Ministrul de externe turc Hakan Fidan a făcut în 21 decembrie 2023 o serie de declarații prin care a exprimat nemulțumirea Turciei referitoare la atitudinea Uniunii Europene față de țara sa. Oficialul turc a deplâns faptul că UE consideră Turcia un „rival mai degrabă decât un partener”, iar membrii NATO nu iau în considerare preocupările de securitate ale Ankarei. Subliniind că Turcia este hotărâtă să avanseze procesul de integrare cu UE, el a mai spus că blocul comunitar trebuie să demonstreze „voința necesară”.
„Este esențial ca UE să scape de lipsa de viziune strategică și de bun simț cauzată de interesul propriu îngust al unora dintre membrii săi. Din păcate, UE nu face aceiași pași încurajatori pentru Turcia ca și pentru alte țări candidate”, a menționat el.
Principalul diplomat al Turciei spune că atitudinea UE față de țara sa generează o problemă iar atitudinea inconsistentă a Europei a determinat Turcia „să dezvolte mai multe capacități și strategii alternative”. Nu este o alegere pentru noi, a spus el, ci a devenit o necesitate pentru „supraviețuirea statului și a națiunii turce”. Cu alte cuvinte, mesajul său este un avertisment că Uniunea Europeană împinge, din cauza politicii sale, Turcia către rivalii Occidentului.
În ceea ce privește relațiile cu NATO, Fidan a subliniat ca politicile organizației au fost unul dintre subiectele importante ale politicii externe a Turciei în ultimii 70 de ani dar nici aici lucrurile nu stau prea bine: „Când ne uităm la politicile implementate de unele țări NATO în ultimii ani, sprijinul acordat PKK/YPG în Siria și sancțiunile impuse Turciei în industria de apărare creează o contradicție”.
Aceste contradicții dăunează și securității țărilor NATO și prezintă riscuri geostrategice, a menționat el.
Revenind la Uniunea Europeană, Turcia a depus cererea de aderare în 1987 și este un candidat oficial pentru aderarea la blocul comunitar de 24 de ani însă discuțiile de aderare au stagnat în ultimii ani din cauza preocupărilor europene cu privire la încălcările drepturilor omului și respectarea statului de drept. Nici politica neo-otomană a lui Tayyp Erdoğan, cu siguranță, nu a fost pe placul Occidentului și, astfel, nu a fost de natură să grăbească realizarea acestui deziderat.
În 16 septembrie 2023 președintele turc a declarat că țara sa s-ar putea „despărți” de Uniunea Europeană, dacă este necesar, atunci când a fost întrebat despre conținutul unui raport al Parlamentului European privind Turcia care spunea că procesul de aderare al Turciei la blocul de 27 de membri nu poate fi reluat în circumstanțele actuale și a cerut UE să exploreze „un cadru paralel și realist” pentru legăturile sale cu Ankara.
„UE încearcă să se desprindă de Turcia”, a spus Erdoğan. „Vom face evaluările noastre în raport cu aceste evoluții și, dacă este necesar, ne putem despărți de UE”.
Ministerul de Externe al Turciei a declarat atunci că raportul Parlamentului European conține acuzații și prejudecăți nefondate și a adoptat o abordare „superioară și nevizionară” a legăturilor Turciei cu UE.
Cu toate acestea, relațiile dintre Uniunea Europeană și Turcia au rămas pe agenda Ankarei pe un loc prioritar după ce președintele turc a lansat, recent, o campanie diplomatică pentru a reaprinde relațiile și interesul blocului comunitar pentru Turcia, un punct important fiind relansarea relațiilor cu Grecia.
Vizita președintelui turc Tayyip Erdoğan în Grecia din 7 decembrie 2023 este o expresie a abilităților sale politice prin care vrea să normalizeze relațiile cu Atena și cautǎ să se ofere o soluție la spinoasa problemă a migrației cǎtre granițele Uniunii.
Având în vedere proiectul său de integrare în Uniunea Europeană, Ankara consideră că relațiile mai bune cu Grecia sunt cheia pentru refacerea legăturilor tensionate cu Bruxelles-ul și cu Occidentul, în general. Migrația ilegală devine o problemă acută în interiorul UE iar controlarea acestui fenomen va depinde esențial de faptul că Turcia va ajuta Europa în controlarea fluxurilor de migranți. Turcia este principala gazdă de refugiați din lume, cu aproximativ 4 milioane și, deși nu este confortabil, Ankara are aici un argument important în negocierile cu Bruxelles-ul.
Asadar, în fruntea discuțiilor dintre Erdoğan și Kyriakos Mitsotakis s-a aflat un acord de migrație, care stabilește linii de comunicație între agențiile de pază de coastă ale celor două țări, care operează în apele dintre continentul Turciei și insulele grecești din apropiere, pe rute preferate pentru migrația ilegală în UE. Drept rezultat, s-a încheiat un acord revoluționar în baza căruia oficiali ai pazei de coastă grecești vor fi instalați în Smirna și membri ai pazei de coastă din Turcia vor fi trimiși la Lesbos.
Revenind la Hakan Fidan, ministrul turc a lăsat, totuși, într-un ton optimist, mingea în terenul Bruxelles-ului: „Cred că dacă Uniunea ia măsuri concrete pentru a revitaliza procesul de aderare al țării noastre, acest lucru va crea noi oportunități pentru ambele părți”.
Potrivit Indicelui Global Firepower pentru anul 2023, Ucraina și-a consolidat poziția în clasamentul privind cele mai puternice armate ale lumii. Comparativ cu 2021, când se afla pe locul 25 între Vietnam și Thailanda, armata ucraineană a urcat cu 3 poziții în 2022, depășind Canada și situându-se în spatele Taiwanului. În prezent, în 2023, Ucraina ocupă locul 15 în lume, în ceea ce privește capacitățile militare, cu un scor de 0.2516 (unde 0.00 este considerat ideal). SUA (0.0712), Federația Rusă (0.0714), China (0.0722), India (0.1025) și Marea Britanie (0.1435) rămân cele mai mari puteri militare, ocupând primele poziții în clasament.
În regiunea Mării Negre, Turcia se menține drept a doua cea mai puternică forță militară după Federația Rusă, ocupând locul 11 la nivel global, România este clasată drept a patra putere militară în regiune, după Ucraina, și se află pe locul 47 în clasamentul mondial, Bulgaria se situează pe locul 59, în timp ce Georgia și Republica Moldova ocupă, pozițiile 85 și 144.
Cu toate că forțele armate ucrainene au reușit să avanseze cu 10 poziții în ultimii doi ani, o comparație între capacitățile militare ale Kievului și Moscovei evidențiază superioritatea netă a Kremlinului în ceea ce privește potențialul militar. Federația Rusă beneficiază de o populație de aproximativ trei ori mai mare decât Ucraina, asigurând astfel o forță de muncă și de mobilizare de circa trei ori mai mare decât cea a vecinul său. Chiar dacă forțele aeriene ruse nu au reușit să obțină controlul total asupra spațiului aerian ucrainean, balanța în privința puterii aeriene înclină decisiv în favoarea Rusiei, având un total de 4182 de aeronave ( dintre care 773 avioane de luptă) în comparație cu cele 312 ale Ucrainei.. O situație similară se observa și în cazul forțelor terestre. Kievul are la dispoziție 37000 de vehicule blindate, 953 unități de artilerie cu autopropulsie, 889 unități de artilerie tractată și 647 de lansatoare multiple de proiectile reactive, iar Moscova poate scoate pe câmpul de luptă peste 151000 de vehicule blindate, 6575 unități de artilerie cu autopropulsie, 4336 unități de artilerie tractată și 3887 de lansatoare multiple de proiectile reactive. Puterea navală rusă este de peste 15 ori mai mare decât cea ucraineană, 598 de nave rusești împotriva a 38 ucrainene.
De menționat că, întru-un raport al Stockholm International Peace Research Institute (SIPRI), se arată că, înainte de izbucnirea conflictului, bugetul militar ucrainean era de 5,94 miliarde USD, echivalentul a 3,23% din PIB. În 2022, Kievul a avut un buget militar în valoare de 44 miliarde USD, iar pentru 2023 au fost destinate peste 48,7 miliarde USD pentru necesitățile de apărare. O creștere exponențială a cunoscut și bugetul militar rus. În 2021, Kremlinul a alocat 65,91 miliarde USD (4,08% din PIB), în 2022 a alocat 86,37 miliarde USD (4,1% din PIB), în 2023 a alocat 72,1 miliarde USD, iar pentru următorul an Kremlinul a pregătit o sumă record de 140 miliarde USD (7% din PIB).
Creșterea cheltuielilor militare sunt un indicator puternic al faptului că războiul va continua și în anul 2024. În acest context geostrategic și alte state din bazinul Mării Negre își măresc bugetul militar, Turcia planificând să aloce 40 miliarde USD pentru apărare (cu 150% mai mult decât în 2023), iar România va aloca peste 21 miliarde $ (cu 44% mai mult față de anul precedent)
Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan a declarat că va vorbi în curând cu omologul său rus Vladimir Putin pentru a îndemna Moscova să relanseze iniţiativa privind cerealele din Marea Neagră, conform postului de televiziune Haberturk şi altor instituţii media.
Efort geopolitic
„În curând, vom vorbi cu preşedintele rus Vladimir Putin şi îi vom spune că ‘trebuie să operăm coridorul de cereale (din Marea Neagră) cu orice preţ’. Cu voia lui Dumnezeu, primind un răspuns pozitiv de la el, putem continua pe drumul nostru”, le-a declarat Erdogan jurnaliştilor în timpului zborului său de întoarcere dintr-o vizită la Budapesta. Rusia s-a retras în iulie din acordul – intermediat de Turcia şi Organizaţia Naţiunilor Unite – care permitea Ucrainei să exporte în siguranţă cereale din porturile sale de la Marea Neagră, spunând că înţelegerea nu livrează cereale celor mai sărace naţiuni şi că încă se confruntă cu bariere în calea propriilor exporturi de cereale şi îngrăşăminte.
Vicepremierul ucrainean Oleksandr Kubrakov a anunţat marţi că ţara sa a exportat zece milioane de tone de produse către 24 de ţări, de la crearea, în luna august, a unui coridor prin Marea Neagră, în pofida ameninţărilor ruseşti de represalii asupra navelor care circulă în zonă. „De la începutul operaţiunii, am majorat cantitatea de la 278.000 tone în prima lună la aproape cinci milioane de tone. În pofida atacurilor sistematice asupra infrastructurii portuare a Ucrainei, porturile au acceptat 33 de nave pentru a fi încărcate”, a spus Kubrakov într-un mesaj pe platforma de social media X. Ministrul ucrainean al Economiei, Yulia Svyrydenko, a afirmat că volumul de mărfuri exportate a fost cu 19,3% mai scăzut în primele 11 luni din 2023, faţă de perioada similară din 2022, din cauza blocadei porturilor de către Rusia şi a atacurilor.
Războiul declarațiilor
Totuşi, coridorul prin Marea Neagră şi mecanismul de asigurare a navelor au permis majorarea exporturilor pe mare cu 70% în noiembrie, comparativ cu octombrie. Exporturile Ucrainei de mărfuri şi servicii ar putea creşte cu 9% în 2024, cu 19,4% în 2025 şi cu 20,6% în 2026 dacă rămân în vigoare coridorul prin Marea Neagră şi mecanismul de asigurare, a declarat Svyrydenko. După ce Rusia s-a retras în iulie din înţelegerea care permitea exportul cerealelor ucrainene printr-un coridor maritim sigur, Ucraina a organizat un „coridor umanitar” pentru a ocoli blocada rusească de facto asupra porturilor sale din Marea Neagră. Guvernul de la Kiev a notificat atunci Organizaţia Maritimă Internaţională asupra stabilirii unei rute temporare de transport maritim, care trece şi prin apele teritoriale ale României. Ulterior, un oficial din Ministerul Agriculturii din Ucraina a declarat că ruta va fi folosită şi pentru livrările de cereale spre ţări din Africa şi Asia. Duminică, ministrul rus al Agriculturii, Dmitri Patruşev, a declarat, conform agenţiei ruse de presă ruse, că Moscova nu este interesată în prelungirea acordului privind exportul cerealelor ucrainene prin Marea Neagră. Oficialul rus a adăugat că este vorba în mare parte de o decizie politică, dar că Rusia va continua să-şi exporte cerealele, întrucât are cumpărătorii săi. Guvernul de la Kiev se aşteaptă ca recolta de cereale şi seminţe oleaginoase să se situeze la 79 milioane tone în 2023, iar excedentul exportabil în 2023/2024 să fie de aproximativ 50 milioane tone.
Opoziție rusă
Rusia nu este interesată în prelungirea acordului privind exportul cerealelor ucrainene prin Marea Neagră, a relatat duminică agenţia de presă rusă RIA, citându-l pe ministrul rus al agriculturii Dmitri Patruşev. Oficialul rus a adăugat că este vorba în mare parte de o decizie politică, dar că Rusia va continua să-şi exporte cerealele, întrucât are cumpărătorii săi. „Volumele noastre de export de grâne, ţinând cont de încetarea acordului privind cerealele, nu au scăzut în niciun caz, chiar au crescut uşor”, a declarat Patruşev, potrivit RIA. Rusia s-a retras în iulie din acordul care a permis Ucrainei să exporte cereale via porturile sale la Marea Neagră. Rusia a argumentat că acest acord nu asigură livrarea de cereale către ţările cele mai sărace, precum şi că exporturile ruse de cereale şi îngrăşăminte continuă să se confrunte cu obstacole, aminteşte Reuters. La începutul lui decembrie, Ucraina a susţinut că a exportat şapte milioane de tone de mărfuri de la crearea, în luna august, a unui coridor prin Marea Neagră, în pofida ameninţărilor ruseşti de represalii asupra navelor care circulă în zonă. La rândul său, Nikolai Patruşev afirma la sfârşitul lui noiembrie că, după o recoltă record de peste 151 de milioane de tone cereale şi legume – inclusiv aproape 99 de milioane de tone de grâu -, Rusia îşi va putea acoperi propriile necesităţi şi va putea expedia cantităţi record „partenerilor străini”.
Recoltă bogată
Ministerul ucrainean al Agriculturii a îmbunătăţit vineri prognozele referitoare la recolta de cereale din 2023, până la 59,7 milioane de tone, adăugând că producţia la hectar a atins un nou record. Recolta totală de cereale şi oleaginoase este estimată să ajungă la 81,3 milioane de tone, a precizat Ministerul ucrainean al Agriculturii într-un comunicat, comparativ cu estimarea precedentă din luna octombrie care era de 79,1 milioane de tone. În comunicat se precizează că producţia medie de grâu a urcat până la 54,7 chintale la hectar în 2023, depăşind-o pe cea de 53,6 chintale la hectar înregistrată în 2021. Un chintal este echivalent cu 100 de kilograme. Potrivit noilor prognoze revizuite, recolta de grâu este estimată la 22,2 milioane de tone, cea de orz la 5,8 milioane de tone iar cea de porumb la 30,1 milioane de tone. Prognozele referitoare la recolta de floarea soarelui şi soia boabe au fost lăsate la 13 milioane de tone, respectiv 4,6 milioane de tone. Recoltatul rapiţei s-a finalizat iar producţia a fost de peste patru milioane de tone. În mod tradiţional, Ucraina exporta cele mai mari cantităţi de cereale prin porturile sale de la Marea Neagră. De la începerea invaziei ruse în Ucraina în februarie 2022, care a inclus o blocadă navală a porturilor ucrainene de la Marea Neagră, Kievul face eforturi pentru a-şi putea exporta produsele, mai ales cerealele.
Plan turcesc
Turcia, România şi Bulgaria intenţionează să semneze în ianuarie un plan comun pentru înlăturarea minelor care plutesc în derivă pe Marea Neagră în urma războiului din Ucraina, a anunţat sâmbătă ministrul turc al apărării, Yasar Guler, după mai multe luni de discuţii pe acest subiect între aliaţii din NATO, transmite Reuters. Miniştrii apărării din cele trei ţări au avut discuţii asupra acestui plan la o reuniune a NATO desfăşurată la Bruxelles în octombrie, apoi la o altă reuniune care a avut loc luna trecută la Ankara în timp ce lucrau la finalizarea iniţiativei. Adresându-se presei la Ankara, ministrul turc al apărării a declarat că „Iniţiativa Trilaterală” va include deocamdată numai aceste trei ţări, Turcia, România şi Bulgaria, iar miniştrii lor ai apărării au planificat să participe la ceremonia de semnare a iniţiativei pe 11 ianuarie la Istanbul. „Din cauza războiului între Ucraina şi Rusia, au fost amplasate mine atât în porturile ucrainene cât şi în cele ruseşti. Acestea uneori se desprind şi ajung purtate de curenţi pe ţărmurile noastre”, a explicat ministrul turc.
„Dragoarele noastre de mine vor patrula constant până în punctul unde se termină frontierele (martitime ale) României”, a adăugat ministrul Yasar Guler.
La rândul său, Regatul Unit va furniza apărării ucrainene două nave pentru a ajuta Kievul să detecteze minele marine ruseşti în Marea Neagră şi să-şi relanseze exporturile pe cale maritimă, a anunţat luni guvernul britanic. Aceste vase „vor oferi Ucrainei capacităţi vitale care vor ajuta la salvarea de vieţi pe mare şi vor deschide rute cruciale de export”, a afirmat ministrul britanic al apărării, Grant Shapps, citat într-un comunicat. Exporturile ucrainene au fost reduse semnificativ de la începutul invaziei ruse în februarie 2022, Marea Neagră devenind un teren major de confruntare între Moscova şi Kiev. Furnizarea acestor nave de către Londra coincide cu anunţul, luni, de către Grant Shapps şi omologul său norvegian, Björn Arild Gram, a unei Coaliţii pentru capacitate maritimă (Maritime Capability Coalition). Acesta este „un nou efort dedicat al Regatului Unit, Norvegiei şi aliaţilor noştri pentru a consolida mijloacele maritime ale Ucrainei pe termen lung”, a declarat Grant Shapps, citat într-un comunicat. Obiectivul este de a permite Kievului „să-şi apere apele teritoriale şi de a întări securitatea în Marea Neagră”, a adăugat el. Această nouă coaliţie a fost decisă în cadrul ultimelor întâlniri ale Grupului de contact pentru apărarea Ucrainei, care reuneşte aproximativ cincizeci de ţări. De la începutul invaziei ruse a Ucrainei în februarie 2022, Regatul Unit a contribuit deja cu 4,6 miliarde de lire sterline (5,3 miliarde de euro) ca ajutor militar Ucrainei.
Sprijin financiar masiv
Ucraina are nevoie anul viitor de un ajutor de 37,3 miliarde de dolari (peste 34 de miliarde de euro) pentru menţinerea stabilităţii financiare, potrivit unei estimări a Fondului Monetar Internaţional (FMI) publicate miercuri de Ministerul ucrainean de Finanţe. Sosirea „la timp” a ajutorului financiar oferit Ucrainei de partenerii internaţionali este „vitală” pentru a menţine pe linia de plutire economia acestei ţări în timp ce continuă agresiunea militară rusă, a subliniat ministrul ucrainean de finanţe, Serhii Marcenko. Ucraina încheie anul 2023 într-o stare de incertitudine asupra ajutorului financiar promis de acum înainte de SUA şi UE. În SUA, un nou pachet de asistenţă financiară de 61,4 miliarde de dolari destinat Ucrainei şi pentru care preşedintele democrat Joe Biden a cerut aprobarea Congresului este în continuare blocat de republicani, care le cer democraţilor, în schimbul aprobării lui, sporirea măsurilor împotriva migraţiei ilegale. În acest timp, nici UE nu a reuşit să aprobe un nou ajutor financiar pentru Ucraina în valoare de 50 de miliarde de euro pentru următorii patru ani cerut de Comisia Europeană, după ce Ungaria s-a opus la summitul european de săptămâna trecută, dar discuţiile vor continua şi un nou summit este convocat pentru 1 februarie. Ministrul ucrainean de finanţe a mai menţionat că suma ajutorului financiar extern de care ţara sa are nevoie anul viitor a scăzut cu aproximativ 4 miliarde de dolari faţă de estimările anterioare, în urma „măsurilor de maximizare a veniturilor la buget, activării pieţei interne a creditelor” şi diminuării unor cheltuieli publice. Ministrul Serhii Marcenko a subliniat că Ucraina are nevoie de asistenţă externă pentru acoperirea cheltuielilor sociale, întrucât bugetul este axat pe acoperirea cheltuielilor militare.
Declarația premierului armean Nikol Pashinyan în interviul către Wall Street Journal la 25 octombrie se înscrie într-un trend al oficialilor armeni tot mai dezamăgiți de faptul că Rusia a eșuat în a proteja Armenia împotriva rivalului Azerbaidjan susținut de Turcia, fapt care a dus la capitularea forțelor armene din Nagorno-Karabah și dispariției de facto a republicii armene separatiste Artsakh de pe teritoriul Azerbaidjanului. Astfel, premierul Pashinyan a spus că nu vede niciun avantaj în prezența trupelor rusești pe teritoriul Armeniei.
Asta deși până acum trupele rusești au constituit o prezență cvasipermanentă pe teritoriul Armeniei. După disoluția URSS în 1991, trupele sovietice de pe teritoriul armean au devenit rusești, din 1992, în contextul războiului cu Azerbaidajan (primul război din Nagorno-Karabah, 1988-1994) fiind însărcinate cu paza frontierei cu Turcia și Iran. Din 1995 o bază militară rusească importantă (102) a fost stabilită la Gyumri, al doilea oraș ca mărime din Armenia. I se adaugă ulterior baza aeriană 3624 de la Ergumi, lângă Erevan, plus baze mai mici în regiunile sudice și estice ale țării. Folosirea acestor baze de către ruși a fost prelungită până în 2044 printr-un acord semnat în 2010. Ca și o coincidență, tot în 2010 președintele ucrainean Viktor Ianukovici semna prelungirea acordului de închiriere a Sevastopolului și altor baze din Crimeea către Flota Rusă a Mării Negre (care expira în 2017) cu încă 25 de ani, până în 2042.
În opinia părții armene, motivul și rolul prezenței trupelor ruse este unul clar, pentru un plus de siguranță contra Azerbaidjanului, cu care Armenia are un conflict deschis încă din 1988, din perioada sovietică. Foarte pe scurt despre acest conflict cu o durată de peste treizeci și cinci de ani.
Conflictul din Nagorno-Karabah
Nagorno-Karabah, sau Karabahul de Munte, denumită de către armeni și ca Republica Artsakh, regiune muntoasă cu populație majoritar armeană aflată în interiorul Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjan din componența URSS, la fel ca și RSS Armeană. Această regiune a fost înființată de către conducerea sovietică în 1923 ca regiune autonomă în cadrul RSS Azerbaidjan. Partea armeană susține că regiunea respectivă este mult mai redusă față de totalitatea teritoriilor locuite predominant de către armeni la acea vreme, dar în decursul deceniilor sub stăpânire sovietică acești armeni au fost deznaționalizați, astfel că s-a ajuns la o enclavă armeană în interiorul RSS Azerbaidjan. Această politică de trasare arbitrară a granițelor republicilor unionale și a amestecului de populații prin deportări pentru crearea de minorități importante pe teritoriul republicilor unionale învecinate a fost o regulă în imperiul sovietic, mai cu seamă în timpul lui Stalin, tocmai pentru a crea focare potențiale de conflict între aceste republici pentru a le menține în orbita conducerii centrale a Moscovei, fără de care aceste conflicte create artificial nu ar avea cum să fie ținute sub control.
Așa a fost și în cazul Armeniei și Azerbaidjanului, regiunea Nagorno-Karabah fiind un permanent măr al discordiei între cele două republici unionale. Timp de decenii aceste frustrări au fost înăbușite și ținute sub control de conducerea cu mână de fier a Moscovei, dar după dezghețul declanșat de Gorbaciov, glasnost și perestroika, când a început să bată un vânt de liberalizare peste teritoriul înghețat al URSS, aceste frustrări și probleme au început să răbufnească și să scape de sub control. Am văzut cum Lituania a început să manifeste veleități de independență la sfârșitul anilor ’80, iar frământările popoarelor din Uniunea Sovietică au crescut în intensitate până au scăpat de sub control. Aripa conservatoare de la Moscova a încercat o lovitură de stat în 1991, care a eșuat, rezultatul fiind disoluția URSS în cincisprezece republici foste unionale devenite independente.
Dar în cazul Nagorno-Karabah frământările au căpătat accente de o violență extremă, ajungându-se la conflict deschis între armeni și azerbaidjeni încă din 1988, când ambele erau încă în componența URSS. La 19 februarie 1988 în Nagorno-Karabah au început manifestații pentru alipirea lor la Armenia, deși nu exista o graniță comună, regiunea fiind o enclavă în Azerbaidjan. Conform recensământului din 1989, din cei 186000 de locuitori, 75% erau armeni, restul azeri. Au început acțiuni de purificare etnică pentru alungarea azerilor, în 1989 Sovietul Suprem al RSS Armeană adoptă o lege de anexare a Nagorno-Karabah la Armenia, a urmat organizarea de unități de autoapărare înarmate inclusiv cu tancuri și artilerie de la unitățile sovietice/rusești din zonă, astfel că până în 1992 armenii reușesc să alunge trupele azere și populația, inclusiv din regiunile dintre frontiera armeană și enclava Nagorno-Karabah, realizând un coridor de legătură între noul stat armean și republica Artsakh. Populația azeră se refugiază în estul Azerbaidjanului. Războiul se încheie în 1994 cu o victorie clară a armenilor, care ocupă aproximativ 20% din teritoriul azer, din care Nagorno-Karabah reprezenta abia 7%, restul fiind teritorii adiacente aflate între Armenia și Nagorno-Karabah.
Conflictul este înghețat în 1994, la fel ca și altele de pe teritoriul fostei URSS, ca și cele din Transnistria (Republica Moldova) sau din Abhazia și Osetia de Sud (Georgia), dar se reaprinde periodic, la fel ca și cele din Georgia. Pentru a-și păstra câștigurile teritoriale și stăpânirea regiunii Nagorno-Karabah, Armenia mizează pe alianța cu Rusia, care își instalează baze militare aici, văzute de către conducerea armeană ca o garanție împotriva unei reveniri a Azerbaidjanului. Este limpede că Rusia a fost cea care a stat la baza victoriei, livrându-le acestora armament de peste un miliard de dolari, astfel că se puteau bucura de recunoștința armenilor.
Dar conflictul nu a rămas înghețat permanent, ci periodic s-a inflamat ajungându-se la ciocniri violente pe linia de demarcație stabilită în 1994, inclusiv la tiruri de artilerie și incursiuni de blindate rezultate cu sute de victime de ambele părți. Un conflict înghețat, dar reîncălzit periodic, la fel ca și cel din Donbass între 2014 și 2022. Astfel, ciocniri pe linia de contact au avut loc în 2008, 2010, 2011, 2014, iar în aprilie 2016 a rezultat o confruntare sângeroasă numită și războiul de patru zile rezultat cu zeci de morți și răniți de ambele părți.
Timp de 26 de ani, între 1994 și 2020, schimbările de pe linia de contact între cele două forțe beligerante au fost minore, ciocnirile militare, deși violente, nu au ca rezultat străpungeri ale frontului sau modificări majore ale zonelor controlate de către beligeranți. Doar lupte de uzură sau de testare a apărării.
Turcia intră în arenă
Dar după 2010, cam pe la mijlocul deceniului, o transformare importantă se petrece în Azerbaidjan. Azerbaidjanul se orientează geopolitic către Turcia, care își redescoperă vocația de lider regional și de jucător important pe axa Orientul Mijlociu – Asia Centrală și începe să-și pună în valoare această vocație. Să nu uităm, cum spunea George Friedman, Turcia a fost 500 de ani un imperiu și doar 100 de ani o democrație, așa că va reveni și va juca rolul de hegemon regional, este o realitate.
Veleitățile Turciei ca și hegemon regional nu sunt doar de acum, dar abia după 2010 începe să și le pună în valoare tot mai accentuat și să facă eforturi pentru a se impune ca atare. Spre exemplu, până în 2010, relațiile dintre Turcia și Israel erau excelente, ca între doi aliați, dar după ce șase nave civile turcești cu ajutoare către Gaza au fost abordate de către marina israeliană rezultând morți și răniți, relațiile s-au răcit, Turcia devenind unul din principalii susținători ai țărilor musulmane din regiune, chiar dacă această atitudine devenea contradictorie cu cea a NATO, alianță din care Turcia face parte. Ca exemplu, Turcia cumpără din Rusia sisteme de apărare anti-aeriene S-400, ca reacție SUA scoate Turcia din programul F-35.
Dar relația Turciei cu Rusia este deosebit de complexă, pe de o parte par a fi parteneri, cumpără S-400, gaz și petrol, dar pe alte paliere sunt adversari declarați, cum ar fi în Siria, să ne amintim de faptul că în 2015 un avion F-16 turcesc doboară un avion Su-24 rus. Mai mult, turcii i-au aprovizionat pe ucraineni cu armament performant, cum ar fi dronele Bayraktar care au făcut diferența în primele faze ale războiului din Ucraina. Relația Turciei cu Rusia și cu NATO ar fi un capitol important de studiat separat.
Cert este că Turcia este dezamăgită de permanenta amânare a cererii ei de aderare la UE (nici UE nu este fericită cu ideea aderării Turciei) și astfel trece pe calea alternativă, respectiv cea imperială, de a deveni un lider regional, folosindu-se de puterea sa economică, militară și diplomatică, prin care își poate proiecta influența în Asia Centrală, unde Kazahstanul, Uzbekistanul, Turkmenistanul, Kyrgystanul și Tadjikistanul sunt popoare turcice și musulmane, dar și în Orientul Mijlociu.
Prin Constituția din 1923, Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul Turciei moderne desprinsă din Imperiul Otoman, pentru a păstra caracterul laic al statului, preconiza ca în cazul în care statul turc încearcă să devină unul islamic religios, armata are datoria de a da o lovitură de stat. Ori, lovitura de stat împotriva lui Erdogan din 2016 a eșuat, astfel că Turcia poate să ia o turnură islamică populistă cu tendințe fundamentaliste oricând, având în vedere situația actuală, când Erdogan este liderul necontestat, iar tendințele sale populiste se pot dezvolta liber, fără vreo reținere.
Oricum, Turcia, ca și putere militară și economică a devenit un lider regional, astfel că nu este de mirare că Azerbaidjanul a intrat în sfera de influență a Turciei, care a devenit un susținător al acestui stat, inclusiv militar și politic.
Războiul din 2020 și ruperea echilibrului
Totodată, situația Azerbaidjanului s-a schimbat extrem de mult în ultimii ani. Exploatarea rezervelor enorme de petrol și gaze, inclusiv cele de la Marea Caspică, a făcut ca țara să devină un El Dorado al petrolului, Baku devenind un centru al comerțului cu aceste resurse esențiale pentru mersul lumii. Încasările din comerțul cu petrol și gaze au îmbogățit Azerbaidajanul, astfel că s-a ajuns ca în 2015 bugetul armatei azere să fie mai mare decât întregul buget al Armeniei, astfel că era doar o chestiune de timp până când Azerbaidjanul să încerce să își ia revanșa. Mai ales că avea sprijinul politic și militar al Turciei în spate, care i-a furnizat tot ce avea nevoie în materie de armament și pregătire militară. Vorbim de armament modern, artilerie de precizie, drone de atac și altele.
De cealaltă parte, Armenia rămâne cu ce are, plus garanția Rusiei, ale cărei trupe le găzduiește pe teritoriul propriu. Ori, dezechilibrul din punct de vedere militar este evident, plus discrepanța dintre cele două state, nu numai din punct de vedere economic, Azerbaidjanul ajungând mult mai bogat decât Armenia, dar și demografic, 2,8 milioane armeni contra 10 milioane azeri. Aceste discrepanțe ar fi putut fi echilibrate poate parțial dacă aliatul Armeniei, Rusia, ar fi furnizat acesteia armament performant care să poată să le dea o șansă armenilor în lupta cu azerii. Dar Rusia nu a făcut asta.
Astfel, la declanșarea ofensivei azere din 27 septembrie 2020 (al doilea război din Nagorno-Karabah), armenii au avut prea puține șanse. Superioritatea tehnologică a armatei azere, mai ales în materie de drone, senzori, artilerie cu bătaie lungă și rachete de precizie și-a spus cuvântul, astfel că după capturarea orașului Susha, al doilea ca mărime din Nagorno-Karabah, s-a semnat un acord de încetare a focului la 10 noiembrie 2020. Din punct de vedere militar, folosirea pe scară largă a dronelor de către armata azeră s-a dovedit crucială, anticipând ascensiunea acestora ca și game changer în războiul din Ucraina. Pierderile au fost de ordinul miilor, ambele părți încercând să minimizeze în declarații oficiale propriile pierderi și să le exagereze pe cele ale adversarului, dar în mod cert armenii au suferit pierderi mult mai grele. De menționat că alături de azeri au luptat și mercenari din Siria.
Acordul semnat de către președintele azer Ilham Aliyev, premierul armean Nikol Pashinyan și președintele rus Vladimir Putin prevede încetarea focului și oprirea trupelor pe pozițiile pe care se află, dar și pierderea de către Armenia a 75% din teritoriul controlat înainte de război în Nagorno-Karabah și zona adiacentă, inclusiv parte din cea care făcea legătura între teritoriul armean și republica Artsakh. O înfrângere majoră pentru Armenia, dar deloc surprinzătoare, având în vedere discrepanța apărută în ultimii ani între capabilitățile militare și economice dintre cele două state.
Azerii au sărbătorit în stradă, în timp ce armenii au protestat furibund, chiar l-au agresat pe președintele parlamentului. O frustrare tot mai mare în rândul armenilor care se simțeau trădați chiar de către aliatul și protectorul lor, Rusia, care, după părerea lor, nu a făcut nimic pentru a evita un astfel de deznodământ. Armenii consideră că Rusia, în care și-au pus toată încrederea, a asistat pasivă la înfrângerea lor, fără să acționeze preventiv în plan diplomatic sau chiar militar, cel puțin în materie de furnizare de echipament militar. Dimpotrivă, a jucat la două capete, prin vânzarea de armament și către Azerbaidjan, prin intermediul Belarusului.
2023 sau sfârșitul unei republici secesioniste
Acordul de încetare a focului din 2020 prevedea și desfășurarea unei forțe militare rusești de menținere a păcii în Nagorno-Karabah între cele două părți, dar și pentru protejarea coridorului Lanchin, singura rută rămasă pentru a face legătura între Armenia și Nagorno-Karabah, dar și garantarea de către armeni a accesului azerilor spre enclava azeră Nahicevan, aflată între Armenia și Iran. Forța rusă de menținere a păcii era formată din circa 2000 de militari cu un mandat de minim cinci ani. Putem compara ideea cu forța de menținere a păcii din Transnistria, formată tot din militari ruși, dar aici ei chiar au fost parte combatantă în războiul din Transnistria din 1992, spre deosebire de rușii din Nagorno-Karabah în 2020.
În urma victoriei lor clare din 2020, azerii consideră că trebuie să profite de avantajul creat și să obțină mai mult, profitând de situația creată, de slăbiciunea armenilor și atitudinea rezervată a Rusiei care nu și-a susținut aliatul după cum s-ar fi așteptat. Astfel, au avut loc câteva incursiuni azere în teritoriul încă deținut de armeni, dar și în teritoriul recunoscut al Armeniei, plus incidente pe linia de contact, inclusiv între Nahicevan și Armenia, plus blocarea rutei armene spre Iran. Toate acestea ca și o pregătire pentru tranșarea definitivă a problemei enclavei Nagorno-Karabah.
Momentul ales a fost în 19 septembrie 2023, când era clar pentru toată lumea că Rusia nu avea cum să reacționeze, fiind prinsă de un an și jumătate în războiul din Ucraina. Azerbaidjanul a decis că e momentul pentru închiderea definitivă a problemei Nagorno-Karabah în termenii săi, astfel că a declanșat ofensiva violând cu sânge rece acordul de încetare a focului din 2020. Această ofensivă a fost precedată de blocarea în prealabil a coridorului Lanchin, legătura dintre Armenia și Republica Artsakh, izolând total Nagorno-Karabah de restul lumii.
Mai multe așezări armene din Nagorno-Karabah au fost cucerite în cursul acestei ofensive, capitala Stepanekert fiind bombardată, astfel că liderii Artsakh au cerut încetarea focului. A doua zi au acceptat capitularea și predarea regiunii azerilor. După cum era de așteptat, Rusia nu a putut face nimic, chiar a pierdut cinci membri ai forțelor de menținere a păcii, printre care doi ofițeri, unul dintre ei căpitanul Ivan Kovgan, adjunct al forțelor submarine din Flota Nordului. Se deplasau într-un vehicul când au fost atacați de către forțele azere care i-au confundat cu militari armeni. Este oarecum ciudată prezența unui submarinist de rang înalt în cadrul forțelor de menținere a păcii ruse în Nagorno-Karabah, dar asta dovedește de fapt penuria de militari instruiți cu care se confruntă Rusia în urma războiului din Ucraina, din moment ce a fost nevoită să apeleze la submariniștii din flota nordică (care nu prea aveau treabă în Ucraina, dar nici în Marea Nordului sau Oceanul Înghețat) ca să încropească o forță de menținere a păcii în Nagorno-Karabah, adică la sol, în sudul Caucazului.
Rezultatul negocierilor a fost predarea Nagorno-Karabah azerilor, astfel că această republică Artsakh își încetează existența. Azerii deschid drumul spre Armenia, iar de teama unor represalii și a purificării etnice, în decurs de câteva zile majoritatea celor 120000 de locuitori armeni își părăsesc locuințele și se refugiază în Armenia cu tot ce au putut lua cu ei.
Jocul Rusiei și dilema Armeniei
Opinia publică și societatea armeană a fost dezamăgită profund de rezultatul din 2023, respectiv dispariția republicii Artsakh în care investiseră atâtea vieți și resurse în ultimii 35 de ani. Desigur, pentru Armenia, care în antichitate și în zorii evului mediu fusese un imperiu prosper, acest eșec în refacerea, măcar parțial, a măreției de altă dată, a creat traume profunde. Cu teritorii străvechi luate de imperiile care i-au cotropit, cu populații întregi masacrate de aceleași imperii, readucerea unei mici părți din pământurile ce odată erau ale lor reprezenta un motiv de mândrie națională pentru noua și mult mai mica țară independentă rezultată din prăbușirea imperiului sovietic, după secole în care au fost subjugați fie de turci, fie de ruși, și ulterior rupți între cele două imperii.
Această frustrare națională este de înțeles, dacă nu mai pot reface Armenia Mare, măcar să readucă acasă măcar o mică parte, enclava Nagorno-Karabah, cu populație majoritar armeană, care a fost parte a regatului armean până în secolul IV. Cu sprijinul Rusiei au reușit asta în 1994, după un război lung rezultat cu zeci de mii de morți. Era normal ca Armenia să se alieze și să se lase în grija protectorului său, Rusia, cu care avea multiple legături, inclusiv în materie de religie, ambele popoare fiind ortodoxe, pe când azerii sunt musulmani, la fel ca și turcii.
Dar în 2023 visul s-a spulberat, iar sentimentul general este că Rusia i-a trădat, nu a făcut nimic pentru aliatul și protejatul său Armenia, deși aceasta s-a lăsat sub ocrotirea sa, a acceptat cu bucurie bazele militare rusești, și s-a comportat ca un aliat fidel în toate privințele și în toate organismele internaționale. Iar brusc, chiar în momentele cele mai dificile, când avea mai mare nevoie de sprijinul și ajutorul Rusiei, au fost lăsați de izbeliște chiar de protectorul lor.
Acesta este sentimentul populației și în acest context trebuie judecată și declarația premierului Nikolai Pashinyan către Wall Street Journal din 25 octombrie cum că nu vede niciun avantaj în prezența trupelor rusești pe teritoriul Armeniei. Pe scurt, ce rost mai au trupele ruse pe teritoriul propriu din moment ce nu au făcut nimic ca să fie evitată catastrofa din septembrie 2023, respectiv pierderea republicii Artsakh în fața dușmanului etern, Azerbaidjanul, sprijinit de un alt dușman etern, Turcia. Ce rost mai are prezența trupelor ruse pe teritoriul nostru, dacă oricum fac numai figurație? Adică de ce să mai fim cu Rusia dacă Rusia nu ne mai protejează? Nu ar trebui să ne reorientăm? Întrebări grele care pot semnala începutul unui cutremur geopolitic regional cu repercusiuni majore mult dincolo de regiunea Caucazului de Sud.
Dar atitudinea duplicitară a Rusiei are alte resorturi, mai adânci. Primul este faptul că Rusia nu a avut practic posibilitatea să intervină în 2023, autoritatea și prestigiul ei fiind grav zdruncinate de împotmolirea din conflictul cu Ucraina început la 24 februarie 2022. Astfel că o amenințare împotriva Azerbaidjanului cu posibilitatea unei intervenții a Rusiei în 2023, când acesta a declanșat ofensiva finală pentru recuperarea Nagorno-Karabah, ar fi fost primită cu zâmbete de circumstanță, având în vedere performanța slabă dovedită în Ucraina de forțele militare rusești. Tocmai împotriva trupelor azere dotate în parte cu armament turcesc performant, cum ar fi dronele Bayraktar, care i-au obligat pe ruși să renunțe la cucerirea Kievului. De unde să scoată Rusia trupe cu care să blocheze credibil avansul azerilor și să fie luată în serios, când abia făceau față pe frontul din Zaporoje ofensivei ucrainene și aveau nevoie de fiecare militar să apere linia Surovkin? Ori, pentru ca o amenințare cu folosirea forței să fie credibilă și luată în seamă, trebuie să se bazeze pe efective serioase și pe capacitatea recunoscută de a acționa decisiv și eficient. Dar ce efective putea desfășura Rusia și pe ce capacitate militară de descurajare se putea baza, din moment ce abia făcea față în Ucraina unde pierdea sute de militari pe zi?
Mai departe, în timpul ofensivei azere din 2020, declanșată la 27 septembrie, Rusia avea o mare problemă la vest, în Belarus, unde președintele Lukashenko, aliatul fidel al lui Putin, se confrunta cu cele mai mari proteste din istoria Belarusului în urma falsificării alegerilor prezidențiale. Rusia a fost nevoită să-și trimită trupele de represiune deghizate în forțe de ordine belaruse pentru a-l menține pe Lukashenko la putere, iar protestele au durat câteva luni, din mai 2020 până în martie 2021. Putin a reușit să-l salveze atunci pe Lukashenko, dar i-a sacrificat pe armeni, pur și simplu nu avea cum să acționeze pe două fronturi concomitent, iar azerii sprijiniți de turci au acționat la momentul oportun. Ideea e că Lukashenko era mai prețios pentru Putin decât Armenia, era mai aproape de Rusia, dar și mai aproape de Vest, pierderea Belarusului ar fi fost mult mai grea decât pierderea Nagorno-Karabah. Iar utilitatea Belarusului și a lui Lukashenko în planurile lui Putin s-a văzut în 2022, doi ani mai târziu, când a atacat Ucraina inclusiv prin Belarus.
Acesta este primul motiv pentru care Rusia nu a intervenit mai decisiv pentru salvarea armenilor în 2020 și în 2023. Pentru că nu a avut cum, fiind prinsă în alte probleme majore. Iar dacă ameninți pe cineva cu forța, trebuie să areți că și ai puterea și voința de a o aplica, altfel această amenințare este doar o vorbă goală, iar adversarul simte asta. Și procedează în consecință, la fel cum a făcut Azerbaidjanul cu sfatul și sprijinul Turciei.
Un al doilea motiv pentru care Rusia nu a intervenit este unul mai interesant și ține mai mult de psihologia conducătorului de necontestat al Rusiei, Vladimir Putin. Dacă până în 2018 Armenia s-a comportat ca un aliat fidel al Rusiei, cu o conducere obedientă Moscovei, în aprilie 2018 are loc ceea ce s-a numit Revoluția de Catifea din Armenia, după modelul altor revoluții de acest gen în statele post-sovietice. Amintim aici Revoluția Portocalie din Ucraina din 2004 care l-a adus la putere în urma protestelor pe președintele Viktor Iushcenko, Revoluția Trandafirilor din Georgia în 2003 care l-a adus președinte pe Mihail Saakashvili, sau revoluția din Andijan, în Uzbekistan, din 2005, care a fost înăbușită în sânge. Revoluția de Catifea din Armenia a avut drept rezultat venirea la putere, în postul de premier, a lui Nikolai Pashinyan, în urma unor proteste masive de stradă.
Ori, Vladimir Putin are oroare și o teamă viscerală față de astfel de manifestări, proteste de stradă care să aducă la putere oameni doriți de populație, care să fie confirmați ulterior de alegeri libere. Genul acesta de manifestări de stradă prin care populația își poate impune voința îi provoacă repulsie și teamă, teama ca acestea s-ar putea transmite ca o molimă și pe teritoriul Rusiei. Cum îi este teamă de alegeri libere, în care să iasă candidatul votat de popor, nu cel care vrea el. Un motiv în plus pentru care a invadat Georgia în 2008 și Ucraina în 2014 și în 2022, fiindcă aceste state au îndrăznit să aibă veleități democratice, în care un candidat ales chiar ajunge în funcție. Lui Putin îi este frică de democrație și de faptul că aceasta ar putea ajunge aproape de granițele Rusiei și ar putea trece dincolo de ele.
Așa că nu prea a avut motivația să susțină Armenia, din moment ce acesta a decis să își aleagă singură conducătorii, mai ales pe unul ca și premierul Nikolai Pashinyan, confirmat ulterior prin alegeri libere în 2021, și care nu exclude o deschidere către Vest.
Ca dovadă este faptul că în mass media rusă, total controlată de statul autoritar, premierul Nikolai Pashinyan este permanent criticat și demonizat. Asta din două motive, pentru a justifica abandonul Rusiei, dar și din cauză că este un lider ales și dorit de poporul armean care s-a exprimat în alegeri libere.
În concluzie, Rusia nici nu a prea putut, nici nu prea a dorit să își susțină aliatul armean în confruntarea cu adversarul azer. De aici vine și dilema în care se află Armenia la ora actuală, mai are nevoie de Rusia? Sau ar trebui să se reorienteze către un alt protector mai potent?
În răspunsul la această întrebare constă dilema Armeniei în prezent.
Mutațiile geopolitice din Caucazul de Sud
Chiar și după disoluția URSS Caucazul de Sud, cuprinzând Georgia, Armenia și Azerbaidjan, a rămas în sfera de influență a Rusiei pe tot cuprinsul anilor ’90. Poziționarea Rusiei ca și aliat al Armeniei în primul război pentru Nagorno-Karabah a făcut ca Azerbaidjanul să se orienteze spre alți potențiali hegemoni regionali, cum ar fi Turcia, cu care are legături profunde, inclusiv religioase. Rezervele de gaze și petrol, cu bogăția acumulată, au făcut cu atât mai ușoară ieșirea din orbita Rusiei pentru Azerbaidjan, în timp ce Armenia rămânea legată strâns de Rusia în ideea și iluzia unei protecții din partea hegemonului principal reprezentat de Rusia la acea vreme.
Tentativa de a ieși de sub controlul acestui hegemon a fost sancționată drastic în cazul Georgiei în două rânduri, în 1992-1993 prin crearea conflictelor prin proxy din Abhazia și Osetia de Sud, dar și în 2008 prin invazie directă.
Dar Rusia este în recul nu numai în Caucazul de Sud, recul dovedit din incapacitatea de a-și susține protejatul în cazul Nagorno-Karabah, ci și în general, invazia din Ucraina dovedește slăbiciunea Rusiei care nu își mai poate menține sfera de influență în alt mod decât prin forță brută, ceea ce demonstrează nu putere, ci slăbiciune, în lipsa altor mijloace.
Iar acest recul al Rusiei creează un vid de putere pentru umplerea căruia se vor grăbi alți competitori, atât mondiali, cât și regionali. SUA și China sunt competitorii, hegemonii mondiali, care se grăbesc să profite de reculul Rusiei în regiune, la fel și UE care a oferit Armeniei fonduri pentru a-i ajuta pe refugiații din Nagorno-Karabah. Există investiții, programe, dar nu numai prin soft power, dar și prin alte mijloace. Potențialii hegemoni regionali sunt cei mai activi, am vorbit deja de Turcia, dar mai există și Iranul.
Oricum, declarația premierului Nikolai Pashinyan poate constitui începutul unui cutremur geopolitic regional care ar putea schimba cu totul regiunea. Ideea renunțării la protecția Rusiei și a prezenței trupelor ruse pe teritoriul armean este mult mai importantă decât pare. Dar mai există un aspect de care Armenia are motive să fie îngrijorată. Azerbaidjanul este victorios, și-a îndeplinit obiectivul, recuperarea Nagorno-Karabah, oricum o regiune recunoscută internațional ca și parte a Azerbaidjanului. Dar ar putea, pe aripile victoriei, să încerce mai mult, respectiv crearea unui coridor larg pe teritoriul armean cu care să se lege de enclava Nahicevan, ceea ce ar pune Armenia într-o postură foarte dificilă. Dacă acest coridor ar fi creat, Armenia s-ar trezi cu o enclavă la sud-est și parte din teritoriu ocupat, iar această enclavă ar fi o chestiune de timp până ar fi înghițită de Azerbaidjan. De aceea poate Armenia se poate gândi că încă ar mai avea nevoie de protecția Rusiei, deși nu știm cum ar reacționa Rusia în cazul unui astfel de scenariu, având în vedere precedentele.
Pentru Armenia opțiunile rămân limitate, nu se poate orienta spre Turcia, aliata Azerbaidjanului, mai ales că există chestiuni istorice care îi antagonizează, cum ar fi genocidul armenilor din 1915 pe care Turcia nu îl recunoaște nici în ziua de astăzi. Pe Rusia nu se poate baza, cum am văzut, astfel că mai rămâne opțiunea vestică, a SUA, NATO și UE. Dar balansarea aceasta ar putea atrage ostilitatea deschisă a Rusiei, care este mai slabă, dar suficient de puternică să poată reacționa violent. Iar SUA și UE sunt destul de departe.
Dar dacă Vestul se va decide să se apropie de Caucazul de Sud, cum aștepta Georgia acum 15 ani, când a fost pedepsită de Rusia în 2008, situația s-ar putea schimba, mai ales că Armenia cu Georgia la pachet ar fi o mișcare destul de tentantă pentru NATO, dacă s-ar putea obține acordul Turciei, dar SUA are destule pârghii de negociere cu Ankara. O astfel de mișcare chiar ar înconjura Rusia, în cazul unei victorii și aderări a Ucrainei în structurile occidentale, alături de Georgia și Armenia, iar Republica Moldova va veni de la sine cu Ucraina.
Dar până atunci Armenia va trebui să își găsească un protector care să îi asigure securitatea pe termen scurt, iar o putere regională vecină se potrivește perfect pentru rolul acesta. Iranul este și el îngrijorat de ascensiunea Azerbaidjanului, care ar putea ridica pretenții asupra Azerbaidjanului iranian, fiindcă 40% din teritoriul istoric al Azerbaidjanului, cu o mulțime de etnici azeri, se află pe teritoriul Iranului. Iar Iranul este aliat tradițional al Rusiei, pe care o aprovizionează cu drone Shahed și alte tipuri de armament pentru războiul din Ucraina. În plus, Iranul este competitor cu Turcia pentru hegemonia regională în Caucaz și Asia Centrală, dar și pentru influența în Orientul Mijlociu și nordul Africii. Dar SUA și Iranul se află într-o rivalitate extremă, fiecare numindu-l pe celălalt inamic ireconciliabil, apropierea de unul aducând adversitatea celuilalt.
Ca și concluzie, va fi interesant de urmărit baletul Armeniei între Rusia și Iran, pe de-o parte, și SUA și Vest, pe de altă parte, în timp ce încearcă să țină la distanță Azerbaidjanul și Turcia.
Recenta decizie a plenul reunit al celor două Camere ale Parlamentului român prin care a adoptat, cu o majoritate largă de voturi, o rezoluţie privind perspectiva europeană a Republicii Moldova, Ucrainei, Georgiei şi Balcanilor de Vest, demonstrează încă odată atașamentul statului român față de ideea extinderii blocului comunitar.
Prin această rezoluţie, Parlamentul român îşi reiterează sprijinul deplin pentru avansarea integrării europene a Ucrainei, Republicii Moldova şi a Georgiei.
Totodată, susţine adoptarea unei decizii pozitive a Consiliului European privind deschiderea negocierilor de aderare la UE cu Republica Moldova şi Ucraina, ţinând cont de „eforturile şi progresele clare şi substanţiale înregistrate de cele două state în implementarea recomandărilor” CE, precum şi de angajamentul UE pentru sprijinirea acestor ţări în parcursul european.
Conform rezoluţiei, Parlamentul român îşi reiterează disponibilitatea de a coopera şi de a acorda sprijin Parlamentelor statelor candidate şi potenţial candidate pentru avansarea proceselor de aderare. În textul rezoluţiei se invocă dreptul oricărui stat suveran de a decide cu privire la politica sa externă şi la aranjamentele de securitate corespunzătoare intereselor naţionale.
Anterior, șefa diplomației române, Luminița Odobescu, preciza că pe fondul agresiunii militare în curs de desfășurare a Federației Ruse împotriva Ucrainei, în vecinătatea strategică a UE, extinderea Uniunii Europene ar trebui să fie redinamizată ca o parte importantă a setului de instrumente al UE pentru a răspunde în mod corespunzător la evoluțiile geopolitice dramatice și fără precedent.
Șeful diplomației române a subliniat, totodată, poziția României favorabilă continuării accelerate a procesului de extindere a UE, bazat pe meritele proprii ale candidaților, în paralel cu procesul instituțional intern necesar pentru a pregăti Uniunea să primească noi membri.
În permanență, ministrul Luminița Odobescu a reiterat, în numele statului român, sprijinul pentru adoptarea, până la finalul acestui an, a deciziilor necesare deschiderii negocierilor de aderare cu Ucraina și Republica Moldova, în conformitate cu realizările remarcabile ale celor doi candidați recunoscute de către Comisia Europeană prin evaluările pozitive publicate la 8 noiembrie 2023.
“Nu vorbim în termeni de “geopolitică” versus “merite”. Este adevărat că argumentele geopolitice în favoarea extinderii sunt chiar mai puternice astăzi decât erau acum 20 de ani. Dar extinderea nu se referă doar la geopolitică. Uniunea noastră este, în primul rând, o comunitate de valori, principii și norme comune. Voința politică, orientarea strategică europeană și asumarea valorilor UE sunt și mai relevante astăzi, deoarece au apărut noi provocări. În al doilea rând, într-o notă mai largă, această dezbatere nu este nici despre extindere versus evoluția internă a UE. Noi le considerăm complementare. În al treilea rând, extinderea este un proces benefic pentru UE și pentru actualele sale state membre. Ca atare, sunt convinsă că o UE extinsă are potențialul de a fi un actor mai puternic și mai relevant pe plan mondial”, menționa ministra Odobescu.
Federația Rusă a răspuns dur susținerii partenerilor occidentali pentru Reăublica Moldova și Ucraina. Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a declarat, la reuniunea OSCE de la Skopje că Republica Moldova este „următoarea victimă a războiului hibrid declanşat de Occident împotriva Federaţiei Ruse” într-un discurs în care a acuzat, de asemenea, Occidentul că distruge Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
Ministrul rus de externe a spus că Occidentul duce un „război hibrid” împotriva Rusiei şi a declarat că Uniunea Europeană a devenit un „proiect politic agresiv”. În acest context, el a menţionat Republica Moldova şi a acuzat Occidentul că a „torpilat” planul rusesc de soluţionare a conflictului transnistrean propus în urmă cu 20 de ani, iar acum „ucide” formatul de negocieri „5+2”.
Dacă altădată Republica Moldova nu ar fi răspuns acestor declarații, actualul ministru de Externe, vicepremierul Nicu Popescu a cerut din nou Federaţiei Ruse să-şi retragă trupele de pe teritoriul Republicii Moldova. Odată retrase trupele ruseşti, a subliniat şeful diplomaţiei de la Chişinău, vor fi create condiţii favorabile pentru rezolvarea „exclusiv paşnică” a conflictului transnistrean.
„Încă de la începutul invaziei brutale a Federației Ruse împotriva Ucrainei, în Moldova am resimțit întreg arsenalul de tentative de destabilizare pe care Rusia l-a declanșat împotriva noastră”, a declarat, la rândul său, pe canalul de telegram #MAEIExplică, Igor Zaharov, consilierul pe comunicare al ministrului de externe Nicu Popescu.
„Declarațiile Rusiei, fie ele de astăzi sau din ocazii anterioare, se înscriu în șirul acțiunilor ostile pe care Federația Rusă încearcă să le implementeze față de țara noastră de-a lungul ultimilor 30 de ani. Din fericire, în tot acest timp, statele partenere din occident ne-au fost alături, ajutându-ne să depășim cu succes aceste amenințări”, a mai menționat acesta.
„Luând în calcul că ministrul Lavrov a ajuns totuși la reuniunea ministerială OSCE, sperăm că mesajul nostru – clar și tranșant – va fi înțeles și de el: Republica Moldova merge, ireversibil, pe calea europeană iar astăzi, mai mult ca niciodată, insistăm pe retragerea imediată și necondiționată a trupelor ruse din teritoriul nostru” a mai precizat Igor Zaharov.
