nu cere explicit Rusiei să se retragă din Ucraina, una din condițiile obligatorii solicitate în permanență de Kiev. În același timp, solicită respectarea suveranității tuturor țărilor și încetarea ostilităților. Contradicțiile planului sunt evidente având în vedere că Rusia a invadat și ocupat teritoriul Ucrainei.

În mod neoficial, Kremlinul a fost susținut de Beijing de la începutul invaziei. China și India au cumpărat împreună aproximativ 2,4 milioane de barili de petrol brut rusesc pe zi în mai, reprezentând jumătate din exporturile totale ale Rusiei, alimentând astfel mașina rusească de război. De asemenea, există dovezi că companiile chineze au reușit să furnizeze semiconductori și drone civile către Rusia, folosind companii fantomă din Hong Kong și Emiratele Arabe Unite, exploatează astfel spațiul gri dintre produsele destinate scopurilor militare și civile. Moscova s-a bucurat și de sprijinul diplomatic al președintelui Xi Jinping. În cadrul summit-ului BRICS, acesta a criticat sancțiunile occidentale ca „înarmând” economia globală și a cerut grupului să lucreze mai strâns împreună. China și-a afirmat sprijinul în favoarea narativului propagandistic rus care afirmă că Rusia luptă în Ucraina împotriva blocului NATO. Comerțul total al Chinei cu Rusia a atins un nivel record de 190 miliarde de dolari în 2022, o creștere de 30% față de anul anterior. Importurile rusești din RPC au crescut cu 13% la 76 miliarde de dolari, iar exporturile către China au crescut cu 43% la 114 miliarde de dolari. Pe măsură ce comerțul Rusiei cu țările occidentale a scăzut în 2022, RPC a devenit, de departe, cel mai important partener comercial al Federației Ruse.

Poziția manifestată de Xi Jinping și colaborarea sino-rusă este prezentată ca un succes al diplomației ruse, care vrea să demonstreze că Rusia nu este izolată, dar are aliați de încredere. Scopul major de limitare a influenței Occidentului și apropierea dintre cele două state sunt adesea invocate atunci când vine vorba de o alianță sino-rusă. Însă o analiză mai profundă poate demonstra că ajutorul oferit de partenerul asiatic cu siguranță nu a fost un act de altruism. Acțiunile sale au fost în primul rând dictate de propriul interes național și de maximizarea beneficiilor.

Negocierile privind noile conduce de gaze

Războiul din Ucraina a impus Moscovei să caute atât noi parteneri strategici, cât și economici. La ora actuală cea mai avansată și mediatizată colaborare este cea cu guvernul de la Beijing, atât din motive economice, cât și diplomatice. În cadrul ONU, China mereu s-a abținut de la vot privind condamnarea agresiunii ruse împotriva Ucraineni. De asemenea, nu a recunoscut, dar nici nu a condamnat anexarea Crimeii. Chiar dacă China nu a adoptat politica occidentală în ceea ce privește sancțiunile, companiile sale au devenit mai precaute în relațiile comerciale cu vecinul său nordic, pentru a evita sancțiunile SUA și UE. Probabil sub presiunea țărilor occidentale, Beijingul nu s-a hotărât să furnizeze armament Rusiei. Secretarul de stat american, Antony Blinken, a confirmat acest aspect în iunie 2023. Deși nu livrează armament forțelor arme rusești, Beijing a oferit un sprijin diplomatic discret și a prevenit prăbușirea sectorului bancar rusesc după deconectarea sa de la SWIFT, prin punerea la dispoziție a propriului sistem de plăți interbancar cunoscut sub numele de Sistemul de Plată Interbancară Transfrontalieră (CIPS).

În pofida acestei politici chineze prudente, de la izbucnirea conflictelor, liderii chinezi și ruși au avut câteva întrevederi importante. În martie 2023, Xi Jinping a executat o vizită la Moscova. În cadrul acestei vizite, Xi Jinping și-a reafirmat sprijinul pentru președintele Putin cu privire la alegerile din martie 2024, îmbunătățirea relațiilor economice, și dezvoltarea unei relații mai strânse între state. De asemenea, Vladimir Putin a subliniat faptul că au fost discutate aspecte privind gazoductul „Puterea Siberiei 2”, însă nu a fost semnat nici un contract final. Bineînțeles că această vizita a avut un impact pozitiv pentru Rusia atât la nivel internațional, cât și național, afirmându-se că Moscova are parteneri importanți. Negocierile privind construirea unor noi conducte de gaze din Siberia către partea de Nord și Vest a Chinei se duc de câțiva ani.

De exemplu, în anul 2006 Federația Rusă și China au început negocierile pentru construirea gazoductelor, conform memorandumurilor de atunci se preconiza ca până în 2011 Rusia să furnizeze 80 de miliarde m3 de gaz către RPC prin 2 conducte. Cele două părți au intrat în impas de negociere din cauza prețului, astfel negocierile au fost încheiate abia în 2014, la câteva luni după ce țările din Occident au impus sancțiuni Rusiei. Astfel Gazprom și China National Petroleum Corporation au semnat un contract de vânzare-cumpărare a gazului rusesc, pentru o perioadă de 30 de ani. Prin conducta de gaz de 3000 km, „Puterea Siberiei” care a început să fie construită în același an cu semnarea contractului și dată în exploatare la 2 decembrie 2019.

Conducta are capacitatea să livreze 38 miliarde m3 anual. Prețul negociat nu a fost făcut public. Conform datelor furnizate de autoritățile chineze, în anul 2021 China importa gaz din 5 state. Cel mai mare furnizor de gaz a fost Turkmenistan cu peste 24 miliarde kg de gaz, urmată de Federația Rusă cu peste 7,5 miliarde kg de gaz, Kazahstan peste 4,6 miliarde kg de gaz, Uzbekistan peste 3,2 miliarde kg de gaz și Myanmar puțin peste 3 miliarde kg de gaz. De asemenea, prețul cu care vindea fiecare stat varia:

  1. Myanmar- 464 $ pe 1000 kg
  2. Turkmenistan- 283 $ pe 1000 kg
  3. Uzbekistan- 225 $ pe 1000 kg
  4. Kazahstan- 244 $ pe 1000 kg
  5. Federația Rusă- 200 $ pe 1000 kg

De asemenea, în 2022 presă rusă a anunțat despre livrări record în China, în volum de 15,5 miliarde m3 de gaz, mult sub așteptările din 2011. Astfel s-a observat că Rusia nu reprezintă un partener crucial în livrarea de gaz ieftin către China, iar negocierea timp de 8 ani a gazoductelor a demonstrat faptul că ambele state au în prim plan interesul național și vor profita de orice situație pentru al atinge.

Cea de-a doua conductă „Puterea Siberiei 2” încă nu a fost finisată, negocierile pentru această conductă rămân deschise. La mijlocul lunii octombrie 2023, Vladimir Putin a efectuat o vizită la Beijing împreună cu liderul Gazprom și liderul Rosneft, Alexey Miller și respectiv Igor Sechin. Liderul rus a participat la cel de-al 3 forum al proiectului chinez „Belt and Road”. Deși nu a fost anunțat la nivel oficial există motive temeinice ca liderii celor două țări să negociat proiectul „Puterea Siberiei 2”. În urma experienței anterioare și a politicii externe chineze, cel mai probabil că Beijingul va profita din nou de situația încolțită în care se află Moscova pentru a se impune în negocieri. Parteneriatul sino-rus este extrem de mediatizat și prezentat ca o alianță solidă între cele două țări, însă după cum arată și practica, ambele urmăresc interese care prevalează asupra prieteniei. Acuratețea diplomatică chineză permite Beijingului să profite din urma situațiilor dificile atât a rivalilor, cât și a partenerilor.

Chiar și în aceste condiții, piața chineză nu poate substitui piața europeană. Conform calculelor rusești, Moscova va putea livra o capacitate maximă de 80 miliarde m3 de gaz cifră care reprezintă mai puțin de jumătate din totalul de 175 miliarde m3 de gaze livrate UE și Turciei în 2020.

Punctele de discrepanță între Rusia și China

Întrevederile la nivel înalt, declarațiile reciproce, mediatizarea subiectului privind binomul China-Rusia, dezvoltarea relațiilor economice, obiective comune în politica pot crea impresia unei viitoare alianțe sino-rusă puternică, cu o perspectivă de dezvoltare pe un termen lung. În ansamblu acești piloni ai colaborării sino-ruse pot fi zdruncinați de câteva aspecte lăsate în urmă, când vine vorba despre o potențială alianță între cele două țări.

Nu putem vorbi de o alianță propriu-zisă, deoarece Moscova și Beijingul nu și-au asumat astfel de obligații majore reciproce, precum angajamentele din cadrul NATO sau UE, și în plus nu sunt parte a unei alianțe economice sau militare comune. Regimurile autoritare precum cel al lui Vladimir Putin și cel al lui Xi Jinping sunt ghidate în prim-planul politicii externe de teoria realistă, care este o perspectivă ce se concentrează pe putere și interesele naționale, ca principalele determinante ale comportamentului statelor. Astfel există un risc ca relațiile dintre cele două părți să oscileze rapid de la colaborare la tensiuni și viceversa, precum este cazul Turciei în relația sa cu NATO și cu Kremlin. Orice intersectare sau suprapunere de interese între cele două părți ar putea genera tensiuni majore, fapt ce se întâmplă adesea în cazul jucătorilor internaționali de prim rang.

Ideea unui bloc unitar sino-rus, pentru o perioadă îndelungată, nu pare a fi una realistă, din cel puțin trei motive. În primul rând, interesele ambelor state se intersectează în Asia Centrală, fost teritoriu al Uniunii Sovietice, unde în prezent sunt 5 republici: Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan, Kârgâzstan și Tadjikistan. Kremlinul vede această regiunea ca pe o sferă de influență tradițională, unde a deținut statutul de hegemon secole la rând. În același timp Asia Centrală este văzută de către Beijing ca o rută alternativă pentru comerțul dintre China și Europa. Spre deosebire de coridorul economic ce traversează Afganistanul, Iranul sau Pakistanul, drumul comercial ce traversează Asia Centrală este unul mult mai sigur, cu un potențial de conflict mult mai redus și regimuri de guvernare mult mai previzibile.

De la proclamarea independenței cele 5 republici din regiune au căutat să reducă influența puternică a Rusiei prin diversificarea partenerilor comerciali și stabilirea relațiilor de cooperare cu alte state. Începutul agresiunii militare ruse împotriva Ucrainei a marcat o nouă etapă a relațiilor Kremlinului cu statele din Asia Centrală. Guvernele acestor țări s-au abținut să voteze rezoluția ONU din 2022 de condamnarea a invaziei, însă liderii politici au avut un discurs precaut, evitând să sprijine acțiunile Moscovei. Cele 5 țări au profitat de această criză din punct de vedere economic, fiind paravane prin care Rusia a reușit să importe tehnologie și alte produse din UE. În pofida creșterii spectaculoase a schimburilor comerciale, China a devenit principalul partener comercial al Asiei Centrale.

În primele nouă luni ale anului 2023, China a reprezentat o cotă de 21,3% (evaluată la 21,7 miliarde de dolari) din comerțul exterior total al Kazahstanului, potrivit statisticilor publicate de Biroul Național de Statistică al Kazahstanului. Cota de afaceri a Rusiei a fost de 18,6% (18,9 miliarde de dolari). De asemenea, China a deținut o cotă de 21,3% (echivalentul a 12,23 miliarde de dolari) din comerțul cu Uzbekistanul în primele 11 luni ale anului 2023, conform datelor raportate de Agenția de Stat de Statistică din Uzbekistan. Exporturile uzbece către China s-au ridicat la 2,27 miliarde dolari, în timp ce importurile au ajuns la 9,96 miliarde dolari. Rusia se situează pe locul doi ca partener comercial al Uzbekistanului, având o cotă de 15,5% (în valoare de 8,86 miliarde dolari).

Într-un raport publicat de Banca Eurasiatică de Dezvoltare, se arată că stocul investițiilor străine directe (ISD) în Asia Centrală pentru perioada 2000-2021 este estimat la 211 miliarde dolari. Totalul investițiilor private realizate de Republica Populară Chineză în regiune atinge aproape 40 de miliarde de dolari, o sumă care este aproximativ dublă față de investițiile făcute de Rusia. În 2023, Beijing a anunțat că vă investi 4 miliarde dolari în cele 5 republici.

Angrenarea Federației Ruse într-un război de lungă durată în Ucraina nu-i permite să aloce suficiente resurse în alte zone de interes, precum Caucaz sau Asia Centrală. Lipsa de acțiuni a autorităților ruse creează noi oportunități pentru extinderea influenței altor state, considerate partenere, dar și concurenței în același timp.

În al doilea rând, o alianță precum China-Rusia ar fi dificil de realizat din cauza metodelor de acțiuni în ceea ce privește politica externă. Într-adevăr nu sunt puține cazuri în care China își demonstrează forța brută pentru a-și demonstra supremația. Exercițiile militare în apropiere de insula Taiwan și intimidările din zona Mării Chinei de Sud sunt câteva exemple elocvente în acest sens, însă Beijing este un actor care preferă stabilitatea și predictibilitatea sistemului internațional. Fiind a doua economia mondială status quo din prezent este unul favorabil dezvoltării economice, motiv pentru care va căuta mereu să își rezolve disputele pe cale diplomatică, fără a recurge la arme. Kremlinul acționează în mod contract, deoarece în calitate de actor internațional se bazează mai mult pe instabilitate, cu cât o regiune este mai instabilă cu atât mai mult spațiu de acțiune.

Păstrarea de influență în fostele republici a Uniunii Sovietice și implicarea în conflictele regionale (Republica Moldova 1992, Georgia 2008, Ucraina 2014 și 2022) demonstrează că implicarea militară este un instrument important de menținerea a zonei sale de influență. Implicarea într-un conflict de lungă durată s-a arătat dăunătoare Federației Ruse, atât în ceea ce privește situația economică, cât și pierderea influenței. Resursele care odinioară erau destinate menținerii influenței în Asia Centrală sau Caucaz au fost redirecționate către războiul din Ucraina. Beijing, cât și alte state, precum Turcia sau India, profită din de situația în care se află Rusia.

În lipsa altor piețe mari de desfacere, acestea pot negocia prețul resurselor naturale la un discount foarte avantajos. De exemplu India, China și Turcia și-au mărit achizițiile de petrol rusesc de la începutul războiului și împreună acum reprezintă 70% din toate fluxurile de petrol brut rusesc prin mare. De la mijlocul lunii februarie 2022 până la începutul lunii martie a aceluiași an, discount-ul a crescut de la 10 dolari pe barila până la maximul de 40 dolari pe baril, cu 30% mai ieftin decât prețul global de referință Brent. Un studiu realizat de Centrul pentru Cercetare a Energiei și Aerului Curat (CREA) arată că în primul an de război Rusia pierdea aproximativ 175 de milioane de dolari pe zi din exporturile de combustibili fosili.

Ultima problemă care împiedică formarea alianței dintre China și Rusia este stabilirea poziției de lider, cine va ocupa primul loc, cui ii va aparține ultimul cuvânt în luarea deciziilor. Federația Rusă este și rămâne o forță militară foarte puternică ce dispune de resurse naturale aproape inepuizabile și mai nou de o experiență vastă în războiul modern care include tehnologiile de vârf. Conform datelor de la World Bank, în 2022, PIB-ul Federației Ruse a fost de 2,24 trilioane $, în timp ce China a avut un PIB de 17,96 trilioane $. Prin urmare, economia chineză este de 8 ori mai mare decât cea rusă. Sectorul militar rămâne prioritar pentru Moscova.

De exemplu, în 2020, a alocat 4,2% din PIB, în 2021 procentul a scăzut la 3,7%, iar în 2022 a revenit la 4,1% din PIB. Pentru anul 2024, suma alocată este una record, cheltuielile militare crescând aproximativ cu 70% adică 7,1% din PIB. În termeni monetari, cheltuielile pentru armata rusă vor crește cu aproximativ 2,6 ori comparativ cu nivelul pre-război, de la 46 de miliarde de dolari la 115 miliarde de dolari. Cheltuielile pentru război nu aduc un plus valoare real la bunăstarea economică, fiind o gaură ce absoarbe fonduri în detrimentul dezvoltării interne: infrastructură, sprijin pentru IMM, cheltuieli sociale etc. În plus față de capacitatea economică diminuată, Rusia a suferit o pierdere semnificativă a influenței sale soft-power, fiind percepută la nivel internațional ca un stat agresor, cu peste 14.000 de sancțiuni. Aceasta nu numai că afectează colaborarea cu Moscova, dar și asocierea cu aceasta.

În contrast, China cu o economie de 8 ori mai mare decât cea a Rusiei, alocă doar 1,6% din PIB pentru apărare, procent ce însumează aproape 291,96 miliarde dolari. Pe lângă superioritatea numerică, Rusia este mai dependentă economic de China decât viceversa, dovadă fiind lista principalilor parteneri comerciali. De asemenea, Kremlinul a apelat la mai multe servicii chineze după invazia în Ucraina, precum sistemul de plăți interbancare și utilizarea yuanului ca monedă pentru 34,5% din comerțul extern rusesc. La ora de față am putea zice că Beijing ar putea fi cel mai potrivit pentru poziția de lider, însă statutul său ar putea fi contestat în viitor de Moscova, care mereu acuza partenerii Occidentali de lipsa unui parteneriat și dialog echitabil.

Atât China, cât și Rusia au tendințe revizioniste, dar mijloace de aplicare opuse. Aceste trei mari divergențe pot crea o ruptură între cele două state, din moment ce au o serie de puncte divergente. Obiectivele lor comune vizează doar limitarea influenței Occidentului. Nici una din părți nu au invocat dorința să creeze o alianță economică sau militară, fapt ce denotă nivelul de încredere și colaborarea. Pe fundalul acestui realism politic și al predominării intereselor naționale, se poate deduce că cooperarea dintre China și Rusia nu are caracteristicile unei alianțe puternice pe termen lung, ci mai degrabă ale unui parteneriat strategic.

Share our work
Turcia, manevre de pace în Orient

Turcia, manevre de pace în Orient

Ministrul de externe turc Hakan Fidan a chemat comunitatea internaţională să îşi asume un rol mai activ în direcţia unei încetări urgente a focului în Gaza şi a unei soluţii a două state pentru soluţionarea conflictului, în timpul discuţiilor la reuniunea G20 din Brazilia, a declarat o sursă diplomatică turcă, citată de mass-media.

Israelul s-a confruntat cu provocări semnificative în încercările sale de a eradica Hamas, inclusiv incapacitatea de a dezafecta rețeaua vastă de tuneluri utilizate de Hamas sub Gaza și capacitatea continuă a Hamas de a lansa atacuri rachetă din nordul Gazei spre Israel.

Poziție dură

Turcia, care a criticat aspru Israelul pentru atacurile sale asupra Gazei şi a sprijinit măsurile pentru ca acesta să fie judecat pentru genocid la Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ), a cerut în repetate rânduri încetarea focului.
Spre deosebire de aliaţii săi occidentali şi de unele ţări din Golf, Turcia, membră a NATO, nu consideră că Hamas – gruparea militantă palestiniană care conduce Gaza şi a lansat la 7 octombrie 2023 un atac în interiorul Israelului care a declanşat răspunsul israelian – ca fiind organizaţie teroristă.
Fidan a declarat la reuniunea miniştrilor de externe ai G20 de la Rio de Janeiro că „sălbăticia” în Gaza trebuie oprită şi a discutat de asemenea paşii pentru a obţine o încetare urgentă a focului şi mai multe ajutoare în enclavă, în timpul discuţiilor cu omologii din Statele Unite, Germania şi Egipt, potrivit sursei citate.
„Au fost discutaţi paşii care pot fi făcuţi pentru a obţine o încetare completă a focului cât mai curând posibil”, în cursul discuţiilor dintre Fidan şi secretarul de stat american Antony Blinken, a informat sursa, adăugând că Fidan a discutat şi despre „paşi concreţi” pentru a opri luptele, cu ministrul german de externe Annalena Baerbock.
„Faptul că nu s-a ajuns nici acum în Consiliul de Securitate al ONU la o decizie privind încetarea focului arată că reforma este o necesitate”, a declarat Fidan într-o sesiune la reuniunea G20, potrivit unuia dintre consilierii săi, referindu-se la un al treilea veto al Statelor Unite asupra unui apel de încetare a focului în organismul format din 15 membri.
Ankara consideră că Consiliul de Securitate al ONU trebuie reformat pentru a fi mai incluziv şi mai reprezentativ pentru lume.
„Poziţia prezentată de preşedintele brazilian Lula (Luiz Inacio Lula da Silva) este admirabilă”, a declarat consilierul citându-l pe Fidan, cu referire la comentariile lui Lula care a comparat războiul din Gaza cu genocidul nazist din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, fapt ce a provocat o dispută diplomatică.

Mediere turcă?

Ministrul israelian Benny Gantz a declarat că vede primele indicii ale unui nou acord cu mişcarea militantă palestiniană Hamas privind eliberarea ostaticilor. Surse oficiale israeliene, citate de mass-media locală, au menționat aportul Turciei în acest context.
Dacă acordul nu se materializează, Israelul este pregătit să îşi înceapă ofensiva asupra oraşului Rafah din sudul Fâşiei Gaza, a comunicat Gantz cabinetului israelian de război, potrivit mai multor informaţii apărute miercuri în presa israeliană, fără a oferit detalii concrete.
Turcia, Egiptul, Qatarul şi SUA încearcă din nou să negocieze o încetare a focului extinsă în războiul din Gaza.
Ca parte a unui acord, ostaticii încă deţinuţi în Fâşia Gaza vor fi schimbaţi cu prizonieri palestinieni în mai multe etape. În prezent, la Cairo, continuă negocierile cu Hamas în vederea unui acord.
Presa israeliană a informat, de asemenea, că vineri, la Paris, se vor întâlni şi mediatori de rang înalt.
În timpul unei încetări a focului de o săptămână, în noiembrie anul trecut, 105 ostatici au fost eliberaţi în schimbul a 240 de prizonieri palestinieni, ca parte a unui acord între Israel şi Hamas.
Potrivit informaţiilor israeliene, mai sunt în viaţă cel mult aproximativ o sută de ostatici.
Israelul pregăteşte în prezent o ofensivă militară asupra Rafah, în sudul Fâşiei Gaza, la graniţa cu Egiptul, încercând să elimine luptătorii Hamas. Însă îngrijorarea este în creştere pentru sutele de mii de persoane strămutate, iar operaţiunea planificată a Israelului a fost criticată pe scară largă în străinătate.
Un raport american a spus că ofensiva planificată nu va debuta probabil înainte de începutul Ramadanului, însă un atac asupra Rafah în timpul Ramadanului, care începe în jurul datei de 10 martie, ar fi deosebit de provocator pentru musulmanii din întreaga regiune.

Turcia și Hamas

Relațiile dintre Turcia și Hamas sunt complexe și au evoluat de-a lungul timpului, reflectând în mare măsură interesele geopolitice și ideologice ale Turciei în regiunea Orientului Mijlociu. Hamas este o organizație palestiniană islamistă, care guvernează Fâșia Gaza din 2007 și este considerată o organizație teroristă de către Statele Unite, Uniunea Europeană și alte state, datorită atacurilor sale împotriva civililor israelieni și refuzului de a recunoaște dreptul la existență al statului Israel. Totuși, poziția Turciei față de Hamas diferă semnificativ de această perspectivă.

Turcia, sub conducerea Partidului Justiției și Dezvoltării (AKP), a adoptat o politică externă mai independentă și o abordare mai activă în Orientul Mijlociu, încercând să-și asume un rol de lider în lumea musulmană. În acest context, relațiile Turciei cu Hamas au fost în mare parte cordiale, cu Turcia oferind sprijin politic și, conform unor surse, și sprijin financiar organizației. Turcia a găzduit în mod oficial vizite ale liderilor Hamas și a criticat deschis politica Israelului față de palestinieni, în special asediul economic și militar asupra Fâșiei Gaza.

Această relație a provocat tensiuni între Turcia și Israel, în special după incidentul din 2010 cu Flotila Mavi Marmara, când forțele israeliene au atacat o flotilă de nave care încerca să rupă blocada navală israeliană asupra Fâșiei Gaza, rezultând decesul a nouă cetățeni turci. Acest incident a dus la o deteriorare semnificativă a relațiilor turco-israeliene, deși în ultimii ani s-au făcut eforturi de ameliorare a acestora.

Deși Turcia susține că sprijină soluția celor două state și caută o soluționare pașnică a conflictului israeliano-palestinian, relația sa cu Hamas a fost criticată de mai multe guverne și organizații internaționale, care consideră că acest sprijin subminează eforturile de pace și securitate în regiune. Turcia argumentează că dialogul cu toate părțile, inclusiv cu Hamas, este esențial pentru atingerea unei soluții durabile și echitabile în conflictul israeliano-palestinian.

Relațiile dintre Turcia și Hamas reflectă un echilibru delicat între încercarea Turciei de a-și extinde influența în Orientul Mijlociu, sprijinirea cauzei palestiniene și gestionarea relațiilor sale cu comunitatea internațională, inclusiv cu Israelul.

Inamici geopolitici

Relațiile dintre Turcia și Israel sunt extrem de tensionate, reflectând impactul profund al conflictului din Gaza asupra legăturilor bilaterale dintre cele două națiuni. În urma atacului Hamas din 7 octombrie și a operațiunilor militare israeliene din Gaza, relațiile dintre Turcia și Israel s-au deteriorat semnificativ. Președintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, a adoptat o poziție extrem de critică față de Israel, culminând cu retragerea ambasadorilor și reducerea comunicării guvernamentale, deși relațiile comerciale continuă să persiste​

Erdoğan a devenit din ce în ce mai vocal în criticile sale directe față de Israel, declarând că a întrerupt legăturile cu prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu, pe care l-a exclus din dialog, referindu-se la el în termeni de nerecunoaștere a capacității sale de a conduce negocieri sau dialoguri semnificative. Această escaladare a retoricii a culminat cu acuzații de genocid împotriva Israelului și caracterizarea sa ca „criminal de război”.

Eforturile anterioare de îmbunătățire a relațiilor bilaterale, inclusiv reînnoirea legăturilor diplomatice în 2022 și 2023 și creșterea cooperării, au fost puse în așteptare din cauza conflictului și a răspunsului dur al Turciei față de acțiunile Israelului în Gaza.

Această fractură reprezintă cea mai recentă într-o serie de înălțimi și coborâșuri în relația adesea furtunoasă, dar în general benefică, dintre Turcia și Israel, care datează din 1948​​.

Pe fondul acestui conflict, Erdoğan a încercat să joace un rol de mediere, inițiind apeluri telefonice către liderii regionali și oficialii internaționali, deși aceste eforturi par să fi avut un succes limitat​

Relația dintre Turcia și Statele Unite, care ar fi putut juca un rol constructiv în primele faze ale războiului, a fost complicată de alte probleme bilaterale, inclusiv sprijinul SUA pentru Forțele Democratice Siriene, ceea ce a adâncit neîncrederea Turciei față de abordările occidentale și a sporit sentimentul anti-american.

Relațiile dintre Turcia și Israel în 2024 sunt marcate de tensiuni semnificative și o deteriorare a dialogului diplomatic. Această situație complicată reflectă și influențele mai largi ale politicii regionale și a relațiilor internaționale asupra acestei dinamici bilaterale.

Pauză umanitară

În acest context, orice soluție la conflict pare îndepărtată, cu Israelul opunându-se oricărui acord care implică un armistițiu permanent sau crearea unui stat palestinian, în ciuda presiunilor SUA și a indignării internaționale legate de suferința civililor din Gaza și lipsa progresului către o soluție de pace de lungă durată.

În ciuda vizitelor repetate în regiune ale Secretarului de Stat al SUA, Antony Blinken, și a discuțiilor despre stabilirea unui stat palestinian independent, cu garanții de securitate pentru Israel, un acord cuprinzător pentru încheierea conflictului pare a fi îndepărtat.

Douăzeci şi şase din cele 27 de state membre UE cer o „pauză umanitară imediată care să ducă la o încetare a focului sustenabilă” în Fâşia Gaza, a declarat luni, în cadrul unei conferinţe de presă de la finalul Consiliului Afaceri Externe, şeful diplomaţiei UE, Josep Borrell.
Înaltul reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate a adăugat că această pauză umanitară solicitată ar trebui să ducă, de asemenea, la „eliberarea necondiţionată a tuturor ostaticilor şi la furnizarea de asistenţă umanitară”.
El a precizat, de asemenea, că 26 de state au susţinut şi declaraţia sa de sâmbătă prin care cere Israelului să nu lanseze o operaţiune militară la Rafah.
Borrell a refuzat să numească statul care a refuzat să adere la acest apel comun şi nici nu a speculat asupra motivelor ţării în cauză, dar surse diplomatice citate de agenţiile de presă internaţionale susţin că este vorba despre Ungaria.
De altfel, notează dpa, care citează mai mulţi diplomaţi, Ungaria a blocat şi adoptarea de sancţiuni împotriva coloniştilor israelieni din Cisiordania.
Miniştrii de externe din Germania, Belgia, Irlanda şi Spania au cerut UE să ia măsuri punitive împotriva coloniştilor care comit violenţe împotriva palestinienilor.
La conferinţa de presă de după încheierea reuniunii CAE, întrebat dacă UE are un Plan B, şeful diplomaţiei UE a recunoscut în faţa jurnaliştilor că blocul comunitar nu are nicio putere să oprească Israelul să declanşeze o operaţiune militară la Rafah.
„Tot ce putem este aplicăm presiune politică şi diplomatică pentru a limita costul uman. Trebuie să continuăm să punem presiune pe Israel şi să-i facem să înţeleagă că există atât de mulţi oameni pe străzile din Rafah încât va fi imposibil să fie evitate victimele umane. Acest lucru, cu siguranţă, va fi împotriva respectării legii umanitare”, a subliniat el.

Declarații dure

Josep Borrell a subliniat că există o diferenţă între războiul din Gaza şi alte conflicte. „În alte războaie, civilii fug dacă pot. În Gaza nu pot scăpa. De asemenea, de obicei când este un război Crucea Roşie şi alte organizaţii vin şi ajută. Nu este cazul în Gaza. Ajutorul vine cu picătura. Deci civilii nu pot fugi şi ajutorul nu poate ajunge la ei sau poate ajunge în cantităţi limitate”, a spus şeful diplomaţiei UE.
El a mai spus că scrisoarea premierilor din Spania şi Irlanda de săptămâna trecută prin care aceştia au cerut Comisiei Europene să analizeze de urgenţă modul în care Israelul îşi îndeplineşte obligaţiile cu privire la drepturile omului în Fâşia Gaza este un demers justificat.
”Suntem profund îngrijoraţi de deteriorarea situaţiei în Israel şi în Gaza. Operaţiunea militară israeliană extinsă în zona Rafah implică o ameninţare iminentă şi gravă pe care comunitatea internaţională trebuie să o contracareze urgent”, afirmau cei doi şefi de guvern într-o scrisoare comună.
„Spunem în fiecare zi că Israelul are dreptul să se apere, dar trebuie să facă asta în conformitate cu legea umanitară. Dar procedează astfel Israelul? Asta ne-au cerut cele două state să verificăm”, a spus Borrell.

Opoziție israeliană

Parlamentul israelian a votat miercuri cu o majoritate covârşitoare o rezoluţie propusă de prim-ministrul Benjamin Netanyahu împotriva oricărei „recunoaşteri unilaterale a unui stat palestinian”, care, potrivit textului, ar echivala cu o recompensare a „terorismului fără precedent” al Hamas. Votul are loc la câteva zile după ce cotidianul Washington Post a relatat că Statele Unite şi mai multe ţări arabe aliate lucrează la un plan cuprinzător pentru o pace durabilă israeliano-palestiniană după încheierea războiului dintre Israel şi Hamas, inclusiv un calendar pentru stabilirea unui stat palestinian. „Acest vot istoric subliniază determinarea noastră colectivă”, a salutat Netanyahu pe platforma X, adăugând: „Nu vom recompensa terorismul cu o recunoaştere unilaterală ca răspuns la masacrul din 7 octombrie şi nici nu acceptăm soluţii impuse”. Rezoluţia, adoptată de 99 din cei 120 de parlamentari, subliniază că „Israelul respinge categoric dictatele internaţionale privind o reglementare permanentă cu palestinienii” şi că această reglementare poate fi realizată doar „prin negocieri directe între părţi şi fără condiţii prealabile”. „Israelul va continua să se opună recunoaşterii unilaterale a unui stat palestinian”, deoarece „o astfel de declaraţie după masacrul din 7 octombrie ar oferi o recompensă enormă unui terorism fără precedent şi ar împiedica orice viitor acord de pace”, se arată în textul rezoluţiei. Războiul a fost declanşat de atacul fără precedent lansat de mişcarea islamistă palestiniană Hamas la 7 octombrie în sudul Israelului, atac care s-a soldat cu moartea a peste 1.160 de persoane, majoritatea civili, potrivit unor date oficiale israeliene.

Intervenție diplomatică

Consilierul preşedintelui american Joe Biden pentru Orientul Mijlociu călătoreşte în regiune săptămâna aceasta pentru a încerca să facă să avanseze acordul privind ostaticii şi a purta discuţii cu Israelul despre ofensiva prevăzută la Rafah, a anunţat marţi Casa Albă.
Brett McGurk, coordonatorul Casei Albe pentru Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, va purta discuţii miercuri în Egipt şi joi în Israel, a declarat purtătorul de cuvânt al Consiliului de Securitate Naţională, John Kirby.
Această călătorie intervine într-un moment în care Statele Unite şi alţi doi mediatori, Qatarul şi Egiptul, încearcă să obţină, înaintea Ramadanului la începutul lunii martie, un nou acord de armistiţiu care să permită o pauză de câteva săptămâni în lupte, însoţită de eliberarea ostaticilor.
Discuţiile purtate de McGurk au scopul de a vedea „dacă putem obţine acest acord privind ostaticii”, a declarat Kirby presei.
Pe de altă parte, McGurk va reitera preocupările preşedintelui Joe Biden legate de o operaţiune la Rafah fără protecţia civililor, a asigurat Kirby.
Israelul a respins apelurile repetate de a cruţa Rafah, un oraş din sudul Fâşiei Gaza, unde sunt înghesuiţi aproximativ 1,4 milioane de palestinieni strămutaţi după ce au fugit de bombardamentele intensive.
„În circumstanţele actuale, fără a lua în considerare siguranţa acestor refugiaţi, continuăm să credem că o operaţiune la Rafah ar fi un dezastru”, a declarat Kirby.
Statele Unite au respins prin veto o rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU care cerea o încetare imediată a focului în Fâşia Gaza, apreciind că adoptarea textului ar fi subminat negocierile în curs.

Condiții israeliene

Chiar şi în cazul aplicării soluţiei cu două state între israelieni şi palestinieni, Israelul îşi va păstra controlul militar asupra tuturor teritoriilor palestiniene, a declarat recent premierul Benjamin Netanyahu.
„În orice caz, cu sau fără o reglementare permanentă, Israelul va menţine un control de securitate deplin asupra tuturor zonelor de la vest de râul Iordan”, inclusiv în Cisiordania şi Fâşia Gaza, a declarat Netanyahu într-un mesaj video.
SUA, cel mai important aliat al Israelului, şi-au intensificat apelurile la o reglementare cu două state, care să prevadă coexistenţa paşnică între Israel şi un stat palestinian, în baza frontierelor teritoriilor palestiniene ocupate de Israel din 1967 – Cisiordania, Ierusalimul de Est şi Fâşia Gaza.
Washingtonul militează de asemenea pentru o soluţie cu două state, văzând în aceasta un mijloc de a pune capăt atât actualului război din Fâşia Gaza, cât şi conflictului din Orientul Mijlociu, care durează de zeci de ani.
Netanyahu, pe de altă parte, un reprezentant al dreptei israeliene, şi-a construit îndelungata carieră politică în mare măsură pe opoziţia sa declarată faţă de soluţia cu două state, iar luni a reiterat această poziţie veche de zeci de ani.
El a declarat că va introduce o lege în conformitate cu decizia cabinetului său de respingere a „dictatelor internaţionale” care încearcă să impună crearea unui stat palestinian, lăudându-se cu deceniile în care a zădărnicit orice demers în acest sens, potrivit publicaţiei The Times of Israel.
În mesajul video citat, Netanyahu a spus că Israelul a rezistat luni de zile apelurilor internaţionale de a opri războiul din Fâşia Gaza împotriva grupării Hamas, dar că acum se confruntă cu noi presiuni, în special „o încercare de a ne impune înfiinţarea unilaterală a unui stat palestinian care va pune în pericol însăşi existenţa statului Israel”. „Respingem categoric acest lucru”, a insistat premierul israelian.

Opinii diferite

După ce a trecut în unanimitate în cabinet, unde a remarcat „opinii diferite pentru un aranjament permanent”, Netanyahu a spus că este sigur că această lege va beneficia de un sprijin larg în Knesset (parlament), „arătând lumii că există un acord larg în Israel împotriva eforturilor internaţionale de a ne impune un stat palestinian”, conform publicaţiei citate.
Benjamin Netanyahu a adăugat că „toată lumea ştie că eu sunt cel care a blocat timp de decenii înfiinţarea unui stat palestinian care ne-ar fi pus în pericol existenţa”.
Poziţia sa, a afirmat el, nu a făcut decât să se consolideze după masacrul din 7 octombrie 2023 comis de comandourile Hamas. „Indiferent de ce se întâmplă, Israelul va menţine un control de securitate deplin asupra întregului teritoriu aflat la vest de râul Iordan”, incluzând atât Fâşia Gaza, cât şi Cisiordania, a insistat prim-ministrul israelian.
Textul propunerii premierului este identic cu moţiunea aprobată recent de cabinet, care declară că recunoaşterea unilaterală a unui stat palestinian „ar fi o recompensă masivă şi fără precedent pentru terorism şi ar descuraja orice viitor acord de pace”.
Israelul respinge vehement presiunile internaţionale privind avansarea pe calea creării unui stat palestinian, în urma unor rapoarte recente potrivit cărora SUA şi mai mulţi parteneri arabi ar pregăti un plan detaliat pentru un acord de pace cuprinzător care să includă un „calendar ferm” pentru crearea unui stat palestinian, notează The Times of Israel.

Acuzații dure

Reprezentantul Israelului la ONU, Gilad Erdan, a atacat din nou marţi instituţiile Naţiunilor Unite, decretând că „în Gaza, Hamas este ONU, iar ONU este Hamas”.
Erdan a luat cuvântul la o nouă sesiune a Consiliului de Securitate al ONU în care SUA au respins încă o dată o rezoluţie prin care se cerea încetarea focului în Gaza şi a criticat declaraţiile recente ale coordonatorului umanitar al ONU, Martin Griffiths, potrivit căruia Hamas nu este o grupare teroristă, ci o mişcare politică, „când ştim cu toţii că este o organizaţie teroristă”.
De asemenea, Erdan l-a criticat pe Philippe Lazzarini, şeful agenţiei ONU pentru refugiaţii palestinieni (UNRWA), pentru că acesta a declarat că atacurile brutale ale grupării islamiste palestiniene Hamas din 7 octombrie 2023 împotriva Israelului nu au fost un exemplu de antisemitism, deoarece nu au fost comise împotriva evreilor din cauza religiei lor, ci împotriva israelienilor ca urmare a ocupării Palestinei.
În privinţa UNRWA, Erdan a declarat chiar că „12% dintre angajaţii săi sunt membri ai Hamas şi cel puţin 236 dintre ei sunt terorişti activi în această organizaţie, ceea ce demonstrează că UNRWA face parte din maşinăria terorii Hamas şi asta o transformă într-o organizaţie teroristă”. Acesta a fost momentul în care ambasadorul israelian a decretat că, „în Gaza, Hamas este ONU şi ONU este Hamas”.
Israelul a cerut demisia secretarului general al organizaţiei, Antonio Guterres, şi a criticat activitatea agenţiilor sale, cum ar fi UN-Women sau UNICEF, pe motiv că acestea s-au arătat întotdeauna părtinitoare, în favoarea palestinienilor, şi nu au ţinut cont de punctul de vedere al Israelului.
Pe de altă parte, Erdan a reafirmat că ţara sa nu va accepta o încetare a focului în Gaza decât „dacă Hamas se predă” şi, de asemenea, eliberează toţi ostaticii aflaţi sub controlul său.
„O încetare a focului realizează un singur lucru, şi anume supravieţuirea Hamas (…), o încetare a focului înseamnă condamnarea la moarte a Israelului, o încetare a focului înseamnă impunitate pentru ucigaşii şi violatorii de copii. Cu o încetare a focului, Hamas se va regrupa şi se va înarma”, a subliniat el.

Apel la reținere

Douăzeci şi cinci de organizaţii neguvernamentale au făcut apel la guvernele din întreaga lume, într-un comunicat de presă difuzat miercuri, să intervină pentru a respinge şi a preveni o strămutare forţată a palestinienilor în Gaza, având în vedere perspectiva unei invazii terestre a armatei israeliene în Rafah, care ar fi „dramatică pentru populaţie”.
ONG-urile consideră „alarmante” informaţiile despre presupusele planuri ale Israelului de a-i strămuta cu titlu permanent pe palestinieni în Peninsula Sinai din Egipt sau în ţări terţe.
Acestea subliniază că cei 1,5 milioane de palestinieni care se află acum în Rafah, la capătul sudic al Fâşiei Gaza, unde s-a refugiat mai mult de jumătate din populaţia palestiniană, nu au încotro să meargă, deoarece în restul enclavei palestiniene au loc zilnic bombardamente.
„Suntem îngroziţi de perspectiva unei invazii terestre în Rafah, care ar fi absolut dramatică” pentru cei de acolo, scriu aceste organizaţii, printre care se numără Action Against Hunger, ActionAid, Amnesty International, Handicap International, Doctors of the World sau War Child.
Ele insistă că strămutarea forţată a palestinienilor constituie „o încălcare a dreptului internaţional umanitar” şi notează că ordinele israeliene de „evacuare” a unor zone mari din Gaza au dus la strămutarea a aproximativ 85% din populaţia din acest teritoriu.
În acest context, ele cer guvernelor din întreaga lume să acţioneze pentru a obţine o încetare a focului „imediată, permanentă şi necondiţionată” şi ca Israelul să îşi respecte obligaţiile conform dreptului internaţional.
Mai presus de toate, Israelul trebuie să evite „orice iniţiativă care ar putea contribui la strămutarea forţată, permanentă sau prelungită a palestinienilor”, au mai cerut cele 25 de ONG-uri, pledând totodată pentru întoarcerea în siguranţă a persoanelor strămutate deja, odată ce războiul se va fi încheiat.

Implicare chineză

China a criticat miercuri veto-ul SUA asupra unui proiect de rezoluţie al ONU care cere o încetare imediată, din motive umanitare, a focului în Gaza, precizând că o asemenea decizie ar face situaţia „şi mai periculoasă” în teritoriu.
Fâşia Gaza continuă să fie cufundată într-o situaţie umanitară catastrofală, în urma atacurilor israeliene mortale.
Aproape un milion şi jumătate de oameni, potrivit ONU, sunt masaţi în oraşul Rafah, situat în sudul acestui teritoriu, în apropierea graniţei închise cu Egiptul.
În acest context, Statele Unite s-au opus prin veto unui proiect de rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU care cerea o încetare „imediată a focului, din motive umanitare”.
Washingtonul, principalul susţinător al Israelului, consideră că această rezoluţie ar fi pus în pericol negocierile diplomatice delicate de pe teren pentru a obţine un armistiţiu care include o nouă eliberare de ostatici.
„Statele Unite s-au distins încă o dată prin veto, făcând situaţia din Gaza şi mai periculoasă. Părţile relevante, inclusiv China, şi-au exprimat dezamăgirea şi nemulţumirea puternică”, a declarat Mao Ning, purtătoare de cuvânt a Ministerului de Externe chinez.
„Consiliul de Securitate trebuie să acţioneze cât mai curând posibil pentru a promova încetarea focului şi încheierea luptelor. Este o obligaţie morală care nu poate fi amânată”, a spus ea într-o conferinţă de presă obişnuită.
Proiectul de rezoluţie, care solicita „respectarea imediată a încetării focului, din motive umanitare, de către toate părţile”, a primit 13 voturi ‘pentru’, o abţinere (Regatul Unit) şi un vot ‘împotrivă’.
Acesta este al treilea veto al SUA de la începutul războiului dintre Israel şi Hamas.
Vetoul „iresponsabil şi periculos” al SUA trimite mesajul că Israelul poate „continua să facă orice, în deplină impunitate”, a declarat ambasadorul palestinian Riyad Mansour.
Hamas a denunţat, de asemenea, decizia, spunând că este o „undă verde” pentru ca Israelul să comită „mai multe masacre” în Gaza.

Share our work