Flota militară rusă face încă legea în Marea Neagră
Invazia militară rusă din Ucraina, crizele politice permanente din arcul de tensiune regional, importanța drumurilor comerciale din regiune scot în evidență necesitatea existenței în spațiul mediatic românesc al unui proiect dedicat regiunii extinse a Mării Negre.
Proiectul KARADENIZ PRESS a debutat în 2009 si s-a vrut, încă de la început, să funcționeze ca o platformă care să reunească oameni pasionați și cu expertiză de specialitate privind politica statelor de la Marea Neagră. Astfel, de-a lungul celor 14 ani, platforma a reunit experți din România si alte țări riverane Marii Negre, punând la dispoziție un spațiu intelectual în care contributorii să-și prezinte ideile publicului larg din România, Republica Moldova, Ucraina și nu numai.
Cu o suprafață de peste 400 de mii de km² și drumuri comerciale vechi de când civilizația, Marea Neagră fascinează prin complexitatea istoriei sale recente sau mai vechi. Transformarea într-un „potențial butoi de pulbere” a vechiului Pontus Euxinus obligă țările riverane să adopte politici echilibrate pentru a permite dezvoltarea economică și umană a regiunii.
NATO la Marea Neagră
Cele șase state riverane de la Marea Neagră aparțin unor tabere geopolitice diametral opuse, având interese divergente din punct de vedere al securității.
Nici apartenența la NATO a unor state precum Turcia, România și Bulgaria, cu propriile lor interese naționale, nu garantează securitatea deplină a acestora. Procesul de definire a unei identități NATO în bazinul Mării Negre este un proces îndelungat, fiind nevoie de depășirea unor obstacole istorice.
Tradiția politică bulgară ori românească nu au legat niciodată existența statelor lor naționale de accesul la Marea Neagră, iar dominația politico-militară a întregului bazin pontic de către Uniunea Sovietică, urmată de dominația Federației Ruse a făcut ca aceste două state să nu încerce proiecte politice ambițioase.
NATO devine treptat o prezență permanentă în bazinul Mării Negre
Turcia este avantajată de existența unei singure legături externe dintre Marea Neagră și Oceanul Planetar (prin Strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara, Strâmtoarea Dardanele). Prin controlul exercitat asupra traficului civil și militar, dar și prin drepturile oferite de Convenția de la Montreaux, Ankara își dorește menținerea actualului statu-quo.
România și Bulgaria au nevoie de o Mare Neagră liberă de hegemonia exercitată sau dorită de o parte din statele riverane, pe fondul acutizării situației de securitate din bazinul pontic generată de invazia militară rusă în Ucraina.
Blocarea de către Flota militară rusă a Mării Negre a porturilor ucrainiene (în 2022) sau a celor georgiene (în 2008), subliniază vulnerabilitatea căilor comerciale navale din zona Mării Negre. Orice conflict cu o componentă navală afectează comerțul maritim datorită creșterii substanțiale a prețului transportului și a asigurărilor obligatorii pentru navele comerciale. Creșterea importanței transportului naval la nivel mondial implică necesitatea elaborării unei strategii mai active a statelor NATO pentru susținerea intereselor atât în Marea Neagră, cât și pe Dunăre.
Pentru că, interesele energetice și comerciale ale statului român, dar și ale altor state membre UE, sunt afectate de menținerea artificială de către Kremlin a salbei de conflicte din Caucaz, pornind de la Abhazia și Oseția de Sud până la conflictul din Nagorno-Karabah.
Interesele energetice românești, reprezentate atât de exploatările directe din zona economică exclusivă românească, cât și de importurile din zone apropiate Mării Negre, precum Caucaz și Marea Caspică, sunt amenințate de către politica promovată de Federația Rusă.
Republica Moldova este teoretic un stat fără ieșire directă la Marea Neagră, însă are ieșire la fluviul Dunărea pe o fâșie de câteva sute de metri la extremitatea sa sudică. Prin acest artificiu geopolitic sovietic, Republica Moldova are acces la Marea Neagră și la Oceanul Planetar.
Fragilitatea geopolitică extremă a fostei republici sovietice a fost scoasă în evidență de invazia militară rusă din Ucraina, lipsa unei ieșiri consolidate la Marea Neagră crescând vulnerabilitatea Chișinăului în fața amenințării hibride ruse.
Crizele schimba geopolitica energetica la Marea Neagra
Umbra Federației Ruse
Istoria a permis Rusiei să devină un mare imperiu, ajungând treptat la Marea Baltică, Oceanul Arctic, Oceanul Pacific și Marea Neagră. Dintre toate aceste ieșiri maritime, doar Marea Neagră putea oferi, în context istoric, o ieșire care să asigure accesul navelor comerciale în toate anotimpurile.
Noua doctrină navală rusă, aprobată Vladimir Putin, în august 2022, stipulează că SUA și statele NATO sunt principalele rivale al Rusiei, iar forţa militară navală rusă va putea fi folosită pe mările și oceanele lumii în mod corespunzător, dacă alte mijloace vor fi epuizate.
Noua doctrină stabileşte ambiţiile maritime globale rusești în zone cruciale precum Arctica şi Marea Neagră, unul din aliniate subliniind necesitatea întăririi poziţiei geopolitice a Rusiei în Marea Neagră şi Marea Azov.
„Ghidată de această doctrină, Federaţia Rusă îşi va apăra ferm şi hotărât interesele naţionale în oceanele lumii, iar având suficientă putere maritimă, le va garanta securitatea şi protecţia”, se arată în document, lăsând loc de interpretare privind adevăratele intenții ale Moscovei. Însă, luând în considerare diferența mare de înzestrare dintre flota militară rusă și cea a statelor din NATO, mai ales SUA, pare greu de crezut că partea rusă va reuși să devină o forță care poate rivaliza cu acestea.
Singura regiune unde Federația Rusă poate face față, cel puțin până la eventuala înființare a unei structuri navale permanente a NATO, este bazinul Mării Negre.
Ducând lipsă cronică de portavioane, partea rusă stă oarecum bine în ceea ce privește submarinele nucleare, capabile să descurajeze orice atac nuclear împotriva Rusiei, o moștenire tangibilă a perioadei flotei sovietice. Însă, fără extinderea masivă și rapidă a flotei actuale ruse, obiectivele noii doctrine nu vor putea fi îndeplinite.
Între două lumi geopolitice
Republica Georgia, Ucraina și Republica Moldova, care sunt considerate, mai mult sau mai puțin, parteneri ai SUA și NATO, sunt supuse unor presiuni fantastice pentru a rămâne, total ori parțial, în orbita geopolitică rusă.
Recenta întâlnire dramatică a unei drone americane cu avioanele de luptă rusești în această săptămână a evidențiat importanța Mării Negre, esențială în rivalitatea dintre Moscova și Occident.
Marea Neagră nu se regăsea prea mult în strategiile de securitate implementate de Kiev înainte de 2014. Ucraina nu a văzut nicio amenințare esențială pentru securitate la Marea Neagră, iar flota militară ucraineană primea cele mai puține resurse din toate componentele aparatului militar ucrainean, doar Georgia dispunând de mai puține capabilități navale în Marea Neagră.
Aviația militară rusă, o prezență îngrijorătoare în spațiul Mării Negre
Strategia de securitate națională din 2012 menționa doar problema reprezentată de necesitatea delimitării frontierelor de stat din regiunea Mării Negre și problemele legate de desfășurarea Flotei ruse de la Marea Neagră pe teritoriul ucrainean.
În prezent, Strategia de securitate națională nominalizează Rusia drept principala amenințare, pe care o consideră „pe termen lung”, Marea Neagră jucând un rol aparte, în prim plan fiind problema eliberării Crimeei și a orașului Sevastopol. Evenimentele din 2014 din Crimeea, care au culminat cu anexarea ilegală de către Federația Rusă a peninsulei Crimeea și orașului Sevastopol, incluzând infrastructura portuară militară, au schimbat definitiv balanța puterii navale în favoarea Moscovei. Pierderea, de către Ucraina, a unui număr important de nave militare, precum și dezertarea unui număr mare de cadre ale flotei militare ucrainene au limitat, coroborat cu insuficienta alocare de fonduri, capacitatea Kiev-ului de a reforma marina militară pentru a face față amenințării militare ruse.
Tbilisi controlează doar o parte din coasta georgiană a Mării Negre, Rusia controlând în mod direct zona abhază de coastă, inclusiv prin baze militare navale.
Ucraina se confruntă cu o sângeroasă invazie rusă
Marea Neagră este un obstacol geografic greu de ignorat pentru factorii de decizie de la Tbilisi, forțați să ia în calcul constrângerile geografice în orice decizie.
Având un vecin turc cu o influență majoră în soarta economică și politică regională, dar și cu relații complexe pe axa Ankara-Baku și Ankara-Moscova, Tbilisi este nevoit să identifice proiecte economice viabile, care să ofere soluții pentru izolarea geopolitică a statului. Rolul de poartă a resurselor energetice caspice depinde de bunăvoința turcă ori azeră, iar exemplul unei Armenii izolate dă fiori elitei georgiene, nevoite să respecte sensibilitățile politice ale celor două state.
Este greu de conceput că partea rusă va accepta revenirea Abhaziei și Oseției de Sud în componența Georgiei, mai ales pe fondul războiului din Ucraina. Un astfel de precedent ar fi periculos pentru politica rusă din întreg spațiul CSI, chiar dacă Tbilisi ar accepta o federalizare favorabilă intereselor Kremlinului.
Domnul profesor Valentin Naumescu este unul dintre cei mai cunoscuți analiști politici din România (sursă foto: https://www.facebook.com/valentin.naumescu.3/photos_by)
Domnul Valentin Naumescu esteprofesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca și președintele Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE). Domnul Naumescu este expert independent și evaluator al Comisiei Europene în domeniul relații internaționale din 2015 și coordonatorul programului de master în Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor de la Facultatea de Studii Europene a UBB Cluj. Excelența sa a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (2005-2007) și consul general al României la Toronto (2008-2012). Printre cărțile sale recent publicate se numără România, marile puteri și ordinea europeană. 1918–2018 (Polirom, 2018), Politica marilor puteri în Europa Centrală și de Est. 30 de ani de la sfârșitul războiului rece (Humanitas, 2019), The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Războiul pentru supremație SUA-China și cele cinci forțe care schimbă lumea. Consecințe pentru România (Polirom, 2022).
„Rusia este un agresor brutal și criminal față de care România s-a exprimat tranșant și căruia îi aplică sancțiunile convenite în cadrul organizațiilor și formatelor occidentale din care facem parte. Cu Republica Moldova, dacă acceptăm să o includem în această categorie, România are și va avea o relație cu totul specială, care trece mult dincolo de discuția de politică externă, fiind vorba de apropierea continuă și profundă a două societăți separate artificial, care vorbesc aceeași limbă și au în foarte mare măsură aceeași moștenire culturală” a declarat domnul Valentin Naumescu, într-un interviu acordat în exclusivitate agenției KARADENIZ PRESS.
Karadeniz Press: Care ar trebui să fie principalele obiective de politică externă ale României, în relația cu statele din bazinul Mării Negre?
Valentin Naumescu: Statele din bazinul Mării Negre sunt foarte diferite ca profil politic, strategic și economic (nu mai vorbim de dimensiunile culturală și istorică), deci nu poate exista un set unic de obiective de politică externă ale României în relația cu toate țările din zonă.
Din păcate, regiunea Mării Negre nu are o identitate anume, un specific al ei, altul decât diversitatea și eterogenitatea înseși. În regiune, de exemplu, România și Bulgaria sunt membre ale UE și NATO (și ale multor altor formate regionale, precum B9 sau Inițiativa celor Trei Mări), deci avem politici comune, aliniate la nivel supranațional și convergente în plan bilateral, în majoritatea cazurilor. Turcia nu este membru al UE dar este membru NATO și un partener strategic foarte important al României, cu o prezență economică și investițională solidă în România, dar care s-a distanțat în ultimii ani de Occident, de UE și de SUA. Ne-am bucura să dezvoltăm acest parteneriat strategic în viitor, dar asta va depinde mult și de ce se va întâmpla cu orientările strategice ale Turciei față de Occident. Ucraina este candidat la integrare europeană și euro-atlantică și un stat invadat, aflat în plin război, un stat pe care România îl susține în mod explicit în toate modurile posibile. Georgia este în principiu o țară cu aspirații de integrare europeană și euro-atlantică, ale cărei ambiții prooccidentale, în măsura în care se vor confirma, vor fi susținute politic de București, dar cu un guvern criticabil deocamdată pentru politicile sale interne, așa cum s-a văzut la recentele proteste. Rusia este un agresor brutal și criminal față de care România s-a exprimat tranșant și căruia îi aplică sancțiunile convenite în cadrul organizațiilor și formatelor occidentale din care facem parte. Cu Republica Moldova, dacă acceptăm să o includem în această categorie, România are și va avea o relație cu totul specială, care trece mult dincolo de discuția de politică externă, fiind vorba de apropierea continuă și profundă a două societăți separate artificial, care vorbesc aceeași limbă și au în foarte mare măsură aceeași moștenire culturală.
Față de fiecare din aceste state, România își setează așadar obiective specifice, aflate într-o dinamică accelerată, cel puțin vorbind de obiectivele pe termen scurt și mediu.
Ucraina se confruntă cu o sângeroasă invazie rusă
Karadeniz Press: Luand in considerare greutatile generate de invazia rusa din Ucraina pentru activitatile diplomtice, economice si militare de la Marea Neagra, considerati ca se impune/poate pune pe ordinea de zi reformarea/modificarea Conventiei de la Montreux? Daca da/nu, in ce conditii poate fi constituita o flota permanenta NATO in Marea Neagra pentru apararea flancului sudic?
Valentin Naumescu: Nivelul de ambiție al unui asemenea obiectiv cred că depășește deocamdată posibilitățile politico-diplomatice reale. Convenția de la Montreux datează din 1936 și, dacă nu s-a putut face actualizarea ei în anii ‘90, după Războiul Rece, în vremuri mai liniștite, mi-e greu să cred că s-ar putea face în contextul actual, atât de tulburat. Atingerea consensului celor 10 țări semnatare (sau succesoarelor lor, în cazul celor dispărute) pentru revizuirea Convenției mi se pare nerealistă. În schimb, cred că se pot imagina alte tipuri de acorduri regionale, cu participarea unor state riverane din zonă (probabil nu toate), care să permită anumite forme și mecanisme de colaborare în format minilateral.
Ideea unei flote permanente a NATO la Marea Neagră știți că s-a vehiculat prin 2016-2017 și nu a găsit susținere nici măcar din partea tuturor aliaților NATO de la Marea Neagră. Chiar premierul bulgar de atunci, Boiko Borisov, a respins ideea, în contextul unei vizite a președintelui Iohannis la Sofia. Pe de altă parte, apar și idei ieșite din comun, cum ar fi cea exprimată de generalul (r) Ben Hodges, privind aducerea unor nave de luptă americane sub pavilion românesc. România nu mai are însă pavilion național din 2013 iar aceasta este o altă problemă care trebuie rezolvată de statul român în viitor.
Ar mai fi de spus aici că România va fi centrul operațional al noii Strategii a SUA la Marea Neagră, o lege bipartizană adoptată de Congres în 2022, a cărei substanță se va completa cu inițiative concrete până în vara acestui an.
Domnul Valentin Naumescu, o apariție frecventă în mass-media de la București (sursă foto: https://www.facebook.com/valentin.naumescu.3/photos_by)
Karadeniz Press: Ce rol ar trebui sa joace Romania in procesul de reconstructie al Ucrainei si care credeti ca vor fi relatiile bilaterale dintre Kiev si Bucuresti in epoca postconflict?
Valentin Naumescu: Eu sper că relațiile bilaterale București-Kiev vor fi mult mai bune decât au fost înainte de invazia rusească din 2022. În istoria recentă, de după 1991, trebuie să recunoaștem că România și Ucraina nu avuseseră relații prea apropiate, dar acestea s-au îmbunătățit considerabil după 24 februarie 2022. Chiar în pofida manipulărilor perfide rusofile și antiucrainene care mai apar în spațiul public, suportul popular pentru cauza ucraineană rămâne solid în societatea noastră. România a susținut și susține Ucraina în acest război declanșat de Rusia și cred că vom rămâne vecini buni și parteneri apropiați și după război. Așa este normal și așa ar trebui să fie. România se poate implica în multe feluri în reconstrucția Ucrainei, având în vedere portul Constanța, Dunărea, lunga frontieră comună, la nord și la est, capacitatea unor firme românești de a funcționa ca platforme europene din care să pornească spre Ucraina noi afaceri și investiții de reconstrucție, experiența românească specifică perioadei de preaderare, o etapă în care va intra și Ucraina după deschiderea oficială a negocierilor cu UE.
Ar mai fi de menționat formatul trilateral România-Republica Moldova-Ucraina, o idee foarte bună lansată anul trecut, care are un potențial de dezvoltare important în anii următori, pe multiple dimensiuni.
Republica Moldova, sprijinită de România
Karadeniz Press: Romania face eforturi pentru a se transforma intr-un hub energetic pentru intreaga regiune si nu numai. Cum evaluati sansele reale ale Bucurestiului in acest sens, avand in vedere intarzierea exploatarii comerciale a resurselor din Marea Neagra?
Valentin Naumescu: Energia va rămâne o temă majoră în Europa și după război. Din păcate, România a ratat, timp de vreo 6-7 ani, cel puțin, din motive politice interne legate în special de PSD și perioada Dragnea, oportunitatea de a exploata resursele de zăcământ fosil din Marea Neagră. Legislația a fost modificată ulterior, dar apucase să producă efecte. Această întârziere va costa mult, deși se fac acum eforturi pentru accelerarea începutului exploatărilor la capacitate maximă.
Au apărut însă și proiecte energetice noi, care vizează tranzitarea Mării Negre spre Europa Centrală, inclusiv cablul submarin pentru transportul de energie electrică din Caucazul de Sud, sau dezvoltările interesante din proiectul Coridorului Sudic de Gaze, în care un rol major revine Azerbaijanului, țară cu care România are o relație oficială de parteneriat strategic.
Karadeniz Press: Cu privire la Republica Moldova, va reusi puterea pro-europeana sa reziste in razboiul hibrid declansat de Federatia Rusa? Ce poate face Romania mai mult pentru a sprijini autoritatile de la Chisinau?
Valentin Naumescu: Două întrebări foarte grele. La ambele voi răspunde mai mult cu sufletul decât cu date concrete, pe care oricum nu le am. Sperăm ca echipa Maiei Sandu și guvernul Recean să reziste asaltului hibrid al Rusiei asupra Republicii Moldova și orientării ei pro-occidentale. Rămâne de văzut ce se mai întâmplă în/cu Transnistria, unde, în opinia mea, evoluțiile sunt abia la început. Rusia va continua să încerce destabilizarea politică a Republicii Moldova și poate chiar o criză de securitate în Transnistria, pentru a justifica acțiuni ulterioare, mergând, nu aș exclude, până la o declarație de anexare a Transnistriei, dacă rușii vor reuși să schimbe conducerea de la Tiraspol cu una complet aservită, care „va cere” acest lucru.
Perioada de 1-2 ani care urmează este critică și crucială pentru viitorul Republicii Moldova. Este neapărat necesar ca în acest interval, poate chiar până la sfârșitul lui 2023 sau începutul lui 2024, Republica Moldova și Ucraina să înceapă negocierile oficiale de aderare la UE. Această decizie ar mai însemna un balon de oxigen și la Chișinău.
În ceea ce privește România, a existat cu certitudine ajutor pentru Republica Moldova până acum, în special în domeniul energiei electrice, și va exista și în continuare, pe multiple planuri – politic, energetic, infrastructură, învățământ, poate și investițional, din ce în ce mai mult. Cea mai dificilă întrebare este, desigur, cea legată de ajutorul de securitate, dar și acolo se fac deja unii pași concreți, poate nu unilateral de către România, dar cu siguranță de către UE, care va acorda asistență financiară pentru înzestrarea militară a armatei Republicii Moldova.
Pe termen lung, soluția de securitate pentru Republica Moldova este însă renunțarea la principiul neutralității și aderarea la o alianță occidentală puternică și credibilă, de preferat NATO. Pentru această renunțare la iluzia neutralității, întreținută de agenții de influență ai Rusiei după 1991, trebuie însă să existe suport popular suficient de larg peste Prut și apoi un context favorabil, o fereastră de oportunitate.
Domnul Valentin Naumescu alături de doamna Maia Sandu, președinta Republicii Moldova (sursă foto: https://www.facebook.com/valentin.naumescu.3/photos_by)
Karadeniz Press: Sunteti președintele think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) din România, devenit intr-un scurt timp unul dintre cele mai reprezentative din tara noastra. Poate experienta societatii civile din Romania sa fie folosita de catre alte state din bazinul Marii Negre?
Valentin Naumescu: Situațiile sunt diferite, de la țară la țară, de la o societate la alta, de la un moment istoric la altul, de la un context politic și cultural la altul. Ceea ce am făcut noi la ICDE, începând de la Cluj și mergând ulterior spre celelalte mari centre universitare ale țării, a fost să construim treptat o echipă multidisciplinară de specialiști, pornind de la domenii precum justiția, administrația publică, educația, economia, energia, finanțele, tehnologiile digitale, până la politică, relații internaționale, diplomație, afaceri europene. O asemenea echipă, spre deosebire de organizațiile foarte specializate, de nișă, este capabilă să formuleze sinteze și viziuni transversale, largi, cuprinzătoare.
De multe ori, am observat că, deși există specialiști buni în diverse domenii, aceștia nu au oportunitatea sau cadrul optim să dezbată, să reflecteze și să comunice între ei, să articuleze viziuni coerente pentru țară. Fiecare se limitează la pătrățica lui și nimic nu se leagă. Desigur, în principiu aceste sinteze și viziuni integratoare la nivel național și ar trebui oferite de partidele politice dar ele nu o fac. Partidele politice au eșuat în România și au cote de credibilitate foarte scăzute. Poate că, până la recredibilizarea partidelor politice sau apariția unor proiecte democratice noi, care să ducă România mai departe, este momentul ca societatea civilă și think tankurile să preia temporar această funcție de reflecție strategică și elaborare de viziuni și proiecte prioritare, pe termen lung.
De exemplu, în decembrie 2021, am lansat public documentul de sinteză (viziune) Republica 3.0 – România Europeană, la care au lucrat aproape 30 de experți, o viziune de dezvoltare bazată pe șapte direcții strategice, care au rezultat din cercetarea noastră ca fiind prioritare pe termen lung – Modernizarea societății prin educație și cercetare performante, Reforma instituțiilor statului și transformarea administrației publice din corp clientelar în agent al dezvoltării, Relansarea economiei și reindustrializarea pe baze sustenabile și inclusive,Inovarea și stimularea eficienței energetice sustenabile, Eficientizarea și proiectarea inteligentă a acțiunii externe a statului român, Credibilizarea și responsabilizarea partidelor politice democratice, Combaterea crizei demografice.
Fiecare din aceste șapte direcții prioritare sunt ulterior dezvoltate, detaliate, continuate prin propuneri de măsuri concrete.
Acum lucrăm la al doilea volum colectiv al ICDE, o carte despre consecințele războiului din Ucraina asupra României, Europei și lumii, care reunește 20 de autori și care va apărea în toamnă.
Nu avem pretenția că schimbăm România, dar încercăm să oferim celor care au puterea să o facă idei, analize, sinteze și viziuni care le-ar putea fi de ajutor, dacă vor dori să le folosească.
Ministrul Afacerilor Externe de la București, Bogdan Aurescu, şi șeful diplomației americane, Antony Blinken, au avut, luni, o convorbire telefonică pe teme de interes prioritar pentru Parteneriatul Strategic bilateral, inclusiv despre viitoarea strategie SUA pentru Marea Neagră. Înaltul oficial român a subliniat necesitatea asigurării sinergiei acesteia cu strategiile regionale ale UE şi NATO, se arată în comunicatul de presă remis agenției KARADENIZ PRESS. Dialogul a avut loc şi în pregătirea celei de-a opta runde a Dialogului Strategic între România-SUA, care va fi găzduită de România la mijlocul lunii martie, la Bucureşti.
Colaborare instituționalizată
Ministrul român de Externe a evocat evaluările şi ideile României în acest sens, care au fost transmise secretarului de stat Blinken printr-un document de reflecţie consistent, cu prilejul vizitei din noiembrie 2022 de la Bucureşti. Ministrul român l-a informat pe omologul american despre propunerea sa, agreată cu omologul turc în decembrie, de creare a unui grup de lucru bilateral româno-turc privind securitatea la Marea Neagră, aflat în proces de operaţionalizare, iniţiativă apreciată de partea americană.
Ministrul Aurescu a subliniat, totodată, relevanţa strategică a proiectelor de infrastructură promovate în cadrul Iniţiativei celor Trei Mări şi a evidenţiat că România va găzdui, în luna septembrie 2023, la Bucureşti, Summitul şi Forumul de Afaceri al Iniţiativei celor Trei Mări, moment foarte important pentru dezvoltarea pe mai departe a Iniţiativei.
Şeful diplomaţiei române a subliniat impactul major pe care războiul de agresiune al Federaţiei Ruse împotriva Ucrainei îl are şi asupra Republicii Moldova şi a reafirmat „sprijinul ferm al României, continuu şi necondiţionat, pentru Republica Moldova, pentru consolidarea rezilienţei şi securităţii acesteia şi pentru parcursul său european”.
În acest context, a reafirmat condamnarea fermă a retoricii ameninţătoare şi provocatoare a Rusiei, precum şi încercările recente de destabilizare, punctând faptul că sprijinul SUA rămâne esenţial pe acest palier. La rândul său, secretarul de stat american a subliniat determinarea SUA de a sprijini Republica Moldova în contextul actual dificil. De asemenea, a amintit decizia SUA de a aloca 300 de milioane de dolari pentru susţinerea securităţii energetice a Republicii Moldova, inclusiv a infrastructurii energetice şi de interconectare transfrontalieră.
Visa Waiver, pe tapet
În egală măsură, șefii diplomațiilor română și americană au abordat relaţiile China-Rusia şi Iran-Rusia în contextul războiului ilegal al Rusiei contra Ucrainei şi au evidenţiat necesitatea descurajării de către comunitatea internaţională a oricărui sprijin acordat efortului de război al Rusiei. În acest cadru, ministrul român de Externe a amintit recentele pachete de sancţiuni ale UE pentru Republica Islamică Iran, susţinute şi de România.
Ministrul Aurescu a reiterat importanţa prioritară a includerii României în Programul Visa Waiver al SUA şi „interesul părţii române de a lucra îndeaproape cu SUA pentru accederea ţării noastre în program, secretarul de stat american reiterând angajamentul puternic şi concret al SUA pentru acest obiectiv comun româno-american”.
Ucraina se confruntă cu o sângeroasă invazie rusă
Un an de război
În contextul împlinirii unui an de la declanşarea de către Rusia a războiului de agresiune împotriva Ucrainei, ministrul Aurescu şi secretarul de stat Blinken au discutat despre efectele globale profunde ale acestuia, precum şi demersuri comune pentru contracararea acestor efecte. Şeful diplomaţiei române a realizat o trecere în revistă a sprijinului foarte cuprinzător şi multidimensional acordat acestui stat de către România de la începutul războiului.
Secretarul de stat al SUA a mulţumit în mod deosebit ministrului Aurescu pentru „sprijinul concret, deosebit de substanţial şi esenţial acordat de ţara noastră Ucrainei”.
În planul securităţii regionale, cei doi oficiali au evidenţiat miza continuării consolidării coerente şi consistente a Flancului Estic al NATO, iar ministrul Bogdan Aurescu a transmis aprecierea pentru angajamentul SUA pentru apărarea întregului teritoriu Aliat, inclusiv în regiunea Mării Negre şi în România, exprimat inclusiv cu ocazia reuniunii Bucureşti 9 de la Varşovia.
Cei doi şefi ai diplomaţiilor au abordat, totodată, posibilităţi de consolidare a rezilienţei în regiunea Mării Negre printr-o abordare strategică care să asigure, de o manieră durabilă, caracterul liber, sigur şi prosper al Mării Negre şi să îi consolideze statutul de rută comercială şi energetică majoră.
Controlul total al Mării Negre și al strâmtorilor Bosfor și Dardanele reprezintă visul umed al Rusiei, indiferent de culoarea istorică ori politică vremelnică. Atât Imperiul Țarist și Uniunea Sovietică, cât și Federația Rusă au depus toate eforturile geopolitice de a-și menține supremația militară și politică în regiune. Din păcate, popoarele din zona Mării Negre, precum românii și bulgarii, dar mai ales georgienii ori ucrainenii, au avut de suferit în urma confrunării dintre diferite imperii în spațiul pontic.
Particularități istorice
Istoria a permis Rusiei să devină un mare imperiu, ajungând treptat la Marea Baltică, Oceanul Arctic, Oceanul Pacific și Marea Neagră. Dintre toate aceste ieșiri maritime, doar Marea Neagră putea oferi, în context istoric, o ieșire care să asigure accesul navelor comerciale în toate anotimpurile.
De-a lungul istoriei, geografia a conferit Imperiului Otoman și mai târziu Turciei o influență majoră în această regiune. Imperiul Otoman a controlat cele două strâmtori majore – Dardanelele, care se întinde de la Marea Marmara până la Marea Egee – precum și Bosfor, care se întinde de la Marea Neagră până la Marea Marmara, fiind singura cale de acces dintre Marea Neagră și Marea Mediterană.
La cucerirea Crimeei în 1475, Imperiul Otoman a exclus toate navele străine din Marea Neagră, creând efectiv un „lac turcesc” timp de trei secole. Dominația otomană a Mării Negre s-a încheiat în 1774, după decizia de a se alătura Poloniei într-un război împotriva Rusiei. Ecaterina cea Mare a ocupat Crimeea și a transformat-o într-un protectorat rus, obținând libertatea de circulație prin strâmtori pentru navele țariste.
Ulterior, problema strâmtorilor a rămas supusă voinței marilor puteri, Imperiul rus declanșând numeroase războie pentru a obține accesul liber la Marea Mediterană.
Rusia rămâne o putere nucleară
Strategia veche
Strategia veche de a menține strâmtoarea închisă tuturor navelor de război a continuat până la Tratatul de la Lausanne din 1923, la doar un an după apariția Uniunii Sovietice. Tratatul a stabilit principiul libertății de trecere pentru toate navele – chiar și navele de război, dar numai în timp de pace. De asemenea, a dus la înființarea unei Comisii Internaționale a Strâmtorilor pentru a supraveghea respectarea prevederilor tratatului. În 1931, Turcia devenea din ce în ce mai îngrijorată de faptul că clauza de demilitarizare din Tratatul de la Lausanne era incompatibilă cu dreptul său legitim de autoapărare. Mai apoi, sistemul de securitate colectivă imaginat de Liga Națiunilor a început să se dezintegreze după ce Germania nazistă s-a remilitarizat și Italia a invadat Abisinia (Etiopia actuală). Această schimbare fundamentală a circumstanțelor a permis Turciei să redeschidă problema strâmtorilor la vestita conferință de la Montreux. Prevederile acestei Convenții au ajutat Moscova să mențină o superioritate militară de facto în ultimul secol.
Asta deși scopul Convenției de la Montreux a fost de a preveni competiția dintre marile puteri și conflictele armate prin controlul intrării și ieșirii și dimensiunii navelor de război în Marea Neagră. Deși a fost înființat pentru a oferi securitate și stabilitate pentru regiune, în realitatea actuală îi conferă unei singure puteri, Rusia, capacitatea de a domina Marea Neagră și de a amenința, ataca și ocupa statele de coastă.
Marea Neagră în doctrina navală rusă
Noua doctrină navală rusă, aprobată Vladimir Putin, în august 2022, stipulează că SUA și statele NATO sunt principalele rivale al Rusiei, iar forţa militară navală rusă va putea fi folosită pe mările și oceanele lumii în mod corespunzător, dacă alte mijloace vor fi epuizate.
Noua doctrină stabileşte ambiţiile maritime globale rusești în zone cruciale precum Arctica şi Marea Neagră, unul din aliniate subliniind necesitatea întăririi poziţiei geopolitice a Rusiei în Marea Neagră şi Marea Azov.
„Ghidată de această doctrină, Federaţia Rusă îşi va apăra ferm şi hotărât interesele naţionale în oceanele lumii, iar având suficientă putere maritimă, le va garanta securitatea şi protecţia”, se arată în document, lăsând loc de interpretare privind adevăratele intenții ale Moscovei. Însă, luând în considerare diferența mare de înzestrare dintre flota militară rusă și cea a statelor din NATO, mai ales SUA, pare greu de crezut că partea rusă va reuși să devină o forță care poate rivaliza cu acestea.
Ducând lipsă cronică de portavioane, partea rusă stă oarecum bine în ceea ce privește submarinele nucleare, capabile să descurajeze orice atac nuclear împotriva Rusiei, o moștenire tangibilă a perioadei flotei sovietice. Însă, fără extinderea masivă și rapidă a flotei actuale ruse, obiectivele noii doctrine nu vor putea fi îndeplinite.
Evoluții posibile
Invazia pe scară largă a Ucrainei de către Rusia, lansată la 24 februarie 2022, a readus în prim plan comportamentul din ce în ce mai agresiv al Moscovei la Marea Neagră.
Prin acțiunile din 2014, contrare dreptului internațional, Rusia a blocat libertatea de navigație în Marea Azov și dreptul la trecere în apele teritoriale ale Ucrainei de lângă Peninsula Crimeea. O situație similară se poate vedea și în zona coastei abhaze din Georgia, unde Rusia menține un șir de baze navale împreună cu autoritățile regiunii separatiste Abhazia.
Canalul Volga-Don permite Rusiei să mute navele militare din Marea Caspică în Marea Azov și apoi spre sud în Marea Neagră prin strâmtoarea Kerci. Dacă Kremlinul își va atinge obiectivele militare în Ucraina, atunci coasta ucraineană din zona Odessa îi va oferi acces direct și la Dunăre.
În acest moment putem doar specula care va fi relația dintre Federația Rusă și alte state în problema Mării Negre pe parcursul actualului război din Ucraina.
Într-un posibil scenariu, între țările membre NATO și UE apar fricțiuni, iar dezbinarea slăbește sancțiunile împotriva Rusiei și livrările de arme către Ucraina. Agresiunea rusă împotriva Ucrainei continuă, iar Rusia folosește și mai mult Convenția de la Montreux în avantajul său.
De asemenea, Rusia continuă să încalce alte aspecte ale dreptului internațional în Marea Neagră, cum ar fi împiedicarea dreptului de trecere prin apele teritoriale ale Ucrainei din zona Crimeea, blocarea accesului la Marea Azov prin blocarea tranzitului prin strâmtoarea Kerci și blocarea aprovizionării cu alimente și energie.
Turcia, între NATO și neo-otomanism pontic
Convenția revizuită
Încurajată de lipsa de reacție a unor state, Rusia va dori să obțină noi câștiguri teritoriale în jurul Mării Negre și să identifice modalități de a-și spori proiecția puterii în estul și centrul Mediteranei.
Într-un alt posibil scenariu, Moscova este învinsă în războiul din Ucraina, dar nu există voință politică la nivel internațional pentru a renegocia Convenția de la Montreux. Acest scenariu este posibil, asigurând menținerea superiorității militare ruse în următoarele decenii.
Dacă Rusia este învinsă în acest război, iar statele UE și NATO, mai ales cele de la Marea Neagră reușesc să obțină revizuirea Convenției de la Montreux, acest lucru ar asigura stabilitatea și securitatea pe termen lung în regiunea pontică.
Un scenariu ar fi ca strâmtorile de la Marea Neagră să nu mai dispună de regimul juridic separat al Convenției de la Montreux, ci să intre sub incidența regulilor privind strâmtorile internaționale, așa cum sunt stabilite în Convenția Națiunilor Unite privind dreptul mării. De menționat că Turcia a respins orice demers de schimbare a actualului statut, indiferent de evoluțiile de pe front.
Odessa, principalul port al Ucrainei la Marea Neagră (foto: wikipedia)
Cu o istorie lungă de confruntări între principalele puteri din zona Mării Negre, teritoriul Ucrainei actuale este considerat o regiune strategică nu numai în bazinul pontic, dar și la nivelul întregii Europe. Dominând partea de nord a Pontus Euxinus, Ucraina a fost disputată în ultimele secole de Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei, Hanatul Crimeei, Imperiul Țarist, respectiv Germania nazistă și Uniunea Sovietică.
Granițe problemă
Ucraina este situată în Europa de Est, la granița cu alte două state pontice, România la sud-vest și Rusia la nord-est, precum și Republica Moldova, Ungaria și Slovacia la vest și Belarus la nord. Cu o suprafață de peste 600 de mii de km pătrați și o populație de peste 45 de milioane de locuitori, Ucraina post-sovietică reprezintă o moștenire complexă, pe fondul problemelor acute cu care se confruntă noul stat.
De asemenea, se învecinează cu Transnistria, regiune separatistă din estul Republicii Moldova, devenită o problemă majoră de securitate pentru Kiev în condițiile invaziei militare rusești din 2022. În sud, Ucraina are o coastă pontică de aproape 1000 de km, revendicând o vastă zonă economică exclusivă (ZEE), care se învecinează cu ZEE turcă și românească.
Anul 2014 a fost punctul definitoriu al prezentului și viitorului Ucrainei în ceea ce privește politica sa de securitate. Pierderea Crimeei și conflictul din estul țării au schimbat dramatic relațiile Ucrainei cu Rusia și poziția acesteia la Marea Neagră.
Astfel, insurgența pro-rusă din 2014 și invazia masivă a armatei ruse din 2022 a împins definitiv Ucraina către NATO și Uniunea Europeană.
Șoc istoric
Alungarea regimului pro-rus condus de către fostul președinte Viktor Ianukovici nu a reprezentat decât ultimul episod al rezistenței ucrainene în fața demersurilor imperiale rusești. Moștenirea disputată privind Rusia Kieveană sau Rutenia Kieveană stă la baza demersurilor elitei culturale și politice ucrainene de consolidare a identității politice și etnice. Rusia Kieveană a fost cel mai timpuriu demers statal al slavilor estici, dominat de orașul Kiev din punct de vedere politic și militar, aproximativ din anul 880 până la mijlocul secolului al XII-lea. Istoric vorbind Rusia Kieveană poate fi considerată primul dintre statele predecesoare a celor trei națiuni politice slave din zilele noastre: Republica Belarus, Ucraina și Federația Rusă. Aceste formațiuni statale moderne au fost precedate de principate slave, formate în urma cuceririi Rusiei Kieviene de către armatele mongole în secolul 13, iar ulterior de către Imperiul Rus și Uniunea Sovietică.
În prezent, această moștenire este revendicată de către Federația Rusă, care folosește moștenirea Rusiei Kieviene pentru a justifica propriile ambiții imperiale întruchipate de așa-zisa lume rusă (Russkiy mir), care se supraoune geografic peste fosta zonă de influență sovietică.
Securitate maritimă
Marea Neagră nu se regăsea prea mult în strategiile de securitate implementate de Kiev înainte de 2014. Ucraina nu a văzut nicio amenințare esențială pentru securitate la Marea Neagră, iar flota militară ucraineană primea cele mai puține resurse din toate componentele aparatului militar ucrainean, doar Georgia dispunând de mai puține capabilități navale în Marea Neagră.
Strategia de securitate națională din 2012 menționa doar problema reprezentată de necesitatea delimitării frontierelor de stat din regiunea Mării Negre și problemele legate de desfășurarea Flotei ruse de la Marea Neagră pe teritoriul ucrainean.
În prezent, Strategia de securitate națională nominalizează Rusia drept principala amenințare, pe care o consideră „pe termen lung”, Marea Neagră jucând un rol aparte, în prim plan fiind problema eliberării Crimeei și a orașului Sevastopol. Evenimentele din 2014 din Crimeea, care au culminat cu anexarea ilegală de către Federația Rusă a peninsulei Crimeea și orașului Sevastopol, incluzând infrastructura portuară militară, au schimbat definitiv balanța puterii navale în favoarea Moscovei. Pierderea, de către Ucraina, a unui număr important de nave militare, precum și dezertarea unui număr mare de cadre ale flotei militare ucrainene au limitat, coroborat cu insuficienta alocare de fonduri, capacitatea Kiev-ului de a reforma marina militară pentru a face față amenințării militare ruse.
Lecții de război
Din nefericire, Ucraina este forțată să învețe aceste lecții dureroase din mers, fiind plătite cu sângele militarilor și civililor. Modul rapid în care Flota Militară Rusă a Mării Negre a reușit să blocheze activitatea principalelor porturi comerciale ucrainene de la Marea Neagră și Marea Azov a readus în discuție poziția, uneori ambiguă, a Kievului față de statutul actual al Mării Negre, dar și necesitatea clădirii unei marine militare capabile să facă față amenințărilor militare.
Treptat, Ucraina a devenit un poligon de încercare a unor noi tactici de luptă și a unor noi sisteme de armament în confruntările navale și nu numai. De la drone Bayraktar, rachete Neptun și până la navele canonieră Gyurza-M, Kiev-ul a aruncat tot ce a putut ntr-un război asimetric împotriva Federației Ruse.
Sprijinul serviciilor de informații occidentale, precum și furnizarea unor categorii de arme, a permis părții ucrainene obținerea unor victorii și pe frontul maritim, cum ar fi eliberarea Insulei Șerpilor și scufundarea crucișătorului Moskva – nava amiral al Flotei militare ruse a Mării Negre.
Din păcate, este greu de crezut că Ucraina va reuși să elibereze prea curând regiunile ocupate de Federația Rusă la Marea Neagră, precum peninsula Crimeea ori țărmul Mării Azov. Însă, lecțiile dureroase învățate de Ucraina și experiența Kievului în gestionarea efectelor invaziei sunt importante pentru toate statele din regiunea Mării Negre, iar necesitatea staționării unei flote permanente a NATO în bazinul Mării Negre devine tot mai evidentă. O soluție de scurtă durată ar fi donarea unor nave militare performante de către aliații NATO cu tradiție navală României și Bulgariei, aceste active putând juca un rol important în descurajarea agresiunii rusești în bazinul pontic.
