Alăturarea Turciei la BRICS, o alegere pragmatică

de Ionut Constantin | nov. 11, 2024 | Analize, TURCIA

Președintele turc Recep Tayyip Erdoğan a sosit miercuri, 16 octombrie în orașul rus Kazan pentru a participa la cel de-al 16-lea summit al BRICS, în perioada 22-24 octombrie 2024. Erdoğan a spus la sosire, că țara sa dorește „sincer” să-și îmbunătățească cooperarea cu grupul BRICS. Turcia a înaintat, la începutul lunii septembrie 2024 o cerere prin care a solicitat aderarea deplină la BRICS, rivalul economic și geopolitic al Occidentului și al Americii. Nu este prima intenție a Ankarei de a adera la BRICS dar fiind o țară cu relații relativ apropiate cu Occidentul, membru NATO și candidat cheie pentru Uniunea Europeană.

Iuri Ușakov, consilierul președintelui Vladimir Putin, a confirmat că organizația va începe să revizuiască cererea Turciei înainte de Summitul BRICS de la Kazan. Aderarea Turciei la BRICS este prezentată de Moscova ca o dezvoltare majoră a organizației către un cadru global cu adevărat multipolar, precum și o alternativă pentru Sudul Global și pentru alte țări nealiniate la instituțiile vestice, în special la cerințele și politicile economico-militare ale Statelor Unite.

Turcia și-a reiterat prin acest pas o mai mare independență în politica sa externă și crezul său într-o nouă ordine economică internațională. Dar, trebuie spus că această prezență inedită a Turciei în ambele blocuri politice și economice este consecința unor factori multipli istorici la care se adaugă frustrări față de blocul occidental și ambiții de creștere a sa ca jucător important în Eurasia.

BRICS este platforma prin care China și Rusia, în primă instanță, și-au propus să contracareze influența globală a Occidentului și să exercite controlul asupra sistemului global prin propriile mijloace financiare și economice. Mecanismul internațional pentru economiile globale emergente BRICS a fost înființat pentru a aborda poziția monopolistă a țărilor occidentale dezvoltate în contextul globalizării economice și pentru a proteja mai bine interesele țărilor în curs de dezvoltare și ale națiunilor din Sudul Global. BRICS este, de fapt, o organizație care imită instituțiile occidentale aproape în oglindă și le contracarează cu noi mecanisme care doresc obținerea unei independențe și echități în raporturile in ternaționale.

BRICS a parcurs un drum lung de la zilele înființării sale în 2006. Rusia este actualul său președinte. Celor patru membri inițiali – Brazilia, Rusia, India și China – li s-a adăugat Africa de Sud în 2010, în timp ce Egipt, Etiopia, Iran și Emiratele Arabe Unite s-au alăturat în 2024, Arabia Saudită a acceptat și ea invitația iar Siria vrea să se alăture BRICS și a depus deja o cerere de aderare. Turcia a solicitat să se alăture formatului „BRICS Plus”, un club de state ce reprezintă circa 46% din populația lumii, 29% din PIB-ul mondial, 43% din producția de petrol și 25% din exporturile globale.

BRICS are propria bancă, New Development Bank, cu sediul în Shanghai, cu o alocare inițială de capital de 50 de miliarde de dolari și are, de asemenea, un Aranjament de rezervă contingentă pentru a oferi statelor membre protecție împotriva presiunilor globale de lichiditate.

Momentan, membrii nu au o politică externă sau de securitate comună. În schimb, statele membre urmăresc să coopereze în ceea ce privește expansiunea comercială și economică și să ofere ceea ce ei văd ca un contrabalans politic instituțiilor internaționale dominate de Statele Unite și Europa. Țările din Orientul Mijlociu, în special, au căutat în trecut să se alinieze intereselor SUA, dar au fost dezamăgite de politicile americane față de acestea, plus că nu vor să se alieze cu SUA și Israel, de exemplu, împotriva Iranului. Exemplul de aici este politic, dar politica afectează puternic relațiile și alianțele economice. Sentimentul acestor state izolate de nucleul de state aflate în siajul Statelor Unite găsesc în BRICS un refugiu important care le oferă o protecție și o putere de negociere altfel imposibil de obținut. Foarte important, apropierea acestor state de nucleul BRICS, că vorbim de noii membri și viitorii candidați, este pe motivul că sunt ideologic mai apropiate de cele patru state fondatoare decât de Occident.

Ce câștigă Turcia în BRICS?

În mod tradițional, țările dezvoltate occidentale au deținut și încă dețin o poziție dominantă în sistemul și normele economice internaționale, în timp ce țările în curs de dezvoltare nu au avut de ales decât să urmeze regulile și standardele stabilite de aceste națiuni dezvoltate, înrolate în unipolarismul american.

În ultimele decenii, sub valul globalizării, decalajul de dezvoltare economică și socială dintre țările dezvoltate occidentale și țările în curs de dezvoltare s-a lărgit iar decalajul de dezvoltare a devenit din ce în ce mai greu de rezolvat.

BRICS este pentru anumite țări o țintă economică ce acoperă un gol creat de lipsa apartenenței la blocul occidental format din UE și Statele Unite. Astfel, statele care doresc să facă parte din BRICS (exceptând Turcia) împărtășesc o condiție comună: nu sunt membri ai blocului occidental și sunt în general dezavantajați față de SUA și UE în multe privințe.

Majoritatea consideră că Occidentul încearcă să-și maximizeze, prin acțiuni incorecte și adesea imorale, puterea și interesele pe seama restului lumii. BRICS apare drept o variantă de a rezista dominației distructive a economiilor occidentale și a Americii. Aceste state, fără a avea șansa de a fi admise vreodată in blocul occidental și la masa bogaților, văd în BRICS singurul organism economic salvator pe care îl pot aborda, mai ales că nu au de îndeplinit condițiile de exigență cerute de occidentali. Deocamdată, BRICS nu le-a cerut să se transforme fundamental ele însele pentru a adera, așa cum le cere Europa instituțională statelor care doresc sa devină membre, de exemplu. Le acceptă așa cum sunt iar acesta pare a fi un argument suficient.

Cooperarea și organizațiile economice occidentale pot fi dăunătoare economiilor BRICS, dar le inspiră să le contracareze. Într-adevăr, modelul de cooperare economică al UE, susținut de alianța transatlantică, a funcționat bine după cel de-al Doilea Război Mondial, îmbogățindu-i pe europenii din Occident, în special. Acum, membrii BRICS, dornici de dezvoltare, urmează modelul de succes postbelic al Europei pentru a-și consolida economiile.

Decizia Turciei de a deveni membru BRICS a stârnit iritare în marile cancelarii deoarece deține avantaje geografice și economice unice de care Europa și America au nevoie. Zeii antici, Dumnezeul creștin sau Allah au dat acestui teritoriu vocația de mare nod geografic, istoric, economic și geopolitic. Situată convenabil la intersecția dintre Asia și Europa, Turcia controlează strâmtorile Bosfor și Dardanele, vitale din punct de vedere strategic, dintre Marea Neagră și Marea Mediterană. Aceste căi navigabile se numără printre cele mai importante puncte de sufocare maritime din lume, făcând din Turcia o punte ideală între Europa și Asia.

Uitatul în ograda BRICS are cauze mult mai complexe. Turcia se simte împiedicată de ordinea globală mai largă dominată de Occident să joace un rol mai mare în afacerile mondiale. Regimul Erdoğan dă vina pe Occident, în special pe SUA, pentru că a împiedicat creșterea sectorului său de apărare și a industriei sale în general și pentru că nu a permis țării să ocupe locul pe care îl merită ca putere mijlocie în ascensiune.

Blocarea de către americani a achiziționării de avioane de luptă F-35 a fost un moment de frustrare la Ankara. Nici acordul de achiziționare de către Turcia a 40 de avioane de luptă F-16 nu s-a dat fara o opoziție semnificativă în Senatul SUA.

O supărare deosebită pentru Erdoğan este componența Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite și a celor cinci membri permanenți ai săi cu drept de veto – SUA, Regatul Unit, Franța, China și Rusia – ceea ce consideră că nu reflectă realitățile geopolitice ale secolului XXI.

În politica internațională, Turcia joacă un rol semnificativ atât în ​​afacerile europene, cât și în Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, Turcia nu a reușit să adere la UE. Este membră a Uniunii Vamale a UE și unul dintre principalii parteneri comerciali ai UE. Dar Europa instituțională nu a primit-o în rândurile sale ca membru iar asta a fost motiv de clivaj între părți.

Tayyp Recep Erdoğan, exponent al Realpolitik-ului neo-otoman, are interese pragmatice iar BRICS poate reprezenta o mare afacere pentru Turcia. El a promis o politică externă independentă, care adesea se abate de la interesele aliaților săi transatlantici și europeni. Două mari obiective îi călăuzesc mandatele de președinte: reprofilarea politică și ideologică a Turciei post-kemaliste pentru a se proiecta ca putere semnificativă în lumea turcică și islamică iar al doilea caută să manevreze politica externă în măsura în care va exploata eficient interesele marilor blocuri geopolitice. Toți au nevoie de Turcia și nu e nevoie să facă o alegere exclusivă de partea cuiva. Așa zisa derivă a Turciei dinspre Occident către oponenții adunați în construcția BRICS este și o nemulțumire dinspre cancelariile europene și de la Washington care nu admit și pentru Turcia adevărul esențial din relațiile internaționale care postulează ideea că statele lumii nu au prieteni ci doar interese. Interesele Turciei pot căpăta accente nelegitime dacă se abate de la retorica pro-occidentală dar Occidentul nu poate face prea mult în a pedepsi aceste permutări ale președintelui Erdoğan. Turcia actuală este înrădăcinată într-o paradigmă neo-otomană care i-a modelat identitatea politică timp de cel puțin un deceniu. Aderarea la BRICS nu este, în fapt, decât un act de consecvență al Turciei și nu este nimic ieșit din comun fiind și un instrument de negociere deoarece i-ar oferi o platformă diplomatică mai mare de unde să-și promoveze doleanțele și să-și exercite influența. Acest lucru nu ar trebui să fie surprinzător din partea unei țări care crede, ca mulți alții din Sudul Global, că trebuie să reformeze ordinea unipolară existentă, dezechilibrată și injustă.

Imaginea Occidentului actual aflat în declin accelerat este ferm înrădăcinată în clasa politică turcă, iar politicienii cred că autonomia strategică este biletul pentru un rol mai important pe scena mondială, mai ales că Europa complet supusă ordinelor americane pare un pariu riscant pe termen mediu și lung pentru Ankara. Oficialii administrației Erdoğan, vorbind sub anonimat, au remarcat că unul dintre motivele cererii oficiale a fost că „centrul de greutate geopolitic se îndepărtează de economiile dezvoltate”.

Componenta economică

Locația geografică specială a Turciei îi conferă acesteia o importanță strategică de neînlocuit în afacerile militare, economice și de transport energetic. Timp de decenii Turcia și-a propus să se stabilească ca un hub global pentru rutele terestre, maritime și aeriene care leagă Europa, Asia și Africa. Aderarea la BRICS îi aduce oportunități comerciale excelente și obligă guvernul să caute cât mai multe contacte prin care să poată fi utilizate aceste atuuri. BRICS ca platformă economică importantă îi oferă mai multe oportunități în acest sens, inclusiv pentru creșterea relațiilor cu China, Rusia și Iran.

Aderarea ar permite Turciei să-și consolideze câștigurile economice în Sudul global, inclusiv în Asia Centrală și în Africa, unde este jucător economic serios. Turcia dorește, de asemenea, să cultive o relație comercială mai puternică cu China.

Rusia este un alt mare partener al Turciei iar impactul aderării acum ar putea fi reciproc avantajos atât pentru Moscova, cât și pentru Ankara, deoarece cele două state au menținut relații bilaterale puternice de la începutul invaziei ruse a Ucrainei în 2022. Invazia Ucrainei a permis, în mod surprinzător, Ankarei să își dubleze relațiile comerciale și energetice cu Moscova, sprijinind în același timp Ucraina prin vânzarea de arme, parteneriate cu industria de apărare – și restricționând accesul marinei ruse la Marea Neagră, pentru a nu ieși din strategia occidentală. Moscova a câștigat, Turcia a câștigat iar Occidentul nu a putut spune că Ankara nu și-a îndeplinit obligațiile față de aliați. Turcia nu s-a alăturat niciodată Occidentului pentru a impune sancțiuni Rusiei și a devenit un cumpărător important al țițeiului rusesc.

De asemenea, a acționat ca mediator, negociind un acord de pace la Istanbul în aprilie 2022 și a făcut parte din acordul Inițiativa pentru cereale la Marea Neagră dintre Rusia, Ucraina, Turcia și Națiunile Unite, care a permis Ucrainei să exporte cereale și îngrășăminte printr-un coridor maritim sigur în Marea Neagră.

Turcia vrea să devină un stat intermediar, datorită poziției sale geografice, între piețele asiatice și cele europene. Dar la fel de bine și cu piețele africane, deoarece regăsim și statele de pe acest continent în BRICS, Egipt și Etiopia, dar și Africa de Sud. Un alt argument că Turcia are nevoie de BRICS este că economiile organizației o completează pe a sa prin conexiunile deja existente. Turcia importă jumătate din gazele naturale din Rusia, iar Inițiativa Belt and Road a Chinei își propune să conecteze regiunea cu cea mai rapidă creștere din lume, Asia de Est, cu cea mai mare piață unică din lume, Europa, Turcia fiind poziționată ca un centru- cheie de distribuție pentru Orientul Mijlociu, Africa și Asia Centrală. În acest fel, politica Ankarei dovedește pragmatism, obținând profit și dovedind valoare mare de întrebuințare pentru Moscova și Beijing.

În plus, Turcia poate vedea BRICS ca o nouă sursă potențială de finanțare, o alternativă financiară a instituțiilor dominate de Occident, cum ar fi Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional. Noii membri pot avea acces la finanțare prin intermediul băncii sale de dezvoltare, creată în acest scop.

Turcia aflată în BRICS poate deveni risc de securitate pentru Occident ?

Pasul Turciei de aderare la grupul BRICS poate însemna că țara se îndepărtează de UE sau este o mișcare politică de a pune presiune pentru a se decide integrarea acesteia în blocul comunitar? Se apreciază că acest demers nu ar fi fost făcut dacă ar fi reușit să continue negocierile de integrare în Europa.

Turcia a acumulat față de UE mai multe nemulțumiri: blocarea procesului său de aderare, stagnarea modernizării vamale și a acordului comercial precum și lipsa unei foi de parcurs pentru liberalizarea vizelor pentru cetățenii turci în călătoriile efectuate în Europa. Este posibil ca Ankara să se fi resemnat deja cu privire la intrarea ca membru în Comunitatea Europeană. Dacă Europa ezită să aducă Turcia membru în ograda sa pe motivele că nu este armonizată cu cerințele sale, apartenența la BRICS pare că sistează acest drum. O țară nu poate face parte din UE și BRICS simultan, este o antiteză geopolitică. Turcia ar trebui să facă o alegere dar Ankara nu vrea să aleagă atâta vreme cât nu i se dau ultimatumuri. Cel puțin nu acum dar în viitor nu se știe.

Teoria că propunerile lui Erdoğan de a adera la BRICS ar putea fi un artificiu de a câștiga pârghii pentru a forța aderarea Turciei la UE pare destul de puțin fezabilă dar sigur îi oferă o platformă de negociere importantă și mai ales limitează riscul de a fi sancționată dacă depășește limitele considerate maxime de către Occident deoarece Europa are puține pârghii de a o sancționa sever.

Dacă era deja membră a UE, Turcia ar fi avut puține spații de manevră pentru a-și pune în practică planurile sale de dezvoltare și extindere geopolitică. Turcia în BRICS, însă, poate face Occidentul gelos și să-i atragă atenția, pe principiul că dacă îndrăznește să o sancționeze sau să nu o sprijine, va găsi ușor refugiu la adversari.

Deși Turcia susține că intenționează să-și mențină calitatea de membru NATO cu responsabilitățile aferente asumate iar aderarea la BRICS este o continuare a strategiei sale de a ajunge la noi piețe și de a asigura noi rute comerciale, decizia sa nu va produce efecte dramatice în raport cu Occidentul. Nu are niciun interes să întoarcă spatele alianței nord-atlantice deoarece are multe beneficii de pe urma ei dar se rídică anumite semne de întrebare în ceea ce privește apartenența viitoare la NATO iar credibilitatea și funcționarea ei în cadrul alianței transatlantice ar scădea în continuare. Un sondaj German Marshall Fund privind relațiile Turciei cu aliații occidentali a concluzionat că Turcia este națiunea parteneră cel mai puțin de încredere.

Cu siguranță, Turcia a ajuns la concluzia că va rămâne cu NATO și va continua să facă o mare parte din comerțul său exterior cu Europa, unde se află principalele sale piețe de export. Dar, în urma a ceea ce unii numesc secolul asiatic, Turcia vede lumea că se mișcă într-o direcție diferită și își asigură noi oportunități precum și putere de negociere cu toți pentru a nu risca să parieze pe un cal necâștigător, așa cum arată acum Occidentul.

Recep Tayyip Erdoğan, în urmă cu circa o lună, afirma că „cei care ne spun să nu integrăm BRICS sunt aceeași care ne-au făcut să așteptăm, de ani de zile, la ușa Uniunii Europene”. În plus a clarificat că „Turcia nu se poate deconecta de lumea islamică doar pentru că este membră NATO” iar BRICS și ASEAN – Asociația națiunilor din sud-estul Asiei – sunt structuri care oferă Turciei oportunități de cooperare economică.

Este prima dată când o țară membră NATO a solicitat aderarea la un bloc economic și geopolitic rival, din nemulțumirea și neîncrederea față de mecanismele de guvernare globală dominate de Occident. Nicio altă țară din siajul occidental nu a îndrăznit așa ceva dar Erdoğan nu duce lipsă de curaj.

Dilema este cum armonizează Turcia statul de membru NATO și aliat al Occidentului cu statutul de membră a BRICS, care va deveni și un organism de generare de securitate pentru membrii săi?

NATO este expresia unipolarismului american iar BRICS este văzut ca un concurent și contestatar al ordinii americane. Dușmanul Americii, Rusia prezidează BRICS, în timp ce membrii NATO caută să sprijine Ucraina atacată de Federația Rusă. Decizia Turciei este, pe hârtie, greu de acceptat pentru Occident. Vorbim, în acest caz, de Turcia care nu este la prima escapadă în afara cadrului agreat de zeci de ani cu Statele Unite. Americanii și alți aliați NATO au criticat achiziționarea de către turci a sistemelor de apărare antirachetă sol-aer S-400 de la Rusia în 2017 și din 2022. Aceeași Turcie a blocat aderarea suedeză și finlandeză la NATO înainte de a renunța în cele din urmă la opoziție.

Uniunea Europeană și-a exprimat îngrijorarea cu privire la cererea de aderare la organizația BRICS, spunând că, în calitate de candidat la aderarea la UE, Ankara trebuie să „respecteze” „valorile” UE și preferințele de politică externă, în ciuda faptului că este liberă să se alăture alianțelor pe care le alege.

Erdoğan se află deja într-o situație politică dificilă, încercând să-și echilibreze interesele cu NATO, pe de o parte, și țările musulmane, de cealaltă. Nu vrea să piardă încrederea Occidentului dar nu poate să dezamăgească lumea musulmană din care face parte și pe care vrea să o conducă asemeni vechilor sultani. De asemenea, supărarea Turciei crește față de incapacitatea Statelor Unite, în special, și a Occidentului, în general, de a opri asaltul Israelului asupra palestinienilor din Gaza și temerile de un conflict militar extins în Orientul Mijlociu. Ieșirile furioase ale președintelui Erdoğan față de Israel s-au înmulțit exponențial în ultimul an.

Turcia sprijină, de asemenea, Hamas, clasificată drept organizație teroristă de Uniunea Europeană, precum și de Statele Unite, și alte câteva țări. În țările din Orientul Mijlociu, influența culturală și istorică a Turciei este incontestabilă. Spectacolele de televiziune, filmele și muzica turcești sunt foarte populare în țările arabe din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, sporind foarte mult influența sa culturală și oferindu-i o putere discretă considerabilă de a se implica acolo.

Deciziile Turciei de politică externă și de securitate au pătat deja imaginea țării în capitalele occidentale dar Turcia nu este dispusă să se transforme pentru a se adapta cerințelor europene, pur si simplu este prea mare, prea strategică și are un regim politic autoritar, dezinteresat să meargă pe narativul occidental.

O astfel de mișcare pune Turcia într-o poziție cheie ca punte diplomatică între Est și Vest, precum și între Nord și Sud, cu un picior în fiecare dintre aceste tabere, întărindu-și totodată poziția în toate taberele.

în cadrul BRICS, Turcia ar putea funcționa liniștită ca membru atât timp cât organizația va funcționa, înainte de orice, ca o platformă economică și comercială. Dar, dacă, BRICS va evolua într-o organizație politică și de securitate, în acest caz va fi pus un mare semn de întrebare vizavi de apartenența Turciei la NATO.

Cu toate acestea, locația strategică a Turciei între Vest și Est o face critică pentru misiunile NATO și SUA în regiune, iar Ankara a semnat un acord cu UE în 2016 prin care a stăvilit, contra cost, migranții ilegali care ajung în Turcia în drumul lor către Occident.

În ciuda rolului țării în aceste crize internaționale, neîncrederea dintre Turcia și aliații săi rămâne puternică. Relațiile sale cu SUA și UE sunt mai puțin decât ideale dar guvernul turc dorește totuși să mențină legăturile cu Occidentul. Turcia vrea să joace tare și să facă parte, în cea mai fericită situație, din ambele blocuri, un deziderat mai curând iluzoriu. Deși BRICS produce 36-37% din PIB-ul global, Uniunea Europeană rămâne principalul partener al Turciei pentru comerț și investiții și principala sa piață de export. Turcia vrea să rămână prinsă în ancora vestică dar crede în flexibilitatea de a jongla cu actorii internaționali, menținând o neutralitate profitabilă.

„Turcia poate deveni o țară puternică, prosperă, prestigioasă și eficientă dacă își îmbunătățește relațiile cu Estul și Occidentul simultan”, declara Tayyp Recep Erdoğan la începutul lunii septembrie. „Orice altă metodă decât aceasta nu va aduce beneficii Turciei, ci îi va dăuna”.

Calea spre autonomia strategică a Turciei – implicații pentru Marea Neagră

de Vlad Farcas | nov. 1, 2024 | Analize, TURCIA

Republica Türkiye, un stat cu o istorie complexă și poziționat geografic la intersecția între Europa și Asia, a evoluat semnificativ pe parcursul ultimei jumătăți de secol, devenind un actor geopolitic de prim rang. În acest context, strategia energetică, investițiile în sectorul de apărare și relațiile internaționale au avut un rol esențial în modelarea poziției sale în regiunea extinsă a Mării Negre și Orientului Mijlociu.

Din punct de vedere istoric, Türkiye s-a confruntat cu o serie de provocări majore, în special în ceea ce privește resursele energetice, factorii de securitate și poziția sa într-un context global tot mai multipolar. Relațiile sale cu Rusia, Statele Unite și alte mari puteri globale au variat între colaborare și tensiune, în funcție de interesele strategice pe termen lung. În această lumină, este esențial să înțelegem modul în care Türkiye își conturează obiectivele pe scena internațională, axate pe securitate energetică, dezvoltarea unei industrii militare avansate și creșterea autonomiei în relațiile sale cu aliații occidentali și estici.

Unul dintre pilonii centrali ai politicii externe turcești îl reprezintă nevoia acută de energie. Turcia, deși un stat relativ bine industrializat și cu resurse naturale interne, nu dispune de suficiente resurse de petrol și gaze naturale pentru a-și satisface cerințele energetice tot mai mari. Acest deficit a determinat guvernele succesive ale Turciei să caute surse externe de aprovizionare, transformând energia într-un instrument geopolitic de primă importanță.

În acest sens, relațiile cu Rusia au fost marcate de o cooperare strategică în domeniul energiei, dar și de tensiuni politice și militare. Aproape jumătate din necesarul de gaze naturale ale Turciei este asigurat de Rusia, ceea ce conferă Moscovei o pârghie considerabilă asupra politicii energetice a Ankarei. Proiectul gazoductului TurkStream, care transportă gaz natural din Rusia către Turcia și mai departe către Europa, este un exemplu al interdependenței dintre cele două țări. Totodată, acest proiect consolidează poziția Turciei ca un important hub energetic regional, crescând influența sa asupra pieței energetice europene.

Pe de altă parte, această dependență ridică îngrijorări legate de securitatea energetică, mai ales în contextul instabilității relațiilor dintre Rusia și Occident. Ankara este conștientă de vulnerabilitatea sa în fața unor eventuale sancțiuni sau restricții impuse de Moscova, ceea ce a dus la o intensificare a eforturilor de diversificare a surselor de energie. Astfel, Turcia a explorat opțiuni alternative, inclusiv dezvoltarea unor noi surse de energie internă, cum ar fi centralele nucleare și energia regenerabilă. În acest sens, centrala nucleară de la Akkuyu, construită de Rusia, reprezintă un proiect controversat, care reflectă atât cooperarea, cât și tensiunile din relația bilaterală.

Carbunele este altă resursă cheie pentru Ankara. În primele nouă luni din 2024, Turcia s-a afirmat ca cel mai mare producător de electricitate pe bază de cărbune din Europa, depășind Germania și Polonia, conform datelor publicate de think tank-ul Ember, specializat în climă și energie. Producția de electricitate din cărbune a Turciei a atins un nivel record de 88 TWh, fiind cu peste 28% mai mult decât producția Germaniei.

În timp ce țările din Europa de Nord reduc din ce în ce mai mult utilizarea cărbunelui pentru generarea de energie, Turcia își consolidează poziția de lider în acest sector, iar sudul Europei ar putea deveni un important hub pentru utilizarea cărbunelui în regiune.

În primele nouă luni ale anului 2024, aproximativ 35% din electricitatea generată în Turcia a provenit din cărbune, fiind cea mai importantă sursă de combustibil a țării. Această pondere a scăzut față de 37% în 2023, datorită creșterii producției de energie hidro și solară. Turcia importă 40% din necesarul său de cărbune, iar în perioada menționată, importurile totale au atins 16,7 milioane de tone. Rusia este principalul furnizor, reprezentând aproximativ 70% din importurile de cărbune ale Turciei, urmată de Columbia, Australia și Statele Unite.

Mai mult decât atât, explorările recente de gaze naturale în estul Mediteranei au potențialul de a schimba echilibrul energetic în regiune. Descoperirea zăcămintelor de gaze în apropierea coastei Ciprului a provocat dispute între Turcia și Grecia, dar și între Turcia și Uniunea Europeană. Ankara și-a declarat ferm intenția de a exploata aceste resurse, considerându-le cruciale pentru reducerea dependenței energetice de Rusia și alte surse externe. Această abordare a escaladat tensiunile din Mediterana de Est, iar conflictul diplomatic rămâne deschis, cu potențial de a deveni o criză de securitate majoră.

Marea Neagră reprezintă o altă regiune de importanță crucială pentru securitatea națională a Turciei. Situată la intersecția dintre Europa și Asia, Türkiye are o lungă istorie de competiție cu Rusia pentru influență în această zonă. Războaiele ruso-turce din secolul XIX și începutul secolului XX, precum și rivalitățile mai recente, reflectă complexitatea relațiilor dintre aceste două puteri regionale.

Anexarea Crimeei de către Rusia în 2014 a schimbat dramatic echilibrul de putere în regiune, transformând Marea Neagră într-un punct fierbinte al competiției dintre NATO și Rusia. Turcia, membră NATO și una dintre cele mai mari puteri militare din alianță, a avut un rol critic în această dinamică. Deși Ankara a adoptat o poziție fermă împotriva anexării Crimeei, sprijinind integritatea teritorială a Ucrainei, a evitat sancțiuni directe împotriva Moscovei, preferând să mențină un echilibru diplomatic delicat.

În acest sens, Türkiye se află într-o situație dificilă. Pe de o parte, relația sa cu Rusia este esențială pentru asigurarea securității energetice și pentru interesele economice din regiune. Pe de altă parte, apartenența sa la NATO și angajamentele sale de securitate în cadrul alianței necesită o poziție fermă împotriva expansiunii ruse în Marea Neagră. Această dualitate este exemplificată de sprijinul Turciei pentru Ucraina în războiul cu Rusia, inclusiv prin furnizarea de drone Bayraktar TB2, care au jucat un rol important în războiul modern de pe frontul ucrainean.

Totuși, colaborarea cu Rusia nu se limitează doar la aspecte energetice. Türkiye și Rusia au colaborat și în alte regiuni de conflict, cum ar fi Siria și Libia, unde interesele lor geopolitice adesea se suprapun. În Siria, de exemplu, cele două țări au fost de multe ori în tabere opuse, însă au reușit să mențină un dialog deschis și să ajungă la acorduri temporare pentru a evita escaladarea confruntărilor directe. Aceasta reflectă natura complicată a relațiilor lor: o combinație de competiție și cooperare, care necesită o diplomație atentă și o adaptabilitate constantă.

Rusia se confruntă cu o tot mai mare slăbiciune în urma războiului din Ucraina, iar cheltuielile militare în continuă creștere pun presiune nu doar pe economia sa, ci și pe sateliții săi, inclusiv pe republicile nerecunoscute din Caucazul de Sud, cum ar fi Abhazia, care se află pe teritoriul Georgiei.

Pe 16 septembrie, președintele regiunii separatiste georgiene Abhazia, Aslan Bzhaniya, a propus Turciei deschiderea unei baze navale, ca reacție la ultimele măsuri de presiune din partea Rusiei. Această decizie a venit după ce acordul dintre Rusia și Abhazia pentru construirea unei baze navale în portul Ochamchira a fost anulat fără explicații, iar Kremlinul a răspuns prin suspendarea contribuției sale la plata salariilor unor categorii de angajați ai statului abhaz începând cu 1 septembrie, conform publicației ucrainene Defense Express.

Pe site-ul oficial al așa-zisului președinte al Abhaziei, Bzhaniya a anunțat anularea acordului cu Federația Rusă și a trimis o propunere către președintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, de a semna un acord de prietenie și parteneriat. Acest acord ar viza cooperarea în domeniul economic, militar și cultural, fiind motivat de „legăturile istorice și voința poporului”. Bzhaniya a subliniat importanța alegerii partenerilor pe scena internațională și a afirmat că Turcia ar putea oferi sprijin în educație și sănătate, devenind un aliat de încredere în apărarea și protecția Abhaziei.

Mesajul a fost ulterior șters de pe site. După aceea, site-ul președintelui abhaz a anunțat că postarea a fost efectuată de un hacker și nu reflectă o realitate oficială. Motivele din spatele propunerii lui Bzhaniya rămân neclare, dar este evident că Rusia a oprit plățile sociale către angajații din Abhazia, inclusiv forțele de securitate, medici și profesori, începând cu 1 septembrie.

De asemenea, trebuie menționat că Ankara nu recunoaște Abhazia ca fiind un stat independent, considerând-o parte din Georgia. Totuși, există relații între Turcia și Abhazia, iar oficialitățile abhaze au efectuat vizite regulate în Turcia, adesea întâlnindu-se cu diaspora abhaziană.

Un alt element esențial al strategiei de securitate a Turciei este dezvoltarea industriei naționale de apărare, un obiectiv care urmărește reducerea dependenței de importurile de armament și tehnologii militare. În ultimele decenii, Turcia a făcut progrese remarcabile în această direcție, devenind un producător major de echipamente militare, inclusiv drone, vehicule blindate, sisteme de rachete și chiar nave militare.

Acest progres a fost facilitat de o politică guvernamentală activă de susținere a cercetării și dezvoltării în domeniul apărării. Ankara a investit semnificativ în companii naționale precum Aselsan, Roketsan și Turkish Aerospace Industries (TAI), care au devenit actori cheie în furnizarea de tehnologii avansate pentru forțele armate turcești. De asemenea, succesul programului TF-X, un avion de vânătoare de generație următoare, demonstrează capacitatea Turciei de a dezvolta soluții militare inovatoare și competitive pe piața internațională.

Programul Bayraktar TB2 a adus Turciei recunoaștere internațională în domeniul dronelor militare. Aceste drone au fost utilizate cu succes în mai multe teatre de război, inclusiv în Siria, Libia și Nagorno-Karabah, și au fost exportate în numeroase țări, inclusiv Ucraina, Polonia și Qatar. În plus, succesul comercial al dronelor a întărit ambițiile economice ale Turciei în sectorul apărării, transformând-o într-un important exportator de tehnologie militară.

Recent, un raport publicat de Center for a New American Security, un think-tank american, a analizat transferurile internaționale de drone militare din perioada 2000 – septembrie 2023. Potrivit acestui raport, Turcia a devenit principalul furnizor mondial de drone, atât militare, cât și civile. Cu o cotă de 65% din piață, Turcia depășește China, care deține 26%, și SUA, cu doar 8%. Baykar, compania producătoare a renumitelor drone TB2, își obține 83% din venituri din exporturi, reușind în 2022 să realizeze exporturi în valoare de 1,8 miliarde de dolari, ceea ce i-a asigurat un loc printre primii 10 exportatori din întreaga industrie turcă.

Recent, a fost anunțat faptul că Turcia va furniza cu titlu gratuit Albaniei un număr considerabil de drone kamikaze, conform declarațiilor președintelui Erdogan în timpul turneului său balcanic. Erdogan a descris această donație ca un cadou din partea Turciei pentru Albania, subliniind importanța acestui gest ca un mesaj de solidaritate, afirmând că Albania nu poate fi atacată.

Donația către Albania nu a fost bine primită la Belgrad, având în vedere relațiile fragile dintre cele două țări, în special în contextul disputei asupra regiunii Kosovo. De asemenea, Erdogan a menționat că Turcia va sprijini Albania în antrenarea și echiparea forțelor sale militare, dar nu a specificat detalii despre tipurile sau numărul de drone kamikaze donate.

Premierul albanez Edi Rama a salutat continuarea cooperării militare cu Turcia, evidențiind recunoașterea globală a producției interne de apărare a Turciei și subliniind că dronele donate vor consolida forțele armate ale Albaniei.

De asemenea, Guvernul turc plănuiește să impună o nouă taxă pe cardurile de credit pentru a finanța industria de apărare, măsură care stârnește nemulțumirea cetățenilor deja afectați de o inflație ridicată. Deținătorii de carduri de credit se străduiesc să evite această taxă, în timp ce ministrul turc de finanțe a apărat inițiativa, menționând conflictele în curs din Orientul Mijlociu ca justificare pentru măsură.

Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP), aflat la guvernare, a înaintat recent un proiect de lege în parlament, conform căruia persoanele cu o limită de card de credit de cel puțin 100.000 de lire (aproape 3.000 de dolari) vor trebui să plătească un impozit anual de 750 de lire (22 de dolari) începând din ianuarie 2025, pentru a sprijini industria de apărare.

Pentru a înțelege mai bine strategia de politică externă a administrației Erdoğan, este esențial să discutăm despre doctrina maritimă Mavi Vatan, sau „Patria Albastră”, care a câștigat tot mai multă influență în rândul liderilor politico-militari turci. Această doctrină contestă pretențiile teritoriale ale Greciei și Ciprului în Marea Mediterană de Est și respinge harta elaborată de Universitatea din Sevilla în anul 2000, acceptată indirect de Uniunea Europeană.

Mavi Vatan subliniază importanța strategică a teritoriului maritim, o zonă pe care Turcia a neglijat-o în trecut, și promovează o implicare mai activă în geopolitica secolului XXI, cu un accent deosebit pe Marea Mediterană de Est, o regiune centrală pentru marile puteri. Pe lângă disputele politice, un factor esențial este competiția pentru controlul zonelor economice exclusive, alimentată de descoperirea unor rezerve semnificative de gaze naturale. Astfel, Turcia a trimis nave de explorare pentru a cerceta aceste ape în căutarea de resurse energetice, parte a unei viziuni geopolitice mai ample.

Această strategie a reflectat o schimbare majoră în politica externă a Turciei, comparabilă cu viziunea lui Ahmet Davutoğlu, fostul ministru de externe, care vedea Anatolia ca un nod între Europa, Africa și Asia. În contextul Mavi Vatan, Marea Mediterană de Est joacă un rol similar, conectând această regiune cu Orientul Mijlociu și Indo-Pacific. Această doctrină implică și o modernizare a forțelor navale turce, cu deschiderea de baze și îmbunătățirea capacităților militare pentru a sprijini proiecția de putere a Turciei în regiune.

Un pas major în această direcție a fost intrarea în serviciu a navei de asalt amfibiu Anadolu în aprilie 2023. Cu o capacitate impresionantă, Anadolu poate transporta un contingent semnificativ de personal militar și echipament, inclusiv drone și vehicule blindate, ceea ce plasează Turcia printre statele care pot opera forțe maritime capabile să acționeze la nivel global, în ape adânci.

Doctrina Mavi Vatan are și implicații pentru modul în care Turcia va gestiona regiunea Mării Negre, având în vedere vulnerabilitatea sa în domeniul energetic. Turcia depinde de importuri masive de energie, cheltuind anual peste 40 de miliarde de dolari pe resurse precum petrol, gaze naturale și cărbune, iar nevoile sale energetice sunt în creștere. Pe lângă eforturile de diversificare a surselor de energie, Turcia se confruntă cu provocări de securitate în Marea Neagră, Mediterană și Egee, inclusiv amenințări cu rachete și drone, ceea ce face ca protecția activelor navale să fie esențială.

Pentru a răspunde acestor amenințări, Turcia dezvoltă noi capacități militare, inclusiv distrugătorul autohton TF-2000, dotat cu tehnologii avansate pentru apărare aeriană și combaterea submarinelor. Cu o lungime de 149 de metri și un tonaj de 8.300 de tone, TF-2000 poate atinge viteze de peste 26 de noduri, iar sistemul său de lansare verticală cu 96 de celule îi conferă o putere de foc majoră. În plus, compania Roketsan lucrează la dezvoltarea unei rachete hipersonice, Tayfun, care va extinde raza de acțiune a Turciei în regiune, contribuind astfel la consolidarea poziției sale în fața provocărilor de securitate. Această rachetă va avea inițial o rază de acțiune de 560 de kilometri, cu posibilitatea extinderii până la 1.000 de kilometri în etapele ulterioare de dezvoltare. Reprezentanții Roketsan au subliniat faptul că racheta Tayfun nu doar că oferă o precizie ridicată, dar este și capabilă să își modifice traiectoria în mod activ în timpul zborului, complicând astfel sarcina de detectare și interceptare a inamicului.

Ambițiile liderilor politico-militari din Turcia se extind dincolo de domeniile convenționale, precum cel terestru, maritim și aerian, având în vedere și explorarea mediului spațial. Aceasta reflectă dorința țării de a-și consolida influența globală în acest sector emergent. În contextul strategiei de consolidare a independenței tehnologice, Turcia își intensifică eforturile de a-și extinde prezența în spațiu prin dezvoltarea de tehnologii interne.

Selcuk Bayraktar, președintele companiei Baykar, a anunțat planurile de a crea un sistem de poziționare global specific Turciei. În cadrul unei prezentări recente, Bayraktar a subliniat importanța strategică a unui GPS independent pentru suveranitatea națională. Compania are ca obiectiv lansarea a 120 de sateliți până în 2030, cu primii doi deja pregătiți pentru lansare. Acești sateliți vor fi plasați pe orbită joasă, având rolul de a sprijini crearea unui sistem global de poziționare care să asigure Turciei o capacitate de navigație și coordonare autonomă.

În același timp, cooperarea internațională rămâne esențială pentru dezvoltarea industriei de apărare a Turciei. În ciuda tensiunilor cu Statele Unite legate de achiziționarea sistemelor S-400 din Rusia, Turcia continuă să colaboreze cu aliați occidentali în dezvoltarea de tehnologii militare avansate. Totuși, restricțiile impuse de SUA asupra accesului Turciei la avioanele F-35 au stimulat eforturile Ankarei de a dezvolta soluții proprii, accelerând astfel autonomia sa militară.

Achiziționarea S-400 a fost un punct major de fricțiune între Ankara și Washington, în contextul în care Statele Unite au considerat că acest sistem reprezintă o amenințare pentru securitatea NATO. În ciuda presiunilor și sancțiunilor americane, Turcia a menținut contractul, argumentând că are dreptul de a-și alege partenerii de apărare și de a-și diversifica sursele de armament. Această poziție reflectă dorința Turciei de a-și afirma independența față de Occident, în timp ce continuă să își păstreze angajamentele în cadrul NATO.

Pentru a-și consolida forțele aeriene, Turcia a căutat temeinic înlocuitori pentru F-35. Președintele turc, Recep Tayyip Erdogan, a salutat recent eforturile de cooperare ale cancelarului german Olaf Scholz, în ciuda divergențelor persistente dintre cei doi lideri privind războiul din Gaza. Erdogan a folosit termenul „genocid” pentru a descrie situația din Gaza, o formulare pe care Scholz nu o acceptă, subliniind că Israelul are dreptul la autoapărare, dar trebuie să respecte dreptul internațional. În același timp, Erdogan a apreciat eforturile cancelarului de a ridica restricțiile germane asupra livrărilor de armament către Turcia, care dorește să avanseze în achiziția a 40 de avioane de luptă Eurofighter Typhoon, în contextul întârzierilor cu livrarea unor avioane americane F-16. Interesul Turciei pentru Eurofighter a apărut după ce a existat un proces îndelungat pentru achiziția avioanelor F-16 din SUA, soluția care a apărut după scoaterea Ankarei din programul F-35. Deși achiziția a fost aprobată, avansează cu dificultate.

Livrarea avioanelor Eurofighter necesită acordul celor patru țări implicate în producția acestora: Regatul Unit, Germania, Italia și Spania. Erdogan a mulțumit lui Scholz pentru implicarea rezolvării acestei situații, subliniind importanța cooperării dintre cele două națiuni. Recent, Berlinul a aprobat importurile de arme ale Turciei, inclusiv rachete antiaeriene, în valoare de sute de milioane de euro, marcând o schimbare de politică.

Turcii lucrează din greu și la proiecte autohtone în domeniul avioanelor de luptă, țintind piese externe pentru contracte majore de export. Avionul Kaan, primul aparat de generația a 5-a construit de Turcia, ar putea avea un impact semnificativ pe piața internațională de apărare. Conform unor informații neoficiale, Arabia Saudită ar fi interesată de achiziția a peste 100 de avioane Kaan, care sunt dezvoltate în cadrul programului TF-X.

Discuțiile despre această posibilă achiziție au avut loc în urma unei vizite a comandantului Forțelor Aeriene Saudite, Turki bin Bandar Al Saud, în Turcia, unde s-a întâlnit cu reprezentanți de la Roketsan, Turkish Aerospace Industries și Aselsan. Oficialii turci le-au oferit detalii despre capabilitățile avionului Kaan și au inițiat negocieri pentru o colaborare strategică, care ar putea include transferuri tehnologice și sprijin pentru producția locală, având în vedere dorința Arabiei Saudite de a-și consolida autonomia industrială în domeniul apărării.

Spre deosebire de Emiratele Arabe Unite, care au obținut un acord pentru avioanele F-35 americane după normalizarea relațiilor cu Israelul, Arabia Saudită s-a confruntat cu mai multe restricții în privința achizițiilor de tehnologie militară americană, chiar dacă este un partener strategic important pentru SUA în regiune. Totuși, s-a raportat că Statele Unite ar fi dispuse să vândă F-35 Arabiei Saudite ca parte a unei strategii mai ample de contracarare a influenței Chinei în zonă.

Arabia Saudită are și alte opțiuni pentru avioane de luptă, cum ar fi Rafale din Franța sau J-31 din China, dar Kaan reprezintă o opțiune nouă și interesantă pentru Riad. Anul trecut, surse din presa arabă și europeană sugerau că Arabia Saudită era aproape de a încheia un acord record pentru avioanele Rafale, dar se pare că există loc și pentru alte proiecte.

Pe lângă politica externă și industria de armament, Turcia își propune să abordeze și problemele interne cu planuri ambițioase. Președintele Erdoğan a declarat că autoritățile turce sunt pregătite să rezolve problemele interne legate de structura etnică a țării prin metode pașnice. Această idee a fost exprimată în timpul întoarcerii sale dintr-o vizită oficială în Balcani, când a fost întrebat despre posibilitățile de reconciliere cu Partidul Egalității și Democrației Poporului (DEM), care are orientări pro-kurde.

O mișcare surprinzătoare a avut loc pe 1 octombrie, când Devlet Bahçeli, liderul partidului ultranaționalist MHP, a dat mâna cu deputații Partidului DEM la deschiderea Parlamentului. Bahçeli a invitat acest partid să devină „un partid al Turciei”, în ciuda faptului că anterior ceruse interzicerea lui, acuzându-l că ar colabora cu PKK, organizația considerată teroristă.

La 12 octombrie, Erdoğan a caracterizat atitudinea lui Bahçeli ca fiind pozitivă și semnificativă pentru democrația Turciei, exprimându-și speranța că tot mai mulți oameni vor urma acest exemplu. El a subliniat importanța stabilirii păcii interne, mai ales în contextul tensiunilor din Irak, războiului civil din Siria și atacurilor din Israel.

Erdoğan a afirmat că politica Turciei vizează consolidarea unității naționale și oferirea de servicii de calitate cetățenilor, justificând astfel necesitatea unei noi constituții, care să fie incluzivă și corectă. Criticii sugerează că Erdoğan ar putea căuta o reconciliere cu Partidul DEM pentru a-și crea o oportunitate de a candida din nou la președinție, având în vedere că actuala constituție limitează președinția la două mandate de cinci ani. Controversata sa candidatură din 2023 a fost alimentată de faptul că a încheiat deja două mandate de când a preluat funcția în 2014. AKP susține că alegerile anterioare reformei constituționale din 2017 nu ar trebui considerate, deoarece președinția a dobândit un rol diferit după abolirea sistemului parlamentar.

În altă ordine de idei, recenta înființare a unei unități armate controversate în cadrul Ministerului de Externe al Turciei, condusă de Hakan Fidan, fostul șef al serviciului de informații și actualul ministru de externe, a stârnit îngrijorări semnificative în rândul partenerilor și aliaților Turciei. Fidan a transformat serviciul diplomatic al Turciei într-o rețea extinsă de informații care desfășoară activități de spionaj în străinătate, inclusiv în statele membre NATO. În ciuda avertismentelor legate de aceste tactici agresive în timpul mandatului său de un deceniu la conducerea Organizației Naționale de Informații (MIT), el a continuat această abordare, fiind sprijinit de președintele Recep Tayyip Erdoğan.

Într-un interviu, Fidan a indicat că noua Direcție Generală de Securitate Diplomatică (DGGM) va avea nu doar rolul de a asigura securitatea fizică a misiunilor diplomatice ale Turciei, ci și de a se ocupa de securitatea cibernetică și contrainformații. Deși a afirmat că această unitate este esențială pentru rolul diplomatic în expansiune al Turciei, detaliile din decretul prezidențial care stabilește DGGM relevă implicații mai profunde.

DGGM este concepută să opereze independent de ambasadori și consulii locali, raportându-se direct la Fidan și urmându-i directivele. Aceasta marchează o schimbare față de aranjamentele anterioare, unde responsabilitățile de securitate erau gestionate de alte ramuri ale guvernului, în principal de poliție.

În plus, DGGM va gestiona pachetele diplomatice și curierii, facilitând mișcarea de provizii și bani, utilizând în mod potențial imunitatea diplomatică pentru a desfășura operațiuni de informații. De asemenea, unitatea va oferi securitate pentru misiunile străine din Turcia, o responsabilitate care ar putea permite o supraveghere crescută asupra ambasadelor străine.

Abordarea agresivă a lui Fidan în timpul mandatului său la MIT, în special vizând misiunile occidentale, ridică semne de întrebare cu privire la utilizarea DGGM pentru obiective politice. Ambiguitatea decretului îi permite lui Fidan să direcționeze unitatea pentru orice scop considerat potrivit, ceea ce ar putea compromite și mai mult relațiile diplomatice. În plus, responsabilitatea DGGM de a proteja delegațiile străine ar putea duce la abuzul protocoalelor de protecție, așa cum s-a văzut în acțiunile anterioare ale lui Fidan.

Ambițiile Turciei de a deveni un actor global autonom sunt tot mai evidente, iar discuțiile recente se concentrează nu atât pe întrebarea dacă acest lucru va avea loc, ci pe când se va întâmpla. Progresele continue ale Turciei în domeniul apărării și al politicii externe sugerează că țara își urmează cu succes calea către independența strategică. Acest lucru ar putea fi perceput ca o amenințare pentru statele vecine, care au o putere militară și economică semnificativ mai mică.

La începutul anului 2022, Marea Neagră era vazută ca fiind un lac rusesc, dar acțiunile recente ale Turciei demonstrează că acest stat dorește să-și afirme statutul de protagonist în regiune. Este posibil ca, în următoarele decenii, Turcia să reușească să-și consolideze influența în zonă la un nivel incontestabil, iar acest lucru ar putea avea implicații semnificative pentru echilibrul geopolitic din regiune. Având în vedere erodarea influenței ruse și progresele ale Turciei în asigurarea independenței energetice, Ankara va ajunge probabil la statutul de hegemon regional, iar acest statut ar putea determina decidenții politico-militari turci să ia decizii la nivel internațional într-o manieră tot mai autoritară. Calitatea de membru în tabăra occidental nu a fost niciodată un argument suficient de puternic pentru a putea submina o idee esențială a trecutului în memoria colectivă a poporului turc: visul imperial.