Controlul total al Mării Negre și al strâmtorilor Bosfor și Dardanele reprezintă visul umed al Rusiei, indiferent de culoarea istorică ori politică vremelnică. Atât Imperiul Țarist și Uniunea Sovietică, cât și Federația Rusă au depus toate eforturile geopolitice de a-și menține supremația militară și politică în regiune. Din păcate, popoarele din zona Mării Negre, precum românii și bulgarii, dar mai ales georgienii ori ucrainenii, au avut de suferit în urma confrunării dintre diferite imperii în spațiul pontic.

Particularități istorice

Istoria a permis Rusiei să devină un mare imperiu, ajungând treptat la Marea Baltică, Oceanul Arctic, Oceanul Pacific și Marea Neagră. Dintre toate aceste ieșiri maritime, doar Marea Neagră putea oferi, în context istoric, o ieșire care să asigure accesul navelor comerciale în toate anotimpurile.
De-a lungul istoriei, geografia a conferit Imperiului Otoman și mai târziu Turciei o influență majoră în această regiune. Imperiul Otoman a controlat cele două strâmtori majore – Dardanelele, care se întinde de la Marea Marmara până la Marea Egee – precum și Bosfor, care se întinde de la Marea Neagră până la Marea Marmara, fiind singura cale de acces dintre Marea Neagră și Marea Mediterană.
La cucerirea Crimeei în 1475, Imperiul Otoman a exclus toate navele străine din Marea Neagră, creând efectiv un „lac turcesc” timp de trei secole. Dominația otomană a Mării Negre s-a încheiat în 1774, după decizia de a se alătura Poloniei într-un război împotriva Rusiei. Ecaterina cea Mare a ocupat Crimeea și a transformat-o într-un protectorat rus, obținând libertatea de circulație prin strâmtori pentru navele țariste.
Ulterior, problema strâmtorilor a rămas supusă voinței marilor puteri, Imperiul rus declanșând numeroase războie pentru a obține accesul liber la Marea Mediterană.

Rusia rămâne o putere nucleară

Strategia veche

Strategia veche de a menține strâmtoarea închisă tuturor navelor de război a continuat până la Tratatul de la Lausanne din 1923, la doar un an după apariția Uniunii Sovietice. Tratatul a stabilit principiul libertății de trecere pentru toate navele – chiar și navele de război, dar numai în timp de pace. De asemenea, a dus la înființarea unei Comisii Internaționale a Strâmtorilor pentru a supraveghea respectarea prevederilor tratatului. În 1931, Turcia devenea din ce în ce mai îngrijorată de faptul că clauza de demilitarizare din Tratatul de la Lausanne era incompatibilă cu dreptul său legitim de autoapărare. Mai apoi, sistemul de securitate colectivă imaginat de Liga Națiunilor a început să se dezintegreze după ce Germania nazistă s-a remilitarizat și Italia a invadat Abisinia (Etiopia actuală). Această schimbare fundamentală a circumstanțelor a permis Turciei să redeschidă problema strâmtorilor la vestita conferință de la Montreux. Prevederile acestei Convenții au ajutat Moscova să mențină o superioritate militară de facto în ultimul secol.
Asta deși scopul Convenției de la Montreux a fost de a preveni competiția dintre marile puteri și conflictele armate prin controlul intrării și ieșirii și dimensiunii navelor de război în Marea Neagră. Deși a fost înființat pentru a oferi securitate și stabilitate pentru regiune, în realitatea actuală îi conferă unei singure puteri, Rusia, capacitatea de a domina Marea Neagră și de a amenința, ataca și ocupa statele de coastă.

Marea Neagră în doctrina navală rusă

Noua doctrină navală rusă, aprobată Vladimir Putin, în august 2022, stipulează că SUA și statele NATO sunt principalele rivale al Rusiei, iar forţa militară navală rusă va putea fi folosită pe mările și oceanele lumii în mod corespunzător, dacă alte mijloace vor fi epuizate.
Noua doctrină stabileşte ambiţiile maritime globale rusești în zone cruciale precum Arctica şi Marea Neagră, unul din aliniate subliniind necesitatea întăririi poziţiei geopolitice a Rusiei în Marea Neagră şi Marea Azov.
„Ghidată de această doctrină, Federaţia Rusă îşi va apăra ferm şi hotărât interesele naţionale în oceanele lumii, iar având suficientă putere maritimă, le va garanta securitatea şi protecţia”, se arată în document, lăsând loc de interpretare privind adevăratele intenții ale Moscovei. Însă, luând în considerare diferența mare de înzestrare dintre flota militară rusă și cea a statelor din NATO, mai ales SUA, pare greu de crezut că partea rusă va reuși să devină o forță care poate rivaliza cu acestea.
Ducând lipsă cronică de portavioane, partea rusă stă oarecum bine în ceea ce privește submarinele nucleare, capabile să descurajeze orice atac nuclear împotriva Rusiei, o moștenire tangibilă a perioadei flotei sovietice. Însă, fără extinderea masivă și rapidă a flotei actuale ruse, obiectivele noii doctrine nu vor putea fi îndeplinite.

Evoluții posibile

Invazia pe scară largă a Ucrainei de către Rusia, lansată la 24 februarie 2022, a readus în prim plan comportamentul din ce în ce mai agresiv al Moscovei la Marea Neagră.
Prin acțiunile din 2014, contrare dreptului internațional, Rusia a blocat libertatea de navigație în Marea Azov și dreptul la trecere în apele teritoriale ale Ucrainei de lângă Peninsula Crimeea. O situație similară se poate vedea și în zona coastei abhaze din Georgia, unde Rusia menține un șir de baze navale împreună cu autoritățile regiunii separatiste Abhazia.
Canalul Volga-Don permite Rusiei să mute navele militare din Marea Caspică în Marea Azov și apoi spre sud în Marea Neagră prin strâmtoarea Kerci. Dacă Kremlinul își va atinge obiectivele militare în Ucraina, atunci coasta ucraineană din zona Odessa îi va oferi acces direct și la Dunăre.
În acest moment putem doar specula care va fi relația dintre Federația Rusă și alte state în problema Mării Negre pe parcursul actualului război din Ucraina.
Într-un posibil scenariu, între țările membre NATO și UE apar fricțiuni, iar dezbinarea slăbește sancțiunile împotriva Rusiei și livrările de arme către Ucraina. Agresiunea rusă împotriva Ucrainei continuă, iar Rusia folosește și mai mult Convenția de la Montreux în avantajul său.
De asemenea, Rusia continuă să încalce alte aspecte ale dreptului internațional în Marea Neagră, cum ar fi împiedicarea dreptului de trecere prin apele teritoriale ale Ucrainei din zona Crimeea, blocarea accesului la Marea Azov prin blocarea tranzitului prin strâmtoarea Kerci și blocarea aprovizionării cu alimente și energie.

Turcia, între NATO și neo-otomanism pontic

Convenția revizuită

Încurajată de lipsa de reacție a unor state, Rusia va dori să obțină noi câștiguri teritoriale în jurul Mării Negre și să identifice modalități de a-și spori proiecția puterii în estul și centrul Mediteranei.
Într-un alt posibil scenariu, Moscova este învinsă în războiul din Ucraina, dar nu există voință politică la nivel internațional pentru a renegocia Convenția de la Montreux. Acest scenariu este posibil, asigurând menținerea superiorității militare ruse în următoarele decenii.
Dacă Rusia este învinsă în acest război, iar statele UE și NATO, mai ales cele de la Marea Neagră reușesc să obțină revizuirea Convenției de la Montreux, acest lucru ar asigura stabilitatea și securitatea pe termen lung în regiunea pontică.
Un scenariu ar fi ca strâmtorile de la Marea Neagră să nu mai dispună de regimul juridic separat al Convenției de la Montreux, ci să intre sub incidența regulilor privind strâmtorile internaționale, așa cum sunt stabilite în Convenția Națiunilor Unite privind dreptul mării. De menționat că Turcia a respins orice demers de schimbare a actualului statut, indiferent de evoluțiile de pe front.