În cei trei ani de la declanșarea invaziei ruse pe scară largă, sprijinul militar extern a jucat un rol crucial în menținerea capacității de luptă a Ucrainei. De la echipamente de protecție individuală, căști și veste antiglonț, până la sisteme avansate precum HIMARS, tancuri Leopard 2 și Abrams sau avioane de vânătoare F-16, ajutorul occidental a avut un impact major asupra echilibrului de forțe pe front. Deși livrările de arme au fost adesea întârziate de negocieri care durau luni de zile și de un proces birocratic labirintic, acestea ajungeau, în cele din urmă, în mâinile soldaților ucraineni. Totuși, utilizarea unor arme, cum ar fi rachetele cu rază lungă de acțiune, a fost inițial restricționată, limitând capacitatea Ucrainei de a lovi ținte strategice. Până la jumătatea lunii noiembrie 2024, Kievul nu avea permisiunea de a folosi rachetele ATACMS, Storm Shadow și SCALP împotriva țintelor militare de pe teritoriul Federației Ruse. Aceste limitări reprezentau un adevărat scut protector pentru infrastructura militară și logistică rusă aflată în apropiere de Ucraina.
La aceste provocări se adaugă incertitudinea privind viitorul sprijin militar al SUA sub noua administrație Trump și reacția întârziată a liderilor europeni în preluarea unui rol de lider în furnizarea de tehnică militară. Aceste aspecte nu doar alimentează speculațiile, ci riscă să genereze probleme reale de aprovizionare, cu un impact direct asupra situației de pe front, pierderilor în rândul militarilor și moralului armatei.
Kievul a cunoscut o experiență similară la sfârșitul anului 2023 și în prima parte a anului 2024, când republicanii au blocat timp de luni întregi un pachet de asistență în valoare de 60 de miliarde $. Deși frontul nu s-a prăbușit, aceasta a fost o perioadă extrem de dificilă pentru soldații ucraineni, care au fost nevoiți să lupte împotriva unui inamic superior din toate punctele de vedere. De exemplu, la începutul lunii martie 2024, Rusia lansa aproximativ 10.000 de obuze pe zi, în timp ce Ucraina răspundea cu doar 2.000.
Suplimentar, economia Rusiei a trecut pe picior de război. La începutul anului 2024, șeful adjunct al serviciilor de informații din cadrul Ministerului ucrainean al Apărării, Vadim Skibițki, estima că Rusia ar putea produce până la 2 milioane de obuze de artilerie pe an. La acestea se mai adaugă lunar 115-130 de rachete strategice și 330-350 de drone kamikaze Shahed/Gheran.
În aceste condiții, în care statul inamic produce tot mai mult armament, principalul furnizor de arme rămâne imprevizibil, iar deciziile luate de celelalte state aliate se reflectă pe câmpul de luptă abia după câteva luni de negocieri și discuții, Ucraina se vede nevoită să-și reducă la minimum dependența de arme importate.
Cei trei ani de război au demonstrat cât de vitală este dezvoltarea unei industrii de apărare puternice. Deși independența totală în acest domeniu este imposibilă, Ucraina trebuie să-și consolideze propriile capacități pentru a putea rezista suficient de mult până când aliații ajung la un consens. Din păcate, experiența anterioară a arătat că astfel de decizii pot fi luate abia după luni întregi de negocieri.
Într-o analiză a Institutului Internațional pentru Cercetări de Pace din Stockholm (SIPRI), autorii Kateryna Kuzmuk și Lorenzo Scarazzato au evidențiat transformările prin care a trecut industria de armament din Ucraina. Aceasta a avut de suferit încă din primele zile ale războiului. Pe lângă faptul că fabricile de producție a armamentului sunt ținte primordiale într-un conflict, multe dintre ele erau amplasate în apropierea zonelor de luptă activă. Doar în primii doi ani, producătorii de motoare Motor Sich și de avioane Antonov au raportat pagube în valoare totală de 601 milioane $ în active industriale.
Pe măsură ce economia ucraineană a trecut pe picior de război, industria de apărare a reușit să facă față noilor provocări legate de relocarea și restructurarea producției. Sprijinul financiar din partea guvernului ucrainean a fost considerabil. De la începutul invaziei pe scară largă, Ucraina a alocat peste 50% din bugetul guvernamental pentru armată. Până în 2023, cheltuielile pentru arme și produse cu dublă utilizare au crescut de 20 de ori față de 2021, atingând suma de 30,8 miliarde $.
Deși o parte importantă a bugetului a fost folosită pentru achiziționarea de armament din străinătate, companiile ucrainene de profil au reușit nu doar să își refacă capacitățile de producție, ci și să le extindă. Până în 2024, aproape 500 de producători din domeniu erau operaționali în Ucraina, angajând în total aproximativ 300.000 de persoane.
Din 2022, Ucraina a început să demareze producția internă a unor tipuri de armament pe care anterior le primea din străinătate, cum ar fi muniția pentru artilerie și tancuri, un produs relativ rar la nivel global. Totuși, Ucraina este încă departe de a putea produce alternative pentru toate sistemele importate pe care le utilizează pe câmpul de luptă.
Din acest motiv, o parte semnificativă din fondurile alocate achizițiilor publice continuă să fie destinate cumpărării de arme din străinătate, ceea ce îngreunează dezvoltarea industriei naționale de apărare. În cei trei ani de război, Ucraina a cheltuit 320 de miliarde $ pentru achiziția de armament, dintre care 200 de miliarde au provenit din ajutoarele oferite de UE și SUA, iar 120 de miliarde din propriul buget al țării.
Potrivit liderului de la Kiev, la începutul războiului, Ucraina producea doar 10% din armamentul utilizat. În prezent, această proporție a ajuns la 40%. Ministrul ucrainean al Industriilor Strategice, Herman Smetanin, a anunțat că țara pe care o reprezintă a fabricat 50% din muniția de artilerie utilizată în 2024 și că, în acest an, producția urmează să satisfacă aproape întreaga necesitate de muniție pentru artilerie. În plus, Ucraina a început să producă obuziere de calibru 155 mm, după standardele NATO. Conform estimărilor unor comandanți ucraineni, aproximativ 80% din pierderile umane suferite pe front sunt cauzate de artilerie.
Pe lângă creșterea producției de echipamente deja cunoscute în industria de apărare ucraineană, un aspect remarcabil este diversificarea acestui sector. Cel mai semnificativ progres a fost înregistrat în domeniul aeronavelor fără pilot. Conform datelor oficiale, în 2024, Ucraina a reușit să producă 1,1 milioane de drone FPV și 100.000 de dispozitive mai avansate. Pentru anul în curs, autoritățile intenționează să producă 30.000 de UAV-uri cu rază lungă de acțiune și aproximativ 3.000 de rachete de croazieră și rachete-drone. Astfel, numărul total de drone produse ar putea ajunge la 4 milioane de bucăți.
Folosind drone, armata ucraineană a reușit să lovească ținte importante, cum ar fi rafinăriile de petrol aflate la sute de kilometri de linia frontului. Potrivit calculelor Reuters, aceste atacuri au afectat 14% din capacitatea Rusiei de rafinare a petrolului. Un exemplu notabil în reprezintă dronele maritime Magura, care au o rază de acțiune de 800 km. În februarie 2024, șase astfel de drone kamikaze au scufundat corveta rusească Ivanovets, o navă estimată la 60-70 de milioane $. La scurt timp, alte trei nave militare rusești au fost distruse în Marea Neagră.
Pentru a-și spori capacitatea de a lovi ținte la distanțe mari și a deveni mai independentă din acest punct de vedere, dezvoltarea rachetelor cu rază lungă de acțiune a devenit o prioritate. Anul trecut, armata ucraineană a reușit să lanseze primele 100 de rachete de producție proprie.
Rachetele de croazieră Neptun și-au demonstrat eficiența încă din primele luni ale războiului, când două astfel de rachete au scufundat nava amiral a flotei ruse din Marea Neagră, crucișătorul Moskva. Un proiect promițător menit să asigure lovituri precise la distanțe mari este racheta Trîmbița, care ar trebui să devină operațională în aproximativ un an. Aceasta a fost prezentată pentru prima dată la Defense Tech Innovations Forum 2025 din Kiev.
În prezent, există două versiuni ale rachetei Trîmbița: una de atac, destinată distrugerii țintelor, și o versiune de momeală, concepută pentru a satura sistemele de apărare aeriană ale inamicului. Marele avantaj al acestei rachete este prețul redus. Versiunea de atac costă aproximativ 14.000 $, iar cea de momeală doar 4.000 $. Lansată de pe o rampă mobilă, Trîmbița poate transporta între 20 și 30 kg de explozibil pe o distanță de 200 km, atingând o viteză de 400 km/h.
Această rachetă ar putea deveni cel mai accesibil mijloc de a lovi în profunzime liniile inamice. Spre comparație, o dronă Shahed 136 costă între 20.000 și 50.000 $. Racheta americană ATACMS, cu o rază de acțiune de 300 km și o încărcătură explozivă de 230 kg, depășește 1 milion $ pe bucată. Deși cele două sisteme nu sunt direct comparabile, Trîmbița ar putea oferi o alternativă viabilă și eficientă în actualul conflict, oferind o soluție economică pentru lovituri tactice de precizie.
Un factor esențial în dezvoltarea industriei de armament și în reducerea deficitului tehnologic al Ucrainei îl reprezintă colaborarea cu mari companii internaționale din domeniu, precum Rheinmetall, KNDS și AeroVironment.
Grupul german Rheinmetall a inaugurat prima sa fabrică în Ucraina la sfârșitul lunii octombrie 2023, iar în martie 2024 a anunțat un plan ambițios de a construi alte patru fabrici locale. Fabricile vor produce sisteme de apărare aeriană, vehicule blindate, obuze și praf de pușcă.
La 1 octombrie 2024, compania KNDS a deschis o subsidiară în Kiev, denumită KNDS Ukraine LLC, pentru a facilita cooperarea cu instituțiile guvernamentale și industria locală de apărare. Principalul său obiectiv este să asigurare mentenanța, reparația și revizuirea echipamentele KNDS aflate deja în dotarea Ucrainei, precum tancurile Leopard 1 și 2, obuzierele autopropulsate CAESAR și PzH 2000, vehiculele AMX-10 RC și sistemele antiaeriene Gepard. Totodată, KNDS intenționează să își extindă colaborarea cu industria ucraineană pentru producerea locală de muniții de calibru 155 mm pentru artilerie.
Pentru a accelera dezvoltarea industriei de armament, Ucraina a atras sprijinul partenerilor occidentali prin programe speciale de finanțare a producției interne de echipamente militare. Deși încă departe de obiectivul ambițios de 10 miliarde de $, până în 2024 țara a reușit să obțină investiții de peste 1,5 miliarde $ din partea a nouă state occidentale. Pe lângă modernizarea industriei de apărare, o colaborare mai strânsă cu partenerii occidentali va facilita și procesul de standardizare și dezvoltare a armamentului, aliniindu-l la cerințele NATO.
Autoritățile de la Kiev au făcut progrese semnificative în dezvoltarea industriei naționale de apărare. Cea mai mare reușită a acestei industrii este victoria ucraineană în Marea Neagră. Fiind un stat aproape complet lipsit de flotă militară, Ucraina a reușit să se impună în fața flotei ruse. Dronele Magura și rachetele Neptun, ambele produse local, au demonstrat că pot face față celei mai puternice flote din Marea Neagră. În iulie 2024, ultima navă rusă a părăsit portul Sevastopol, fiind forțată să se retragă în zone mai sigure. Acest moment a reprezentat nu doar o victorie tactică, întrucât navele ruse nu mai puteau lansa atacuri asupra sudului Ucrainei, dar și o victorie de imagine, Rusia fiind nevoită să își evacueze navele din cea mai importantă bază navală pe care o deținea în Marea Neagră. Totuși, aceste victorii au un caracter limitat. Ele nu sunt suficiente pentru a câștiga un război în față unui adversar de talia Rusiei.
Chiar și în număr mare, drona nu poate înlocui artileria, care rămâne regina pe câmpul de luptă, fiind responsabilă pentru 80% din pierderile umane. De asemenea, noile rachete cu rază lungă de acțiune nu pot substitui complet rachetele ATACMS sau sistemele de lansare multiplă HIMARS. Construirea unei industrii de apărare capabile să asigure independența Ucrainei necesită ani de dezvoltare, forță de muncă specializată, investiții financiare masive, acces la tehnologii avansate și o infrastructură operațională bine pusă la punct. Mai presus de toate, este esențială asigurarea unui mediu stabil pentru aceste investiții.
Disensiuni în relațiile transatlantice
După scandalul diplomatic din Biroul Oval, Donald Trump a decis să suspende ajutorul militar acordat Ucrainei, inclusiv livrările deja în drum. Directorul CIA, John Ratcliffe, a declarat că Statele Unite au întrerupt și schimbul de informații militare cu Ucraina. Aceste acțiuni sunt interpretate ca încercări ale lui Trump de a-l constrânge pe Volodimir Zelenski să se așeze la masa negocierilor și să semneze un acord cu Rusia, chiar dacă ar fi vorba de un acord fragil ce nu va putea garanta o pace durabilă. Deciziile luate de Casa Albă par a fi mai mult influențate de promisiunile electorale ale actualului lider decât de dorința de a găsi o soluție pe termen lung. Trump se concentrează pe îndeplinirea promisiunii făcute în campania electorală, aceea de a încheia rapid conflictul, fără a părea preocupat de o soluție durabilă pentru viitor.
Fără echivoc, oprirea livrărilor de arme și informații militare va afecta grav capacitatea forțelor armate ucrainene de a identifica și lovi ținte la distanță. Acest lucru se va traduce prin distrugerea unui număr mai mic de depozite de armament rusești, prin reducerea dificultăților logistice ale armatei ruse și, implicit, printr-o scădere a cantității de informații disponibile despre mișcările inamice. Pe scurt, Ucraina va avea mai puține opțiuni pentru operațiuni ofensive și va deveni mai „oarbă” într-un război în care ambele părți urmăresc cu atenție mișcările celeilalte. Dacă această situație va continua pe termen lung, forțele ruse ar putea folosi elementul surpriză pentru a lansa atacuri asemănătoare celor ucrainene din vara anului 2022.
Un alt aspect crucial sunt capacitățile defensive, care protejează nu doar obiectivele militare, ci și infrastructura civilă. Cea mai mare problemă este legată de sistemele de apărare antiaeriană, deoarece Ucraina depinde de sisteme precum Patriot și HIMARS, care sunt produse exclusiv de SUA. O situație similară se reflectă și în cazul rachetelor utilizate de aceste sisteme, care sunt, de asemenea, fabricate exclusiv în Statele Unite. Prin urmare, înlocuirea acestora va reprezenta o adevărată provocare pentru autoritățile ucrainene. Se estimează că Ucraina deține stocuri de armament american care ar putea satisface necesitățile armatei pentru o perioadă de 2 până la 4 luni. În cazul intensificării atacurilor rusești, aceste stocuri s-ar putea epuiza mult mai repede.
La doar două zile după întreruperea ajutorului, Rusia a lansat un atac aerian masiv, cu 2.729 de drone, care a vizat infrastructura energetică ucraineană. În calitate de răspuns la acest atac, Donald Trump a anunțat pe platforma X că ia în considerare extinderea sancțiunilor americane împotriva Rusiei, pentru a o determina să negocieze un acord de încetare a focului și să înceapă negocierile de pace. Acest „joc dublu” al liderului de la Casa Albă confirmă încă o dată teoria că obiectivul său principal este încheierea rapidă a păcii, cu orice preț. Marea diferență constă în tipurile de presiune pe care le pot exercita Statele Unite. În timp ce presiunile asupra Rusiei sunt mai mult economice și se manifestă pe termen lung asupra economiei ruse, presiunile asupra Ucrainei au un efect mult mai direct și sever, afectând linia frontului. Kievul va resimți rapid lipsa armamentului american și, aproape imediat, absența informațiilor militare. În schimb, efectele asupra Moscovei vor fi mai puțin notabile, iar Kremlinul va prioritiza efortul de război în defavoarea bunăstării populației civile.
Conform datelor Institutului Kiel pentru Economia Mondială, de la începutul invaziei ruse, Statele Unite au oferit Ucrainei un ajutor militar în valoare de 69 miliarde de euro, în timp ce Uniunea Europeană împreună cu statele membre, au oferit 49 miliarde de euro în sprijin militar. Alocările americane includ: 45 de tancuri T-72 modernizate, 31 de tancuri Abrams M1A2, 352 de vehicule blindate Bradley, 201 piese de artilerie, 39 de lansatoare HIMARS și 17 sisteme de apărare anti-aeriană (NASAMS, Patriot, HAWK).
ReArm Europe
„Industria europeană poate învăța de la industria de apărare ucraineană”, a declarat șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, la începutul lunii februarie. Declarația a fost făcută în contextul în care, pe bătrânul continent, se discută tot mai mult despre o reînarmare a Europei. De mai bine de trei decenii, securitatea europeană era garantată de aliatul de peste ocean. Însă, odată cu schimbarea completă a regulilor jocului de către noua administrație de la Casa Albă, încrederea europenilor în SUA scade considerabil. Spre uimirea tuturor, primele declarații ale lui Donald Trump nu au vizat statelor autoritare, precum Iran, Coreea de Nord sau Rusia, dar au țintit în cei mai apropiați aliați. Noile taxe comerciale vizează în primul rând Canada, Mexic și UE. De asemenea, Trump a spus că nu exclude posibilitatea de a utiliza forța pentru a ocupa Groenlanda, teritoriu danez. O retorică amenințătoare față de un membru fondator NATO, care a permis inclusiv construcția de baze militare în Groenlanda este un semnal alarmist. În acest context, devine evident faptul că liderii europeni au temeiuri solide să se întrebe dacă SUA își vor respecta angajamentele asumate.
Cea mai mare problemă de securitate a Europei rămâne Rusia, care ar putea deveni mai îndrăzneață în acțiunile sale dacă umbrela de protecție oferită de Statele Unite va deveni mai nesigură sau chiar va dispărea. După trei ani de război și o tensiune fără precedent între Bruxelles și Washington, statele europene au început să preia inițiativa și să-și asume responsabilitatea pentru propria securitate. Este surprinzător faptul că principalul factor care a catalizat această schimbare de abordare a fost perioada de șase săptămâni a administrația lui Trump și nu cei trei ani de război intens din Ucraina.
La începutul lunii martie, mai mulți lideri europeni au subliniat necesitatea ca Europa să-și asume mai multe responsabilități în domeniul apărării, reducându-și dependența de SUA în privința securității. Aceștia au reafirmat că Rusia rămâne cea mai mare amenințare pentru Europa. Pe 4 martie, șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a declarat: „Trebuie urgent să reînarmăm Europa.” Spre deosebire de alte ocazii, discuțiile s-au concretizat rapid într-un plan pentru înarmarea Uniunii Europene, intitulat „ReArm Europe.” Planul a fost prezentat liderilor țărilor europene într-un summit extraordinar al Consiliului European din data de 6 martie.
„ReArm Europe” a fost adoptat în unanimitate de cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. Scopul principal al planului este sporirea capacităților industriei de apărare din statele membre. Potrivit inițiativei strategice, în următorii 4 ani vor fi mobilizați 800 de miliarde de euro pentru modernizarea și înarmarea țărilor europene.
Prima parte a planului prevede mobilizarea fondurilor publice pentru apărarea națională. A fost creată posibilitatea ca cheltuielile suplimentare pentru apărare să nu fie incluse în deficitele bugetare, ceea ce va permite statelor să-și majoreze semnificativ cheltuielile pentru apărare fără a declanșa procedura de deficit excesiv. De exemplu, dacă statele membre ar crește cheltuielile pentru apărare cu o medie de 1,5% din PIB, ar rezulta o marjă de manevră bugetară de aproape 650 de miliarde de euro pe o perioadă de patru ani.
A doua parte a planului constă în crearea unui nou instrument de acordare a împrumuturilor în valoare de 150 miliarde de euro pentru domeniul apărării. Astfel, statele membre vor putea cheltui mai eficient fondurile disponibile. Printre domeniile incluse se numără apărarea antiaeriană, scuturi antirachetă, sateliți, sisteme de artilerie, rachete, drone, producția de muniție și mobilitate militară. Țările vor putea depune cereri comune pentru achizițiile militare, crescând interoperabilitatea, reducând fragmentarea, costurile și consolidând industria de apărare europeană, care, în prezent, lucrează cu comenzi foarte mici. Banca Europeană de Investiții și băncile comerciale afiliate vor primi mandat să acorde credite industriei de apărare, deschizând astfel un nou mijloc financiar care va sprijini consorțiile din domeniu, dar și industria de apărare națională a statelor.
A treia parte a planului prevede utilizarea puterii bugetului UE. Fondurile europene neutilizate vor putea fi redirecționate spre cheltuieli militare și investiții în domeniul apărării. De asemenea, Consiliul European a subliniat importanța consolidării flancului estic și a reafirmat că NATO rămâne fundamentul apărării colective.
„ReArm Europe” reprezintă primul pas al Uniunii Europene în consolidarea propriei industrii de apărare. Deși suma impresionantă de 800 de miliarde de euro alocată pentru următorii patru ani poate părea semnificativă, trebuie menționat că sectorul militar este extrem de costisitor, iar în ultimele decenii a fost neglijat. Drept urmare, Uniunea Europeană va trebui să recupereze în câțiva ani ceea ce nu a investit în ultimele decenii. Potrivit unui raport al lui Mario Draghi din septembrie 2024, industria de apărare a UE rămâne competitivă la nivel global. Totuși, aceasta riscă să rămână în urmă dacă nu va ține pasul cu tendințele globale în materie de înarmare și tehnologie. Spre deosebire de industria americană, cea europeană se bazează pe producția de cantități mult mai mici din cauza comenzilor reduse. De exemplu, în 2023, ministrul estonian al apărării estima că statele membre ale UE ar fi capabile să producă aproximativ 600.000 de obuze de artilerie pe an. Potrivit estimărilor The Kyiv Independent, în 2025, producția europeană de obuze va ajunge la 2 milioane de unități. Totuși, această estimare optimistă este încă semnificativ inferioară producției rusești de proiectile de artilerie. O analiză CNN din primăvara anului 2024 menționează că Rusia produce aproximativ 3 milioane de proiectile de artilerie anual.
Aprobarea planului de reînarmare rămâne, deocamdată, doar o intenție politică pe hârtie, reprezentând voința liderilor europeni. Până la implementarea efectivă a acestui document, vor exista multe discuții și dezbateri, nu doar pe plan politic, ci și în rândul societății civile. Este esențial ca populației să i se explice clar de ce o parte semnificativă din banii publici și europeni trebuie să fie alocați pentru apărare. Investirea unor sume considerabile într-un astfel de domeniu va însemna, inevitabil, mai puțini bani pentru alte sectoare în care Uniunea Europeană și statele membre deja cheltuie sume mari. De exemplu, în 2023, Uniunea a alocat 4,5 trilioane de euro, adică 27% din PIB, pentru protecție socială și beneficii, iar media pentru apărare este 1,9% din PIB. De asemenea, statele membre vor trebui să dezvolte industriile de apărare într-un mod care să asigure interoperabilitatea. Deși acest obiectiv poate părea banal și simplu de atins, punerea lui în practică va necesita discuții complexe și eforturi semnificative.
ReArm Europe reprezintă un pas important pentru Uniunea Europeană în direcția consolidării apărării și reindustrializării, dar și un semn că Europa vrea să devină mai independentă în fața amenințărilor externe. Implementarea planului va depinde de depășirea obstacolelor interne, precum birocrația și divergențele de interese între statele membre. Pentru a construi o industrie de apărare interoperabilă într-un timp scurt, statele membre trebuie să demonstreze capacitatea de a lua decizii rapide, iar interesul Uniunii să primeze asupra celui național. Totodată, justificarea alocării unor resurse financiare considerabile pentru apărare, în detrimentul altor nevoi interne, va reprezenta o provocare semnificativă pentru societăți care, timp de 30 de ani, nu au considerat necesar să investească în acest sector, iar cuvântul „război” ține de trecutul îndepărtat. Dacă acest plan va fi implementat eficient și recompensa va fi una pe măsură. Pe lângă consolidarea securității proprii și a influenței globale, planul ar putea deveni fundamentul pentru întărirea încrederii reciproce, transformând Uniunea într-o entitate mai unitară, capabilă să acționeze rapid, în loc să rămână o organizație marcată de opinii divergente, discuții interminabile și decizii amânate.
Pe parcursul anului 2024, Republica Moldova a achiziționat 4,5 milioane MWh de energie electrică, cu 300.000 MWh mai mult decât în anul precedent. Potrivit unui comunicat recent publicat de Energocom, prețul mediu ponderat al unui MWh în 2024 a fost de aproximativ 90 de euro.
Deși centrala electrică de la Cuciurgan (MGRES) a rămas principala sursă de achiziție a energiei electrice, ponderea acesteia a scăzut cu 10% față de anul anterior, de la 78% la 68%. În schimb, importurile s-au dublat comparativ cu 2023, reprezentând 13% din total. Centralele electrice de termoficare (CET-uri) au fost a treia sursă de energie, contribuind cu 12% din achiziții, în scădere cu două puncte procentuale față de anul precedent.
Cea mai mare creștere a fost înregistrată de energia din surse regenerabile. Dacă în 2023, cei 100 de producători de energie verde reprezentau doar 2% din portofoliul de achiziții al Energocom, în 2024 numărul acestora s-a dublat, iar ponderea lor a crescut semnificativ, ajungând la 7% din energia cumpărată.
Cea mai importantă sursă de import a energiei electrice a fost bursa română OPCOM, care a livrat 442.990 MWh. Aceasta este urmată de Nuclearelectrica, cu 49.970 MWh, și Hidroelectrica, cu 37.660 MWh. Importurile din Ucraina, realizate prin companiile Ucrhidroenergo și Energoatom, au totalizat 40.295 MWh. Centrala termoelectrică Moldovenească din regiunea transnistreană a oferit cel mai mic preț, de 63,75 euro/MWh. În contrast, bursa română OPCOM a înregistrat cel mai mare preț mediu, de 168 euro/MWh, din cauza unei curbe atipice de consum în țară. Această situație a forțat Energocom să achiziționeze energie de pe bursa OPCOM pentru a acoperi vârfurile de consum și perioadele neacoperite de contractele existente. A doua cea mai scumpă sursă de energie a fost reprezentată de producătorii locali, cu un preț mediu de aproximativ 120 euro/MWh, urmați de Hidroelectrica cu 90,42 euro/MWh.
Odată cu debutul crizei energetice din regiunea transnistreană, Republica Moldova a fost deconectată de la cea mai importantă și ieftină sursă de energie electrică – Centrala termoelectrică de la Cuciurgan. Această situație a determinat o creștere de 70% a prețului energiei pentru consumatorii finali.
Potrivit datelor Energocom, în perioada 1-20 ianuarie 2025, compania a achiziționat 280.000 MWh de energie electrică, la un preț mediu ponderat de aproximativ 126,75 euro/MWh. Din totalul achizițiilor, 60% au provenit din importuri, 30% au fost furnizate de centralele de termoficare urbane din Chișinău și Bălți, iar 10% au fost generate de parcuri fotovoltaice, eoliene și centrale pe biogaz.
Pe 25 ianuarie, Maia Sandu a efectuat o vizită de lucru la Kiev, unde a discutat cu Volodimir Zelenski despre criza energetică din regiunea transnistreană. În cadrul conferinței de presă, președintele Ucrainei a declarat că țara sa este pregătită să furnizeze cărbune, inclusiv centralei de la Cuciurgan, pentru producerea de energie electrică.
Pentru a rezolva problemele tehnice și a crește capacitatea de producție a centralei, Zelenski a anunțat disponibilitatea Ucrainei de a trimite o echipă de specialiști la MGRES. „Dacă oamenii noștri vor intra acolo, centrala va putea produce exact 2 gigawați, adică de 10 ori mai mult. Dacă le oferim cărbune la un preț mic sau chiar gratuit, putem obține energie electrică în schimb. Este corect: noi le dăm cărbune, ei obțin energie pentru ei, pentru întreaga Moldovă, iar noi obținem energie electrică pentru noi”, a declarat Zelenski.
Această cantitate de energie ar fi suficientă pentru a acoperi consumul pe ambele maluri ale Nistrului, cu posibilitatea de a exporta surplusul în Ucraina. Cooperarea ar putea asigura o producție stabilă de energie electrică pentru următorii 10 ani și ar reduce prețul energiei electrice pe întreg teritoriul cu aproximativ 30%.
Ucraina a propus încă din 8 ianuarie furnizarea de cărbune pentru asigurarea producției de energie la centrala de la Cuciurgan. Totuși, răspunsul din partea Tiraspolului a venit abia pe 24 ianuarie. Liderul separatist Vadim Krasnoselski a refuzat oferta ucraineană, invocând incompatibilități tehnice. Conform acestuia, MGRES funcționează cu cărbune antracit, în timp ce propunerea Ucrainei vizează cărbune de gaz. Cărbunele antracit se găsește doar în minele din Donbas, teritoriu ocupat de Federația Rusă din 2014.
Totuși, Ucraina dispune de cărbune de tip A în depozitele sale. La începutul lunii ianuarie, premierul ucrainean Denis Șmîhal a declarat pentru Europa Liberă că Ucraina are stocuri de 3 milioane de tone de cărbune antracit. Expertul energetic Volodimir Omelcenko a explicat pentru Europa Liberă de unde Kievul are asemenea rezerve. În urma bombardamentelor ruse, o mare parte din termocentralele care foloseau acest tip de cărbune au devenit nefuncționale. De asemenea, expertul a menționat că majoritatea termocentralelor din Ucraina au fost modernizate și acum funcționează pe bază de cărbune de gaz. Prin urmare, Kievul dispune de capacități tehnice pentru a moderniza centrala de la Cuciurgan, care a fost construită inițial pentru a funcționa pe cărbune, nu pe gaz.
În cadrul unui interviu pentru Russia 24, Vadim Krasnoselski a afirmat că rezervele de cărbune ale regiunii transnistrene s-ar urma să se epuizeze la mijlocul lunii februarie.
La mijlocul lunii decembrie 2024, vicepremierul pentru reintegrare, Oleg Serebrian, a atras atenția asupra riscului unei crize umanitare iminente în regiunea transnistreană, ca urmare a deciziei Gazpromului de a sista livrările de gaze naturale. Oficialul a avertizat că impactul nu va fi resimțit imediat, ci treptat, pe măsură ce rezervele de cărbune și gaz din conducte se vor epuiza. Conform informațiilor din mass-media, Transnistria mai dispunea de gaz pentru doar câteva zile, iar stocurile de cărbune sunt suficiente până la data de 16 februarie.
A doua zi după debutul crizei, Moldovagaz și Energocom și-au anunțat disponibilitatea să ofere sprijin tehnic și comercial companiei Tiraspoltransgaz pentru achiziția de gaze naturale de pe platformele europene. Singura condiție a fost achitarea gazului în baza prețurilor stabilite pe piața liberă. Pe data de 3 ianuarie, Tiraspoltransgaz a refuzat oferta, motivând că prețul este prea volatil și scump.
În contextul sistării livrărilor de gaze naturale de către Gazprom, tensiunile dintre Tiraspol și Chișinău s-au amplificat. Autoritățile transnistrene au lansat acuzații la adresa Republicii Moldova, susținând că aceasta pune piedici în calea soluționării crizei. După o serie de discuții, dialogul dintre părți a intrat în impas. Pentru a demonstra că Republica Moldova nu reprezintă niciun impediment și dorește să soluționeze cât mai rapid criza, liderul separatist Vadim Krasnoselski a fost lăsat să meargă într-o vizită privată la Moscova, prin aeroportul din Chișinău. Mișcarea a avut un cost politic și de imagine pentru autoritățile moldovene, dar a fost un pas care a demonstrat că nu există niciun impediment din partea autorităților constituționale privind soluționarea crize. Reîntors de la Moscova după 4 zile, Vadim Krasnoselski a declarat într-o conferință de presă în data de 15 ianuarie, că regiunea va avea în scurt timp gaz, fără a preciza alte detalii. Cu o zi înainte, compania Tiraspoltransgaz semnase un contract pentru furnizarea de gaze naturale cu firma Natural Gaz DC SRL, o tranzacție care a generat suspiciuni în rândul autorităților de la Chișinău. Existau temeri legate de o posibilă finanțare ilegală din partea Federației Ruse, care s-a arătat dispusă să acopere costurile contractului din bugetul său propriu.
Pe 18 ianuarie, Vadim Krasnoselski a declarat că Tiraspoltransgaz a expediat o scrisoare către Moldovagaz prin care își exprimă acordul de a primi gaz prin intermediul Moldovagaz, subliniind și faptul că garantează plata. Practic, s-a revenit la propunerea Chișinăului din 2 ianuarie. Însă, din cauza tergiversării deciziei, s-au pierdut 16 zile prețioase, timp care putea fi folosit pentru ajustări tehnice, iar cei 362.000 de locuitori din regiune să nu sufere din cauza frigului și a întreruperilor sistematice de curent.
Deși decizia Tiraspoltransgaz de a accepta furnizarea de gaze prin Moldovagaz părea să marcheze sfârșitul crizei energetice din Transnistria, realitatea a demonstrat contrariul. Aceasta nu a fost decât începutul unei noi faze complicate. În scrisoare nu au fost specificați nici măcar indicatori esențiali, precum cantitatea exactă de gaz necesară sau moneda în care ar urma să fie efectuate plățile.
Într-un comunicat al biroului politici de reintegrare referitor la livrarea gazelor naturale către regiunea transnistreană se arată că: „Tiraspolul a solicitat ca plata pentru gazele naturale, achiziția și transportarea la hotarul cu Republica Moldova să fie efectuate de companii terțe. „Tiraspoltransgaz” urmează să achite „Moldovagaz” doar tranzitul pe teritoriul țării noastre.Instituțiile de resort ale Republicii Moldova analizează această solicitare, entitățile și conformitatea procedurii cu rigorile legale naționale și internaționale.”
Prin urmare, Tiraspolul se arată dispus să achite doar pentru tranzitul pe teritoriul Republicii Moldova, fapt ce contravine expresiei ”garantăm plată”, utilizată non-stop de pretinsele autorități din stânga Nistrului. În acest context, mai întrebări importante precum: Cineva va achita pentru tranzitul până la hotar cu Republica Moldova? În ce valută vor fi efectuate tranzacțiile? Cine va plăti pentru gazele naturale?, rămân fără răspuns.
După 16 zile în care a refuzat categoric propunerea Chișinăului de a achiziționa gaze naturale de pe piața europeană, pretinsele autorități de la Tiraspol au revenit la vechile acuzații împotriva autorităților constituționale ale Republicii Moldova. Începând cu data de 21 ianuarie, narativul că Republica Moldova împiedică aprovizionarea regiunii transnistrene cu gaze a devenit mult mai mediatizată. Apogeul narativului a fost atins în data de 24 ianuarie. În aceea zi, două posturi de propagandă rusă, Russia Today și Rossia 24, au publicat câte un interviu cu liderul separatist. Totodată, câteva zeci de locuitori din regiunea separatistă au protestat la punctele de control din orașele Râbnița, Dubăsari și Tighina. Protestatarii au purtat drapelul Federației Ruse și pancarte pe care erau scrise: „Moldova- lasă gazul să treacă”, „Nu genocidului împotriva poporului transnistrean”, „Moldova este vinovată de moartea cetățenilor transnistreni”.
În aceeași zi, mai mulți politicieni moldoveni au publicat videoclipuri și mesaje care susțineau narativul rus. Fostul președinte, Igor Dodon, pe lângă clasicele învinuiri, a declarat că Republica Moldova ar trebui să recunoască și pretinsa datorie de 709 milioane $ către Gazprom. Krasnoselski a expediat scrisori către Federația Rusă, Ucraina, Comisia Europeană SUA și ONU în care cere ajutor „pentru a preveni o catastrofă umanitară în Transnistria.” Ziua de 24 ianuarie s-a încheiat cu declarația ministrului rus de externe, Serghei Lavrov, pentru portalul TASS: „Avertizăm capetele fierbinți de la Chișinău despre utilizarea crizei energetice din țară pentru rezolvarea cu forța a problemei transnistrene. Rusia va răspunde în mod adecvat oricăror provocări și va asigura protecția cetățenilor săi din Transnistria.”
Toate acțiunile din 24 ianuarie au arătat cât de bine orchestrată este mașinăria propagandistică a Kremlinului în regiune. Golul informațional lăsat de autoritățile de la Chișinău, alături de deficiențele de comunicare, ar putea convinge comunitatea internațională că Republica Moldova este, într-adevăr, responsabilă pentru situația umanitară din Transnistria. Cel mai sumbru scenariu – în care Tiraspolul își epuizează complet rezervele de cărbune și rămâne fără gaz în conducte, iar regiunea se scufundă în beznă – devine tot mai probabil. În acest context, Chișinăul va plăti un preț mare pentru a-și recupera imaginea pe plan internațional, iar criza și efectele sale vor fi exploatate din plin de resursele mediatice pro-ruse.
Deși conceptul de război hibrid a fost definit relativ recent, manifestările sale rudimentare pot fi identificate de-a lungul istoriei. Aceste tactici au fost în mod frecvent adoptate de actori cu resurse limitate, care căutau să contrabalanseze avantajele militare ale adversarilor mai puternici. Printre metodele utilizate se numără exploatarea vulnerabilităților, precum întreruperea lanțurilor de aprovizionare, transformarea logisticii într-un coșmar operațional, sabotajul, acțiuni de diversiune și campanii informaționale. Aceste strategii pot fi observate în diverse intervenții militare istorice, de la războaiele persane până la conflictele din a doua jumătate a secolului XX, demonstrând că elementele războiului hibrid au fost o constantă în evoluția artei militare.
Conflictul din 2006 dintre Israel și Hezbollah a reprezentat un punct de cotitură în studiile de securitate, accelerând cristalizarea și aprofundarea conceptului de război hibrid, introdus pentru prima dată la începutul anilor 2000. Acest conflict a evidențiat complexitatea integrării tacticilor convenționale și neconvenționale, oferind o nouă perspectivă asupra paradigmelor operațiunilor militare contemporane. Pentru a contracara superioritatea militară a Israelului, organizația paramilitară șiită libaneză a adoptat tactici inovatoare, printre care: formarea unor grupuri de luptători bine antrenați care se integrau în zone urbane dens populate, utilizarea de arme avansate tehnologic, cum ar fi rachetele antitanc ghidate, și fortificarea pozițiilor defensive în proximitatea infrastructurii civile, precum școli, spitale și blocuri locative. Deși aceste metode au similitudini cu tacticile tradiționale de gherilă, ele marchează o evoluție substanțială, contribuind la definirea războiului hibrid ca o categorie distinctă. Confruntarea dintre Israel și Hezbollah este, astfel, recunoscut ca un studiu de caz esențial, oferind un cadru teoretic aplicabil în analiza războiului hibrid dinamic al secolului XXI. Numeroase studii ulterioare au folosit acest conflict ca referință pentru a înțelege mai bine interacțiunea dintre strategiile convenționale, neconvenționale și componenta informațională.
Din 2006 și până în prezent, evoluția conceptului a fost influențată de noile realități geopolitice, dezvoltarea tehnologică rapidă și interdependențele economice globale. Unul dintre cele mai semnificative aspecte ale acestei evoluții a fost recunoașterea spațiului cibernetic ca un teren operațional. Astfel, statele care dispun de o putere militară și economică de invidiat preferă din ce în ce mai mult să aplice acțiuni hibride pentru a-și atinge scopurile strategice, având în vedere multiplele avantaje pe care acestea le oferă față de conflictele convenționale.
În primul rând, războiul hibrid necesită costuri mult mai reduse comparativ cu conflictele clasice. De exemplu, este mult mai eficient să pregătești un hacker care poate opera în siguranță dintr-un birou, decât să pregătești un militar care ar putea să-și piardă viața chiar în primul schimb de focuri. Costurile exorbitante sunt reflectate și în actuala echipare militară. De exemplu, dacă în perioada celui de-al doilea război mondial echiparea unui soldat american costa de 3.000 $ (suma ajustată inflației), în prezent această echipare costă 18.000 $. În al doilea rând, acțiunile hibride sunt, prin natura lor, transnaționale: spațiul informațional și cibernetic nu respectă granițele naționale, ceea ce permite influențarea opiniei publice și destabilizarea unui stat fără a fi imperativ să ai o graniță comună.
Un alt avantaj semnificativ al războiului hibrid este dificultatea de a demonstra implicarea unui stat în acțiuni de sabotaj, mai cu seamă în domeniul cibernetic. În cazul atacurilor cibernetice, de multe ori este imposibil să se prezinte dovezi clare, iar concluziile se limitează la acuzații și speculații. În acest context, nu există victime umane directe, ceea ce face ca impactul perceput al interferențelor să fie diferit de cel al unui conflict convențional. Deși efectele economice și sociale pot fi profund perturbatoare — prin creșterea costurilor, pierderea accesului la piețe, destabilizarea investițiilor și generarea crizelor politice — percepția publică rămâne diferită de cea a unei invazii armate vizibile.
Războiul din Ucraina a demonstrat cum efectele propagandei și dezinformării pot duce la negarea unor realități evidente, cum ar fi motivele invaziei rusești, iar acest lucru subliniază complexitatea strategiilor hibride. În acest context, conflictele de amploare pot fi prezentate publicului drept măsuri preventive, mascând astfel natura lor reală și facilitând justificarea operațiunilor ostile. De asemenea, există riscul ca statele să își justifice propriile demersuri nedemocratice sub pretextul unor imixtiuni. Acest lucru ar putea să creeze mai mult loc de manevră pentru cei care iau decizii, iar impactul hotărârilor poate avea urmări negative asupra propriei democrații.
De asemenea, în fața acestui tip de război, este esențial ca statele afectate de interferențele externe să își calibreze răspunsurile. În cazul în care autoritățile nu comunică eficient cu cetățenii, iar mesajele instituțiilor ajung cu întârziere, speculațiile și narativele false pot lua amploare. Combaterea acestora necesită o documentare riguroasă, timp și o explicare detaliată a realităților, întrucât o reacție pripită sau un mesaj simplificat poate conduce la neîncredere în rândul populației. Astfel, lipsa de transparență și comunicare poate amplifica nemulțumirea publică, iar în acest context, vulnerabilitățile interne pot fi exploatate de actori locali sau internaționali pentru a destabiliza ordinea internă a sistemului politic și economic.
Reziliența
Conceptul actual de război hibrid, definit prin integrarea tacticilor convenționale și neconvenționale într-un conflict complex și multidimensional, se interconectează cu un alt concept esențial: reziliența. Reziliența se referă la capacitatea unui stat de a răspunde, rezista și recupera în fața provocărilor emergente, care sunt tot mai variate și în continuă schimbare, incluzând atacuri cibernetice, manipulare informațională și interferențe externe. Aceasta reprezintă un factor cheie pentru securitatea națională și stabilitatea internă.
Un aspect semnificativ care diferențiază regimurile autoritare de cele democratice, în ceea ce privește reziliența, este modul în care autoritatea instituțională și controlul statului sunt structurate. În regimurile dictatoriale, autoritatea statului nu este supusă unei critici publice, ceea ce le conferă o stabilitate aparentă și o capacitate sporită de reacție rapidă. Aceste regimuri pot să mobilizeze resursele interne și să ia decizii politice într-un mod mai concentrat, fără a ține cont de opinia publică sau de opoziție. În regimurile democratice reziliența statului depinde de aceste două componente fundamentale: instituțiile și societatea civilă. Colaborarea și încrederea între aceste componente sunt esențiale pentru menținerea unui sistem de securitate robust și eficient. Fără un dialog constant între stat și cetățeni, chiar și un stat cu vechi tradiții democratice poate deveni vulnerabil la imixtiunile actorilor străini.
Regimurile autoritare tind să perceapă valorile democratice, cum ar fi libertatea de exprimare și pluralismul mediatic, ca breșe de securitate a regimurilor democratice. În acest sens, libertatea de exprimare devine o zonă vulnerabilă, în care granițele între discursul politic și mesajele populiste sau propagandistice sunt adesea dificil de trasat. Pe de altă parte, în spațiul online, platformele de socializare reprezintă un teren fertil pentru propagarea narativelor manipulatorii, având în vedere ușurința cu care se pot difuza mesaje și informații false sub masca „libertății de opinie”. Aceste platforme devin, astfel, un instrument al războiului hibrid, în care nu doar actorii statali, dar și grupuri de interese pot influența opinia publică din diverse țări.
Un exemplu relevant este rezultatul alegerilor prezidențiale din România din 2024. Un candidat fără o platformă media tradițională a reușit prin manipularea algoritmilor de pe TikTok și 25.000 de boți, să dobândească o vizibilitate notabilă, devenind favorit în turul doi. Acest fenomen subliniază contextul actual în care manipularea informațională și mesajele populiste devin un impediment cu care ne confruntăm zilnic. Granițele între informațiile valide și cele false devin din ce în ce mai transparente, iar publicul preferă să asculte un mesaj simplu și frumos, decât o explicație prezentată printr-o gândire critică.
Studiile recente au arătat că interferențele străine în procesele electorale din democrații sunt din ce în ce mai sofisticate, în timp ce reziliența rămâne cu un pas în urmă. În acest context, reziliența nu mai depinde doar de capacitatea unui stat de a răspunde la un atac militar convențional, ci și de abilitatea de a proteja și promova valorile fundamentale ale democrației.
Operațiunile hibride ale Federației Ruse în alegerile locale din Republica Moldova
Anul 2024 va rămâne în istorie ca un an electoral de referință, cu alegeri organizate în peste 76 de țări. În această listă se regăsește și Republica Moldova. Mica republică ex-sovietică a trecut prin două scrutine majore: alegerile locale în 2023 și alegerile prezidențiale concomitent cu referendumul constituțional în 2024. În plus, țara se pregătește pentru alegerile parlamentare din acest an. Acesta este cel mai important dintre cele trei scrutine, având în vedere natura parlamentară a sistemului politic moldovenesc. Eforturile Federației Ruse de a sabota parcursul european al Republicii Moldova și stabilitatea sa internă au fost prezente în cele două campanii electorale și cu siguranță nu vor lipsi nici în acest an. Mai mult, interferențele rusești cresc proporțional cu importanța alegerilor, punctul culminant urmând să fie atins în acest an.
Acțiunile hibride ale Federației Ruse împotriva Republicii Moldova au devenit mai accentuate cu un an înaintea alegerilor locale din noiembrie 2023. În toamna anului 2022, Gazprom a decis să nu-și mai respecte angajamentele contractuale privind livrarea gazelor naturale, generând o criză energetică majoră. Aceasta a fost exploatată de actori politici locali, cum ar fi partidul ȘOR, care a organizat numeroase proteste plătite pe fondul nemulțumirii populației față de creșterea prețurilor la energie. Totodată au fost lansate mai multe mesaje care aveau scop să submineze credibilitatea în autoritățile guvernamentale și să promoveze o imagine pozitivă a Moscovei.
În februarie 2023, președinta Maia Sandu a dezvăluit informații furnizate de omologul său ucrainean, Volodimir Zelenski, privind o lovitură de stat orchestrată de Kremlin. Planul presupunea implicarea diversioniști cu pregătire militară în rândul protestatarilor. Scopul era degenerarea protestelor în violențe, preluarea controlului asupra instituțiilor statului și generarea unei crize politice majore. Serviciul de Informații și Securitate al Republicii Moldova a confirmat existența unui grup implicat în acest complot, printre membri cărora se numărau și foști ofițeri SIS. Printr-o combinație a unei destabilizări violente și a unei campaniei de dezinformare care urmărea să compromită relațiile moldo-ucrainene, Kremlinul a încercat să răstoarne actuala guvernare pro-UE de la Chișinău. Cu sprijinul partenerilor externi și resursele proprii limitate, Moldova a reușit să prevină scenariul unei lovituri de stat. Totodată, victoria autorităților moldave a forțat partea rusă să schimbe tacticile interferențelor hibride. Rusia a adoptat un model mai subtil de ingerință, menit să compromită procesele electorale și să mențină mică republică ex-sovietică în sfera sa de influență.
În cadrul ședinței parlamentare din 12 decembrie 2024, șeful Serviciului de Informații și Securitate (SIS), Alexandru Mustață, a vociferat suma investită de Kremlin pentru a influența alegerile locale din 3 noiembrie 2023. Conform datelor colectate de SIS și celelalte instituții ale statului, ”investiția” rusă a fost de aproximativ 1 miliard de lei (peste 52 de milioane de euro). Acești bani au mers direct în acțiuni de destabilizare, inclusiv finanțarea protestelor și susținerea unor partide politice, printre care și partidul „ȘANSĂ”, succesorul partidului „ȘOR”, declarat neconstituțional în vara anului 2023. Pentru a contracara aceste amenințări, autoritățile moldovene au mobilizat peste 2.500 de angajați INI și INSP. Din cauza dimensiunii corupției electorale și altor ilegalități, instituțiile au fost nevoite să își retragă o parte din personalul responsabil de asigurarea ordinii publice și siguranței cetățenilor pentru a documenta aceste nereguli.
O altă modalitate prin care s-a încercat testarea resurselor umane disponibile au fost alertele false cu bombă. Moldova s-a confruntat cu un val de peste 400 de alerte false cu bombă în vara anului 2022, ceea ce a implicat mobilizarea a peste 9.000 de polițiști. Astfel, putem observa o breșă de securitate, lipsa unui personal suficient în cadrul structurilor de stat pentru a face față întregului spectru de forme hibride.
În urma alegerilor locale, Moscova a consolidat un pol regional de putere în Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia. Cu o conducere devotată Moscovei, UTA Găgăuzia a fost și este utilizată ca instrument de șantaj în relațiile cu Chișinăul. Conform datelor BNS, populația regiunii era de 121,7 mii de locuitori în 2022. Actuala bașcană a UTA Găgăuzia, Evghenia Guțul, reprezintă un actor local fidel intereselor Moscovei și unul dintre cei mai mari promotori ai falsurilor și narativelor rusești. Astfel, Kremlinul a reușit să stabilească un control direct de facto asupra regiunii autonome, transformând-o într-un teren propice pentru diseminarea dezinformării și aplicarea strategiei clasice „divide et impera”, pentru a polariza societatea din Republica Moldova.
În pofida faptului că partidul „ȘANSĂ” a fost exclus din cursa electorală din 2023 cu doar câteva săptămâni înainte de alegeri, Ilan Șor a avut pregătit un plan de rezervă – partidul „Renaștere”. Mai mulți susținători ai lui Șor au candidat sub egida acestui partid sau în calitate de candidați independenți. Din cei 895 de primari aleși, 27 au fost din partea partidului „Renaștere”. La o lună după finalizarea turului doi, alți 8 candidați independenți au aderat la formațiunea afiliată lui Ilan Șor. Deși partidul a fost înregistrat oficial în 2012, acesta a devenit activ cu o lună înainte ca partidul „ȘOR” să fie declarat neconstituțional. În paralel, PSRM a acuzat că cei patru deputați transfugi – Vasile Bolea, Irina Lozovan, Alexandr Nesterovschi și Alexander Suhodolschi – care au părăsit Blocul Comuniștilor și Socialiștilor pentru a adera la „Renaștere”, ar fi încercat să corupă membri din rândurile PSRM. Aceștia ar fi contactat direct zeci de deputați, primari, consilieri locali și lideri ai organizațiilor teritoriale PSRM, „promițându-le milioane de lei pentru părăsirea PSRM”.
Acțiunile hibride ale Federației Ruse îndreptate împotriva Republicii Moldova în contextul alegerilor locale din noiembrie 2023 s-au manifestat în principal prin: specularea situației social-economice, organizarea de proteste plătite, coruperea reprezentanților locali din diverse partide, în special din PSRM, finanțarea ilegală a partidelor politice și promovarea dezinformării în spațiul public printr-o rețea mediatică extinsă. Ilan Șor, care se afla în Israel la acea vreme, a coordonat aceste acțiuni. Combinând aceste strategii de război hibrid și ”investind” 1 miliard de lei, Kremlinul a obținut două realizări semnificative. În primul rând, a creat un grup criminal organizat alcătuit din actuali și foști funcționari publici, oameni de afaceri, jurnaliști, politicieni și formatori de opinie care susțin interesele Federației Ruse. În al doilea rând, a consolidat un control de facto asupra UTA Găgăuzia, transformând-o într-un pol de putere opozant față de autoritățile de la Chișinău și într-un teren favorabil pentru eventuale destabilizări, similar cu situația din primii ani de independență ai Republicii Moldova.
Operațiunile hibride ale Federației Ruse în alegerile prezidențiale și referendumul constituțional
A doua etapă a evoluției ofensivei neconvenționale a Federației Ruse împotriva Republicii Moldova a început la scurt timp după încheierea alegerilor locale. Scopul a rămas neschimbat – deturnarea parcursului european al Moldovei și readucerea sa în sfera de influență rusă. Intensitatea ingerinței a crescut exponențial în perioada campaniei electorale din toamna anului 2024, atingând un nou apogeu. Terenul imixtiunilor hibride a fost pregătit cu mult timp înainte, inclusiv prin utilizarea ”dividendelor” obținute în urma scrutinului electoral din noiembrie 2023. Vechiul arsenal hibrid al Kremlinului a cunoscut o diversificare spectaculoasă, culminând cu o rețea piramidală extinsă la nivelul întregii țări, care avea obiectivul ambițios de a corupe 300.000 de votanți în cadrul scrutinului desfășurat pe 20 octombrie 2024.
Conform unui raport SIS de la începutul lunii martie 2024, strategia rusă cuprinde 3 elemente principale, intercalate între ele:
Susținerea actorilor politici aflați sub control direct sau indirect al Moscovei. Aceștia se împart la rândul lor în alte 3 categorii.
Actori politici care sunt în mod deschis pro-ruși. Ei au legături directe și confirmate cu serviciile speciale ruse, consultanți politici, grupuri criminale organizate, administrația prezidențială de la Kremlin, grupuri oligarhice. Cele mai răspândite narative promovate de ei sunt: „Aderarea la Uniunea Economică Eurasiatică reprezintă o alternativă mai bună pentru vectorul de politică externă al Moldovei”; „Relațiile bune cu Federația Rusă înseamnă preț mic și stabil la gaz”; „CSI reprezintă principala piață de desfacere pentru produsele moldovenești”; „Aderarea la Uniunea Europeană însemnă pierderea identității și suveranității țării”; „Republica Moldova este controlată din exterior”; „Occidentul pregătește țara pentru un război cu Rusia”; „Maia Sandu planifică să interzică biserica ortodoxă” etc.
Actori politici care se pretind a fi „pro-naționaliști”. Ca și profil, sunt mai moderați în discurs ca cei din prima categorie. Pretind că favorizează interesul național, dar promovează interesele Rusiei în mod indirect, prin prisma presupusului interes național. La această categorie putem include și pretinșii actori ”pro-europeni”, care formal se declară în favoarea aderării la UE, dar discursul lor rezonează mai mult cu narativele promovate de Kremlin. Scopul lor este de-a crea impresia unei alternative sănătoase a actualului partid de guvernare. De asemenea, majoritatea din ei au fost susținători pro-ruși și a integrării în Uniunea Eurasiatică. În discursul acestor actori regăsim adesea următoarele mesaje: „Moldova nu trebuie să cedeze din suveranitate”; ”Țara trebuie să rămână neutră”; „Colaborarea cu NATO și modernizarea armatei încalcă principiul neutralității”; „Negocierile de aderare la UE trebuie să fie cât mai riguroase”; „Republica Moldova trebuie să aibă relații bune atât cu Vest-ul, cât și cu Est-ul”; „Alăturarea la sancțiunile internaționale a fost o greșeală”; „Conducerea actuală este incompetentă și nu a realizat nimic” etc.
Actori politici conectați la grupuri criminale organizate conduse de cetățeni ai Republicii Moldova, aflați în căutare. Aceștia sunt parte a scenariului Federației Ruse. Ei alimentează unele speculații apărute în spațiul public și vin în permanență cu acuzații la adresa guvernării pe orice subiect.
Al doilea element al imixtiunilor hibride se manifestă prin crearea unui număr cât mai mare de crize, diferite ca gravitate, care să alimenteze problemele social-politice.
Ultimul punct îl reprezintă atacul informațional, caracterizat prin falsuri, dezinformare, speculații și propagandă. Obiectivul lor principal este de a amplifica efectul psihologic al crizelor, ca acestea să pară mai mari decât sunt în realitate. Principalele canale utilizate în atacul informațional sunt rețelele sociale, preponderent Telegram și Tik-Tok. De asemenea, au crescut tentativele de restabilire sau crearea noilor posturi TV pentru a propaga mesajele dorite.
În alegerile din 2024, Kremlinul l-a susținut pe Ilan Șor ca principal exponent al strategiilor sale împotriva Republicii Moldova. După succesele obținute la alegerile locale, Șor a câștigat și mai multă încredere din partea Rusiei. Pe 21 aprilie 2024, Șor a lansat la Moscova blocul politic „Victorie” (Победа), format din mai multe partide afiliate: „Renaștere”, „ȘANSĂ”, „Forța de Alternativă și de Salvare a Moldovei” și „Victorie”. La întoarcerea în Republica Moldova, poliția de pe aeroportul Chișinău a confiscat 1 milion de euro transportați de 150 de reprezentanți ai blocului politic. Tot în aprilie 2024 a fost înființată organizația neguvernamentală EVRAZIA/EURASIA. Blocul „Victorie” și ONG-ul EURASIA au devenit principalele instrumente prin care Federația Rusă și-a desfășurat activitățile de influență în Republica Moldova.
În timp ce staff-ul de coordonare strategică opera din Moscova, echipa executivă activa la Chișinău, fiind responsabilă de aspectele juridice, organizarea tinerilor, instruirea vorbitorilor electorali și gestionarea problemelor logistice. Au fost create 119 celule teritoriale (câte 2-3 în fiecare raion), cu scopul de a recruta 1.500 de persoane. Acestea erau susținute de peste 1.900 de celule primare.
La nivel local, activau aproximativ 33.000 de activiști, fiecare având sarcina de a atrage 5-10 persoane, fiind numiți „simpatizanți” (84.000). Activiștii erau plătiți lunar cu 2.000 de lei (aproximativ 100 de euro). Investigațiile jurnaliștilor de la Ziarul de Gardă au dezvăluit structura complexă a acestei rețele piramidale, metodele de operare și vulnerabilitățile de securitate ale sistemului. Potrivit poliției, scopul principal al acestei rețele a fost coruperea masivă a alegătorilor. Practic, Moscova a pus în aplicare o strategie de „cumpărare la bucată” a voturilor pentru a influența alegerile.
Banii erau transferați prin banca rusă supusă sancțiunilor internaționale „Promsvyazbank” (PSB Bank). Doar cu un număr de telefon și un act de identitate se deschidea contul unei persoane. Mecanismele de instalare și instruire a aplicației PSB erau realizate prin ajutorul chatbot-urilor de pe Telegram. Odată ce persoana era familiarizată cu aplicația, putea primi banii din Rusia. Ultimul pas îl reprezenta retragerea numerarului. Aceasta se realiza prin băncile din regiunea transnistreană, care au conturi corespondente în băncile din FR şi pot utiliza sistemul de plăți MIR. Cei care nu dispuneau de competențe suficiente pentru instalarea aplicației, erau remunerați cu 50% bani cash de către președintele organizației teritoriale. Restul sumei reprezenta comisioanele pentru transfer. Aceasta era cea mai utilizată metodă prin care persoanele intrau în posesia banilor, însă au mai fost identificate și alte strategii, precum: gestionarea conturilor bancare prin utilizarea aplicațiilor VPN, ajutorul rudelor care se află în Rusia, aplicații de criptomonede sau apelarea la persoane specializate în activități ilegale de spălare a banilor.
Doar prin intermediul transferurilor bancare, Rusia a virat în lunile septembrie-octombrie peste 39 milioane de $. Conform șefului Poliției Naționale a Republicii Moldova, numerele unice care au intrat în contact cu PSB Bank au fost de peste 138.000. Viorel Cernăuțeanu a mai adăugat că: „Aceasta nu înseamnă că noi avem atâtea persoane. Acesta este numărul din cadrul unei familii. (…) Această persoană de contact sau transferurile pe contul său se realizau și pentru al doilea, al treilea membru.” Autoritățile de la Chișinău au stabilit că obiectivul major al acestei fraude electorale era coruperea a 300.000 de alegători. Lilian Carp, președintele Comisiei parlamentare pentru securitate națională, apărare și ordine publică, a declarat în luna noiembrie că: „Din informațiile pe care le au astăzi autoritățile, sunt peste 140 de mii de persoane confirmate că ar fi implicate în procesul de fraudare sau la care li s-a cumpărat votul, dar aceasta nu este cifra finală, deoarece este mai greu de dus evidența celor care au număr de telefon care nu e înregistrat pe teritoriul Republicii Moldova.”
Cât de mult înseamnă 300.000 de voturi pentru Republica Moldova? În cadrul turului doi la alegerile prezidențiale au participat aproximativ 1,7 milioane de cetățeni (54,31% din totalul alegătorilor înscriși în listele electorale). Dacă ne raportăm la totalul cetățenilor care au participat la acest scrutin vom obține o pondere de 17,65%. O cifră covârșitoare, care mai mult ca sigur distorsionează rezultatul real al oricărui proces electoral.
Al doilea instrument important dirijat de Ilan Șor și Serviciul Federal de Securitate al Rusiei (FSB) îl reprezintă ONG-ul EURASIA. Organizația non-guvernamentală a fost înregistrată pe numele lui Nelli Parutenco, fosta contabilă a partidului „ȘOR”. Consiliul coordonator este condus de Aliona Arșinova, deputat în Duma de Stat a Federației Ruse, membră a partidului de guvernare din Rusia, „Edinaya Rossia”. EURASIA a fost înregistrată în același complex rezidențial în care generalul FSB Mihail Șcekin, deține un apartament. Scopul declarat al ONG-ului este consolidarea legăturilor de afaceri și culturale între țările din spațiul post-sovietic și promovarea beneficiilor aderării la Uniunea Economică Eurasiatică.
Prin intermediului acestei fundații, Ilan Șor oferea lunar 2000 lei pensionarilor și angajaților din sectorul public din Găgăuzia prin Promsvyazbank. Ulterior proiectul a fost extins în raioanele Orhei și Taraclia. Totodată, EURASIA a organizat mai multe excursii pentru copii din Republica Moldova în Rusia, unde aceștia au fost expuși propagandei ruse. Scopul acestor proiecte a fost promovarea unei imagini pozitive a Moscovei, elaborarea unei campanii de informare a electoratului din Moldova referitor la avantajele Uniunii Eurasiatice și la consecințele negative privind aderarea europeană. Printre principalele proiecte se enumeră: „Cunoaște Rusia”, „Tărâmul copilăriei”, „Eurasia – continentul oportunităților”, „Ambasador al prieteniei popoarelor”.
Tot în vara-toamna anului 2024, prin intermediul fundației, 300 tineri moldoveni au fost instruiți în Rusia la baza de odihnă Krasnaia Pahra cum să se comporte în timpul protestelor pentru ca acestea să se transforme în violențe și altercații cu poliția. În urma perchezițiilor efectuate de poliție la domiciliile suspecților, s-a reușit identificarea a 1,6 milioane de lei și obiecte destinate organizării dezordinilor în masă. O parte din tineri au avut parte de instruiri mai avansate în taberele din Bosnia și Herțegovina (Banja Luka) și Serbia. Aici erau familiarizați cu lecții de psihologia maselor, operarea de drone, prepararea obiectelor incendiare improvizate și alte acțiuni violente. Principalii organizatori au fost cetățenii ruși Goloscopov Constantin și Potiopkin Mihail. Printre instructori se numără străini asociați structurii Wagner, dar și 11 moldoveni. Câțiva tineri instruiți au fost implicați în unele acțiuni de destabilizare din luna septembrie. Acestea s-au manifestat prin aruncarea cu pietre în geamuri și stropirea cu vopsea a intrărilor de la Teleradio Moldova, Curtea Supremă de Justiție, Comisia Electorală Centrală, Ministerul Muncii și alte instituții. Pentru aceste acțiuni tinerii au primit 5000 de euro.
ONG-ul a fost implicat în scandalul celor 500 de preoți și enoriași care au plecat în pelerinaj la Moscova în lunile august-septembrie 2024. Prin această mișcare s-a încercat convingerea clericilor să se implice în campania electorală din toamnă. EURASIA urma să le plătească 1000 $ prin sistemul de plăți „MIR” la revenirea în țară. Aceștia trebuiau să răspândească narațiuni anti-UE și să susțină anumiți candidați la alegerile prezidențiale. Persoana de legătură dintre mediul clerical și Kremlin era Dmitri Chistilin, cetățean al Rusiei și Ucrainei. Aceasta s-a ocupat și de campania electorală a Victoriei Furtună, una din candidatele susținute de Ilan Șor. Dmitri Chistilin a fost declarat persoană indezirabilă în Moldova și arestat de Serviciul de Securitate al Ucrainei (SBU).
Vara anului 2024 a fost marcată de două cazuri notabile de spionaj și trădare de patrie, care au zguduit Republica Moldova. O investigație realizată de The Insider a dezvăluit că Igor Gorgan, fostul șef al Marelui Stat Major, era informator al serviciilor speciale ruse. Jurnaliștii au obținut conversații de pe Telegram între Gorgan și Alexandr Makarov, colonel în Directoratul Principal de Spionaj al Rusiei. Serviciul de Informații și Securitate (SIS) a confirmat autenticitatea acestor informații.
Gorgan oferea rapoarte periodice despre achizițiile militare ale Ucrainei și situația politică din Moldova. În septembrie 2024, el a fost acuzat oficial de complot împotriva Republicii Moldova, iar dosarul său se află în etapa de expertizare a mijloacelor de comunicare utilizate. De trădare de patrie a fost acuzat și șeful Direcției juridice a Parlamentului, Ion Creangă. Acesta furniza informații secrete unui atașat militar de la Ambasada Rusiei. Dosarul pe numele său se află în proces de judecată. Astfel, doar prin doi indivizi, Federația Rusă avea acces la informații din prima sursă privind situația din cadrul structurii Armatei Naționale și a tuturor actelor legislative care treceau prin parlamentul țării.
Campaniile de propagandă și dezinformare au atins punctul culminant în timpul alegerilor din toamna anului 2024. După ce Consiliul Audiovizualului a impus restricții asupra unor posturi TV care răspândeau falsuri, aceste campanii s-au mutat aproape integral în mediul online. Principalele platforme utilizate au fost Telegram, TikTok și YouTube. Serviciul de Informații și Securitate (SIS) a descoperit o rețea extinsă care promova narative pro-ruse, formată din 160 de canale de Telegram, peste 90 de conturi de TikTok, peste 70 de grupuri pe Facebook și 43 de boturi pe Vkontakte. În perioada aprilie-septembrie 2024, Ilan Șor a cheltuit aproximativ 95.000 de euro pentru a promova 245 de publicații pe Facebook. În plus, au fost finanțate pagini anonime care redistribuiau aceste postări. Paginile erau dezactivate la scurt timp după distribuire, iar altele noi erau create în paralel, ceea ce asigura o vizibilitate sporită și îngreuna identificarea sursei reale a finanțării.
În perioada electorală din toamna anului 2024, Kremlinul a intensificat propaganda și dezinformarea prin promovarea unor narative bine țintite, menite să influențeze opinia publică din Republica Moldova.
Unul dintre pilonii principali ai propagandei a fost retorica anti-UE. Narativele sugerau că „Occidentul transformă Moldova într-o colonie” sau că „Bruxelles-ul controlează guvernarea actuală”. Alte mesaje au încercat să asocieze aderarea la Uniunea Europeană cu intrarea automată în NATO, exemplificând prin afirmații precum: „Aderarea la Uniunea Europeană înseamnă automat aderarea la Alianța Nord-Atlantică”. Suveranitatea și identitatea națională au fost alte teme intens exploatate. Mesajele populiste promovau ideea că „Guvernul vrea să cedeze suveranitatea țării către Bruxelles” sau că „Republica Moldova își va pierde identitatea culturală și tradițiile în comunitatea europeană”.
În paralel, propaganda rusă a încercat să prezinte Federația Rusă și Uniunea Economică Eurasiatică într-o lumină favorabilă. Se vehiculau mesaje precum: „Moscova a atacat Ucraina pentru a preveni un atac asupra Rusiei” sau „Produsele moldovenești sunt cunoscute și apreciate doar pe piețele din țările CSI”. Narativele care vizau militarizarea și neutralitatea țării au fost, de asemenea, intens promovate. Retorici de genul „NATO și UE, prin Maia Sandu, vor să ne bage în război împotriva Federației Ruse” sau „Moldova investește prea mult în dotarea armatei” au fost frecvente, alimentând frica de război și contestând exercițiile militare comune cu partenerii internaționali.
Propaganda a continuat să includă narative clasice precum presupusa interzicere a Bisericii Ortodoxe, legalizarea căsătoriilor între persoanele de același sex sau invazia migranților. Două noi falsuri care au câștigat popularitate au fost: „Occidentul va înrobi financiar Moldova prin credite” și „Străinii vor cumpăra pământurile agricole ale țării”.
Deși intensitatea acestor narative a scăzut după încheierea campaniei electorale, ele nu au dispărut complet. Prin intermediul actorilor locali, al agențiilor de presă controlate de Moscova și al site-urilor de știri din țară, Kremlinul încearcă să mențină aceste teme în discuția publică, alimentând fragmentarea și polarizarea populației.
Concluziile în urma celor două scrutine electorale
Interesul sporit și acțiunile hibride desfășurate de Federația Rusă în Republica Moldova pe parcursul celor doi ani electorali denotă importanța și prețul tot mai ridicat pe care Moscova este dispusă să-l plătească pentru a menține mica republică ex-sovietică în sfera sa de influență. Dacă pentru alegerile locale din 2023, în baza informațiilor colectate de autorități, Rusia a investit peste 1 miliard de lei pe parcursul anului, în 2024, această sumă a fost atinsă deja în luna aprilie. Doar transferurile prin PSB în lunile septembrie-octombrie au depășit alte 40 de milioane $. În aceste condiții, putem spune cu certitudine că este vorba chiar de câteva sute de milioane de dolari pompați de Moscova în operațiunile sale hibride de deturnare a parcursului european al Republicii Moldova. Dacă aceste cifre sunt mici pentru Federația Rusă, care are un PIB de peste 2 trilioane $, atunci raportat la PIB-ul Moldovei, de 16,5 miliarde $, ponderea este una notabilă.
În acest conflict asimetric, care costă Moscova poate 2 zile de război în Ucraina, creează probleme constante de securitate și stabilitate pentru Republica Moldova. În cadrul alegerilor locale din 2023, Ilan Șor a reușit să își pregătească terenul fertil pentru implementarea ordinelor FSB-ului în următorul an. În 2024, în cadrul alegerilor prezidențiale și a referendumului constituțional, intensitatea activităților hibride a crescut exponențial, iar rezultatul a fost puternic resimțit de întreaga societate și clasă politică. Referendumul pentru integrarea europeană a trecut la mustață, cu 50,35% pentru și 49,65% împotrivă. Diferența a fost dată de doar 10.564 de voturi.
Strategia Rusiei de influențare a celor două scrutine electorale a prezentat anumite similitudini notabile. În ambele situații, prima fază a fost marcată de tactici agresive, precum tentative de destabilizare prin care grupuri organizate care ar fi încercat să provoace o lovitură de stat sau proteste violente, menite să degenereze în confruntări cu forțele de ordine. Deși această metodă era puțin probabil să fi fost percepută de FSB ca având șanse reale de succes, în special din cauza lipsei de legitimitate, scopul principal ar fi fost să expună vulnerabilitățile autorităților și să alimenteze nemulțumirea publică. Imaginile dintr-un scenariu asemănător ar fi fost prezentate ca fiind dovezi ale unor metode represive, asociate unui regim dictatorial, încercând astfel să erodeze încrederea populației în guvern și să amplifice tensiunile sociale.
Un alt element comun este corupția electorală. În cadrul alegerilor locale, Ilan Șor a încercat să cumpere loialitatea unor foști și actuali funcționari publici, deputați, formatori de opinie, jurnaliști și lideri locali. Pe de altă parte, în alegerile prezidențiale, cu sprijinul structurii deja formate, eforturile s-au concentrat pe coruperea directă a alegătorilor. În ambele situații, strategia s-a bazat pe amploarea corupției și pe exploatarea resurselor limitate ale instituțiilor de stat. Suprasolicitarea acestora ar fi putut duce la o paralizare strategică a Republicii Moldova și la o scădere semnificativă a încrederii publicului în capacitățile statului de funcționare.
Pe lângă alte acțiuni menite să testeze capacitatea de reacție a autorităților de la Chișinău, precum atacurile cibernetice și alertele false cu bombă, dezinformarea, mesajele populiste și răspândirea de falsuri au constituit un pilon central în campaniile electorale. Deși lipsite de baze argumentative solide, aceste mesaje au reușit să aibă o priză largă la public, datorită simplității lor și a exploatării emoțiilor colective, cum ar fi mândria națională sau teama de pierderea suveranității (exemple de mesaje: „Să fim mândri că ne-am născut în Moldova”, „Nu permitem nimănui să ne conducă”, „Nu vom vinde pământul strămoșesc”, „Nu vom lăsa datorii împovărătoare următoarelor generații”). Subiectele sensibile din punct de vedere social – precum religia, neutralitatea, proprietatea asupra pământurilor, suveranitatea și teama de război – au fost constant prezente în discursul public. Diferența a constat în frecvența cu care aceste teme au fost aduse în atenția publicului, iar diversitatea acestora nu trezește acel sentiment de respingere a unui mesaj repetitiv.
Amploarea atacurilor hibride din 2024 a fost semnificativ mai profundă, sofisticată, diversificată și bine targhetată, din trei motive principale. În primul rând, în 2023 s-a consolidat o structură extinsă coordonată de Ilan Șor. În al doilea rând, miza alegerilor din 2024 a fost considerabil mai importantă. În al treilea rând, autoritățile au avut timp să comită mai multe erori. Pe fondul agravării problemelor social-economice, încrederea publicului în instituții s-a erodat, iar dialogul între autorități și cetățeni a rămas deficitar. Rusia a exploatat fiecare greșeală a Moldovei, amplificând ingerințele și capitalizând pe nemulțumirile sociale pentru a destabiliza situația internă.
Alegerile parlamentare 2025
În vara-toamna acestui an în Republica Moldova vor avea loc alegeri parlamentare. Controlul asupra parlamentului reprezintă marea miză, deoarece Moldova este o republică parlamentară. Lupta pentru legislativ reprezintă ultima și cea mai importantă fază a războiului hibrid. Pe baza experienței anterioare, evenimentelor actuale și altor semnale, putem afirma cu certitudine că ne îndreptăm spre apogeul acestui conflict.
În această fază vom vedea cine și-a învățat mai bine lecțiile, cum își va gestiona resursele și ce strategii va adopta. Federația Rusă va utiliza toate instrumentele disponibile, inclusiv metodele deja consacrate: coruperea electorală, amplificarea nemulțumirilor sociale, subminarea încrederii în instituțiile statului și campaniile de dezinformare. Se așteaptă ca aceste tactici să fie intensificate. Cu siguranță vom asista și la implementarea unor tactici noi.
Un element cheie al acestei faze este implicarea regiunii separatiste Transnistria, care, până acum, a menținut o poziție relativ neutră în contextul războiului din Ucraina. Kremlinul pare să fi decis să activeze această regiune în conflictul său hibrid îndreptat împotriva Republicii Moldova. Rusia a invocat o datorie fictivă de 709 milioane $ și decizia Ucrainei de a nu permite tranzitul gazelor naturale pe teritoriul său ca pretext pentru a întrerupe livrările de gaze către Transnistria. Această acțiune sugerează că Moscova este pregătită să utilizeze regiunea transnistreană ca un instrument suplimentar în eforturile sale de destabilizare a Republicii Moldova, chiar dacă mișcarea ar putea degenera într-o adevărată criză umanitară pe malul stâng al Nistrului.
Refuzând să utilizeze ruta alternativă transbalcanică și încălcând angajamentele contractuale față de Republica Moldova, Gazprom urmărește destabilizarea regiunii pe două căi. În primul rând, suspendarea livrărilor de gaze către Transnistria determină malul drept al Nistrului să piardă principala sursă de energie electrică ieftină, produsă de termocentrala de la Cuciurgan (MGRES). Până la sfârșitul lunii decembrie, aproximativ 80% din consumul de energie electrică al Moldovei provenea de la MGRES, unde costul era de trei ori mai mic decât cel al energiei importate din România. Această întrerupere, combinată cu achizițiile întârziate de gaze naturale de către Moldovagaz, a condus la o creștere de 27,5% a prețului gazelor și de 70% a prețului la energia electrică. Cu siguranță că va urma un val de scumpiri care se va resimți puternic în portofelul consumatorilor finali
În al doilea rând, retorica promovată de Moscova și Tiraspol, susținută de actorii locali coordonați de Ilan Șor, răspândește falsul conform căruia guvernul de la Chișinău ar fi oprit livrările de gaze către Transnistria cu intenția de a sufoca regiunea. Deși Chișinăul a oferit de trei ori sprijin pentru ca Tiraspolul să achiziționeze gaze de pe Bursa Română (11 decembrie, 20 decembrie și 2 iunie), autoritățile separatiste au refuzat ajutorul, inclusiv cel umanitar, la sfârșitul lunii decembrie. Pe 6 ianuarie, Vadim Krasnoselski a declarat că Chișinăul nu a oferit niciun sprijin și nici nu o va face, acuzându-l de intenția de a izola regiunea. Aceste afirmații au fost rapid demontate de guvernul Moldovei, care a prezentat drept dovezi scrisorile trimise către Tiraspol.
În ciuda agravării continue a situației din regiune, unde locuitorii se confruntă cu lipsa totală de gaze pentru încălzire și cu întreruperi în evantai ale curentului electric de opt ore pe zi, Vadim Krasnoselski continuă să susțină narativul promovat de Moscova, atribuind întreaga responsabilitate Chișinăului. Această poziție pare a fi prețul loialității sale față de Putin, în speranța că Gazprom va relua livrările de gaze în curând. O criză umanitară ar reprezenta o povară considerabilă pentru autoritățile de la Chișinău, dar și ar putea deveni imposibil de gestionat. Până în prezent, efectul principal a fost intensificarea tensiunilor între malul drept și stâng al Nistrului, atât la nivel politic, cât și în rândul cetățenilor. În eventualitatea reluării livrărilor de gaze de către Gazprom, actorii pro-ruși vor încerca să prezinte Rusia drept un salvator binevoitor, deși aceasta este principalul responsabil pentru criza generată.
Scenariile de destabilizare și tendințele de regionalizare ar putea să apară și în regiunea Găgăuziei, prin intermediul actorilor locali controlați de Ilan Șor. Mesajele anti-UE, care promovează ideea că regiunea ar trebui să își urmeze propriul parcurs alături de Rusia, vor deveni din ce în ce mai frecvente. Intensitatea acestor mesaje rămâne de văzut, dar este de așteptat ca ele să crească odată cu apropierea de alegeri. Corupția electorală se va intensifica pe măsură ce campania electorală va intra în plină desfășurare. Pe baza precedentelor campanii electorale, Rusia va încerca din nou să exploateze vulnerabilitățile din rândul resurselor umane ale autorităților de la Chișinău. Un exemplu similar poate fi observat în sectorul energetic, care funcționează în regim de urgență și la capacitate maximă, pentru a face față actualei crize.
Este de așteptat ca Rusia să utilizeze atât metodele deja folosite în campaniile anterioare, cât și noi tactici. Propaganda și dezinformarea vor continua neîntrerupt, cu teme sensibile recurente readuse în spațiul public pentru a menține atenția publică. Problemele socio-economice emergente vor fi folosite ca puncte centrale pentru amplificarea nemulțumirii cetățenilor și subminarea autorității instituțiilor statului.
Strategia va încuraja cetățenii să voteze nu atât pentru un anumit partid, cât împotriva partidului de guvernare, care reprezintă singura forță politică pro-europeană vizibilă cu șanse reale de a accede în parlament. Astfel, accentul va fi pus pe un vot de protest, mai degrabă decât pe susținerea unei platforme politice.
Având în vedere că majoritatea cetățenilor Republicii Moldova își exprimă dorința de integrare europeană, mai multe partide politice vor încerca să se poziționeze ca alternative autentice față de actualul partid de guverne. În acest sens, putem observa o abordare similară din partea partidului „Inima Moldovei”, condus de Irina Vlah, și a „Mișcării Alternativa Națională”, al cărei lider este Ion Ceban, primarul capitalei. Aceste partide sunt cele mai active în pregătirile pre-electorale pentru alegerile din 2025. Irina Vlah și Ion Ceban sunt cunoscuți pentru susținerea anterioară a ideii integrării în Uniunea Economică Eurasiatică și pentru relațiile strânse cu Rusia.
Invazia Federației Ruse în Ucraina, începută în februarie 2022, a schimbat dramatic contextul energetic pentru Republica Moldova. Odată ce a devenit suficient de clar că războiul va fi de lungă durată, Chișinăul s-a confruntat cu una dintre cele mai grave crize energetice din istoria sa. În acel moment, Rusia era singurul furnizor de gaze naturale al Republicii Moldova, iar prețurile exorbitante din acel an erau cu multe peste posibilitățile financiare ale țării.
Diversificarea surselor de aprovizionare era o adevărată provocare, din cauza lipsei infrastructurii necesare și a restricțiilor impuse de contractul cu Gazprom. Mai mult, începând din 2012, gigantul rus a blocat toate inițiativele Chișinăului de a separa operatorul rețelei de transport, Moldovagaz, în conformitate cu cerințele Pachetului Energetic III al Uniunii Europene. Astfel, principala rută pentru aprovizionarea cu gaze naturale rămânea conducta magistrală care trece prin Ucraina și Tiraspol, ceea ce reprezenta un punct extrem de vulnerabil al Republicii Moldova.
Pentru a-și diversifica sursele de import și rutele de aprovizionare, în 2014 a început construirea gazoductului Iași-Ungheni-Chișinău. Cu o lungime totală de 150 km, dintre care 110 km traversează teritoriul Republicii Moldova, gazoductul a conectat rețelele de transport de gaze ale celor două maluri ale Prutului. Lucrările s-au încheiat în 2021.
Un alt pas important a fost făcut în 2019, când magistrala care trece prin apropierea Tiraspolului, continuând spre Vulcănești și mai departe către țările balcanice – cunoscută sub numele de „coridorul transbalcanic” – a devenit operațională și în sens invers. Acest lucru a permis nu doar ca gazul să iasă din Moldova, dar și să intre în țară. Aceleași modificări au fost implementate și pe magistrala Ananiev-Drochia-Alexeevka-Cernăuți, care asigură aprovizionarea întregii regiuni de nord a țării. Aceste mișcări au permis Moldovei să importe gaze naturale prin rute alternative și să cumpere de la alți furnizori.
Începând cu 2023, gestionarea rețelei de transport a gazelor naturale din Republica Moldova, care se întinde pe 1600 km, a fost preluată de Vestmoldtransgaz. Aceasta este o companie deținută de Transgaz România și BERD, iar contractul de gestionare este valabil pe un termen de 5 ani. Anterior, această rețea era administrată de Moldovatransgaz, o companie fiică a Moldovagaz. În ceea ce privește rețeaua de distribuție a gazelor naturale, cu o lungime de 27.500 km, proprietatea este împărțită în modul următor: o treime din rețea aparține Moldovagaz, o treime este deținută de persoane fizice și juridice, 25% sunt în proprietatea autorităților publice locale, iar restul rețelei nu are un proprietar clar definit.
Utilizarea rutelor alternative de import a gazelor naturale nu a întârziat să apară. În toamna anului 2022, Gazprom a redus cu 30% livrările de gaz către Republica Moldova pentru luna octombrie, încălcând astfel angajamentele contractuale. În plus, deputatul Dumitru Alaiba a declarat într-o emisiune că autoritățile moldovenești aflau despre deciziile concernului rus din presă, evidențiind lipsa unui dialog direct între părți. Reducerea livrărilor a obligat autoritățile de la Chișinău să ia măsuri nepopulare. Cantitățile de gaz livrate au fost direcționate către regiunea separatistă Transnistria, acoperind necesitățile de pe malul stâng al Nistrului și pentru producerea de energie electrică ieftină, care ajungea și pe malul drept.
Republica Moldova a făcut o achiziție de probă a gazelor în octombrie 2021. Abia la finalul anului 2022, Energocom, compania responsabilă de achizițiile de gaze, a început să cumpere constant gaze naturale pe piața europeană, renunțând complet la gazul furnizat de Gazprom. Tot în aceea perioadă, Chișinăul a realizat primele depozitări de gaze naturale pe teritoriul României și Ucrainei, obținând o mai mare flexibilitate în procesul de aprovizionare.
Ca urmare a acțiunilor militare ale Federației Ruse în Ucraina, prețul gazului a înregistrat o creștere istorică. Apogeul a fost atins în august 2022, când prețul pentru 1000 m³ de gaz a ajuns la 3000 de euro. În fața acestor prețuri exorbitante, Republica Moldova nu ar fi fost capabilă să achiziționeze singură cantitățile necesare de gaze naturale. Sprijinul a venit din partea Uniunii Europene. În iulie 2022, Chișinăul a semnat un acord cu Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) pentru un împrumut de 300 milioane euro, destinat procurării gazelor naturale pentru perioada octombrie-ianuarie. În august 2023, Energocom a rambursat integral acest credit. De asemenea, în august 2022, UE a acordat un grant de 75 milioane euro pentru a atenua impactul creșterii prețurilor la energie. În noiembrie 2022, un alt ajutor financiar de 200 milioane euro a fost oferit, dintre care 100 milioane euro au fost granturi, pentru asigurarea aprovizionării cu gaze naturale.
Un mit care a circulat în societatea moldovenească la aceea vreme, susținea că gazul rusesc ar fi mult mai ieftin decât cel procurat de Energocom de pe piața europeană. În realitate, diversificarea surselor de gaze a permis achiziționarea acestora la prețuri mai mici decât cele oferite de Gazprom. De exemplu, în octombrie 2023, Gazprom a vândut cu 830 dolari/1000 m³, iar Energocom a vândut către Moldovagaz la prețul de 605 dolari/1000 m³. Astfel, în 2023, Energocom a economisit peste 60 de milioane de dolari pentru consumatorii din Moldova, achiziționând gaze mai ieftine de pe piața europeană.
În spațiul public din Republica Moldova au existat multe discuții legate de prețul gazului, unii susținând că ar fi fost posibil să se cumpere mai ieftin, iar alții că o poziție neutră față de conflictul din Ucraina ar fi asigurat un preț preferențial din partea Gazprom. Totuși, este important de subliniat că, în contextul geopolitic actual, marcat de războiul din Ucraina și de presiunile Kremlinului asupra autorităților moldovenești, Chișinăul a făcut progrese remarcabile în direcția obținerii independenței energetice.
De ce Moldova va plăti mai mult pentru gaz?
Problema gazelor naturale a redevenit o temă centrală de discuție în Republica Moldova și în pragul acestei ierni. La invitația Gazpromului, fostul ministru al energiei a efectuat pe data de 25 noiembrie o vizită la Sankt Petersburg. Alexei Miller și Victor Parlicov au abordat trei subiecte importante: componența Consiliului de Administrație al S.A. „Moldovagaz”, furnizarea gazelor naturale către regiunea separatistă Transnistria, începând cu 1 ianuarie 2025, și presupusa datorie a Moldovei de 709 milioane de dolari față de partea rusă.
La o zi după vizita lui Victor Parlicov la Sankt Petersburg, Moldovagaz a solicitat ANRE o majorare a tarifului la gaze de 40%. Pe 29 noiembrie, ANRE a aprobat o creștere de 27,5%, adică 3,62 lei. Prețul final pentru consumatorii casnici a fost stabilit la 16,74 lei. Majorarea a fost justificată de faptul că Moldovagaz nu a achiziționat gaze naturale pe durata verii.
Opiniile experților despre această situație au fost împărțite. Potrivit expertului energetic și fostului membru al Consiliului Observatorilor Moldovagaz, Sergiu Tofilat, achizițiile de gaze ar fi trebuit să urmeze o strategie similară celei adoptate de Uniunea Europeană: să înceapă imediat după sezonul rece și să cumpere periodic cantități stabilite, pentru a evita fluctuațiile de preț. Deși Moldovagaz a ieșit pe Bursa Română de Mărfuri (BRM) în luna mai, prima ofertă de achiziție a fost făcută abia în iulie, dar cu condiții care au stârnit suspiciuni.
Oferta Moldovagaz, din 12 iulie, a impus condiții atipice: achiziționarea unui volum de 650 milioane de metri cubi de gaz, echivalentul consumului de iarnă, într-o singură zi, ceea ce amplifică riscurile de creștere exponențială a prețului. Un alt punct era termenul de plată- 5 zile de la emiterea facturii. Ceea ce însemna că Moldovagaz a cerut să achite gazul către trader la 5 zile după ce primea gazul. Aceste condiții, corelate cu datoriile de aproximativ 10 miliarde de dolari a Moldovagaz și solicitarea unui acționar de lichidare a companiei, făceau ca oferta să fie incompatibilă cu cerințele oricărui trader rațional.
La rândul său, directorul Moldovagaz, Vadim Ceban, a oferit o altă explicație la acest subiect. Conform spuselor acestuia, achizițiile de gaze au început în mai, dar din cauza lipsei ofertelor au fost cumpărate cantități reduse. În iulie, s-a încercat achiziționarea întregului necesar pentru sezonul rece, dar nici în acest caz nu s-a întâlnit cererea și oferta. Ca urmare, s-a decis cumpărarea gazelor pe semestre, însă problema a persistat. Abia în august, când achizițiile semestriale au fost segmentate pe luni, piața a răspuns pozitiv la ofertele Moldovagaz.
Procurarea rezervelor de gaze naturale pentru sezonul rece 2024-2025 a început în luna august. În data de 12 decembrie, Moldovagaz a finalizat în proporție de 100% achiziția volumelor de gaze necesare pentru sezonul rece actual, destinate malului drept al Nistrului. În anunțului companiei din 13 decembrie se spune că: „Per total sunt procurate gaze naturale în cantitate de 7.952.196 MWh, sau estimativ 747,9 milioane m3. Prețul mediu ponderat de procurare este de 47,88 EUR/MWh, ceea ce constituie aproximativ 509,15 EUR/1000 m3, sau circa 9.842,89 MDL/1000 m3, cu livrarea până la Punctul Virtual de Tranzicționare (PVT) al Republicii Moldova.” Alte aproximativ 48 milioane m3 au fost procurate de SA „Energocom”. Într-un comunicat pe Facebook din 21 august, Energocom a anunțat că: „În perioada 1 ianuarie-15 august a achiziționat aproximativ 1,82 milioane MWh de gaze naturale (echivalentul a circa 171 milioane metri cubi). Prețul mediu ponderat pentru toate achizițiile din 2024 constituie 30,98 Euro/ MWh (sau 355,23 dolari SUA/ 1000 metri cubi).”
O nouă criză energetică
Cu ajutorul partenerilor externi, Chișinăul a redus semnificativ dependența energetică de Rusia, demonstrând că se poate descurca fără gazul rusesc. Totuși, independența energetică rămâne incompletă, mai ales pe malul stâng al Nistrului și în sectorul electricității. Centrala de la Cuciurgan continuă să fie principala sursă de energie electrică pentru malul drept. În perioada mai-decembrie 2022, MGRES a furnizat 57% din energia achiziționată de Energocom, la un preț mediu de 1,19 lei/kWh, semnificativ mai mic decât energia din Ucraina (1,51 lei) și România (3,72 lei). După bombardarea infrastructurii ucrainene de armata rusă, statul vecin s-a transformat din exportator de electricitate în importator, iar Chișinăul a devenit și mai dependent de energia ieftină produsă de MGRES.
Energia electrică procurată de SA Energocom în perioada mai-decembrie 2022
În 2023, 78% din consumul total de curent electric a fost asigurat de Centrala termoelectrică Moldovenească din regiunea Transnistreană. Importurile au constituit doar 6%.
O situație similară s-a menținut și în primele 3 trimestre ale anului 2024. Centrala de la Cuciurgan a furnizat 82% din total de consum electric.
Această dependență reprezintă cel mai vulnerabil punct din sistemul energetic al Republicii Moldova, iar acest lucru era foarte bine cunoscut și de Kremlin. Scopul primordial al Moscovei este să schimbe guvernarea pro-europeană de la Chișinău cu una loială. Cel mai eficient instrument în acest context este generarea de nemulțumiri și probleme social-politice, amplificate de actori locali. În aceste condiții, războiul hibrid împotriva Moldovei ar putea escalada într-o nouă criză energetică, prin creșterea semnificativă a tarifelor la energie electrică, combinat cu celelalte atacuri hibride recognoscibile. Acest lucru ar putea fi realizat prin întreruperea livrărilor de gaz rusesc către centrala de la Cuciurgan, speculații, informații false menite să inducă panică și frică în societate. De exemplu, la 23 decembrie Serviciul de Informații Externe al Federației Ruse a publicat un comunicat prin care afirma că Maia Sandu pregătește un plan prin care să ia centrala de la Cuciurgan cu ajutorul armelor. Știrea a fost preluată de o mulțime de posturi din Rusia, Transnistria, Găgăuzia și alte canale pro-ruse din Moldova. Președinția și guvernul au combătut la scurt timp acest fals.
Începând cu 1 ianuarie 2025, Ucraina va întrerupe tranzitul gazelor naturale rusești pe teritoriul său. Kievul a anunțat din vara acestui an că nu intenționează să prelungească contractul de tranzit cu vecinul său agresor. După vizita fostului ministru al energiei, la Sankt-Petersburg, temeiurile ca Federația Rusă vor opri livrările de gaz către regiunea separatistă Transnistria au crescut semnificativ. Potrivit lui Parlicov, Gazprom va continua aprovizionarea doar în două condiții: Chișinăul va negocia cu Kievul continuarea tranzitului pe teritoriul său, păstrându-se status quo-ul actual sau Gazprom va livra gazele prin coridorul transbalcanic, dar cu condiția ca Moldova să își recunoască pretinsa datorie de 709 milioane $. Condițiile impuse de gigantul rus din nou încalcă prevederile contractuale. Moldova a semnat un contract valabil până pe 30 septembrie 2026 cu Gazprom, în care este stipulat foarte clar că concernul rus este obligat să livreze gazul până la hotar cu Republica Moldova. Moscova a impus o nouă condiție pe care știa cu siguranță că Chișinăul nu o poate accepta.
Harta coridorului transbalcanic Sursa: Radio Europa Liberă
16 decembrie 2024 a fost ultima zi în care Gazprom ar fi putut rezerva capacitățile de transport pe ruta transbalcanică pentru luna ianuarie. Acțiune pe care a preferat să nu o realizeze. Astfel a fost confirmat scenariului în care Gazprom nu va livra gaze naturale în regiunea separatistă Transnistria. Conform autorităților separatiste din regiune, rezervele de cărbune ar permite funcționarea termocentralei de la Cuciurgan pentru 60 de zile.
Dificultăți critice pentru Chișinău
Sistările livrărilor de gaz vor genera două probleme majore pentru Chișinău: creșterea semnificativă a prețului la energia electrică și o posibilă criză umanitară în Transnistria. Cu siguranță că ele vor ramifica într-o multitudine de provocări pentru autoritățile de la Chișinău. Începând cu 16 decembrie, Republica Moldova a instituit starea de urgență în energie pentru 60 de zile, iar o decizie similară a fost adoptată de Tiraspol pe 9 decembrie. Ambasadorul UE în Republica Moldova, Jānis Mažeiks, a declarat că Uniunea Europeană este pregătită să sprijine Moldova într-o eventuală criză energetică, însă nu a oferit detalii suplimentare. Ministerul Energiei a estimat că, în cazul în care gazul rusesc nu mai ajunge în stânga Nistrului, cheltuielile ar putea ajunge la 400 milioane de euro. România a fost, din nou, primul partener care a sărit în ajutor. Bucureștiul a luat decizia să ofere fratelui mai mic un preț preferențial la energia electrică. Pentru perioada 1 ianuarie – 31 martie, Energocom va achiziționa 100 MW bandă (24 de ore din 24) de curent electric de la compania Nuclearelectrica, la un preț plafonat de 80 EUR/MWh, aproape de trei ori mai mic decât prețul de piață. Capacitățile de import ale Moldovei sunt limitate la 315 MW, insuficiente pentru a acoperi cererea totală. Capacitățile interne de producție a energiei electrice satisfac doar 23% din necesarul total. Construcția liniilor de interconexiune cu România, Vulcănești-Chișinău și Bălți-Suceava, va fi finalizată la sfârșitul anului 2025, respectiv 2027.
Autoritățile de la Chișinău ar putea gestiona criza energetică cu ajutorul partenerilor externi, la un cost financiar și politic semnificativ, dar situația din regiunea transnistreană este mult mai gravă. Gazprom este singurul furnizor capabil să livreze gaz pentru malul stâng al Nistrului, deoarece este singurul care oferă un preț simbolic. În 2024, pentru 1000 m3 de gaz, consumatorii casnici din stânga Nistrului achită între 0,81 și 1,12 ruble transnistrene, în timp ce pe malul drept prețul pentru consumatorii casnici este de 16,74 lei. Sistarea livrărilor de gaz ar însemna că locuitorii din Transnistria trebuie să plătească același preț ca cei de pe malul drept. La cursul valutar din 21 decembrie 2024, 1 EUR era echivalentul a 16,7601 ruble transnistrene, iar 1 leu moldovenesc a fost 0,8465 ruble transnistrene. Astfel, prețul pentru consumatorii casnici ar ajunge la aproximativ 14,17 ruble transnistrene, adică de aproape 14 ori mai mult decât prețul actual. Aceasta reprezintă capcana gazului ieftin: având un tarif mult mai mic decât prețul de piață, locuitorii s-au obișnuit să nu plătească deloc sau să plătească foarte puțin pentru gaz, iar în momentul actual nu pot suporta o creștere atât de semnificativă. Creșterea prețului la gaz ar declanșa un efect de lanț, cu consecințe economice și sociale grave, inclusiv o criză umanitară. Lipsa totală a gazului sau prețurile extrem de mari ar face multe produse și servicii inaccesibile pentru localnici, fapt ce ar putea genera o instabilitate regională. În Transnistria trăiesc 342.000 de persoane, dintre care majoritatea sunt pensionari. Gestionarea unei astfel de crize reprezintă o provocare majoră pentru autoritățile de la Chișinău. Momentan, nu se știe dacă Gazprom va opri complet livrările de gaz pentru această iarnă sau va continua să ofere un minim necesar pentru funcționarea instituțiilor de bază subordonate regimului separatist de la Tiraspol. Ambele scenarii sunt posibile, dar al doilea pare mai plauzibil.
Scenariul dorit de Kremlin
Obiectivul principal al Federației Ruse este să creeze instabilitate și probleme social-economice pentru a crește nemulțumirea populației, iar aceștia să ofere o notă de protest la viitoarele alegeri parlamentare, alegând o guvernare loială Moscovei. Cinismul Kremlinului a demonstrat de-a lungul timpului că este dispus să provoace chiar și daune unui aliat pentru a-și atinge scopurile. În acest context, Transnistria nu va fi complet sacrificată sau abandonată, dar va resimți consecințe foarte dureroase.
Există două motive pentru care Moscova ar fi dispusă să adopte această abordare. Primul este gradul scăzut de implicare a regiunii în conflictul din Ucraina. Această implicare nu presupune neapărat angajarea militară, dar o susținere mai fermă a clauzei ruse în conflict. Până în prezent, Tiraspolul a încercat să rămână cât mai neutru în acest război și a preferat să tacă chiar și atunci când bombardamentele rusești au distrus infrastructura energetică ucraineană, fapt care a condus la reducerea activității uzinei metalurgice din Râbnița – cel mai important activ al regimului. Ca rezultat, 2500 de oameni au rămas fără un post de muncă. Consecințele directe ale războiului din Ucraina care se răsfrâng asupra Transnistriei, dar și noua atitudine a Moscovei au fost incluse în nota de plată pentru pasivitatea lui Vadim Krasnoselski.
Al doilea motiv pentru care Moscova este dispusă să pună în pericol stabilitatea din Transnistria constă în ideea că aceasta reprezintă singura cale prin care Rusia poate exercita presiuni economice semnificative asupra Republicii Moldova. Măsurile coercitive de tip embargo, similare celor din 2014, întreruperea livrărilor de gaz pentru malul drept al Nistrului, organizarea de proteste sau utilizarea corupției electorale s-au dovedit a fi componente ale unui război hibrid în fața căruia Chișinăul a reușit să-și consolideze o capacitate de reziliență suficient de robustă pentru a preveni revoltele de amploare sau scenariile de instabilitate ce ar putea amenința securitatea internă. Cea mai puternică pârghie de presiune pe care a o mai deține Kremlinul asupra Chișinăului este energia electrică produsă la Cuciurgan. Deficitul de energie electrică generat de oprirea producției la MGRES ar putea declanșa o nouă criză energetică pe malul drept al Nistrului, cu posibile implicații asupra stabilității regionale. De asemenea, contextul ar putea contribui la intensificarea tensiunilor dintre Tiraspol și Chișinău. În această situație, Republica Moldova se confruntă cu o provocare care amenință stabilitatea sa internă și încrederea în instituțiile statului.
Interconexiunea energetică cu România este încă rudimentară. Proiectele ce vizează acest obiectiv fiind în derulare. Importul de energie electrică din Ucraina este imposibil din cauza bombardamentelor rusești asupra infrastructurii critice. Prin urmare, dacă termocentrala electrică de la Cuciurgan nu va mai oferi energie electrică malului drept al Nistrului, Chișinăul se va confrunta cu creșteri de preț inevitabile sau chiar cu deconectări temporare de curent, fiindcă capacitățile producție și import sunt limitate.
Pe fundalul acestei crize, vor mai fi două variabile care vor alimenta clauza rusă. Primii sunt actorii locali fideli Rusiei care vor specula și exploata la maxim narativele rusești. Dacă, în trecut, pretinsele consecințe ale referendumului constituțional și a alegerilor prezidențiale erau percepute de cetățenii din Republica Moldova drept scenarii ipotetice, cu posibile implicații ulterioare campaniei electorale, în această situație, locuitorii vor experimenta direct și imediat consecințele economice și sociale ale acestor evenimente. În acest context, dezinformarea, manipulările și speculațiile promovate de actorii pro-ruși vor câștiga o mai mare credibilitate în rândul populației. Un număr semnificativ mai mare de oameni vor fi predispuși să le creadă. Cetățenii vor observa mai întâi consecințele situației, iar abia apoi vor apărea narativele rusești, care vor încerca să justifice aceste realități. Acest lucru este diferit față de perioada electorală din toamna acestui an, când narativele veneau înaintea presupuselor consecințe.
A doua variabilă relevantă pentru strategia rusească este reacția Tiraspolului. Regimul de la Tiraspol trebuie să își reafirme loialitatea față de Kremlin pentru a asigura, pe termen lung, continuarea aprovizionării cu gaz rusesc la prețuri reduse și pentru a restabili status quo-ul anterior crizei. Teoretic, Tiraspolul trebuie să aleagă între o lovitură puternică, care se va manifesta prin livrări minime de gaz ieftin, care să țină regimul pe linia de plutire și o lovitură zdrobitoare, sistarea completă a livrărilor de gaz pe termen lung, fapt ce va duce la o criză umanitară, respectiv la căderea regimului. Schimbarea regimului de la Tiraspol sau reintegrarea celor două maluri ale Nistrului nu este un scenariu dorit nici de Vladimir Putin, nici de Vadim Krasnoselski.
În acest context, Tiraspolul va intensifica promovarea narațiunii conform căreia responsabilitatea pentru criza energetică și deficitul de aprovizionare cu gaze naturale în regiunea revine exclusiv guvernului de la Chișinău. Această retorică este evidentă atât în declarațiile oficiale ale autorităților autoproclamate din Transnistria, care formulează acuzațiile într-un mod subtil, cât și în mesajele difuzate constant de mass-media locală, care repetă necontenit că Chișinăul este sursa problemei. Buletinele de știri din regiune evită cu strictețe orice mențiune despre rutele alternative pe care Gazprom le-ar putea utiliza pentru a asigura livrarea gazului. Potrivit acestor surse, nici Kievul, nici Moscova nu ar avea vreo responsabilitate sau implicare în blocarea livrărilor, iar întreaga vină este atribuită exclusiv autorităților moldovene.
Un alt reper care indică că Krasnoselski preferă scenariul lui Putin este abordarea nefirească privind soluționarea problemei. În mod obișnuit, amenințările majore sau problemele comune determină părțile aflate în conflict să colaboreze. Această teorie nu se aplică în cazul de față. Problema crizelor care amenință ambele maluri ale Nistrului nu a condus la o cooperare între Tiraspol și Chișinău, dar are un efect invers. Regimul separatist a încercat să mimeze o tentativă de adresare comună a Tiraspolului și Chișinăului către autoritățile de la Kiev pentru a permite tranzitul de gaze, fiind conștient de faptul că răspunsul mai mult ca sigur va fi un refuz diplomatic. Cinismul rus a mers și mai departe. Purtătoarea de cuvânt a Ministerului de externe al Federației Ruse, Maria Zaharova a declarat în cadrul conferinței de presă la data 18 decembrie: „Rusia va reacționa în mod corespunzător la orice provocări şi va asigura protecția cetățenilor săi, a contingentului de menținere a păcii, a militarilor din grupul operativ al trupelor ruse şi depozitelor militare din localitatea Cobasna din Transnistria’‘. Astfel, se încearcă să fie prezentat drept salvator și partener de încredere tocmai cel care a provocat problema.
Pe baza celor analizate anterior, se conturează câteva idei esențiale, privind situația Republicii Moldova și a regiunii transnistrene în contextul crizei energetice care va debuta odată cu noul an. Republica Moldova își menține independența energetică pe malul drept doar în privința aprovizionării cu gaze naturale. Din cauza conflictului din Ucraina, Chișinăul nu mai poate importa energie electrică din această țară, iar capacitatea de import din România rămâne limitată din cauza infrastructurii insuficiente.
În aceste condiții, Chișinăul continuă să depindă de energia electrică produsă de termocentrala de la Cuciurgan. O eventuală sistare a aprovizionării cu gaze către MGRES ar reprezenta o problemă majoră pentru autoritățile moldovene. Consecințele acestei crize ar putea fi atenuate de sprijinul României și al Uniunii Europene, la fel cum a fost și în 2022-2023. Totuși, constrângerile legate de capacitatea de producție și import, împreună cu creșterea inevitabilă a prețurilor la energie, vor alimenta nemulțumirile sociale. Nota de plată se va reflecta în viitoarele alegeri parlamentare.
Cea mai mare incertitudine în această ecuație este legată de acțiunile viitoare ale autorităților autoproclamate de la Tiraspol. Până în prezent, liderul separatist Vadim Krasnoselski pare să se alinieze retoricii de la Moscova, atribuind responsabilitatea crizei energetice și a problemelor social-economice exclusiv autorităților de pe malul drept. Conform planurilor adoptate de Tiraspol, condițiile de viață din regiune ar putea deveni extrem de precare, începând cu 1 ianuarie 2025. Printre măsurile prevăzute se numără raționalizarea pâinii, 87.000 de bucăți pe zi, adică o unitate la trei persoane, învățământ de la distanță, funcționarea întreprinderilor pe durata nopții și trimiterea unui număr semnificativ de angajați în șomaj tehnic. Deciziile respective reflectă fragilitatea regimului transnistrean și proximitatea unui posibil colaps economic și social. MGRES va mai putea funcționa încă 60 de zile pe bază de cărbune, timp în care Gazprom ar putea să se răzgândească privind furnizarea gazului prin coridorul transbalcanic.
Aceasta pare a fi prețul plătit de locuitorii transnistreni pentru loialitatea față de Kremlin. Prin crearea unui context în care viața din Transnistria devine extrem de dificilă și atribuind Chișinăului responsabilitatea pentru toate problemele, Moscova își pune la punct strategia pentru a se prezenta din nou ca marele salvator și apărător al etnicilor ruși. Rămâne de văzut dacă regimul de la Tiraspol va reuși să supraviețuiască în aceste condiții și dacă Kremlinul a abandonat cu adevărat regiunea sau doar o utilizează ca un instrument strategic pentru propriile interese geopolitice.
