Pe câmpul de luptă contraofensiva ucraineană din vară s-a transformat într-o luptă mai dură și mai lentă decât programaseră strategii militari americani și ucraineni, vocile occidentale spun acum că orice victorie importantă a Ucrainei va fi la cel puțin un an distanță de la planurile inițiale.
Între timp, numărul victimelor a depășit în medie peste jumătate de milion de soldați uciși și răniți în rândurile armatei ucrainene.
Generalul american în retragere Ben Hodges, fostul comandant al trupelor SUA în Europa, într-un recent interviu online și publicat pe Youtube, a spus că NATO și SUA au multe lecții de învățat de pe urma războiului din Ucraina, iar armatele Alianței Nord-Atlantice trebuie să-și antreneze trupele să lupte într-un mediu de luptă real, diferit de simulările anterioare.
„Cred că a existat o anumită aroganță – o aroganță nevinovată, dar totuși aroganță – care s-a bazat pe ideea că, gata, de acum îi învățăm noi pe ucraineni cum să lupte când, în realitate, ei au zeci de mii de militari care deja luptă de zece ani, în vreme ce noi, vesticii, avem zero experiență în purtarea unui astfel de război la un asemenea nivel”, a concluzionat el.
Până acum, SUA nu au reușit să asigure pe deplin o victorie ucraineană în războiul împotriva Rusiei, iar asistența oferită de Washington a fost doar suficientă pentru a menține Ucraina în luptă, spunea generalul american într-un alt interviu de la sfârșitul lunii noiembrie 2023. Administrația Biden și întregul guvern SUA au subliniat constant că vor sprijini Ucraina până când războiul va fi câștigat dar nu se poate spune că interesele americane sunt suprapuse 100% pe cele ucrainene.
Diferența dintre cele două sfere de interese ar putea fi un aspect pe care Federația Rusă să-l exploateze eficient deoarece, dacă ucrainenii nu vor confirma pe câmpul de luptă sprijinul militar și economic american, acest eșec ar putea fi o piatră de moară pentru alegerile prezidențiale din Statele Unite, în 2024. O prelungire a conflictului este o sabie cu două tăișuri.
Așadar, afirmațiiile generalului american pot fi interpretate și ca un duș rece pentru Ucraina dar și ca o explicație pentru recalibrarea modului în care interesele americane vor solicita o soluție de încheiere a războiului. Altfel spus, americanii par a recunoaște o realitate neplăcută: Credeam că vom putea gestiona și tranșa en fanfare victoria ucraineană asupra Rusiei însă trebuie să revenim la studierea adversarului care e ca peștele în apă în acest război.
Tot în noiembrie 2023, Hodges a recunoscut angajamentul precaut al Americii: „Dorința noastră de a ne angaja ca Ucraina să câștige efectiv este cheia și până acum nu am făcut asta. Sunt mândru de ceea ce au oferit SUA, dar a fost suficient doar pentru a menține Ucraina în luptă”.
Pentru a reuși strategia de respingere a rușilor aproape totul trebuia să meargă bine, însă armata ucraineană nu era prea potrivită pentru lansarea unui blitzkrieg deși dimensiunea celor două forțe combatante a fost aproximativ egală.
Singura speranță a Ucrainei era ca armata rusă să se prăbușească odată cu începerea contraofensivei. Totuși, blitzkrieg-ul programat nu avea ca scop să-i învingă decisiv pe ruși care aveau să supraviețuiască pentru a lupta în continuare. Mitul în Occident a fost că rușii au serioase probleme de moral și alte probleme sistemice și, prin urmare, existau șanse mari să cedeze în fața contraofensivei. La Bahmut, în ciuda rezistenței eroice ucrainene și după lupte aprige, forțele ruse au evidențiat indirect că ucrainenii nu aveau un avantaj militar calitativ semnificativ.
Mai simplu spus, Ucraina nu putea evita războiul de uzură cu Rusia deoarece armata rusă a devenit, treptat, o forță de luptă redutabilă de când a început războiul și nu dă semne că se prăbușește prea curând. Totodată, exista o abundență de dovezi, care indicau faptul că rușii deveneau luptători mai buni, pe măsură ce învață. După elanul inițial, trupele ucrainene s-au confruntat cu o armată rusă care are în mod tradițional o apărare formidabilă în profunzime. Occidentul a aprovizionat Ucraina cu armament calitativ dar rușii au capacități de producție superioare, un alt mare avantaj într-un război de uzură.
Impasul în care se află determinarea Occidentului și a Americii de a susține masiv Ucraina este catalogată drept „oboseala Ucrainei”, o realitate inevitabilă în Statele Unite și Europa, însă războiul nu se va încheia curând deoarece Rusia este percepută ca un pericol pentru securitatea Europei.
Jamie Shea, fost secretar general adjunct pentru provocări emergente de securitate în cadrul NATO, spune că „alternativa capitulării în fața Rusiei este încă suficient de insuportabilă pentru a o face ceva de evitat cât mai mult timp posibil – și atâta timp cât să provoace o înfrângere strategică Rusiei este încă la îndemâna Occidentului”.
În 14 decembrie 2023, președintele rus Vladimir Putin a ținut conferința de presă anuală de la Moscova în care a declarat că Rusia ar fi pregătită să discute cu Ucraina, Statele Unite și Europa despre viitorul Ucrainei, dacă vor dori, dar că Moscova își va apăra interesele naționale.
Așteptările Occidentului referitoare la încheierea războiului din Ucraina rămân ridicate dar par mai curând supuse unui soi de resemnare în așteptarea unor noi evoluții politice în cadrul țǎrilor implicate, dintre care alegerile prezidențiale din SUA din noiembrie 2024 rămân marea piatrǎ de hotar.
Va continua America politica fațǎ de Ucraina cu un nou mandat a lui Joe Biden sau alt candidat democrat sau se va retrage în cazul în care vă căștiga un nou mandat Donald Trump, după 4 ani de la încheierea primului?
În 19 decembrie 2023, președintele rus a participat la Centrul Național de Control al Apărării al Federației Ruse la o ședință extinsă a Consiliului Ministerului Apărării unde a clarificat poziția Rusiei și a enumerat termenii încheierii conflictului cu Ucraina.
Concret, a reiterat menținerea Rusiei în starea de război și continuarea conflictului cu Ucraina: „Evoluțiile anului trecut au confirmat, și putem vedea cu toții, că Occidentul continuă să ducă un război hibrid împotriva Rusiei, furnizând în mod activ regimului de la Kiev date de informații în timp real, trimițând consilieri militari, transferând noi sisteme de arme în țară, inclusiv lansatoare de rachete multiple de mare mobilitate, sisteme de rachete cu rază lungă de acțiune, muniții cu dispersie și loturi mari de UAV-uri noi. După cum știm, țările occidentale intenționează să trimită și avioane de luptă multirol F-16 în Ucraina, iar piloții sunt acum pregătiți în Occident (…)”.
De asemenea, a acuzat presiunea NATO la granițele Federației Ruse: „Blocul militar NATO și-a crescut dramatic activitatea generală în ultima vreme. Forțe și resurse considerabile din Statele Unite au fost redistribuite la granițele noastre, inclusiv avioane. Numărul trupelor NATO în Europa Centrală și de Est a crescut. După cum știm, Finlanda a fost deja atrasă în NATO, iar Suedia intenționează să adere. De fapt, aceasta înseamnă o nouă etapă a avansării alianței către granițele noastre”.
El a respins o soluție de pace în Ucraina, jurând că va atinge obiectivele militare ale Rusiei în țară, deoarece războiul s-a întors din ce în ce mai mult în favoarea Moscovei.
Poziția Kremlinului este că luptele se vor încheia atunci când Rusia va realiza „denazificarea” și demilitarizarea Ucrainei, împreună cu stabilirea acesteia că țară neutră între Rusia și statele NATO. Deci, nicio posibilitate ca Rusia să accepte o Ucrainā membrā NATO, chiar redusā teritorial. El a subliniat, de asemenea, că Rusia se află într-o poziție mai puternică față de Ucraina în faza actuală a războiului, spunând că ucrainenii nu produc majoritatea armelor de care au nevoie și se bazează pe susținătorii occidentali care au slăbit ajutorul. Rusia controlează aproximativ 17,5% din teritoriul ucrainean iar liderul rus a declarat: „Nu vom renunța la ceea ce este al nostru”.
Totodată, a prezis reducerea ajutorului militar occidental: „Ei aduc totul gratis. Dar acest lucru gratuit s-ar putea să se termine într-o zi și, aparent, se termină încetul cu încetul”.
„Nu vom abandona obiectivele operațiunii militare speciale”, a spulberat el speranțele de pace, deși a adăugat că Rusia are nevoie de o mai bună comunicare militară, recunoaștere, țintire și capacitate prin satelit.
Extrem de important pentru planurile occidentale, Putin a spus că aderarea Ucrainei la NATO „nu este acceptabilă pentru Rusia în 10 ani, și nici în 20”. Adicā, niciodatā.
Ministrul Apărării, Serghei Şoigu, a afirmat, la rându-i, că industria de apărare a Rusiei răspunde mai rapid decât cea a Vestului și a spus că Rusia va continua să-și îmbunătățească forțele nucleare și să-și mențină pregătirea pentru luptă la un nivel ridicat.
Vladimir Putin a concluzionat în încheierea întâlnirii cu militarii: „Doar Rusia ar putea fi garantul integrității teritoriale a Ucrainei. Dacă nu vor, așa să fie. Istoria va pune totul la locul lui. Nu ne vom amesteca, dar nu vom renunța la ceea ce este al nostru. Toată lumea ar trebui să fie conștientă de acest lucru – cei din Ucraina care sunt agresivi față de Rusia, și în Europa, și în Statele Unite. Dacă vor să negocieze, lăsați-i să facă asta. Dar o vom face doar pe baza intereselor noastre naționale”.
Imediat după ce a devenit clar că Rusia s-a împotmolit în războiul din Ucraina, respectiv eșecul cuceririi Ucrainei în câteva zile, de pe la mijlocul anului 2022, mai mulți experți și analiști au început tot mai mult să acrediteze ideea că o înfrângere a Rusiei va duce la o fărâmițare a teritoriului Federației Ruse, chiar au apărut diferite hărți și analize pe această temă, încercând să identifice liniile de ruptură și în câte părți s-ar putea rupe Rusia. Este oarecum normal și cu precedente istorice stabilite, fiecare înfrângere a Rusiei a dus la pierderi teritoriale, de exemplu Războiul Crimeii, cel ruso-japonez, primul război mondial sau Războiul Rece. Pierderi teritoriale ale Rusiei vor deveni posibile, sau chiar probabile, în contextul în care influența Rusiei scade vizibil în urma eșecului din Ucraina, se vede cu ochiul liber prin izolarea economică și diplomatică, prin excluderea Rusiei din multe formate de dialog internațional, chiar și la ONU, când doar 5 state s-au opus declarării Rusiei ca și agresor. Rusia mai are doar câțiva aliați, și aceștia ostracizați internațional sau doar din Lumea a Treia, iar multe din statele apropiate de Rusia încep să se reorienteze geopolitic.
Anvergura reculului Rusiei în plan geopolitic a putut fi constatată în septembrie, când nu a putut face nimic pentru aliatul său Armenia în conflictul cu Azerbaidjanul sprijinit de Turcia, primul pierzând total controlul asupra enclavei Nagorno-Karabah în urma ofensivei azerilor, fapt care a provocat multă dezamăgire la Erevan și voci autorizate din vârful statului armean au dat semnalul unei posibile reorientări geopolitice a acestei țări (vezi https://karadeniz-press.ro/dilema-armeniei-si-mutatiile-geopolitice-din-caucazul-de-sud/).
În acest sens, au apărut deja semnele unei coagulări a mișcărilor secesioniste ale republicilor din interiorul Federației Ruse, respectiv a celor din Caucazul de Nord. Desigur, vorbim de reprezentanți ai acestora din exil, în interiorul Rusiei astfel de luări de poziție fiind imposibile din cauza regimului strict de control ce încă îl exercită autoritățile ruse în teritoriu.
La 8 noiembrie 2023, Congresul Popoarelor din Caucazul de Nord s-a ținut în clădirea Parlamentului European, La acest congres au avut luări de cuvânt membri ai Parlamentului European (Anna Fotyga – Polonia, Rasa Kukneviciene – Lituania, Raphael Glucksmann – Franța, Rasa Jukneviciene – Lituania) și membri din exil ai republicilor nord-caucaziene. Amintesc doar câțiva: Iyad Youghar, președinte al Consiliului Internațional Circazian, Akhmed Zakaev, prim ministru al Republicii Cecene Ichkeria, Akhmad Akhmedov, președinte al Congresului Ucrainean al Poporului din Daghestan, Shamil Albakov, reprezentant inguș al Comitetului Națiunilor din Nordul Caucazului, Hakan Cinaz, de la Consiliul Internațional Circazian și mulți alții. Merită menționat și Ilia Ponomariov, liderul aripii politice a Legiunii Rușilor Liberi, formată din voluntari ruși ce luptă în Ucraina împotriva Rusiei lui Putin, pentru eliberarea Rusiei de dictatura lui Vladimir Putin. Este de amintit faptul că acești luptători din Legiunea Rușilor Liberi au fost cei care au realizat incursiuni pe teritoriul rusesc în mai și iunie 2023 în regiunea Belgorod provocând haos pe teritoriul rusesc.
Importantă este rezoluția adoptată de acest congres, care face apel la o politică bazată pe auto-determinarea popoarelor din Caucazul de Nord, invocând și Republica Montană a Caucazului de Nord, declarată în 1917, dar care a avut o existență scurtă, regiunea fiind recucerită de bolșevici în timpul Războiului Civil din Rusia (1918-1922): ”Noi, reprezentanții numeroaselor grupări și organizații ale popoarelor circhize, cecene, daghestaneze și ingușe luptăm pentru drepturi și libertatea de a trăi pe pământurile noastre străvechi (…) afirmăm principiile de colaborare, securitate și cooperare reciprocă cu obiectivul declarat de a avansa o platformă pentru restaurarea statalității popoarelor din Caucazul de Nord inspirată din idealurile unificatoare ale Republicii Montane.”
Trebuie menționat faptul că locuitorii din nordul Caucazului au opus o rezistență feroce rușilor în secolul XIX și s-au revoltat de foarte multe ori de când au căzut sub stăpânirea rusă. După destrămarea URSS, singura care și-a declarat independența a fost Cecenia, care sub denumirea de Republica Cecenă Ichkeria a dus două războaie sângeroase cu Rusia, între 1994-1996 și 1999-2002, iar conflictul a continuat sub forma unei lupte de gherilă de joasă intensitate până în al doilea deceniu al secolului XX. Lupta a cuprins și republicile învecinate, mulți locuitori ai acestora implicându-se direct, Rusia putând să proclame stingerea insurgenței abia în 2015.
Demografic vorbind, micile republici nord-caucaziene se prezintă cam așa: Daghestanul (90% musulmani, ruși 3,6%, Cecenia (95% musulmani, 1,2% ruși), Ingușeția (96% musulmani, 0,7% ruși), Kabardino-Balkaria (70% musulmani, 19,8% ruși), Characheai Cerkezia (64% musulmani, 27% ruși) Osetia de Nord (30% musulmani, 18,9% ruși). Exercitarea controlului Rusiei poate deveni foarte dificil în cazul unei noi insurgențe, având în vedere că toate resursele militare rusești sunt drenate spre costisitorul război din Ucraina, iar ucrainenii ar fi mai mult decât fericiți ca un nou focar de război să apară pe teritoriul rusesc.
Totuși, există pericolul ca în contextul slăbirii Rusiei, aceste republici devenind independente sau cvasi-independente, să cadă sub dominația unor conduceri radicale islamiste, de genul Statul Islamic sau Al-Queda, sau mai degrabă sub influența talibanilor din Afghanistan, având în vedere că în timpul gherilei din anii 2000 genul de grupări islamiste radicale au căpătat preponderență, ca și cea a lui Doku Umarov care a și declarat un califat în nordul Caucazului. Chiar dacă reprezentanții la Congresul Popoarelor din Caucazul de Nord din 8 noiembrie sunt pro-democrație, în vâltoarea unui posibil conflict pentru independența popoarelor nord-caucaziene nu putem ști cine iese învingător.
Dar știm clar că Rusia pierde mai mult decât o fâșie de teritoriu montan în nordul Caucazului, mai mult decât câteva milioane de locuitori, marea majoritate musulmani. Rusia ar pierde atunci crestele Caucazului, o poziție naturală defensivă și ar deveni mult mai vulnerabilă la sud. Geopolitic, ar fi o catastrofă pentru Rusia, la nord de crestele Caucazului este o zonă plană, care ar fi prinsă într-o gâtuire între Ucraina și Kazahstan, iar în cazul în care Kazahstanul ar ieși de sub influența rusească, ar fi o mare problemă geopolitică.
De aceea Rusia este foarte atentă la ce se întâmplă în republicile nord-caucaziene, și la orice manifestare neautorizată reacționează preventiv (vezi https://karadeniz-press.ro/daghestanul-provoaca-ingrijorare-la-kremlin/), dar nu poate controla ce se întâmplă în exil. Iar organizarea și coagularea mișcărilor de rezistență din Caucazul de Nord, chiar și în exil, expunerea lor vizibilă chiar în unul dintre forurile europene cele mai importante, poate însemna inițierea declanșării unei mișcări în interior, care ar putea zgudui regimurile marionetă ale apropiaților lui Putin, detestați de populație, cum ar fi cel al lui Ramzan Kadârov în Cecenia, mai ales că aceste republici dau o parte însemnată din carnea de tun pentru abatorul din Ucraina.
Iar treptat, nemulțumirile se adună și se acutizează, putând degenera în mișcări care ar putea scăpa de sub controlul Kremlinului.
Declarația premierului armean Nikol Pashinyan în interviul către Wall Street Journal la 25 octombrie se înscrie într-un trend al oficialilor armeni tot mai dezamăgiți de faptul că Rusia a eșuat în a proteja Armenia împotriva rivalului Azerbaidjan susținut de Turcia, fapt care a dus la capitularea forțelor armene din Nagorno-Karabah și dispariției de facto a republicii armene separatiste Artsakh de pe teritoriul Azerbaidjanului. Astfel, premierul Pashinyan a spus că nu vede niciun avantaj în prezența trupelor rusești pe teritoriul Armeniei.
Asta deși până acum trupele rusești au constituit o prezență cvasipermanentă pe teritoriul Armeniei. După disoluția URSS în 1991, trupele sovietice de pe teritoriul armean au devenit rusești, din 1992, în contextul războiului cu Azerbaidajan (primul război din Nagorno-Karabah, 1988-1994) fiind însărcinate cu paza frontierei cu Turcia și Iran. Din 1995 o bază militară rusească importantă (102) a fost stabilită la Gyumri, al doilea oraș ca mărime din Armenia. I se adaugă ulterior baza aeriană 3624 de la Ergumi, lângă Erevan, plus baze mai mici în regiunile sudice și estice ale țării. Folosirea acestor baze de către ruși a fost prelungită până în 2044 printr-un acord semnat în 2010. Ca și o coincidență, tot în 2010 președintele ucrainean Viktor Ianukovici semna prelungirea acordului de închiriere a Sevastopolului și altor baze din Crimeea către Flota Rusă a Mării Negre (care expira în 2017) cu încă 25 de ani, până în 2042.
În opinia părții armene, motivul și rolul prezenței trupelor ruse este unul clar, pentru un plus de siguranță contra Azerbaidjanului, cu care Armenia are un conflict deschis încă din 1988, din perioada sovietică. Foarte pe scurt despre acest conflict cu o durată de peste treizeci și cinci de ani.
Conflictul din Nagorno-Karabah
Nagorno-Karabah, sau Karabahul de Munte, denumită de către armeni și ca Republica Artsakh, regiune muntoasă cu populație majoritar armeană aflată în interiorul Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjan din componența URSS, la fel ca și RSS Armeană. Această regiune a fost înființată de către conducerea sovietică în 1923 ca regiune autonomă în cadrul RSS Azerbaidjan. Partea armeană susține că regiunea respectivă este mult mai redusă față de totalitatea teritoriilor locuite predominant de către armeni la acea vreme, dar în decursul deceniilor sub stăpânire sovietică acești armeni au fost deznaționalizați, astfel că s-a ajuns la o enclavă armeană în interiorul RSS Azerbaidjan. Această politică de trasare arbitrară a granițelor republicilor unionale și a amestecului de populații prin deportări pentru crearea de minorități importante pe teritoriul republicilor unionale învecinate a fost o regulă în imperiul sovietic, mai cu seamă în timpul lui Stalin, tocmai pentru a crea focare potențiale de conflict între aceste republici pentru a le menține în orbita conducerii centrale a Moscovei, fără de care aceste conflicte create artificial nu ar avea cum să fie ținute sub control.
Așa a fost și în cazul Armeniei și Azerbaidjanului, regiunea Nagorno-Karabah fiind un permanent măr al discordiei între cele două republici unionale. Timp de decenii aceste frustrări au fost înăbușite și ținute sub control de conducerea cu mână de fier a Moscovei, dar după dezghețul declanșat de Gorbaciov, glasnost și perestroika, când a început să bată un vânt de liberalizare peste teritoriul înghețat al URSS, aceste frustrări și probleme au început să răbufnească și să scape de sub control. Am văzut cum Lituania a început să manifeste veleități de independență la sfârșitul anilor ’80, iar frământările popoarelor din Uniunea Sovietică au crescut în intensitate până au scăpat de sub control. Aripa conservatoare de la Moscova a încercat o lovitură de stat în 1991, care a eșuat, rezultatul fiind disoluția URSS în cincisprezece republici foste unionale devenite independente.
Dar în cazul Nagorno-Karabah frământările au căpătat accente de o violență extremă, ajungându-se la conflict deschis între armeni și azerbaidjeni încă din 1988, când ambele erau încă în componența URSS. La 19 februarie 1988 în Nagorno-Karabah au început manifestații pentru alipirea lor la Armenia, deși nu exista o graniță comună, regiunea fiind o enclavă în Azerbaidjan. Conform recensământului din 1989, din cei 186000 de locuitori, 75% erau armeni, restul azeri. Au început acțiuni de purificare etnică pentru alungarea azerilor, în 1989 Sovietul Suprem al RSS Armeană adoptă o lege de anexare a Nagorno-Karabah la Armenia, a urmat organizarea de unități de autoapărare înarmate inclusiv cu tancuri și artilerie de la unitățile sovietice/rusești din zonă, astfel că până în 1992 armenii reușesc să alunge trupele azere și populația, inclusiv din regiunile dintre frontiera armeană și enclava Nagorno-Karabah, realizând un coridor de legătură între noul stat armean și republica Artsakh. Populația azeră se refugiază în estul Azerbaidjanului. Războiul se încheie în 1994 cu o victorie clară a armenilor, care ocupă aproximativ 20% din teritoriul azer, din care Nagorno-Karabah reprezenta abia 7%, restul fiind teritorii adiacente aflate între Armenia și Nagorno-Karabah.
Conflictul este înghețat în 1994, la fel ca și altele de pe teritoriul fostei URSS, ca și cele din Transnistria (Republica Moldova) sau din Abhazia și Osetia de Sud (Georgia), dar se reaprinde periodic, la fel ca și cele din Georgia. Pentru a-și păstra câștigurile teritoriale și stăpânirea regiunii Nagorno-Karabah, Armenia mizează pe alianța cu Rusia, care își instalează baze militare aici, văzute de către conducerea armeană ca o garanție împotriva unei reveniri a Azerbaidjanului. Este limpede că Rusia a fost cea care a stat la baza victoriei, livrându-le acestora armament de peste un miliard de dolari, astfel că se puteau bucura de recunoștința armenilor.
Dar conflictul nu a rămas înghețat permanent, ci periodic s-a inflamat ajungându-se la ciocniri violente pe linia de demarcație stabilită în 1994, inclusiv la tiruri de artilerie și incursiuni de blindate rezultate cu sute de victime de ambele părți. Un conflict înghețat, dar reîncălzit periodic, la fel ca și cel din Donbass între 2014 și 2022. Astfel, ciocniri pe linia de contact au avut loc în 2008, 2010, 2011, 2014, iar în aprilie 2016 a rezultat o confruntare sângeroasă numită și războiul de patru zile rezultat cu zeci de morți și răniți de ambele părți.
Timp de 26 de ani, între 1994 și 2020, schimbările de pe linia de contact între cele două forțe beligerante au fost minore, ciocnirile militare, deși violente, nu au ca rezultat străpungeri ale frontului sau modificări majore ale zonelor controlate de către beligeranți. Doar lupte de uzură sau de testare a apărării.
Turcia intră în arenă
Dar după 2010, cam pe la mijlocul deceniului, o transformare importantă se petrece în Azerbaidjan. Azerbaidjanul se orientează geopolitic către Turcia, care își redescoperă vocația de lider regional și de jucător important pe axa Orientul Mijlociu – Asia Centrală și începe să-și pună în valoare această vocație. Să nu uităm, cum spunea George Friedman, Turcia a fost 500 de ani un imperiu și doar 100 de ani o democrație, așa că va reveni și va juca rolul de hegemon regional, este o realitate.
Veleitățile Turciei ca și hegemon regional nu sunt doar de acum, dar abia după 2010 începe să și le pună în valoare tot mai accentuat și să facă eforturi pentru a se impune ca atare. Spre exemplu, până în 2010, relațiile dintre Turcia și Israel erau excelente, ca între doi aliați, dar după ce șase nave civile turcești cu ajutoare către Gaza au fost abordate de către marina israeliană rezultând morți și răniți, relațiile s-au răcit, Turcia devenind unul din principalii susținători ai țărilor musulmane din regiune, chiar dacă această atitudine devenea contradictorie cu cea a NATO, alianță din care Turcia face parte. Ca exemplu, Turcia cumpără din Rusia sisteme de apărare anti-aeriene S-400, ca reacție SUA scoate Turcia din programul F-35.
Dar relația Turciei cu Rusia este deosebit de complexă, pe de o parte par a fi parteneri, cumpără S-400, gaz și petrol, dar pe alte paliere sunt adversari declarați, cum ar fi în Siria, să ne amintim de faptul că în 2015 un avion F-16 turcesc doboară un avion Su-24 rus. Mai mult, turcii i-au aprovizionat pe ucraineni cu armament performant, cum ar fi dronele Bayraktar care au făcut diferența în primele faze ale războiului din Ucraina. Relația Turciei cu Rusia și cu NATO ar fi un capitol important de studiat separat.
Cert este că Turcia este dezamăgită de permanenta amânare a cererii ei de aderare la UE (nici UE nu este fericită cu ideea aderării Turciei) și astfel trece pe calea alternativă, respectiv cea imperială, de a deveni un lider regional, folosindu-se de puterea sa economică, militară și diplomatică, prin care își poate proiecta influența în Asia Centrală, unde Kazahstanul, Uzbekistanul, Turkmenistanul, Kyrgystanul și Tadjikistanul sunt popoare turcice și musulmane, dar și în Orientul Mijlociu.
Prin Constituția din 1923, Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul Turciei moderne desprinsă din Imperiul Otoman, pentru a păstra caracterul laic al statului, preconiza ca în cazul în care statul turc încearcă să devină unul islamic religios, armata are datoria de a da o lovitură de stat. Ori, lovitura de stat împotriva lui Erdogan din 2016 a eșuat, astfel că Turcia poate să ia o turnură islamică populistă cu tendințe fundamentaliste oricând, având în vedere situația actuală, când Erdogan este liderul necontestat, iar tendințele sale populiste se pot dezvolta liber, fără vreo reținere.
Oricum, Turcia, ca și putere militară și economică a devenit un lider regional, astfel că nu este de mirare că Azerbaidjanul a intrat în sfera de influență a Turciei, care a devenit un susținător al acestui stat, inclusiv militar și politic.
Războiul din 2020 și ruperea echilibrului
Totodată, situația Azerbaidjanului s-a schimbat extrem de mult în ultimii ani. Exploatarea rezervelor enorme de petrol și gaze, inclusiv cele de la Marea Caspică, a făcut ca țara să devină un El Dorado al petrolului, Baku devenind un centru al comerțului cu aceste resurse esențiale pentru mersul lumii. Încasările din comerțul cu petrol și gaze au îmbogățit Azerbaidajanul, astfel că s-a ajuns ca în 2015 bugetul armatei azere să fie mai mare decât întregul buget al Armeniei, astfel că era doar o chestiune de timp până când Azerbaidjanul să încerce să își ia revanșa. Mai ales că avea sprijinul politic și militar al Turciei în spate, care i-a furnizat tot ce avea nevoie în materie de armament și pregătire militară. Vorbim de armament modern, artilerie de precizie, drone de atac și altele.
De cealaltă parte, Armenia rămâne cu ce are, plus garanția Rusiei, ale cărei trupe le găzduiește pe teritoriul propriu. Ori, dezechilibrul din punct de vedere militar este evident, plus discrepanța dintre cele două state, nu numai din punct de vedere economic, Azerbaidjanul ajungând mult mai bogat decât Armenia, dar și demografic, 2,8 milioane armeni contra 10 milioane azeri. Aceste discrepanțe ar fi putut fi echilibrate poate parțial dacă aliatul Armeniei, Rusia, ar fi furnizat acesteia armament performant care să poată să le dea o șansă armenilor în lupta cu azerii. Dar Rusia nu a făcut asta.
Astfel, la declanșarea ofensivei azere din 27 septembrie 2020 (al doilea război din Nagorno-Karabah), armenii au avut prea puține șanse. Superioritatea tehnologică a armatei azere, mai ales în materie de drone, senzori, artilerie cu bătaie lungă și rachete de precizie și-a spus cuvântul, astfel că după capturarea orașului Susha, al doilea ca mărime din Nagorno-Karabah, s-a semnat un acord de încetare a focului la 10 noiembrie 2020. Din punct de vedere militar, folosirea pe scară largă a dronelor de către armata azeră s-a dovedit crucială, anticipând ascensiunea acestora ca și game changer în războiul din Ucraina. Pierderile au fost de ordinul miilor, ambele părți încercând să minimizeze în declarații oficiale propriile pierderi și să le exagereze pe cele ale adversarului, dar în mod cert armenii au suferit pierderi mult mai grele. De menționat că alături de azeri au luptat și mercenari din Siria.
Acordul semnat de către președintele azer Ilham Aliyev, premierul armean Nikol Pashinyan și președintele rus Vladimir Putin prevede încetarea focului și oprirea trupelor pe pozițiile pe care se află, dar și pierderea de către Armenia a 75% din teritoriul controlat înainte de război în Nagorno-Karabah și zona adiacentă, inclusiv parte din cea care făcea legătura între teritoriul armean și republica Artsakh. O înfrângere majoră pentru Armenia, dar deloc surprinzătoare, având în vedere discrepanța apărută în ultimii ani între capabilitățile militare și economice dintre cele două state.
Azerii au sărbătorit în stradă, în timp ce armenii au protestat furibund, chiar l-au agresat pe președintele parlamentului. O frustrare tot mai mare în rândul armenilor care se simțeau trădați chiar de către aliatul și protectorul lor, Rusia, care, după părerea lor, nu a făcut nimic pentru a evita un astfel de deznodământ. Armenii consideră că Rusia, în care și-au pus toată încrederea, a asistat pasivă la înfrângerea lor, fără să acționeze preventiv în plan diplomatic sau chiar militar, cel puțin în materie de furnizare de echipament militar. Dimpotrivă, a jucat la două capete, prin vânzarea de armament și către Azerbaidjan, prin intermediul Belarusului.
2023 sau sfârșitul unei republici secesioniste
Acordul de încetare a focului din 2020 prevedea și desfășurarea unei forțe militare rusești de menținere a păcii în Nagorno-Karabah între cele două părți, dar și pentru protejarea coridorului Lanchin, singura rută rămasă pentru a face legătura între Armenia și Nagorno-Karabah, dar și garantarea de către armeni a accesului azerilor spre enclava azeră Nahicevan, aflată între Armenia și Iran. Forța rusă de menținere a păcii era formată din circa 2000 de militari cu un mandat de minim cinci ani. Putem compara ideea cu forța de menținere a păcii din Transnistria, formată tot din militari ruși, dar aici ei chiar au fost parte combatantă în războiul din Transnistria din 1992, spre deosebire de rușii din Nagorno-Karabah în 2020.
În urma victoriei lor clare din 2020, azerii consideră că trebuie să profite de avantajul creat și să obțină mai mult, profitând de situația creată, de slăbiciunea armenilor și atitudinea rezervată a Rusiei care nu și-a susținut aliatul după cum s-ar fi așteptat. Astfel, au avut loc câteva incursiuni azere în teritoriul încă deținut de armeni, dar și în teritoriul recunoscut al Armeniei, plus incidente pe linia de contact, inclusiv între Nahicevan și Armenia, plus blocarea rutei armene spre Iran. Toate acestea ca și o pregătire pentru tranșarea definitivă a problemei enclavei Nagorno-Karabah.
Momentul ales a fost în 19 septembrie 2023, când era clar pentru toată lumea că Rusia nu avea cum să reacționeze, fiind prinsă de un an și jumătate în războiul din Ucraina. Azerbaidjanul a decis că e momentul pentru închiderea definitivă a problemei Nagorno-Karabah în termenii săi, astfel că a declanșat ofensiva violând cu sânge rece acordul de încetare a focului din 2020. Această ofensivă a fost precedată de blocarea în prealabil a coridorului Lanchin, legătura dintre Armenia și Republica Artsakh, izolând total Nagorno-Karabah de restul lumii.
Mai multe așezări armene din Nagorno-Karabah au fost cucerite în cursul acestei ofensive, capitala Stepanekert fiind bombardată, astfel că liderii Artsakh au cerut încetarea focului. A doua zi au acceptat capitularea și predarea regiunii azerilor. După cum era de așteptat, Rusia nu a putut face nimic, chiar a pierdut cinci membri ai forțelor de menținere a păcii, printre care doi ofițeri, unul dintre ei căpitanul Ivan Kovgan, adjunct al forțelor submarine din Flota Nordului. Se deplasau într-un vehicul când au fost atacați de către forțele azere care i-au confundat cu militari armeni. Este oarecum ciudată prezența unui submarinist de rang înalt în cadrul forțelor de menținere a păcii ruse în Nagorno-Karabah, dar asta dovedește de fapt penuria de militari instruiți cu care se confruntă Rusia în urma războiului din Ucraina, din moment ce a fost nevoită să apeleze la submariniștii din flota nordică (care nu prea aveau treabă în Ucraina, dar nici în Marea Nordului sau Oceanul Înghețat) ca să încropească o forță de menținere a păcii în Nagorno-Karabah, adică la sol, în sudul Caucazului.
Rezultatul negocierilor a fost predarea Nagorno-Karabah azerilor, astfel că această republică Artsakh își încetează existența. Azerii deschid drumul spre Armenia, iar de teama unor represalii și a purificării etnice, în decurs de câteva zile majoritatea celor 120000 de locuitori armeni își părăsesc locuințele și se refugiază în Armenia cu tot ce au putut lua cu ei.
Jocul Rusiei și dilema Armeniei
Opinia publică și societatea armeană a fost dezamăgită profund de rezultatul din 2023, respectiv dispariția republicii Artsakh în care investiseră atâtea vieți și resurse în ultimii 35 de ani. Desigur, pentru Armenia, care în antichitate și în zorii evului mediu fusese un imperiu prosper, acest eșec în refacerea, măcar parțial, a măreției de altă dată, a creat traume profunde. Cu teritorii străvechi luate de imperiile care i-au cotropit, cu populații întregi masacrate de aceleași imperii, readucerea unei mici părți din pământurile ce odată erau ale lor reprezenta un motiv de mândrie națională pentru noua și mult mai mica țară independentă rezultată din prăbușirea imperiului sovietic, după secole în care au fost subjugați fie de turci, fie de ruși, și ulterior rupți între cele două imperii.
Această frustrare națională este de înțeles, dacă nu mai pot reface Armenia Mare, măcar să readucă acasă măcar o mică parte, enclava Nagorno-Karabah, cu populație majoritar armeană, care a fost parte a regatului armean până în secolul IV. Cu sprijinul Rusiei au reușit asta în 1994, după un război lung rezultat cu zeci de mii de morți. Era normal ca Armenia să se alieze și să se lase în grija protectorului său, Rusia, cu care avea multiple legături, inclusiv în materie de religie, ambele popoare fiind ortodoxe, pe când azerii sunt musulmani, la fel ca și turcii.
Dar în 2023 visul s-a spulberat, iar sentimentul general este că Rusia i-a trădat, nu a făcut nimic pentru aliatul și protejatul său Armenia, deși aceasta s-a lăsat sub ocrotirea sa, a acceptat cu bucurie bazele militare rusești, și s-a comportat ca un aliat fidel în toate privințele și în toate organismele internaționale. Iar brusc, chiar în momentele cele mai dificile, când avea mai mare nevoie de sprijinul și ajutorul Rusiei, au fost lăsați de izbeliște chiar de protectorul lor.
Acesta este sentimentul populației și în acest context trebuie judecată și declarația premierului Nikolai Pashinyan către Wall Street Journal din 25 octombrie cum că nu vede niciun avantaj în prezența trupelor rusești pe teritoriul Armeniei. Pe scurt, ce rost mai au trupele ruse pe teritoriul propriu din moment ce nu au făcut nimic ca să fie evitată catastrofa din septembrie 2023, respectiv pierderea republicii Artsakh în fața dușmanului etern, Azerbaidjanul, sprijinit de un alt dușman etern, Turcia. Ce rost mai are prezența trupelor ruse pe teritoriul nostru, dacă oricum fac numai figurație? Adică de ce să mai fim cu Rusia dacă Rusia nu ne mai protejează? Nu ar trebui să ne reorientăm? Întrebări grele care pot semnala începutul unui cutremur geopolitic regional cu repercusiuni majore mult dincolo de regiunea Caucazului de Sud.
Dar atitudinea duplicitară a Rusiei are alte resorturi, mai adânci. Primul este faptul că Rusia nu a avut practic posibilitatea să intervină în 2023, autoritatea și prestigiul ei fiind grav zdruncinate de împotmolirea din conflictul cu Ucraina început la 24 februarie 2022. Astfel că o amenințare împotriva Azerbaidjanului cu posibilitatea unei intervenții a Rusiei în 2023, când acesta a declanșat ofensiva finală pentru recuperarea Nagorno-Karabah, ar fi fost primită cu zâmbete de circumstanță, având în vedere performanța slabă dovedită în Ucraina de forțele militare rusești. Tocmai împotriva trupelor azere dotate în parte cu armament turcesc performant, cum ar fi dronele Bayraktar, care i-au obligat pe ruși să renunțe la cucerirea Kievului. De unde să scoată Rusia trupe cu care să blocheze credibil avansul azerilor și să fie luată în serios, când abia făceau față pe frontul din Zaporoje ofensivei ucrainene și aveau nevoie de fiecare militar să apere linia Surovkin? Ori, pentru ca o amenințare cu folosirea forței să fie credibilă și luată în seamă, trebuie să se bazeze pe efective serioase și pe capacitatea recunoscută de a acționa decisiv și eficient. Dar ce efective putea desfășura Rusia și pe ce capacitate militară de descurajare se putea baza, din moment ce abia făcea față în Ucraina unde pierdea sute de militari pe zi?
Mai departe, în timpul ofensivei azere din 2020, declanșată la 27 septembrie, Rusia avea o mare problemă la vest, în Belarus, unde președintele Lukashenko, aliatul fidel al lui Putin, se confrunta cu cele mai mari proteste din istoria Belarusului în urma falsificării alegerilor prezidențiale. Rusia a fost nevoită să-și trimită trupele de represiune deghizate în forțe de ordine belaruse pentru a-l menține pe Lukashenko la putere, iar protestele au durat câteva luni, din mai 2020 până în martie 2021. Putin a reușit să-l salveze atunci pe Lukashenko, dar i-a sacrificat pe armeni, pur și simplu nu avea cum să acționeze pe două fronturi concomitent, iar azerii sprijiniți de turci au acționat la momentul oportun. Ideea e că Lukashenko era mai prețios pentru Putin decât Armenia, era mai aproape de Rusia, dar și mai aproape de Vest, pierderea Belarusului ar fi fost mult mai grea decât pierderea Nagorno-Karabah. Iar utilitatea Belarusului și a lui Lukashenko în planurile lui Putin s-a văzut în 2022, doi ani mai târziu, când a atacat Ucraina inclusiv prin Belarus.
Acesta este primul motiv pentru care Rusia nu a intervenit mai decisiv pentru salvarea armenilor în 2020 și în 2023. Pentru că nu a avut cum, fiind prinsă în alte probleme majore. Iar dacă ameninți pe cineva cu forța, trebuie să areți că și ai puterea și voința de a o aplica, altfel această amenințare este doar o vorbă goală, iar adversarul simte asta. Și procedează în consecință, la fel cum a făcut Azerbaidjanul cu sfatul și sprijinul Turciei.
Un al doilea motiv pentru care Rusia nu a intervenit este unul mai interesant și ține mai mult de psihologia conducătorului de necontestat al Rusiei, Vladimir Putin. Dacă până în 2018 Armenia s-a comportat ca un aliat fidel al Rusiei, cu o conducere obedientă Moscovei, în aprilie 2018 are loc ceea ce s-a numit Revoluția de Catifea din Armenia, după modelul altor revoluții de acest gen în statele post-sovietice. Amintim aici Revoluția Portocalie din Ucraina din 2004 care l-a adus la putere în urma protestelor pe președintele Viktor Iushcenko, Revoluția Trandafirilor din Georgia în 2003 care l-a adus președinte pe Mihail Saakashvili, sau revoluția din Andijan, în Uzbekistan, din 2005, care a fost înăbușită în sânge. Revoluția de Catifea din Armenia a avut drept rezultat venirea la putere, în postul de premier, a lui Nikolai Pashinyan, în urma unor proteste masive de stradă.
Ori, Vladimir Putin are oroare și o teamă viscerală față de astfel de manifestări, proteste de stradă care să aducă la putere oameni doriți de populație, care să fie confirmați ulterior de alegeri libere. Genul acesta de manifestări de stradă prin care populația își poate impune voința îi provoacă repulsie și teamă, teama ca acestea s-ar putea transmite ca o molimă și pe teritoriul Rusiei. Cum îi este teamă de alegeri libere, în care să iasă candidatul votat de popor, nu cel care vrea el. Un motiv în plus pentru care a invadat Georgia în 2008 și Ucraina în 2014 și în 2022, fiindcă aceste state au îndrăznit să aibă veleități democratice, în care un candidat ales chiar ajunge în funcție. Lui Putin îi este frică de democrație și de faptul că aceasta ar putea ajunge aproape de granițele Rusiei și ar putea trece dincolo de ele.
Așa că nu prea a avut motivația să susțină Armenia, din moment ce acesta a decis să își aleagă singură conducătorii, mai ales pe unul ca și premierul Nikolai Pashinyan, confirmat ulterior prin alegeri libere în 2021, și care nu exclude o deschidere către Vest.
Ca dovadă este faptul că în mass media rusă, total controlată de statul autoritar, premierul Nikolai Pashinyan este permanent criticat și demonizat. Asta din două motive, pentru a justifica abandonul Rusiei, dar și din cauză că este un lider ales și dorit de poporul armean care s-a exprimat în alegeri libere.
În concluzie, Rusia nici nu a prea putut, nici nu prea a dorit să își susțină aliatul armean în confruntarea cu adversarul azer. De aici vine și dilema în care se află Armenia la ora actuală, mai are nevoie de Rusia? Sau ar trebui să se reorienteze către un alt protector mai potent?
În răspunsul la această întrebare constă dilema Armeniei în prezent.
Mutațiile geopolitice din Caucazul de Sud
Chiar și după disoluția URSS Caucazul de Sud, cuprinzând Georgia, Armenia și Azerbaidjan, a rămas în sfera de influență a Rusiei pe tot cuprinsul anilor ’90. Poziționarea Rusiei ca și aliat al Armeniei în primul război pentru Nagorno-Karabah a făcut ca Azerbaidjanul să se orienteze spre alți potențiali hegemoni regionali, cum ar fi Turcia, cu care are legături profunde, inclusiv religioase. Rezervele de gaze și petrol, cu bogăția acumulată, au făcut cu atât mai ușoară ieșirea din orbita Rusiei pentru Azerbaidjan, în timp ce Armenia rămânea legată strâns de Rusia în ideea și iluzia unei protecții din partea hegemonului principal reprezentat de Rusia la acea vreme.
Tentativa de a ieși de sub controlul acestui hegemon a fost sancționată drastic în cazul Georgiei în două rânduri, în 1992-1993 prin crearea conflictelor prin proxy din Abhazia și Osetia de Sud, dar și în 2008 prin invazie directă.
Dar Rusia este în recul nu numai în Caucazul de Sud, recul dovedit din incapacitatea de a-și susține protejatul în cazul Nagorno-Karabah, ci și în general, invazia din Ucraina dovedește slăbiciunea Rusiei care nu își mai poate menține sfera de influență în alt mod decât prin forță brută, ceea ce demonstrează nu putere, ci slăbiciune, în lipsa altor mijloace.
Iar acest recul al Rusiei creează un vid de putere pentru umplerea căruia se vor grăbi alți competitori, atât mondiali, cât și regionali. SUA și China sunt competitorii, hegemonii mondiali, care se grăbesc să profite de reculul Rusiei în regiune, la fel și UE care a oferit Armeniei fonduri pentru a-i ajuta pe refugiații din Nagorno-Karabah. Există investiții, programe, dar nu numai prin soft power, dar și prin alte mijloace. Potențialii hegemoni regionali sunt cei mai activi, am vorbit deja de Turcia, dar mai există și Iranul.
Oricum, declarația premierului Nikolai Pashinyan poate constitui începutul unui cutremur geopolitic regional care ar putea schimba cu totul regiunea. Ideea renunțării la protecția Rusiei și a prezenței trupelor ruse pe teritoriul armean este mult mai importantă decât pare. Dar mai există un aspect de care Armenia are motive să fie îngrijorată. Azerbaidjanul este victorios, și-a îndeplinit obiectivul, recuperarea Nagorno-Karabah, oricum o regiune recunoscută internațional ca și parte a Azerbaidjanului. Dar ar putea, pe aripile victoriei, să încerce mai mult, respectiv crearea unui coridor larg pe teritoriul armean cu care să se lege de enclava Nahicevan, ceea ce ar pune Armenia într-o postură foarte dificilă. Dacă acest coridor ar fi creat, Armenia s-ar trezi cu o enclavă la sud-est și parte din teritoriu ocupat, iar această enclavă ar fi o chestiune de timp până ar fi înghițită de Azerbaidjan. De aceea poate Armenia se poate gândi că încă ar mai avea nevoie de protecția Rusiei, deși nu știm cum ar reacționa Rusia în cazul unui astfel de scenariu, având în vedere precedentele.
Pentru Armenia opțiunile rămân limitate, nu se poate orienta spre Turcia, aliata Azerbaidjanului, mai ales că există chestiuni istorice care îi antagonizează, cum ar fi genocidul armenilor din 1915 pe care Turcia nu îl recunoaște nici în ziua de astăzi. Pe Rusia nu se poate baza, cum am văzut, astfel că mai rămâne opțiunea vestică, a SUA, NATO și UE. Dar balansarea aceasta ar putea atrage ostilitatea deschisă a Rusiei, care este mai slabă, dar suficient de puternică să poată reacționa violent. Iar SUA și UE sunt destul de departe.
Dar dacă Vestul se va decide să se apropie de Caucazul de Sud, cum aștepta Georgia acum 15 ani, când a fost pedepsită de Rusia în 2008, situația s-ar putea schimba, mai ales că Armenia cu Georgia la pachet ar fi o mișcare destul de tentantă pentru NATO, dacă s-ar putea obține acordul Turciei, dar SUA are destule pârghii de negociere cu Ankara. O astfel de mișcare chiar ar înconjura Rusia, în cazul unei victorii și aderări a Ucrainei în structurile occidentale, alături de Georgia și Armenia, iar Republica Moldova va veni de la sine cu Ucraina.
Dar până atunci Armenia va trebui să își găsească un protector care să îi asigure securitatea pe termen scurt, iar o putere regională vecină se potrivește perfect pentru rolul acesta. Iranul este și el îngrijorat de ascensiunea Azerbaidjanului, care ar putea ridica pretenții asupra Azerbaidjanului iranian, fiindcă 40% din teritoriul istoric al Azerbaidjanului, cu o mulțime de etnici azeri, se află pe teritoriul Iranului. Iar Iranul este aliat tradițional al Rusiei, pe care o aprovizionează cu drone Shahed și alte tipuri de armament pentru războiul din Ucraina. În plus, Iranul este competitor cu Turcia pentru hegemonia regională în Caucaz și Asia Centrală, dar și pentru influența în Orientul Mijlociu și nordul Africii. Dar SUA și Iranul se află într-o rivalitate extremă, fiecare numindu-l pe celălalt inamic ireconciliabil, apropierea de unul aducând adversitatea celuilalt.
Ca și concluzie, va fi interesant de urmărit baletul Armeniei între Rusia și Iran, pe de-o parte, și SUA și Vest, pe de altă parte, în timp ce încearcă să țină la distanță Azerbaidjanul și Turcia.
Karabahul de Munte sau Nagorno-Karabah (Нагорный Карабах) este o provincie muntoasă din Caucazul de Sud și este situată în partea sud-vestică a Azerbaidjanului. Numele este, de asemenea, folosit pentru a se referi la o provincie autonomă din fosta Republică Sovietică Socialistă Azerbaidjan (RSS) și la Republica Nagorno-Karabakh, o țară autodeclarată a cărei independență nu este recunoscută internațional. Vechea regiune autonomă ocupă o suprafață de aproximativ 4.400 km pătrați, în timp ce forțele autoproclamatei Republici Nagorno-Karabakh ocupă în prezent aproximativ 7.000 km pătrați.1 Astăzi este cunoscută sub denumirea de Republica Arțah și are capitala la Stepanakert.
Regiunea a fost încorporată în 1813 la Imperiul Rus după o serie de războaie cu Imperiul Otoman. În toamna anului 1917 a avut loc lovitura de stat bolșevică, în urmă căreia Imperiul Rus intră într-un război civil. În acest timp, Transcaucazia a fost practic separată de restul teritoriului statului rus. Acesta a fost contextul favorabil în care armenii din Nagorno-Karabah și-au creat propria republică în februarie 1918. Datorită presiunii azero-britanice, Consiliul Karabakh, din august 1919, a fost forțat să recunoască provizoriu autoritatea Azerbaidjanului în așteptarea Decizia Conferinței de Pace de la Paris privind frontierele internaționale ale republicilor Caucazului de Sud. Însă Conferința de Pace de la Paris a intrat într-un impas privind situația din Nagorno-Karabah, fapt ce l-a determinat pe guvernatorul general azer Khosrov bey Sultanov să impună armenilor din regiune încorporarea în statul azer. Armenia a intervenit prin trimiterea de agenți în Nagorno-Karabah pentru a organiza o rebeliune împotriva autorităților azere. Cu toate acestea, încercarea de revoluție a eșuat, rezultând într-un masacru și în strămutarea populației armene din Shusha.2 În 1920, Armenia a fost invadată de sovietici și de turci, aceștia ocupând o parte din teritoriul armean din Vest, care este și astăzi parte a statului turc. Între 1915-1923 autoritățile turce au supus populația armeană unui adevărat genocid, cifra ajungând la aproximativ 1,5 milioane de oameni. Majoritatea teritoriului armean a fost inclus, după 1922 în URSS, ca fiind parte din Republica Sovietică Federală Socialistă Transcaucaziană, iar din 1936 ca Republica Sovietică Socialistă Armenească.3 În toată perioada sovietică, regiunea Nagorno-Karabah a fost inclusă drept parte componentă a Azerbaidjanului, în calitate de regiune autonomă. Legitimitatea Azerbaidjanului asupra Nagorno-Karabahului a fost consfințită prin referendum local în 1923, prin articolul 86 al Constituției URSS din 1977, articol ce explică statutul regiunilor autonome, și prin Legea RSS Azerbaidjan cu privire la regiunea autonomă Nagorno-Karabah, adoptată la 16 iunie 1981.4
Perioada sovietică a fost caracterizată prin industrializarea regiunii și prin stabilitatea din punctul de vedere al securității. Deși nu a existat un conflict deschis între Erevan și Baku, ambele state acuză administrația sovietică de schimbările demografice artificiale, făcute în această perioadă. Pe site-ul oficial al ministerului afacerilor externe, armean și azer, problema Nagorno Karabah începe cu propoziția: „Artsakh (Karabah) este o parte integrantă a Armeniei istorice.”, iar pe cel azer „Regiunea Karabakh a fost din punct de vedere istoric întotdeauna o parte inalienabilă a Azerbaidjanului.”
Erevanul își justifică poziția prin faptul că în 1921, Karabahul de Munte a fost declarat parte a RSS Armenia și că referendumul local din 1923 a fost fraudat. Partea armeană susține că Baku a dus o politică de discriminare față de populația azeră, afirmând că în 1923 armenii reprezentau 94,4% din populația regiunii autonome, iar în 1989 doar 76,9%.5
În același timp Baku acuză guvernul central de la Moscova că a favorizat reinstalarea armenilor din străinătate, în detrimentul pământurilor azere, în timp ce 150.000 de azeri au fost nevoiți să-și abandoneze casele. De asemenea, Baku își justifică legitimitatea prin actele adoptate în perioada sovietică, prin investițiile făcute în Nagorno-Karabah și ridicarea nivelului de trai din regiune. Partea azeră neagă că armenii au fost discriminați și aduc drept argument cele 136 de școli de învățământ secundar cu predare în limba armeană.6
În concluzii putem observa faptul că URSS a reușit să mențină stabilitatea în regiune, însă a intensificat și mai mult ura dintre cele două popoare prin politicele privind demografia și legitimitatea părților. Eșecul privind reglarea tensiunilor interetnice a fost evident la sfârșitul anilor 1980, când Armenia a început în mod deschis să revendice Arțahul. Tensiunile au fost atât de mari încât la sfârșitul anului 1991 acestea au degenerat într-un conflict etnic sângeros cu caracteristici balcanice amplificate.
Războiul din 1991-1994
La data de 13 februarie 1988 au avut loc demonstrații la Stepanakert cu scopul ca Regiunea Autonomă Nagorno-Karabakh (RANK) să se unifice cu Armenia. Parlamentul regiunii autonome a votat în favoarea unirii cu Armenia. Această decizie a fost supusă și unui referendum susținut de populația majoritară armeană, însă rezultatul fost contestată de Baku. Pe măsură ce dizolvarea Uniunii Sovietice se apropia, tensiunile s-au crescut transformat într-un conflict violent între etnicii armeni și etnicii azeri. Ambele părți fiind vizate în cazuri de curățare etnică și pogromuri.
După proclamarea independenței fostelor state sovietice și destrămarea oficială a URSS-ului în decembrie 1991, conflictul armeano-azer a trecut în fază activă în februarie 1992. Majoritatea trupelor fostei armate sovietice din Transcaucazia se aflau pe teritoriul Azerbaidjanului. Ca urmare a împărțirii proprietății militare sovietice, armata a patra, trei brigăzi de apărare aeriană, o brigadă cu destinație specială, patru baze aeriene și o parte a flotei militare din Caspică au trecut sub conducerea Azerbaidjan-ului. Acesta a preluat controlul și asupra depozitelor de muniție. Cantitatea totală de muniție din aceste depozite este estimată la 11.000 de vagoane, iar transferul proprietății militare către Armata a 4-a și Arsenalul 49 a fost finalizat în 1992. Retragerea unor părți ale fostei armate sovietice în Rusia a fost însoțită de confiscarea unei părți a armelor de către partea azeră. Dintre toate statele Transcaucaziane, la împărțirea proprietăților militare, Armenia s-a aflat în cea mai dezavantajoasă poziție, întrucât pe teritoriul său se afla cel mai mic număr de trupe din districtul militar Transcaucazian. În 1992, armele și echipamentele militare ale două dintre cele trei divizii (15 și 164) ale Armatei a 7-a de gardă a fostei URSS, precum și aproximativ 500 de vagoane de muniție, au fost transferate sub controlul Armeniei.7
Ambele părți au folosit arme din depozitele armatei sovietice: de la arme de calibru mic până la tancuri, elicoptere, avioane și câteva lansatoare de rachete. După prăbușirea URSS, Armenia și Azerbaidjan și-au umplut arsenalele nu numai cu arme capturate și furate de la armata sovietică ce se prăbușise, ci și transferate oficial în ambele țări. La începutul anului 1992, Azerbaidjan a primit o escadrilă de Mi-24 (14 elicoptere) și o escadrilă de Mi-8 (9 elicoptere) pe aerodromul Sangachali, iar Armenia a primit o escadrilă de 13 elicoptere Mi-24, care făcea parte din Regimentul 7 de elicoptere de gardă, cu sediul în apropiere de Erevan. În mai 1992, a început transferul oficial de arme de la Armata a 4-a Combinată în Azerbaidjan. Conform directivei Ministerului rus al Apărării din 22 iunie 1992 nr. 314 (3) 022, în total, Azerbaidjanului i-a fost transferat: 237 tancuri, 325 vehicule blindate de luptă, 204 BMP și BTR, 170 de suporturi pentru pistol, inclusiv suporturi Grad. La rândul său, până la 1 iunie 1992, Armenia a primit: 54 tancuri, 40 BMP și BTR, 50 de arme. În perioada 21 noiembrie 1991 – 12 mai 1994, în luptele pentru orașul Stepanakert (11 km²), capitala Nagorno-Karabah-ului, au fost folosite (conform datelor armenești) aproximativ 21.000 de rachete Grad, 2.700 de rachete Alazan și 1.900 proiectele de artilerie. Aviația azeră a aruncat asupra orașului 180 de bombe RBC și aproximativ o sută de bombe cu fragmentare cu o greutate de 500 kg, inclusiv 8 ODAB (bombă cu detonare volumetrică).8
Nu există un consens cu privire la pierderile din timpul războiului din Karabakh. În ianuarie 2013, Serviciul de Stat azer pentru mobilizare și conscripție a publicat o listă cu numele militarilor azeri, care au murit în timpul ostilităților din 1991-1994 în Nagorno-Karabah, ce ajung la 11.557 de persoane. Totodată, s-a remarcat că pe listă nu figurează civili, precum și voluntari și luptători ai unităților de autoapărare.9 Potrivit datelor armenești, în timpul războiului din Karabakh, au fost uciși 5.856 de luptători (dintre care 3.291 de rezidenți ai NKR), dar și 1.264 de civili, alte 596 de persoane (militari și civili) fiind date dispărute.10
În anul 1992, Azerbaidjanul a lansat o ofensivă militară majoră împotriva forțelor armenilor din Nagorno-Karabah, cu scopul de a recâștiga controlul asupra regiunii. Această ofensivă a fost numită Operațiunea Goranboy de către Azerbaidjan. Conflictul a devenit tot mai intens, cu lupte desfășurate în orașe precum Stepanakert, capitala Nagorno-Karabah, și Shusha, un oraș strategic. Ambele părți au făcut uz de artilerie, tancuri și elicoptere de luptă pentru a susține operațiunile militare, iar câteva momente au rămas bine întipărite în istorie.
În timpul conflictului, a avut loc un eveniment tragic și controversat cunoscut sub numele de Masacrul de la Hocalı. În noaptea de 25-26 februarie 1992, forțele armene au atacat orașul Hocalı, situat în Azerbaidjan, și au comis atrocități împotriva populației civile azere. Potrivit rapoartelor, aproximativ 600 de azeri, inclusiv femei, copii și bătrâni, au fost uciși în timpul masacrului. Acest eveniment a provocat indignare internațională și a intensificat tensiunile dintre cele două părți implicate în conflict.
Un moment cheie în conflictul din Nagorno-Karabah a fost bătălia pentru controlul asupra orașului Shusha, situat pe o înălțime strategică în regiune. Forțele armene au lansat o ofensivă și, în mai 1992, au reușit să cucerească orașul, în ciuda rezistenței puternice oferite de Azerbaidjan. Căderea orașului Shusha a avut un impact semnificativ asupra echilibrului de putere în regiune și a consolidat poziția forțelor armene. Acest razboi a luat viața a peste 30.000 de oameni și a strămutat peste 1 milion de persoane.11 În 1993 Consiliului de Securitate ONU a adoptat 4 rezoluții cu privire la conflictul dintre Armenia și Azerbaidjana, însă nici una nu a fost îndeplinită. Încercările comunității internaționale de a aduce părțile la masa de negocieri eșuau din cauza schimbărilor frecvente a liderilor politici din țările conflictuale. În martie 1992 a fost creat Grupul OSCE de la Minsk, care era principalul format care se ocupa de negocierile de pace. Copreședinții Grupului Minsk sunt Rusia, SUA și Franța. Pe lângă acestea, Grupul Minsk include Belarus, Germania, Italia, Turcia, Finlanda și Suedia, precum și Azerbaidjan și Armenia.12
Abia la finalul lunii mai 1994 cele două parți au convenit să înceteze focul. În acel moment majoritatea teritoriului era controlat de armeni. Negocierile de pace au lăsat mult loc de interpretare și teoretic a fost mai mult un armistițiu decât o soluție reală a conflictului. Republica Nagorno-Karabah nu a fost recunoscută de comunitatea internațională, Armenia se declara garantul securității sale, iar Baku considera regiunea ca fiind ocupată.13 În scopul respectării angajamentelor din urma negocierilor de pace, trupele de pacificare ruse sub egida OSCE au fost dislocate în regiune. Trupele ruse au fost desfășurate în zona de securitate dintre Nagorno-Karabah și restul Azerbaidjanului, în special în jurul liniei de contact, pentru a preveni reluarea ostilităților și pentru a asigura monitorizarea respectării armistițiului.14
Capacitatea militară și economică a beligeranților
Din 1994 până în prezent Armenia și Azerbaidjan și-au mărit cheltuielile militare. Se pot observa perioade în care procentul din PIB alocat armatei s-a diminuat, dar acest lucru era compensat în anul următor. De exemplu în 1995, Armenia a avea un buget militar în valoare de 0,05 miliarde $, ceea ce reprezenta 4,06% din PIB. În 2014 bugetul militar era de 0,46 miliarde $, sau 3,94% din PIB, iar în 2021 cheltuielile militare au reprezentat 4,44% din PIB sau 0,62 miliarde $.15 La acest capitol trebuie evidențiat faptul că Armenia avea sprijinul Federației Ruse, care era practic cel mai influent actor din zonă și relația prietenoasă armeano-rusă era una vizibilă.
În același timp și statul azer și-a crescut cheltuielile militare. În 1995 armata a reprezentat o cheltuială de 2,74% din PIB, adică 0,07 miliarde $. În 2014 cheltuielile au atins cifra de 3,43 miliarde $, ceea ce reprezintă 4,56% din PIB. Anii 2013 și 2014 au fost cei mai costisitori pentru apărarea azeră. În 2021, bugetul a fost diminuat la 2,7 miliarde $, dar a crescut ca parte din PIB la 5,27%.16
Indicele Global Firepower pentru anul 2023 arată că Azerbaidjan este mai bine dotat din punct de vedere militar față de vecinul său. Resursa umană mereu joacă rolul principal când vine vorba de un conflict. La acest capitol Baku este net superior Erevanului. Aproape 3,8 milioane de azeri sunt apți pentru serviciul militar, în timp ce doar 1,38 milioane de armeni ar putea lupta într-un eventual război. Din punct de vedere al personalului activ azerii sunt cu 20.000 mai mulți față de cei 45.000 de militari armeni. Rezerva militară a Azerbaidjanului constituie 300.000 de oameni, în timp ce Armenia are 210.000. Forța de muncă azeră numără 5 milioane, iar cea armeană 1,5 milioane.
La capitolul putere aeriană, Baku din nou deține supremația, un total de 148 de avioane împotriva a 64 de avioane. Parcul aerian azer este completat și de 86 de elicoptere, în timp ce parcul aerian armean numără doar 36.
Balanța înclină spre Baku la dotarea cu vehicule militare terestre. Forța terestră azeră include: 920 de tancuri, 29.312 vehicule blindate, 167 tunuri autopropulsate, 319 tunuri tractate, 323 lansatoare de rachete multiple. Pe câmpul de luptă, Everanul poate răspunde cu: 519 tacuri, 11.896 blindate, 38 de tunuri autopropulsate, 145 de tunuri tractate, 174 lansatoare de rachete multiple.
Pentru desfășurarea operațiunilor militare, armata azeră are la dispoziție 23 de aeroporturi și o producție de petrol de 712.000 bbl. Un alt mare avantaj geografic îl reprezintă și ieșirea la Marea Caspică, o rută comercială care ar deveni vitală în contextul unui conflict. Armenia nu are decât 7 aeroporturi și nu are propria producție de petrol. De asemenea nu are ieșire la mare.17
Din punct de vedere economic, Azerbaidjan este superior Armeniei. În 2021, statul azer avea un PIB de 54,62 miliarde $, de 4 ori mai mare decât al statului armean (13,86 miliarde). Deși la PIB/cap de locuitor cifrele sunt asemănătoare 5.388 $ și 4.966,5 $, populația Azerbaidjanului este de peste 10 milioane, în timp ce a Armeniei de doar 2,8 milioane.18
La capitolul tehnică militară este important de subliniat și calitatea tehnicii militare. Armata armeană este dotată în principal cu tehnică sovietică și rusească. Principalul partener militar este Rusia, care ajută Armenia nu doar cu armament, dar și cu instruirea personalului militar. De asemenea, Armenia este parte a Organizația Tratatului de Securitate Colectivă din 2002. Cu toate aceste, suportul militar modern din partea Rusiei este unul redus. Un exemplu în acest sens în constituie parcul de tancuri. Cel mai modern tanc pe care îl are Armenia este T-90, un tanc de generația a 3, care este și principalul tanc de luptă al Rusiei. În 2020, Erevan avea doar 3 astfel de tancuri, dintre care 2 au fost capturate de azeri în urma conflictului.19 Alte state cu care statul armean colaborează în domeniul militar sunt: India, Grecia, NATO, dar aceste colaborări sunt limitate.
Azerbaidjan are o armată mai modernă decât rivalul său. Azerbaidjan cooperează cu aproximativ 60 de țări în sfera tehnico-militară și are un acord de cooperare tehnico-militară cu peste 30 de țări.20 Principalii parteneri în acest domeniu sunt Turcia, Israel, SUA și Rusia. Raportându-ne la numărul de tancuri, Baku are în jur de 94 de tancuri T-90.21 Momentan, guvernul azer nu a dorit să adere la nici o organizație militară internațională și nici nu manifestă o astfel de dorință. Merită menționat și faptul că Baku încearcă să dezvolte propria industrie militară și încearcă să diversifice furnizorii și colaborările cu statele ce dețin tehnologii militare superioare.
Azerbaidjan exportă produse chimice, mașini, alimente (în special struguri și alte fructe și legume), băuturi, petrol și gaze naturale , fier și oțel, metale neferoase și alte produse; importurile sale includ fier și oțel, mașini și alimente și băuturi, în special carne și lapte. Principalii parteneri comerciali ai Azerbaidjanului sunt: Rusia, Turcia, China și Italia. Țara are, de asemenea, legături comerciale cu Georgia, Belarus, Marea Britanie, Israel și republicile din Asia Centrală. O parte foarte importantă din PIB-ul azer îl constituie zăcămintele de petrol și gaze naturale. De exemplu, în 2021 statul azer a exportat petrol brut în valoare de 13,5 miliarde $ și gaze naturale în valoare de 5,73 miliarde $.22 Prin urmare observăm că Baku poate echivalează bugetul anual al Erevanului doar din exportul de petrol.
Armenia este mult mai săracă din punct de vedere al resurselor naturale. Cele mai importante exporturi ale Armeniei sunt minereu de cupru (844 milioane dolari), aur (256 milioane dolari), băuturi alcoolice (246 milioane dolari), feroaliaje (242 milioane dolari) și tutun laminat (238 milioane dolari), exportând mai ales în Rusia (789 milioane dolari), China (443 milioane USD), Elveția (364 milioane USD), India (249 milioane USD) și Bulgaria (199 milioane USD). Erevan este nevoit să importe surse de energie, în special petrol și gaze, care sunt și principalele produse de import. Cei mai importanți parteneri comerciali sunt: Rusia 23.5%, China 13,2, Elveția 10,8% și India 7,39%.23
Din cele relatate mai sus, putem conclude faptul că în prezent Armenia este inferioară din toate punctele de vedere față de rivalul său. Securitatea națională și capacitatea militară este una extrem de dependentă față de un singur mare jucător, Rusia. Tehnica militară învechită, probleme demografice, economice și lipsa noilor furnizori și aliați au fost principalele cauze ale eșecurilor suportate de Erevan. Aceste greșeli au avut un impact major în conflictele din 2020 și 2022, când inferioritatea și neputința guvernului armean, de-a face față unei agresiuni, a știrbit din încrederea statului de-a asigura securitatea cetățenilor.
Războiul de 6 săptămâni
Deși cele două țări rivale au semnat un acord de pace în 1994, ura dintre națiuni nu a dispărut, ci din contră s-a fost amplificată. Revendicările teritoriale, schimburile acide de replici, încercările de demonstrare a forței, manipularea opiniei publice, acuzațiile reciproce de provocări au fost la ordinea zilei pe parcursul anilor. Cele două țări nici până astăzi nu au stabilit relații comerciale. Prin urmare nu a fost greu de prognozat o nouă rundă de conflict între azeri și armeni.
În dimineața zilei de 27 septembrie 2020, dronele Bayraktar TB2, ale armatei azere, au atacat pozițiile soldaților armeni. Eficacitatea lor a fost un rezultat neașteptat atât pentru armeni, cât și pentru azeri. Canada s-a văzut nevoită să suspende vânzările de tehnologie de drone către Turcia, producătorul de Bayraktar TB2, „după ce a aflat despre acuzațiile făcute cu privire la utilizarea tehnologiei canadiene în conflictul militar din Nagorno-Karabah”.24 Conflictul s-a generalizat rapid și schimbul de focuri a fost intens din partea ambelor părți. Datorită superiorității tehnologice și dotării armatei, Azerbaidjanul a reușit să provoace pierderi grele în rândul armatei armene. Erevan a pierdut în total l676 unități de tehnică militară, dintre care 844 distruse, 35 avariate, 1 abandonată și 796 capturate. Din stocul inițial Armenia a pierdut un total de 255 de tancuri, din care 103 capturate; 71 de vehicule blindate, din care 47 capturate; 250 de tunuri tractate, din care 102 capturate; 84 lansatoare de rachete, din care 75 distruse; 8 sisteme portabile de apărare aeriană, toate 8 au fost capturate; 737 de camioane, din care 387 capturate, etc. Trebuie de subliniat că majoritatea daunelor au fost produse de dronele turcești Bayraktar TB2. Pierderile de tehnică militară au fost mult mai mici în cazul Azerbaidjanului, un total de 243, din care 139 distruse, 48 avariate, 26 abandonate și 30 capturate. Armata azeră a pierdut 62 de tancuri, din care 38 distruse; 72 de blindate, din care 50 distruse; 2 avioane distruse și 4 drone, din care 2 Bayraktaruri TB2 și 46 de camioane, din care 34 distruse, etc.25 Conform datele furnizate de Armenia, în acest conflict de 6 săptămâni au murit 3773 de soldați armeni și 243 au dispărut. Republica Arțah a publicat lista a 2808 soldați morți, 50 civili morți și 163 răniți. Baku confirmă că a pierdut 2906 soldați, 8 dispăruți. De asemenea au murit 93 de civili, iar alții 144 au fost răniți.26
O mare parte din această victorie a fost atribuită de analiștii militari componentei tehnice și financiare a războiului: Azerbaidjanul și-a permis schimbarea de mentalitate și înzestrare la nivelul armatei și a dorit (și a beneficiat în același timp) sprijinul tehnologic al Turciei și Israelului. Iar, la acel moment, sprijinul tehnologic acordat a fost superior existentului la nivelul forțelor armate armene. Însă concluziile războiului din Nagorno-Karabah din 2020 aduc în prim plan raționamente și argumente care umbresc succesul real și meritat, datorat achizițiilor de tehnologie. Este unanim recunoscut că succesul azerilor s-a datorat în mare parte existenței sistemelor de aeronave fără pilot la bord, dar mai ales, modului în care au fost acestea utilizate. Cu toate acestea, nu trebuie pierdut din vedere faptul că echilibrarea atentă a finalităților, căilor și mijloacelor la nivel operațional a asigurat îndeplinirea obiectivelor strategice și atingerea stării finale dorite, demonstrând în acest fel că strategia militară azeră a fost cea câștigătoare.
Comunitatea internațională nu a putut trece cu vederea conflictul din Nagorno-Karabah. UE, ONU, OSCE și alte organizații internaționale au cerut încetarea imediată a focului și începerea negocierilor de pace. Cele două țări fiind parte a Parteneriatului Estic, au beneficiat de un ajutor umanitar din partea UE. Comisia Europeană a estimat că un număr de 100.000 de persoane ar avea nevoie de asistență umanitară. În acest scop au fost acordat un ajutor umanitar în valoare de 16,9 milioane de euro pentru victimele conflictului.27
Ostilitățile au încetat în ziua de 10 noiembrie 2020. Sfârșitul războiului a consfințit controlul Azerbaidjanului asupra unei mari părți a teritoriului pe care l-a pierdut în fața Armeniei în timpul înfruntărilor anterioare și pe care nu îl mai domina de trei decenii. Armenii și-au păstrat controlul asupra teritoriului rămas din Nagorno-Karabah, inclusiv asupra centrului urban Stepanakert. Acordul de încetare a focului, mediat de Federația Rusă, a condus la introducerea forțelor rusești de menținere a păcii (aproximativ 2.000 de soldați), care au înființat posturi de observare de-a lungul liniei de încetare a focului și pe coridorul Lachin, pentru monitorizarea armistițiului, pentru asigurarea securității rezidenților și a tranzitului dintre Armenia și Stepanakert.28
Noile tensiuni dintre Armenia și Azerbaidjan. Implicarea internațională
La mai puțin de 2 ani de la semnarea armistițiului de încetare a focului, Azerbaidjan a reluat ostilitățile. Pe parcursul armistițiului Baku și-a menținut narativul că va elibera întreaga regiune și armata azeră nu se va opri doar la câteva teritorii. O oportunitate în acest sens a apărut în toamna anului 2022, când armata azeră a deschis din nou focul. Merită să atragem atenția asupra contextului în care a fost luată această decizie. În data de 24 februarie 2022, Federația Rusă a atacat Ucraina, dar ofensiva de 3 zile planificată de Kremlin s-a transformat într-un război de epuizare a resurselor. Eșecurile militare ale Rusiei și contraofensiva ucraineană din septembrie 2022 au obligat Rusia să-și îndrepte toate resursele către frontul din Ucraina. Astfel din contigentul de 2000 de pacificatori ruși, care trebuiau să asigure securitatea în Nagorno-Karabah și să asigure coridorul Lachin, au rămas doar 800. A fost redus și personalul de la baza militară rusă din orașul armean Gyumri, unde erau aproximativ 5500 de soldați, acum au rămas doar 2000.29 Prin urmare rolul Federației Ruse a fost diminuat semnificativ în regiune, iar soldații rămași aveau doar o prezență formală, nu mai reprezentau cu adevărat un instrument de menținerea a securității.
Tensiunile au crescut extrem de mult în toamna anului 2022 între Erevan și Baku. Schimburile de focuri au devenit o normalitate, iar în presă apărea săptămânal câte un post despre încălcarea armistițiului de încetarea a focului. La sfârșitul lunii septembrie 2022 au fost înregistrate 532 de victime în rândul militarilor din ambele părți.30 Părțile se acuzase reciproc de provocări. Armenia a cerut implicarea instituțiilor internaționale și a statelor mediatoare. Situația s-a agravat după ce la 12 decembrie 2022, un grup de cetățeni azeri, trimiși de guvernul lor sub pretextul de a fi „activiști ecologici”, au inițiat blocarea coridorului Lachin, singurul drum care lega Artsakh-ul de Armenia. Pe 19 ianuarie 2023, Parlamentul European a lansat o rezoluție prin care cere reglementarea pașnică a conflictului și îndeamnă Azerbaidjanul să renunțe la forță ca instrument de presiune.31
Blocarea celor 120.000 de armeni din Nagorno-Karabakh a atras din nou atenția comunității internaționale abia după o lună. Rusia, UE și SUA au cerut președintelui azer, Ilham Aliyev, să ridice blocada asupra regiunii și să înceapă o nouă rundă de negocieri cu Everan.32 Văzându-se părăsită de fostul aliat, guvernul de la Everan a încercat să obțină sprijinul altor actori internaționali. De exemplu, Armenia s-a adresat Curții Internaționale de Justiție pentru a debloca coridorul Lachin, acuzând partea azeră de epurare etnică. Curtea Internațională de Justiție (CIJ) a ordonat la sfârșitul lunii februarie Azerbaidjanului să asigure Armeniei legătura liberă cu Republica Arțah. Sub o presiune intensă din partea CIJ, partea azeră a ripostat ingenios afirmând că, de fapt, acei ”activiști de mediu” nu blochează coridorul, ci doar protestează legitim împotriva unor activități miniere absolut ilegale.33 Forțele azere au rupt și ultima legătură muntoasă prin care Armenia încerca să mențină legătura cu Republica Arțah la data de 25 martie. La mijlocul lunii aprilie, UE a trimis o echipă de 100 de observatori pentru a asigura stabilitatea în regiune. Din păcate misiunea UE a înrăutățit relațiile UE-Azerbaidjan. Președintele azer, Aliyev, a dat vina pe misiunea de monitorizare a UE pentru „provocările” armene, spunând că europenii îi susțin în traficul ilegal de arme între Armenia și Nagorno-Karabah. De asemenea, partea azeră acuză Armenia că ar mobiliza 10.000 de soldați în Nagorno-Karabah pentru a provoca un nou conflict, lucru evident nerealist.34
Un nou mediator al zonei pare să fie SUA. La sfârșitul lunii aprilie, miniștrii de externe a celor două state au stabilit o întâlnire la Washington pentru a detensiona situația din regiune. A fost pentru prima oară când Federația Rusă nu a participat la medierea conflictului dintre Erevan și Baku. Kremlinul a comentat foarte scurt și sec acest eveniment, subliniind faptul că susține stabilitatea în zonă și nu își dorește izbucnirea unui conflict. Washington a declarat că s-au obținut progrese semnificative în cadrul negocierilor.35 După vizita la Washington, liderii celor țări beligerante s-au întâlnit la Moscova în data de 25 mai, în cadrul Forumului Economic Eurasiatic. Nikol Pașinian și Ilham Aliyev au discutat împreună cu președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, despre situația conflictul din Caucazul de Sud. Rezultatul negocierilor a fost unul lipsit de ambiguitate. Armenia recunoaște integritatea teritorială a Azerbaidjanului și este gata să recunoască Nagorno-Karabah drept teritoriu azer .36
În data de 19 septembrie, încălcând condițiile de încetare a focului, Azerbaidjanul a lansat o nouă ofensivă militară, numită „operațiune antiteroristă”, cu scopul să neutralizeze armata armeană. Ziua următoare ofensiva a încetat, datorită comandamentului rus de menținere a păcii.37„Operațiunea antiteroristă” a adus Azerbaidjanului rezultatul dorit. Samvel Șahramanyan, președintele Arțahului, a emis un decret în data de 28 septembrie, prin care republica pe care o conduce își încetează existența de la 1 ianuarie 2024.38 În data de 5 octombrie, Nikol Pașinian, a semnat un decret prin care recunoaște Nagorno-Karabah teritoriu azer.39 Parlamentul European a condamnat atacul militar azer, dar nu a luat alte măsuri în acest sens.
Noile tentative de negocieri privind semnarea unui acord de pace au fost perturbate de Baku. Aceasta a refuzat să negocieze în Spania și în SUA, pretinzând că UE și SUA sprijină Erevanul în detrimentul său. Cele două parți au făcut un schimb de prizonieri în data de 7 decembrie, însă nu a fost stabilită o dată privind negocierile viitoare.
Concluzii
Regiunea Nagorno-Karabah reprezintă un adevărat măr al discordiei între Armenia și Azerbaidjan. Această zonă muntoasă este considerată de armeni ca o parte esențială a identității lor naționale și culturale. Regiunea a fost populată de armeni de secole și a fost un centru important al culturii și istoriei armene. Pentru mulți armeni, Arțah-ul reprezintă o parte integrantă a patriei lor istorice. De asemenea, majoritatea populației armene din regiune își doresc să fie parte a statului armean, invocând principiul autodeterminării popoarelor în acest caz. Un alt punct important pentru Erevan îl reprezintă securitatea. Pentru Armenia, menținerea controlului asupra Nagorno-Karabahului și a regiunilor înconjurătoare înseamnă o zonă tampon strategică și o barieră de securitate împotriva Azerbaidjanului. Având în vedere trecutul conflictual dintre cele două țări și temerile privind securitatea națională, Armenia consideră că Nagorno-Karabah este esențial pentru apărarea sa.
Baku, care face trimitere către dreptul internațional actual și la faptul că societatea internațională recunoaște provincia ca partea a teritoriului ei, nu poate renunța la Nagorno-Karabah. Strămutarea la care au fost supuși azerii, care merită să se întoarcă la pământul strămoșesc, este un alt argument folosit de Azerbaidjan în această dispută.
Conflictul pare să nu aibă o soluție din cauza trecutului dintre cele două țări. După cum am remarcat, atunci când una din părți reușea să dețină controlul își impunea propriile reguli și populația era supusă unui tratament dur. De asemenea, confruntările recente din ultimii 30 de ani, susținerea spiritului naționalist, implicarea altor jucători internaționali au contribuit la amplificarea unei uri interetnice care deja era prezentă.
În decursul anilor 90, OSCE cu greu a reușit să aducă cele două părți la masa de negocieri, însă nu a reușit să găsească o soluție de compromis pe termen lung. Acuzații și amenințări au fost auzite din partea ambelor tabere pe parcursul anilor de pace, fapt ce semnala că un nou conflict este inevitabil.
Azerbaidjan a reușit, de două ori, să folosească contextul internațional favorabil pentru a-și atinge obiectivele. Prima dată când comunitatea internațională era preocupată de criza pandemică și a doua oară când principalii actori internaționali au fost și sunt implicați într-un conflict militar mai amplu.
Deși cele două țări fac parte din Parteneriatul Estic, Uniunea Europeană nu a reușit să construiască un pod de legătură între cele două state. Baku a reușit să își folosească resursele naturale de petrol și gaz pentru a stabili legături economice mai strânse cu UE. La rândul său, Bruxelles s-a văzut obligat să își diversifice portofoliul de furnizori, pentru a reduce dependența de Rusia. Poziția UE în privința conflictului a fost una ambiguă până în 2023, majoritatea acțiunilor sale limitându-se la exprimarea îngrijorării și acordarea de ajutor umanitar victimelor. Bruxelles a lua o poziție mai fermă când forțele azere au blocat coridorul Lachin, dar nici în acest caz UE nu are o pârghie de presiune. Trimiterea unei misiuni de observare neînarmată care nu poate decât să documenteze crimele de la fața locului nu poate avea un impact real asupra detensionării.
Rusia fiind slăbită de conflictul cu Ucraina nu poate acorda o atenție deosebită acestui conflict. Soldații ruși care se află acolo nu pot să își îndeplinească misiunea, prin urmare Rusia are mâinile legate momentan. Nici Curtea Internațională de Justiție nu a reușit să convingă autoritățile azere să ridice blocada. Negocierile din luna mai de la Washington și nu au reușit să împiedice armata azeră să desfășoare o ofensivă militară. Deși a durat doar o zi, ofensiva a schimbat radical viața a peste 100.000 ce au fost nevoiți să fugă din calea trupelor azere.
Dinamismul sistemului internațional este unul impredictibil, iar balanța de putere înclină când spre Erevan, când spre Baku. La momentul actual Baku deține superioritatea din toate punctele de vedere, aceeași poziție a avut-o și Erevan în 1994. Anul 2023 a marcat o reconfigurare a situației geopolitice din Caucazul de Sud. Vechiul garant al securității, Federația Rusă, și-a diminuat din prezența fizică, cât și din cea politică. Inactivitatea trupelor de pacificare rusești a demonstrat că Kremlinul nu poate preveni un conflict între cele două state. Încercările Armeniei de a căuta sprijinul Occidentului vor fi văzute ca un pas neprietenos de față de vechiul tovarăș. Supremația militară azeră și sprijinul necondiționat al Turciei pentru Baku, plasează statul armean între ciocan și nicovală, din punct de vedere geopolitic.
Un alt mare câștigător în ecuația din zonă este Turcia. Ankara și-a consolidat prestigiul la nivel internațional, afirmându-se tot mai mult în calitate dse hegemon regional și a demonstrat că neo-otomanismul poate fi implementat aplicat practic cu succes. De asemenea, Turcia ar putea deveni noul garant al securității și stabilității regionale, fiind la ora actuală, singura care ar putea influența direct politica Azerbaidjanului. Refuzul lui Ilham Aliyev de a negocia la Bruxelles și Washington transmite un mesaj clar prin care dorește să dicteze locul negocierilor, iar una din soluțiile acceptate ar fi Turcia. Noile atuuri obținute în urma conflictului vor constitui resurse valorase pentru Erdogan în viitoarele negocieri atât cu SUA, UE, cât și cu Federația Rusă.
