Conflictul din Ucraina, început în februarie 2022, continuă după mai bine de 1.000 de zile, fiind cel mai devastator război din Europa de la al Doilea Război Mondial. Planul inițial al Rusiei, un „blitzkrieg” care ar fi trebuit să se încheie în trei zile prin capitularea Kievului, s-a transformat într-un conflict de uzură, în care ambele părți își concentrează toate resursele pentru a obține victoria.
Pierderile reale referitoare la soldați rămân unele dintre cele mai mari secrete ale ambelor părți. Informațiile variază semnificativ de la o sursă la alta. La sfârșitul lunii februarie 2024, Volodimir Zelenski a afirmat că 31.000 de soldați ucraineni au murit de la începutul invaziei. Potrivit estimărilor de la Washington, la sfârșitul lunii februarie, pierderile militare reale ale Ucrainei erau de aproximativ 70.000 de morți. Statul Major al Forțelor Armate ale Ucrainei a anunțat duminică, 24 noiembrie, că Rusia a pierdut 730.740 de soldați. Conform Ministerului rus al Apărării, în februarie 2024, pierderile militare ucrainene, morți și răniți, erau estimate la 462.500 de persoane, iar în noiembrie 2024 această cifră a depășit 906.000 de soldați.
La mijlocul lunii septembrie, The Wall Street Journal, bazându-se pe o informație anonimă din cadrul conducerii ucrainene și al serviciilor secrete occidentale, raporta că Ucraina a pierdut 80.000 de militari, iar alți 400.000 au fost răniți. În același timp, peste 200.000 de soldați ruși au murit, iar numărul celor răniți se apropie de 400.000. Astfel, numărul total al pierderilor militare din ambele părți depășește 1 milion.
Manipularea și secretizarea cifrelor este frecventă în conflicte, inclusiv în acesta. Ambele tabere tind să minimizeze propriile pierderi și să exagereze pierderile adversarului, din rațiuni propagandistice. În aceste condiții, cifrele publicate de părți trebuie analizate cu precauție, iar datele independente rămân limitate.
Una dintre cele mai credibile surse de informații privind pierderile Federației Ruse în războiul din Ucraina este Mediazona. Acest portal de știri independent, în colaborare cu BBC și o echipă de voluntari, a realizat o documentare detaliată a soldaților ruși căzuți pe câmpul de luptă, întocmind o listă nominală bazată pe surse deschise și informații confirmate. Este important de menționat că această listă include doar persoanele ale căror identități au fost stabilite. Informațiile sunt obținute doar din surse rusești, verificate riguros. Lista este actualizată numai în cazul în care s-a reușit confirmarea cazului de deces.
Deși lista nu reflectă numărul total al soldaților ruși decedați în războiul din Ucraina, deoarece multe cazuri nu sunt publicate și nu se cunosc detalii despre ele, metoda de cercetare ne oferă o imagine clară a pierderilor minime suferite de armata rusă. În paralel, cei de la Mediazona, împreună cu cei de la Meduza, duc o evidență care ar putea răspunde mai exact la întrebarea: „Câți soldați ruși au murit în Ucraina?” A doua estimare se bazează pe mortalitatea excesivă în rândul bărbaților, utilizând date din Registrul Unic al Succesiunilor. Acesta reprezintă o bază de date centralizată în care sunt înregistrate informații despre moștenirile deschise în urma decesului unei persoane. Conform acestui indicator, până în data de 5 iulie 2024, au fost confirmate aproximativ 120.000 de decese.
În ceea ce privește lista soldaților ruși decedați cărora li s-a stabilit identitatea, până la data de 22 noiembrie lista cuprindea 79.819 de nume, dintre care 4.364 erau ofițeri. Merită subliniat că cele 79.819 de nume reprezintă doar decesele care au reușit să fie documentate de jurnaliștii de la Mediazona. În ultimele două săptămâni, lista a fost completată cu 2.676 de nume. Alte peste 6.800 de cazuri sunt în documentare.
Bașchiria este regiunea în care au fost identificați cei mai mulți soldați uciși, aproximativ 3.300. Pe locul al doilea se află Republica Tatarstan, cu 3.106, iar pe locul al treilea, Ekaterinburg, cu 2.752. În regiunea Moscova a fost stabilită identitatea a 2.266 de soldați decedați, aceasta fiind regiunea numărul șapte din listă.
În cele mai multe cazuri, a fost posibil să se determine din rapoartele de deces și din alte semne indirecte (uniforme sau banderole pe fotografii) în ce trupe a slujit decedatul sau cum a intrat în armată (mobilizat, voluntar, deținut etc.). Cele mai mari pierderi s-au înregistrat în rândul voluntarilor – 17.003 (21,3%), care sunt urmați de deținuți – 14.411 (18,1%) și cei mobilizați – 9.683 (12,1%). Pentru 21.760 (27,3%) dintre decedați nu s-a reușit identificarea categoriei.
Din cei 79.819, se cunoaște data sau anul nașterii pentru 67.250 de militari. Astfel, s-a reușit stabilirea unei statistici și în ceea ce privește categoriile de vârstă. Pierderile cele mai mari au fost înregistrate în rândul soldaților cu vârsta între 33 și 35 de ani, cu un total de 8.034 de decese, urmați de cei cu vârsta între 36 și 38 de ani (7.458) și cei cu vârsta între 30 și 32 de ani (7.219).
Direcția politicii externe a Republicii Moldova a fost și rămâne unul din cele mai discutate subiecte politice în țară. Această temă nu și-a pierdut niciodată din actualitate, iar în ultimele luni cu siguranță că ocupă poziția numărul unul în politica moldovenească.
În data de 24 decembrie 2023, președinta Republicii Moldova, Maia Sandu și-a anunțat candidatura pentru un nou mandat la șefia statului. Totodată, președinta de la Chișinău a declarat: „Este necesar să spunem clar – toată țara – ce drum alegem pentru Moldova. Solicit Parlamentului să inițieze organizarea unui referendum la toamna viitoare, la care vocea cetățenilor să fie hotărâtoare.”
La aproximativ o lună după solicitarea adresată parlamentului, Maia Sandu a început consultările publice. La prima rundă de negocieri au participat un grup de jurnaliști, experți din societatea civilă și formatori de opinie. La începutul lunii februarie, președinta a avut o întâlnire cu reprezentanții a 14 partide politice. Până la mijlocul lunii martie, președinta a avut circa 20 de runde de consultări, la care au participat peste 500 de oameni. La aceste consultări, dar și la cele care au urmat după, au participat: reprezentanți ai societății civile, ai diasporei, comunităților locale, mediului privat, șefi de raioane, creatori de conținut și alții. Întâlnirile cu diverși reprezentanți au ca scop obținerea unui consens comun, creșterea participării și implicării la vot, soluționarea unor posibile probleme, oferirea unui grad cât mai înalt de transparență și legitimitate.
La sfârșitul anului 2023, 58 de deputați din Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) au votat pentru modificarea Codului Electoral. Inițiativa a fost elaborată în baza propunerilor făcute de Comisia Electorală Centrală. Printre modificările care au „drept scop îmbunătățirea procesului electoral, precum și asigurarea transparenței și echității în desfășurarea alegerilor”, cum se arată într-un comunicat al parlamentului, se regăsea și posibilitatea organizării referendumului în aceeași zi cu alegerile prezidențiale. Acest lucru nu era permis anterior. Modificarea a stârnit numeroase critici din partea opoziției. Liderii de opoziție politică sunt de părere că referendumul este o metodă prin care actuala președintă încearcă să își asume toate meritele privind integrarea europeană, iar votanții să o asocieze cu parcursul integrării europene, pentru ca Maia Sandu să obțină al doilea mandat. Totodată, unii analiști se arată îngrijorați de scenariul în care referendumul să eșueze din cauza prezenței scăzute la urnele de vot, care ar avea drept efect subminarea parcursului european.
După o serie de discuții și dezbateri privind legalitatea organizării referendumului, la data de 16 aprilie 2024, Curtea Constituțională (CC) s-a pronunțat la acest subiect. Curtea Constituțională a dat un aviz pozitiv inițiativei de revizuire a constituției prin referendum, semnată de 46 deputați. Astfel, în cadrul constituției Republicii Moldova ar urma să integrat următorul text:
Preambulul se completează cu două alineate noi cu următorul cuprins:
„RECONFIRMÂND identitatea europeană a poporului Republicii Moldova și ireversibilitatea parcursului european al Republicii Moldova,
DECLARÂND integrarea în Uniunea Europeană drept obiectiv strategic al Republicii Moldova,”.
Constituția se completează cu :
Titlul V1
INTEGRAREA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Articolul 1401
Aderarea la tratatele constitutive și la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene
(1) Aderarea Republicii Moldova la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, precum și la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, se stabilește de Parlament prin lege organică.
(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte acte juridice cu caracter obligatoriu ale Uniunii Europene, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.”
În cadrul unui briefing de presă susținut de președinta CC, doamna Domnica Manole a precizat că rezultatele referendumului constituțional vor avea putere juridică supremă, fără a mai fi necesar un vot în legislativ. Avizul Curții Constituționale a subliniat, de asemenea, că revizuirea constituției „nu afectează caracterul suveran, independent și unitar al statului Republica Moldova, impus de articolul 1 alin. (1) din constituție, nici statutul de neutralitate permanentă, prevăzut de articolul 11 din Constituție.”
La o lună după ce Curtea Constituțională a afirmat în mod explicit că organizarea referendumului constituțional este în conformitate cu legislația țării, parlamentul a votat data organizării referendumului și întrebarea la care urmează să răspundă cetățenii. Pe 20 octombrie, cetățenii Republicii Moldova își vor alege președintele și vor trebui să răspundă cu ”DA” sau ”NU” la întrebarea: „Susțineți modificarea Constituției în vederea aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană?”
Despre ce este referendumul din 20 octombrie?
Odată cu anunțarea datei referendumului și a întrebării care va fi supusă votului, spațiul informațional a fost inundat de numeroase știri false și dezinformări menite să manipuleze opinia publică. Narațiunile acestor mesaje sunt foarte diferite, dar au un singur scop – eșuarea referendumului. Plebiscitul poate eșua în două cazuri: dacă prezența la vot va fi sub o treime din numărul total al cetățenilor cu drept de vot sau dacă 50%+1 din alegătorii prezenți vor opta pentru opțiunea „Nu”. Printre cele mai populare falsuri se enumeră: „După referendum, Republica Moldova va deveni un poligon NATO”; „Referendumul presupune cedarea automată a suveranității Republicii Moldova în favoarea UE”; „Referendumul va duce la anularea statutului de neutralitate a țării”: „România va absorbi Republica Moldova prin alipire forțată”; „Cetățenii Republicii Moldova vor fi obligați să respecte toată legislația UE imediat ce referendumul va fi declarat valid”; „Vom fi obligați să legalizăm căsătoriile LGBT”; „Modificarea constituției va suprima drepturile minorităților etnice, iar partidele de opoziție vor dispărea” etc.
În total, 15 partidele s-au înregistrat în campania pentru referendumul constituțional, dintre care doar două pentru opțiunea „Nu”. Acestea sunt: Partidul Comuniștilor din Republica Moldova și Partidul Renaștere, gestionat indirect de oligarhul Ilan Șor refugiat în Federația Rusă. Reprezentanții acestor partide optează pentru prezența la vot și îndeamnă cetățenii să voteze împotrivă, deoarece sunt de părere că Republica Moldova trebuie să urmeze un alt vector extern. O poziție similară, dar cu o argumentare puțin mai diferită o au unii candidați numiți ”pro-europeni”, ca de exemplu Irina Vlah. Ea consideră că referendumul trebuie să pice deoarece este un joc al actualei președinte. Unii lideri politic, precum Igor Dodon, președintele celui mai mare partid de opoziție PSRM, militează pentru boicotarea referendumului, prin refuzul de a lua cel de-al doilea buletin de vot. Ei susțin ideea că acest referendum este un joc politic prin care actuala președintă Maia Sandu, încearcă să câștige al doilea mandat, iar neparticiparea la referendum, va face ca procentul celor prezenți să fie de sub 33,3%, devenind automat invalid.
Întrebarea din referendum nu se referă la obținerea statutului de țară membră UE cu drepturi depline și nu are nici o legătură cu tezele false enunțate de mai sus. Cetățenii din Republica Moldova vor răspunde dacă își doresc ca vectorul european să fie un obiectiv strategic, iar noul capitol care va fi introdus să permită modificarea constituție pentru ca aceasta să fie compatibilă cu tratatele constitutive ale UE și a actelor de revizuire ale acestora. Cu alte cuvinte, este vorba de ajustarea legislației naționale la cea europeană. De asemenea, plebiscitul presupune introducerea unui aliniat care va stipula că actele europene cu caracter obligatoriu vor prevala asupra celor naționale. Însă merită specificat faptul că acest lucru devine valabil doar după ce semnează tratatul de aderare la UE, nu din momentul când referendumul este declarat valid sau se produc modificările constituționale. Demersul va accelera procesul de armonizare a legislației naționale cu cea europeană. O experiență similară au avut-o mai multe state în parcursul lor european. De exemplu, România a organizat un referendum constituțional în toamna anului 2003, care prevedea integrarea în NATO și în UE. Din cei peste 17,8 milioane de alegători, la urnele de vot s-au prezentat aproape 10 milioane (55,7%). Peste 8,9 milioane au zis „Da”, iar 875.172 au zis „Nu”. Textul cu care a fost completat constituția română seamănă izbitor cu cel pe care vrea să-l adoptat Chișinăul. Aliniatul 2 din articolul 148 prevede: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”. Un text asemănător a fost adoptat de Croația în 2010 și de Slovacia în 2003. Toate statele care sunt în prezent membre UE au trebuit să se alinieze la acquis-ul comunitar pentru ca legislația națională să fie compatibilă cu cea europeană la momentul când se semnează tratatul de aderare.
Republica Moldova urmează același proces firesc pe care l-au urmat toate statele membre. Mai mult, fiecare din cele 35 capitole de negociere nu reprezintă un set de legi sau norme care sunt impuse de Bruxelles. Acestea se negociază, iar practica istorică ne arată că statele au suficient spațiu de manevră pentru a-și apăra interesele naționale înainte să devină țară UE cu drepturi depline. Exemplele României, Croației, Poloniei și Ungariei, care au reușit să obțină perioade de tranziție extinse pentru vânzarea terenurilor agricole, demonstrează că statele pot negocia în condiții de egalitate. Atât Bruxelles-ul, cât și statele candidate sunt pe deplin conștiente de complexitatea problemelor și spețele importante ce sunt discutate în cadrul acestor negocieri.
Acest referendum are drept scop stabilirea parcursului european drept obiectiv strategic al Republicii Moldova și posibilitatea de a accelera și ușura armonizarea legislației naționale cu acquis-ul comunitar. Prin referendum, autoritățile vor putea primi cel mai mare grad de legitimitate privind negocierile și reformele necesare aderării la UE, iar acest principiu urmează să fie obligatoriu pentru orice partid care urmează să reprezinte Republica Moldova la masa negocierilor.
Istoria referendumurilor în Republica Moldova
Conform definiției din DEX, referendum înseamnă „Consultare directă a cetățenilor, chemați să se pronunțe, prin vot (prin „da” sau „nu”), asupra unui proiect de lege de o deosebită importanță pentru stat sau asupra unor probleme de interes general.” Acesta este cel mai legitim și democratic mod de exercitare a voinței poporului, deoarece cetățenii pot să își exprime voința în mod direct. Forma de exprimare directă a voinței cetățenilor își are originea în Grecia și Roma antică. Referendumul mai este numit și plebiscit, care provine de la cuvântul latin plebiscitum – decizie, lege adoptată la o adunare a plebei.
În epoca luminilor, Montesquieu și Jean-Jacques Rousseau au fost filosofii centrali care au readus în discuție această temă. Abia odată cu constituția franceză din 1793, votată printr-un plebiscit, referendumul a fost consacrat pentru prima dată în istorie într-un text constituțional. Elveția este cea mai cunoscută țară din lume privind exercitarea directă a suveranității poporului. Această practică datează din 1848, iar până în prezent cetățenii elvețieni au fost chemați de 688 de ori la urne pentru a-și exprima opinia asupra unui subiect de importanță majoră.
În scurta sa istorie de 33 de ani, cetățenii Republicii Moldova au fost consultați cu privire la chestiuni de interes crucial de patru ori. Primul plebiscit, intitulat sondajul sociologic „La Sfat cu Poporul”, a fost organizat în martie 1994, la inițiativa președintelui Mircea Snegur, iar întrebarea suna astfel: „Sunteți pentru ca Republica Moldova să se dezvolte ca stat independent și integru în hotarele recunoscute de O.N.U., să promoveze o politică de neutralitate, să întrețină relații economice reciproc avantajoase cu orice țară și să garanteze tuturor cetățenilor ei drepturi egale conform normelor de drept internațional?” Rata de participare a fost de 75% din numărul total de alegători, iar peste 95% dintre aceștia au votat „Da”. Rezultatul a oferit legitimitate pentru adoptarea Constituției din iulie 1994, care a consfințit independența statului. Totuși, Comisia Electorală Centrală (CEC) a considerat că organizarea plebiscitului a încălcat legea, deoarece a fost organizat la o săptămână după alegerile parlamentare, iar legea prevedea un termen de cel puțin 90 de zile.
Al doilea referendum a fost organizat la inițiativa celui de-al doilea președinte al țării, Petru Lucinschi, dar fără consultarea parlamentului. Referendumul a avut loc la 23 mai 1999, concomitent cu alegerile locale, și era de tip consultativ. Subiectul viza schimbarea formei de guvernare de la republică parlamentară la republică prezidențială. Cetățenii au fost întrebați: „Sunteți pentru modificarea Constituției în scopul instituirii sistemului prezidențial de guvernare în R. Moldova, în cadrul căruia Președintele ar fi responsabil de formarea și conducerea Guvernului, precum și de rezultatele guvernării țării?”La urne s-au prezentat 58,3% dintre alegători, dintre care 64% au zis „Da” și 35% au zis „Nu”. CEC a refuzat să valideze rezultatele, pe motiv că rata de participare a fost sub 60%, însă Curtea Constituțională a hotărât că referendumul poate fi validat, fiind consultativ și neproducând efecte juridice. Tentativa președintelui Lucinschi de a obține mai multă putere a fost respinsă de opoziția parlamentară, formată din Partidul Comuniștilor și Alianța pentru Democrație și Reforme. Pe 5 iulie 2000, parlamentul a votat mai multe amendamente care au redus atribuțiile președintelui, inclusiv prevederea că președintele va fi ales de către parlament, nu direct de popor.
La 5 septembrie 2010, a fost organizat primul referendum constituțional. Cetățenilor le-a fost pusă următoarea întrebare: „Sunteți pentru modificarea Constituției care să permită alegerea Președintelui Republicii Moldova de către întreg poporul?” Referendumul a eșuat din cauza prezenței de sub 33% la urnele de vot, deși 87% dintre cei prezenți au spus „Da”.
Al patrulea referendum a fost inițiat de Partidul Democrat în 2019 și a avut loc concomitent cu alegerile parlamentare din 24 februarie. Plebiscitul de tip consultativ a avut două întrebări: „1. Sunteți pentru reducerea numărului deputaților în Parlament de la 101 la 61? 2. Sunteți pentru ca poporul să poată revoca deputații din funcție dacă nu își îndeplinesc corespunzător obligațiile?”
La prima întrebare, peste 73% dintre alegători au votat afirmativ, iar la cea de-a doua, aproape 80%. Cu o prezență de 38,95%, peste pragul necesar de 33%, plebiscitul a fost validat de Comisia Electorală Centrală și confirmat de Curtea Constituțională. În pofida acestui fapt, legislația nu a fost modificată din cauza crizei politice care a urmat și plecarea democraților de la guvernare.
Rezultatele sondajului de opinie realizat de Karadeniz Press
În perioada 29.09.2024 – 10.10.2024, Karadeniz Press a realizat un sondaj de opinie în rândul basarabenilor care au studiat sau studiază în România, referitor la percepția lor asupra referendumului din 20 octombrie. Chestionarul a avut 9 întrebări și o secțiune pentru comentarii și recomandări legate de plebiscit. Rezultatele obținute sunt următoarele:
Majoritatea respondenților au declarat că sunt foarte bine informați (44,2%) sau moderat informați (34,6%) cu privire la evenimentul din 20 octombrie. La polul opus se află cei puțin informați (13,5%) și cei deloc informați (7,7%).
Deși aproximativ 80% dintre respondenți au declarat că sunt familiarizați cu subiectul, la întrebarea „Despre ce este referendumul din 20 octombrie ?”, doar 55,8% au răspuns corect: „Stabilirea integrării europene ca obiectiv strategic prin modificarea Constituției”. Peste 42% au considerat că referendumul vizează „obținerea statutului de țară membră UE cu drepturi depline”, iar sub 2% au considerat că este vorba despre transformarea țării într-o colonie a Occidentului. Alte răspunsuri, precum pierderea suveranității, aderarea la NATO sau anularea neutralității, nu s-au regăsit în niciun răspuns.
Rețelele sociale (72,1%) rămân principala sursă de informare cu privire la acest plebiscit, urmate de știrile și publicațiile online (53,8%), iar pe locul trei discuțiile cu prietenii și familia (35,6%).
În opinia a 67,3% dintre respondenți, referendumul este imperativ și oportun. Puțin peste 22% au o poziție neutră, iar 6,7% consideră că acesta trebuia organizat după încheierea negocierilor. Aproape 4% dintre cei chestionați nu consideră necesară desfășurarea plebiscitului.
Aproximativ 81% au declarat că vor participa la referendum, 11,5% sunt încă indeciși, iar aproape 8% nu vor participa.
75% dintre respondenți consideră că referendumul va avea un impact pozitiv. La polul opus se află sub 4% dintre respondenți. Aproximativ 8% consideră că nu va avea niciun efect, iar 13,5% au ales opțiunea „nu știu”.
Manipularea, dezinformarea și știrile false sunt prezente și de această dată. Aproximativ 28% dintre respondenți au declarat că întâlnesc foarte des astfel de cazuri, 34,6% des, iar puțin peste 23% au spus că întâlnesc astfel de informații uneori. Alți 8% nu au întâlnit deloc falsuri, iar aproximativ 7% rar.
Cele mai frecvente falsuri cu care s-au confruntat respondenții sunt: „Referendumul este o manipulare politică pentru ca guvernarea actuală să rămână la putere” (55%), „Aderarea la UE va provoca pierderea identității naționale” (46%), „Republica Moldova își va pierde neutralitatea” (45%) și „Referendumul înseamnă cedarea suveranității” (35,6%).
Majoritatea respondenților (79,8%) consideră că vectorul extern al Republicii Moldova trebuie să fie integrarea europeană. Aproape 9% susțin că țara ar trebui să se dezvolte de sine stătător, fără sprijin extern, iar alți 7,7% sunt de părere că Republica Moldova ar trebui să devină membră a Uniunii Economice Eurasiatice. De remarcat este faptul că unirea dintre cele două maluri ale Prutului nu a fost una dintre variantele de răspuns. Totuși, aproximativ 4% au susținut în comentarii propria variantă: unirea cu România.
La secțiunea de comentarii și recomandări, părerile au fost împărțite. Unii respondenți consideră că este un moment decisiv și susțin integrarea europeană, în timp ce alții cred că se discută prea mult și se cheltuie prea mulți bani. Câțiva respondenți au declarat că ar dori mai multe campanii de informare pentru cetățeni și o promovare mai intensă a participării la referendum.
Concluziile sondajului
Din rezultatele sondajului, realizat în rândul studenților și foștilor studenți basarabeni care au studiat în România, putem trage câteva concluzii relevante. Deși majoritatea respondenților se consideră bine informați (peste 78%), există o discrepanță notabilă între nivelul declarat de informare și înțelegerea reală a scopului referendumului. Obiectivul principal al plebiscitului este stabilirea integrării europene ca obiectiv strategic pentru Republica Moldova, prin modificarea Constituției, pentru a alinia legislația națională la acquis-ul comunitar. Modificările constituționale se vor face treptat, după încheierea capitolelor de negociere, când ambele părți vor găsi un consens. De asemenea, în Constituție va fi introdus un articol care va stipula că legislația europeană prevalează asupra legislației naționale, dar acest punct va avea efect juridic doar după ce Chișinăul va semna acordul de aderare la UE și va deveni membru cu drepturi depline.
Republica Moldova nu își va pierde suveranitatea, independența și nu va fi obligată să respecte actele normative cu caracter obligatoriu ale UE până la aderarea completă. Acest articol nu încalcă în niciun fel Constituția, iar Curtea Constituțională a subliniat că tratatele constitutive ale UE, care vor fi semnate de Republica Moldova după încheierea negocierilor, vor fi tratate internaționale. Așa cum Moldova a aderat la alte organizații internaționale, precum: ONU, CSI, OSCE, Consiliul Europei sau OMC, Chișinăul și-a asumat respectarea principiilor și normelor acestor instituții. Aderarea la UE nu este diferită din acest punct de vedere, însă procesul este unul mult mai complex, necesitând alinierea la standardele europene în cadrul celor 35 de capitole de negociere. Conform articolului 8, aliniatul 2 din Constituția Republicii Moldova, „Intrarea în vigoare a unui tratat internaţional conţinînd dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a acesteia.” Astfel, modificările constituționale sunt necesare pentru a facilita acest proces complex de integrare. Mai mult, acest proces poate fi privit ca un mod liber prin mare Republica Moldova își poate exercita suveranitatea, deoarece doar un stat cu adevărat suveran poate să își alegă în mod liber vectorul politicii externe.
Referendumul din 20 octombrie nu este despre obținerea imediată a statutului de țară membră UE cu drepturi depline, ci reprezintă o etapă importantă în parcursul lung al integrării europene. În primul rând, referendumul va trimite un semnal clar partenerilor internaționali că cetățenii Republicii Moldova susțin integrarea europeană și sunt pregătiți să negocieze toate aspectele procesului. În al doilea rând, plebiscitul va crea cadrul legal necesar pentru aderare și va accelera procesul de armonizare legislativă.
A doua concluzie relevantă este susținerea generală pentru organizarea referendumului și consensul puternic privind integrarea europeană. Aproximativ 80% dintre respondenți au declarat că susțin integrarea europeană și intenționează să participe la plebiscit. De asemenea, 75% dintre aceștia cred că referendumul va avea un impact pozitiv. Merită menționat faptul că 22% dintre respondenți au o poziție neutră, în timp ce 11% sunt indeciși în privința participării, iar 13,5% nu știu care va fi impactul acestui plebiscit. Procentul ridicat al intenției de participare sugerează un puternic sentiment de responsabilitate civică în rândul acestor tineri.
De asemenea, așteptările mari privind aderarea la Uniunea Europeană reflectă speranța că acest proces va deschide noi oportunități economice, va accelera reformele democratice și va îmbunătăți standardele de viață, consolidând astfel integrarea europeană ca direcția principală de dezvoltare și progres pentru Republica Moldova.
Alte sondaje de opinii
În plan intern, ultimele sondaje arată că sprijinul pentru parcursul european al Republicii Moldova rămâne solid, însă este mai redus comparativ cu susținerea manifestată în rândul studenților basarabeni din România. Pe 30 iulie, Institutul pentru Politici și Reforme Europene (IPRE), în colaborare cu CBS-AXA, a prezentat un sondaj efectuat pe un eșantion de 1119 respondenți, cu vârste de peste 18 ani. Puțin peste 66% dintre aceștia au declarat că intenționează să participe la referendum. Din totalul respondenților, 65,8% au afirmat că vor vota „pentru” modificarea Constituției, în timp ce 34,2% ar vota „contra”.
La sfârșitul lunii august, un alt sondaj realizat de CBS Research, la comanda Comunității WatchDog.MD, a confirmat intenția de participare la referendum, 66% dintre respondenți afirmând că vor merge la urne. Dintre aceștia, aproximativ 67% au spus că vor vota pentru opțiunea „Da”, 24% au ales opțiunea „Nu”, iar 9,2% erau indeciși. Cu toate acestea, doar puțin peste 52% din totalul respondenților au afirmat că vor vota „Da” pentru modificarea Constituției în vederea aderării la Uniunea Europeană, în timp ce 30% ar vota împotrivă, 11% erau indeciși, iar 6,6% nu intenționează să participe la plebiscit.
Cel mai recent sondaj pe această temă a fost realizat de Centrul de Investigații Sociologice și Marketing CBS-AXA, la solicitarea Institutului Aspen România, Asociației pentru Politică Externă (APE) și Comunității WatchDog.md. Sondajul, efectuat pe un eșantion de 1021 de persoane în perioada 13-22 septembrie, a fost publicat la începutul lunii octombrie. Conform rezultatelor, puțin peste 68% dintre respondenți au declarat că vor participa la referendum și la alegerile prezidențiale. Aproape 20% au spus că vor participa doar la alegerile prezidențiale, o creștere cu 2% față de sondajul din august. Numărul celor indeciși a scăzut cu 3,5%. În ceea ce privește opțiunea de vot, 63,2% dintre respondenți s-au declarat în favoarea integrării europene, în timp ce 32,4% s-au opus acesteia.
Un aspect interesant al sondajului este percepția publică asupra sprijinului general pentru aderarea la UE. Doar 75% dintre susținătorii integrării europene sunt de părere că majoritatea moldovenilor sprijină acest parcurs european. Pe de altă parte, 65% dintre cei care se opun aderării consideră că ei reprezintă opinia majoritară în țară.
La scurt timp după ce Federația Rusă a invadat Ucraina, Uniunea Europeană a fost zguduită de una din cele mai mari crize energetice din istorie. Dependența față de gazele naturale rusești și ruperea relațiilor economice cu Rusia, au venit cu un cost enorm pentru statele europene, cu precădere pentru cele din Europa Centrală și de Est. În ultimii 10 ani, prețul mediu al gazelor a fost cuprins între 5 EUR/MWh și 35 EUR/MWh. În august 2022, prețul a atins un nivel istoric de 339 EUR/MWh. Energia este un punct cheie în lanțul de producție, iar creșterea prețului la energie echivalează creșterea prețului produsului final și a costului de trai. În aceste condiții, rata inflației la nivel european a înregistrat un nivel maxim 11,5% în octombrie 2022. Pentru a face față acestor provocări, UE a luat o serie de măsuri legislative, printre care pot fi enumerate:
REPowerEU- planul prin care UE va reduce dependența de combustibilii fosili rusești;
Adoptarea de către Consiliu a regulamentului privind integritatea și transparența pieței angro de energie (REMIT);
Regulamentul (UE) 2022/1369 privind reducerea cererii de gaze;
Regulamentul (UE) 2022/1032 privind obligația de umplere a stocurilor de gaze naturale;
Propuneri pentru reformarea pieței de energie electrică (septembrie 2022);
Adoptarea unui mecanism de piață de limitare a creșterilor excesive ale prețurilor gazelor.
În 2021, Uniunea Europeană a consumat 421 de miliarde metri cubi de gaze. În același an, 21% din energia electrică și 38% din energia termică la nivel european au fost produse pe bază de gaze. Doar 17% din total consum de gaze proveneau din interiorul UE, celelalte 83% erau importate. La acel moment, Rusia era principala sursă de import, furnizând 45% din totalul de gaze importate de UE. În 2023, ponderea Rusiei a scăzut la 15%. Potrivit estimărilor Comisiei, numai în 2022, subvențiile totale pentru energie în UE s-au ridicat la 390 de miliarde de euro. În 2023, efectul măsurilor a devenit palpabil, prețul mediu al gazului a fost de aproximativ 45 de euro/MWh, totuși, dublu față de perioada anterioară crizei. În 2023, Norvegia și Statele Unite au devenit principalele surse de import de gaze pentru UE. Printre alți furnizori se mai regăsesc: Africa de Nord, Regatul Unit și Qatar.
Ponderea gazelor naturale în cererea de energie primară în 2021 (%)
Într-un raport special intitulat „Siguranța furnizării de gaze în UE” și publicat la sfârșitul lunii iunie 2024, Curtea Europeană de Conturi a evaluat eficiența măsurilor adoptate de Bruxelles și dacă acestea și-au atins obiectivele. Auditorii au examinat dacă:
Obiectivul de reducere cu 15 % a cererii de gaze a fost atins cu sprijinul politicii UE;
Măsura privind obligația de stocare a gazelor era pusă în aplicare și crea o mai mare certitudine;
Stabilirea unui preț maxim a permis plafonarea eficace a prețurilor prin intermediul cărora se comercializau gazele în UE;
Comisia poate demonstra că mecanismul AggregateEU își îndeplinește obiectivele declarate;
Comisia este în măsură să coordoneze acțiuni ale UE pe lângă țări terțe producătoare de gaze și negocieri cu acestea pentru a îmbunătăți siguranța furnizării.
Curtea de Conturi a constatat următoarele:
UE a reușit să reducă cu 18% consumul de gaze. Comisia estimează că 50% din această reducere s-a datorat gospodăriilor, 43% industriei și 7% sectorului producției de energie electrică. Deși obiectivul a fost atins, este greu de evaluat ponderea factorilor care au influențat reducerea cererii de gaze. Pe lângă campaniile de informare privind economisirea gazelor și a energiei electrice, Europa a avut parte de o iarnă foarte caldă. De asemenea, cererea a fost influențată de schimbarea combustibilului (din cauza prețului ridicat la gaze) și adoptarea măsurilor privind eficiența energetică.
Până în 2022, nu toate statele europene obișnuiau să-și suplimenteze stocurile de gaze la un nivel ridicat, comparativ cu perioada actuală. Din iunie 2022, Bruxelles a stabilit ca înmagazinarea gazelor trebuie să fie în proporție de 90% în fiecare an până în 2025. Și acest obiectiv a fost depășit. De exemplu, în noiembrie 2023, stocurile de gaze au atins 99% din capacitate. În pofida acestui fapt, Curtea de Conturi nu consideră această schimbare radicală, deoarece în perioada 2016-2020, nivelul mediu de umplere a instalațiilor de înmagazinare era de 91,5%. Această practică era deja aplicată în 11 state membre, care însumează 56% din consumul total de gaze din UE.
Nivelurile medii de umplere a instalațiilor de înmagazinare înUE
3. Eficacitatea mecanismului de corecție a pieței, care are drept scop să plafoneze prețurile la gaze, ca în cazul din august 2022, nu poate fi evaluată. Motivul este cât se poate de simplu, nu a fost activat până acum. Mecanismul este activat atunci când prețul contractelor futures pentru gaze pe platforma TTF din Țările de Jos depășește 180 de euro/MWh și este cu 35 de euro/MWh mai mare decât prețul global al gazului natural lichefiat (GNL). Astfel, în UE, aceste contracte futures nu vor putea fi tranzacționate la un preț mai mare decât un plafon stabilit prin Regulamentul 2022/2578. Plafonul va fi în vigoare până la 31 decembrie 2025.
4. AggregateEU, lansat în aprilie 2023, este o platformă online de achiziții comune de gaze în UE, care grupează cererile companiilor și le corelează cu ofertele furnizorilor, facilitând tranzacțiile pentru gaze. Platforma a suscitat interes, cu 180 de entități și cereri pentru 54 miliarde de metri cubi de gaze, depășind cerința legală de 15%. Totuși, nu există suficiente date pentru a evalua impactul asupra prețurilor și beneficiile reale. Comisia nu are acces la detalii despre contractele încheiate între un stat membru și o țară terță, ceea ce limitează transparența și evaluarea beneficiilor mecanismului.
5. Inițiativele internaționale ale Comisia Europeană referitoare la securitatea energetică au transmis semnale puternice, însă perspectivele nu sunt cele mai optimiste. Comisia Europeană a lansat inițiative pentru diversificarea surselor de gaze și a semnat acorduri cu SUA, Norvegia, Canada și memorandumuri cu Egipt și Azerbaidjan. Totuși, din cauza specificului acestor documente și a competențelor juridice limitate ale Comisiei în domeniul afacerilor internaționale, rezultatele concrete sunt slabe. Multe dintre măsurile propuse, precum colaborarea cu Norvegia pentru dezvoltarea unui instrument de stabilizarea a pieței sau grupul de lucru EU-Canada privind GNL, nu au avut impactul așteptat. Un institut de monitorizare a acordurilor energetice interguvernamentale a raportat că, de la începutul crizei, statele membre au încheiat numeroase acorduri cu țări terțe, însă nici unul nu a fost raportat Comisiei, fapt ce îngreunează procesul de transparență.
Criza energetică a impactat puternic statele europene, fără ca acestea să fie pregătite de un scenariu similar. Situația a forțat întreaga Uniune să ia măsuri rapide pentru a reduce dependența de combustibilii fosili rusești și, totodată, să caute rapid alternative de aprovizionare. Deși Curtea de Conturi a reușit să identifice unele lacune în acțiunile UE, merită de subliniat că acestea au fost luate în conformitate cu realitățile din teren într-un interval foarte scurt de timp.
Lupta pentru supremația tehnologică a fost întotdeauna un aspect vital pentru state. Tehnologia a devenit un pilon al dezvoltării economice, al securității naționale și al influenței globale, iar acest lucru devine tot mai vizibil într-o eră în care digitalizarea avansează într-un ritm galopant. Putem spune fără echivoc că astăzi, tehnologia echivalează cu putere. Competiția acerbă dintre țări poate duce la tensiuni sau chiar conflicte, iar preocupările privind securitatea cibernetică devin din ce în ce mai acute într-o lume în care tehnologia cuprinde tot mai multe sfere ale vieții contemporane. În prezent dezbaterile la acest capitol au drept subiect central inteligența artificială (AI) și tehnologia 5G. Cea din urmă reprezintă catalizatorul inovării, datorită vitezei de operare a datelor, capacității sale de conectare a unui număr imens de dispozitive și aplicabilității într-o multitudine de domenii.
Unul din cei mai mari jucători pe piața globală în domeniul dezvoltării rețelelor 5G este Huawei Technologies Co., Ltd, care are 207.000 de angajați și operează în 170 de țări. De produsele și serviciile Huawei se bucură peste 3 miliarde de utilizatori. În 2023, compania chineză a înregistrat venituri totale în sumă de 704.2 miliarde CNY (99,1 miliarde $), iar profitul net de 87 miliarde CNY (12,2 miliarde $). În același an, multinaționala a investit 164 miliarde CNY (23 miliarde $) în dezvoltare și cercetare, ceea ce reprezintă 23,4% din veniturile anuale. Aceste sume au clasat-o, anul trecut, pe locul 5 în topul firmelor din UE privind investițiile în cercetare și dezvoltare industrială. Compania Nokia a investit 4,68 miliarde $ în cercetare și dezvoltare, iar Ericsson 4,78 miliarde $.
În ultimul deceniu, Huawei a investit în total 1,11 trilioane CNY în acest domeniu. De asemenea, multinaționala este deținătoarea a 200.000 de brevete. Potrivit Boston Consulting Group (BCG), Huawei este a opta cea mai inovatoare companie din lume. Conform datelor celor de la IPlytics, un furnizor de date privind brevetele, în 2020, gigantul chinez deținea 15,4% din toate brevetele din lume referitoare la tehnologia 5G, fiind urmat de Samsung, Nokia și Qualcomm, fiecare cu câte aproximativ 13%.
Huawei Technologies Co. Ltd. a devenit cel mai mare producător de echipamente de telecomunicații din lume în 2012, depășind concurentul suedez Ericsson. Analiza realizată de ABI Research și publicată de MyDrivers arată că multinaționala chineză a adus cel mai mare aport la dezvoltarea standardelor și protocoalelor pentru telecomunicațiile mobile. Acesta include 15.266 de contribuții aprobate la 5G și 43.753 de contribuții totale, fiind urmată de Ericsson cu 11.601 contribuții aprobate și 36.375 contribuții totale. Locul al treilea a fost ocupat de compania Nokia, cu 7.553 de contribuții aprobate și 23.112 de contribuții totale. Raportul companiei GlobalData, „5G Mobile Core: Competitive Landscape Assessment”, evaluează portofoliile celor mai mari jucători de pe piața infrastructurii 5G Mobile Core (5GC). Printre criteriile de evaluare se enumeră: arhitectura soluției, dinamica pieței, standarde și leadership, serviciile multimedia vocale și video, servicii 5G, migrarea la 5G, webscale și automatizare. Timp de 6 ani consecutivi, compania Huawei a reușit să își mențină poziția de lider și să obțină pentru prima dată în istorie scoruri perfecte la toate criteriile de evaluare.
Fig.4.1: Gradul de competitivitatea al principalelor companii în domeniul 5G Mobile Core Sursa: 5G Mobile Core: Competitive Landscape Assessment (2024), GlobalData
Printre realizările care au consolidat titlul de lider tehnologic al Huawei în domeniul rețelelor 5G se enumeră: primul chipset multi-mod 7nm 5G, Balong 5000, care a atins standardele internaționale de referință, implementarea a peste 10.000 de antene Massive MIMO, finalizarea testelor de dezvoltare a interoperabilității (IODT) cu furnizorii de cipuri, terminale și rețea, dezvoltarea unei rețele centrale bazată pe cloud pentru rețelele 5G, indispensabilă în implementarea serviciilor avansate (rețele virtuale private, servicii de tip edge computing), cele mai fiabile soluții de securitate, precum criptarea avansată a datelor și soluții de securitate la nivel de rețea pentru a proteja rețelele 5G împotriva amenințărilor cibernetice.
Pe piața din China, Huawei este cel mai mare dezvoltator și furnizor de echipamente 5G. Acesta a construit 58% din toate stațiile de bază 5G în 2023, fiind urmat de ZTE 31% și Ericsson cu 6%. La nivel mondial, cota Huawei, privind fabricarea stațiilor de bază mobile, reprezenta 30% în 2021. Compania chinezească este urmată de Ericsson, cu o cotă parte de 23,5% și Nokia cu 20%.
Un raport al grupului Dell’Oro, arată că gigantul tehnologic chinez și-a menținut poziția de lider în topul mondial al furnizorilor de echipamente de telecomunicații în funcție de venituri în 2023. Multinaționala chineză a reușit să ocupe 30% din vânzările de echipamente de telecomunicații. Locul doi este împărțit de Nokia și Ericsson, cu câte 15% fiecare, fiind urmate de ZTE 11% și Cisco cu 6%.1 În UE, cota de piața a Huawei diferă de la stat la stat. De exemplu, Germania se bazează pe componente chinezești în proporție 59% pentru construcția rețelelor 5G. Italia și Țările de Jos sunt alte țări în care acest procentaj depășește 50%.
Pentru rețelele 5G RAN, Huawei a cedat poziția de lider pe piața europeană în favoarea companiilor Ericsson și Nokia, care furnizează 42% și 32% din echipamentele necesare, în timp ce companie chineză are o cotă parte de 22%.2 Multinaționala suedeză Ericsson și cea finlandeză Nokia, sunt singurele întreprinderi europene care ar putea să concureze cu gigantul tehnologic chinez. Ericsson a fost prima companie care a oferit servicii 5G pe 4 continente, în 63 de țări, iar în raportul Frost Radar 5G Network Infrastructure Market 2023, deținea poziția de lider pentru al treilea an consecutiv.3 Nokia la fel este prezentă pe 4 continente, în peste 60 de state și are 319 de contracte comerciale 5G.
Strategia Uniunii Europene privind construcția rețelelor 5G
UE nu dispune de o strategie în sensul clasic al cuvântului privind rețelele 5G, dar există o serie de recomandări, comunicate și rapoarte, care împreună formează cadrul strategic. Într-un raport al Parlamentului European din 2016 „referitor la conectivitatea la internet pentru creștere, competitivitate și coeziune: societatea europeană a gigabiților și tehnologia 5G” a fost evidențiată ideea că există o structură mozaică în introducerea 4G la nivel european. Indicele economiei și societății digitale (DESI) pe 2015 a evidențiat divergențele mari dintre statele membre și lipsa competitivității digitale a UE în raport cu SUA, China, Japonia și Coreea de Sud. În aceste condiții, s-a subliniat importanța investițiilor în tehnologia 5G și obligația de dezvoltarea într-un ritm mai accelerat a inovărilor din domeniu, pentru a putea fi competitivi pe piața internațională.
La cererea Consiliului European, Comisia Europeană a venit cu o recomandarea în martie 2019 privind securitatea cibernetică a rețelelor 5G. CE a recomandat statelor membre să efectueze evaluări privind riscurile de securitate cibernetică a rețelelor 5G și să adopte măsuri proprii. De asemenea, instituțiile UE, împreună cu agențiile și alte organisme competente au fost însărcinate să înfăptuiască o evaluare similară la nivelul întregii Uniuni. Printre acțiunile care trebuiau să le întreprindă statele membre sunt: actualizarea cerințelor de securitate și metodelor de gestionare, revizuirea obligațiunilor aplicabile întreprinderilor care furnizează rețele de comunicare publice sau servicii de comunicații publicului, stabilirea condițiilor pentru autorizația generală referitoare la siguranța rețelelor publice etc. Agenția Europeană pentru Securitate Cibernetică (ENISA) urma să cerceteze toate analizele trimise de către statele membre și să ofere o imagine de ansamblu asupra riscurilor identificate. De asemenea, recomandarea făcea trimitere la necesitatea unui instrument comun pentru contracararea riscurilor.
În martie 2020, Comitetului Economic și Social European (CESE) a prezentat un aviz privind „implementarea rețelelor 5G în condiții de siguranță în UE și punerea în aplicare a setului de instrumente”. CESE opta pentru diversificarea furnizorilor de echipamente, software-uri și tehnologie 5G, și dezvoltarea unui ecosistem cât mai autohton posibil. O atenție deosebită a fost dedicată profilului furnizorilor, care ar trebui să cuprindă o serie largă de factori: influența externă, legislația țării de origine, acordurile de securitate și protecția datelor, acționariatul, calitatea și securitatea produselor. CESE considera esențial introducerea unor obligații privind normele de securitate în domeniul 5G, precum: sistemul de certificare de securitate cibernetică, setul de instrumente al UE privind securitatea rețelelor 5G și asigurarea interoperabilitatea sistemelor europene.
Pentru a face față riscurilor, UE a adoptat în 2020 un set de instrumente pentru securitatea rețelelor 5G. Rolul său este să definească o serie de măsuri strategice, tehnice și de sprijin în fața amenințărilor și să stabilească domeniul de competență al actorilor implicați. Criteriile care formează acest instrument ajută la evaluarea gradului de risc al furnizorului de către statul membru și la standardizarea normelor de evaluare. Printre măsurile exacte se enumeră: efectuarea de audituri ale operatorilor și solicitarea de informații, asigurarea unor controale stricte ale accesului, creșterea standardelor de securitate în procesele furnizorilor prin condiții solide impuse în cadrul achizițiilor publice, sprijinirea și orientarea standardizării în materie de 5G, consolidarea mecanismelor de cooperare, de coordonare și de schimb de informații etc.
Datorită acestui instrument, s-a reușit stabilirea elementelor comune și diferențelor între furnizorii de echipamente 5G și țara lor de proveniență. Comparativ cu alți actori internaționali, UE înregistrează cele mai înalte performanțe la capitolele: reciprocitatea investițiilor străine, statutul de drept și independența justiției. În același timp se poate observa o poziție mai slabă a companiilor europene și americane în privința brevetelor din domeniul 5G, veniturilor încasate și numărului de angajați. Huawei a înregistrat venituri de peste 111 miliarde de euro, de peste două ori mai mult decât Ericcson (23,2 miliarde euro) și Nokia (21,9 miliarde euro) cumulat. Productivitatea muncii pe angajat este un alt indicator al eficienței și eficacității unei întreprinderi. În medie, un angajat Huawei produce 564.000 de euro, unul de la Ericsson 252.000 de euro, iar cel de la Nokia 215.000 de euro.
Elemente comune și diferențe între furnizorii de echipamente 5G și țările lor de origine Sursa: Curtea de Conturi Europeană
Cel mai mare inconvenient al UE privind securitatea 5G, îl constituie lipsa unui cadru obligatoriu pentru toate statele membre. Planul de acțiuni, setul de instrumente, recomandările Comisiei și celelalte măsuri adoptate nu au un caracter obligatoriu, executivul european neavând prerogativele necesare aplicării lor. Implementarea în condiții de siguranță a rețelelor 5G este responsabilitatea directă a operatorilor de rețele mobile. Statele membre sunt responsabile de securitatea națională. Ele decid dacă un operator, echipamentele, software-urile, tehnologia care urmează să stea la bază rețelei de telecomunicații îndeplinesc standardele sau nu. Comisia și agențiile UE au doar un rol de sprijin și coordonare, atribuții foarte reduse atunci când problema include întreaga piață unică și suveranitatea tehnologică a Uniunii.
Planul de acțiuni al UE, privind rețelele 5G a fost lansat în 2016, dar setul de instrumente care ar oferi măsuri de protecție pentru statele membre a apărut în 2020. În avizul CESE din martie 2020 a fost subliniat importanța introducerii unui certificat de securitate cibernetică. Primul certificat de această natură la nivel UE a apărut abia la 31 ianuarie 2024. Acesta include o serie de norme și proceduri referitoare la produsele TIC care pot oferi o protecție fiabilă a hardware-urilor și software-urilor.
Raportul grupului de cooperare NIS din iulie 2023, indică faptul că mai multe state membre UE au implementat măsuri strategice din setul de instrumente UE, dar nivelul acestora diferă de la caz la caz.
Stadiul implementării măsurilor strategice din setul de instrumente al UE pentru securitatea rețelelor 5G Sursa: Second report on Member States’ Progress in implementing the EU Toolbox on 5G Cybersecurity
În pofida faptului că 21 de state au adoptat un cadru legislativ, privind evaluarea și restricționarea furnizorilor cu risc ridicat, doar 10 țări au reușit să implementeze măsuri exacte pentru restricționarea și excluderea acestor furnizori. Încă 3 țări lucrează la punerea în aplicare, iar 14 nu au nici o restricție în vigoare. Majoritatea criteriilor de evaluarea a profilului se bazează pe setul de instrumente recomandat de Comisia Europeană: probabilitatea ca un furnizor să fie supus interferențelor din partea unei țări din afara UE, capacitatea furnizorului de a asigura aprovizionare, calitatea generală a produselor și a practicilor de securitate cibernetică ale furnizorilor etc.
Raportul grupului de cooperare NIS, format din statele membre, Comisia Europeană și ENISA, salută inițiativele țărilor membre și formarea unui cadru tot mai compact și clar definit privind problema rețelelor 5G, însă consideră aceste eforturi insuficiente și reiterează imperativitatea abordării tematicii cu o viziune unanimă. În cel de-al șaselea raport referitor la progresele înregistrate în aplicarea Strategiei UE privind uniunea securității, din octombrie 2023, Comisia Europeană a recomandat statelor membre să adopte măsuri restrictive pentru două companii chineze, Huawei și ZTE, catalogându-le ca „furnizori cu un risc ridicat”. Executivul planifică excluderea treptată a echipamentelor și serviciilor furnizate de Huawei și ZTE, totodată, îndemnând și statele membre să-i urmeze exemplu și să colaboreze în această direcție.
Clasificarea de către CE a celor două companii chineze drept „furnizori cu risc ridicat” se bazează pe informațiile existente din: evaluările naționale ale statelor membre și ale statelor terțe, actele legislative europene și din țările membre, rapoartele instituțiilor și agențiilor competente, riscurile perturbării lanțului de aprovizionare, prezența semnificativă pe piața a furnizorilor și posibilitatea ca guvernul unei țări non-UE să intervină fără restricții legale sau judiciare corespunzătoare.1 Hotărârea CE a fost luată în contextul revizuirii politicii UE față de China și a marcat o degradare accentuată a relației cu Huawei.
Strand Consult, un centru independent de cercetare și analiză în domeniul telecomunicațiilor mobile, al tehnologiei informației și al politicilor publice, a publicat la sfârșitul anului 2022, o analiză despre cota de piață pentru 5G RAN a furnizorilor chinezi și non-chinezi în 31 de țări europene. Echipamentele chinezești ocupă o pondere semnificativă în dezvoltarea rețelelor 5G. În 8 din cele 31 de țări, mai mult de 50% din echipamentele 5G RAN provin din China. În 2020, existau 3 țări europene care foloseau doar echipamente 4G RAN de la furnizori chinezi. În 2022, toate echipamentele 5G RAN din Cipru proveneau de la furnizori chinezi. Operatori precum Telenor și Telia din Norvegia, TDC din Danemarca, T-Mobile Nederland și Proximus din Belgia au renunțat la furnizorii chinezi. Niciunul dintre acești operatori nu raportează costuri crescute ale rețelelor sau întârzieri în lansarea 5G. Huawei furnizează componente și produse de acces radio (RAN) celor mai mari operatori de telefonie mobilă din Germania: Deutsche Telekom, Telefónica și Vodafone.
Până la ora actuală Danemarca, Suedia, Estonia, Letonia și Lituania au interzis complet utilizarea componentelor Huawei în dezvoltarea infrastructurii 5G. Unele țări, precum Italia sau Franța, au reușit să împiedice semnarea noilor contracte a operatorilor naționali de telecomunicație cu Huawei sau să reînnoiască licențele. În total doar 10 țări au introdus restricții sau au exclus gigantul chinez, însă un cadrul legislativ a fost adoptat de 21 de state membre. Reticența statelor în introducerea măsurilor restrictive poate avea mai multe considerente. Tranziția de la Huawei către alt furnizor poate fi foarte costisitoare, din moment ce firma chinezească vine cu prețuri mai mici decât ceilalți concurenți.
De exemplu, dacă operatorul german Deutsche Telekom ar dori să înlocuiască echipamentele furnizate de Huawei ar trebui să fie gată să plătească cel puțin 1,1 miliarde euro. O inițiativă similară la nivelul întregii țări ar costa aproximativ 2,5 miliarde de euro și ar dura câțiva ani. Multinaționala chineză este lider în tehnologia 5G, iar decuplarea ar putea să întârzie semnificativ planurile de implementare a rețelelor 5G și să afecteze calitatea serviciilor. Există și probabilitatea că unele țări pur și simplu nu vor să-și deterioreze relațiile cu guvernul chinez, Beijing având mereu o reacție dură la acuzațiile aduse companiilor chineze.
Eliminarea gigantului tehnologic chinez din categoria furnizorilor de componente și arhitecților de rețele 5G ar reprezenta o adevărată provocare pentru țările UE. Pe lângă costurile ridicate, a ponderii echipamentelor 5G descrise în figura 4.4, țările UE au nevoie în primul rând de un nou furnizor, care să substituie prezența companiei chineze. În Uniunea Europeană există două companii care ar putea suplimenta potențialul vid: Ericsson și Nokia. Compania suedeză Ericsson a semnat un contract în valoare de 14 miliarde dolari privind construcția unei rețele 5G RAN cu AT&T, a patra companie de telecomunicații din lume după venituri și cel mai mare operator de telefonie mobilă din SUA.
Nici o companie americană nu este suficient de competitivă în implementarea rețelelor și furnizarea echipamentelor 5G precum Huawei, Ericsson și Nokia. Competiția tehnologică dintre Washington și Beijing ar putea determina SUA să încurajeze diplomatic și să promoveze cele două companii europene. Pe piața europeană, Ericsson și Nokia au devenit cei mai mari furnizori, deținând împreună 74% din componentele 5G furnizate, în timp ce cota Huawei (22%) se află într-o ușoară descreștere anuală. De asemenea, rapoartele Curții de Conturi și a grupului NIS confirmă faptul că numărul țărilor care se aliniază politicii Bruxelles-ului privind interzicerea echipamentele de la furnizorii cu risc ridicat este în creștere.
UE a luat în calcul și utilizarea backdoor-urilor pentru spionaj, ținând cont de specificul regimului comunist chinez și a practicilor guvernului, Beijing ar putea exercita presiuni asupra Huawei din care să rezulte riscuri politice și economice. Decuplarea economică a Uniunii Europene de Rusia a demonstrat ce consecințe grave implică dependența de un singur furnizor. Alternative pentru resursele naturale se pot găsi mai rapid decât alternative pentru furnizori de tehnologie înaltă sau echipamente avansate. Dependența strategică ar limita dezvoltarea propriilor companii, creând în timp un decalaj tehnologic și mai mare. Când într-o ecuație geopolitică se regăsește factorul tehnologic și de securitate, statele încep o concurența acerbă. În acest caz ea se manifestă prin încurajarea propriilor întreprinderi și tentative de reducere a dependenței față de concurent. Strategiile de securitate ale UE și acțiunile sale din ultimii 2 ani confirmă faptul că Bruxelles a devenit conștient de breșele pe care le creează interdependența, iar securitatea ar trebui să prevaleze asupra câștigurilor economice.
Ca atare, din 2020, Uniunea Europeană a început să dezvolte instrumente și mecanisme privind securitatea rețelelor 5G și a echipamentelor folosite în acest sens. Acestea nu au un caracter juridic obligatoriu, prin urmare nivelul de securitate, în acest caz, variază de la stat la stat. Se poate observa o îmbunătățire în ultimii doi ani în această direcție, dar implementarea politicilor nu este suficient de rapidă.
De asemenea, poate fi remarcat faptul că unele state nu au făcut progrese și nici nu planifică să adopte mecanismele și instrumentele recomandate de Comisia Europeană, fapt ce poate produce fisuri în arhitectura de securitatea a întregii Uniunii. Din 2023, CE a catalogat companiile Huawei și ZTE drept „furnizori cu risc ridicat”, cerând statelor membre să excludă cele două companii din construcția rețelelor 5G. Huawei reprezintă unul din principalii furnizori pe piața europeană și un partener important în dezvoltarea tehnologiei 5G, bucurându-se de o prezența proeminentă în UE. Acuzațiile Comisiei privind riscurile de securitate, pe care le-ar putea genera cei doi furnizori, se bazează pe rapoartele de evaluare a statelor membre, instituțiilor și agențiilor europene.
Astfel, Bruxelles dorește să evite o dependență în domeniul tehnologie 5G și să își consolideze propria poziție, optând pentru companii care ar putea înlocui gigantul chinez, precum Ericsson și Nokia. Învinuirile Comisiei nu sunt însoțite de dovezi clare, iar Huawei s-a arătat deschis către un audit transparent, fapt ce ar putea oferi câștig de cauză celei din urmă. Însă, este important de subliniat că rețelele de telecomunicații fac parte din infrastructura critică, care necesită un nivel de protecție mult mai ridicat.
Poziția României în contextul opiniilor divergente ale statelor membre
Principala breșă de securitate referitoare la protecția rețelelor de telecomunicații 5G rămâne lipsa de coeziune. Abordările diferite din partea statelor membre nu permite crearea unei politicii monolite, iar arhitectura de securitate rămâne fragmentată. Acest mozaic se observa excelent în rapoartele analizate mai sus. Unele țări membre urmăresc câștiguri pe termen scurt, pentru altele prevalează un model de securitate mai solidă. De asemenea, unele guverne ar putea juca această carte în negocierile sale cu Bruxelles, urmărind obiective proprii, care se pliază cu scopurile altor actori internaționali ostili.
România a fost unul din primele state care a optat pentru alinierea la politicile Comisiei Europene privind construcția rețelelor 5G și furnizarea componentelor necesare. În august 2019, guvernul României și cel al SUA au semnat un memorandum în care și-au armonizat opiniile asupra amenințărilor pe care le pot provoca furnizorii de tehnologie 5G. Conform documentului, o evaluare a furnizorilor trebuie să examineze următoarele: 1. Dacă compania nu se află sub controlul unui stat străin, fără o justiție independentă, 2. Acționariatul și transparența structurii întreprinderii, 3. Dacă întreprinderea are un trecut etic impecabil și este supus unui regim legal care impune practici corporative transparente.
Memorandumul semnat cu SUA împreună cu recomandările Comisiei Europene și setul de instrumente privind securitatea rețelelor 5G au stat la baza elaborării legii nr. 163 din 2021 privind adoptarea unor măsuri referitoare la infrastructurile informatice și de comunicații de interes național și condițiile implementării rețelelor 5G. Această lege stă la baza cadrului legal al implementării rețelelor 5G în România și stabilește cum se acordă autorizația producătorilor de tehnologie, echipamente și software. Autorizația producătorilor este acordată de către prim-ministru, în urma avizului emis de Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT). Condițiile stipulate în Memorandumul de mai sus au devenit criterii de eligibilitate.
De asemenea, legea subliniază că România își va respecte obligațiile asumate la nivel european și internațional, pentru a evita orice risc care ar putea dăuna securității naționale și a partenerilor externi. Astfel, furnizorii de rețele și servicii de comunicații electronice vor putea utiliza doar componente de la producătorii autorizați. Dacă producătorului i-a fost refuzată aprobarea, atunci tehnologiile, echipamentele și software-urile sale utilizate în infrastructurile de comunicații trebuie să fie schimbate în maxim 7 ani. Componentele care constituie nucleul rețelei pot fi utilizate maxim 5 ani. Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANCOM) a fost desemnată instituția responsabilă de respectarea acestor prevederi.
În România, Huawei nu deține rețele 5G, dar este unul din principalii furnizori pentru operatorii de comunicații electrice, precum: Orange, Vodafone, Telekom, Digi. În 2019, Vodafone a construit prima rețea 5G din România, folosind echipamente produse de gigantul chinez. Conform analizei celor de la Strand Consult, furnizorii chinezi ocupă o pondere de 76% din totalul echipamentelor 5G din România. În 2013, guvernul român și Huawei au semnat un Memorandum care să asigure statului român acces la tehnologia de vârf în domeniul TIC (Tehnologia Informației și Comunicațiilor) și a investițiilor Huawei în domenii conexe: sisteme de telecomunicații, sisteme electronice de tip “e-government”, orașe smart etc. Astfel, multinaționala chineză a jucat un rol important în dezvoltarea infrastructurii naționale de comunicații.
De asemenea, a creat în mod direct peste 2.200 de locuri de muncă și alte 4.000 în mod indirect, 80% din angajați fiind români. În 2018, contribuția Huawei la PIB-ul României a fost de 219 milioane euro, dublu față de 2014. La acel moment, PIB-ul românesc totaliza 243,3 miliarde $. În același an, taxele plătite s-au ridicat la 83 milioane euro. Cele 12.000 de amplasamente de distribuție a tehnologiilor 4G și 5G construite și implementate de multinaționala chineză acoperă 90% din suprafața României, oferind o viteză de 4 ori mai mare a internetului mobil față de anii precedenți.
În pofida contribuțiilor vizibile aduse de Huawei la dezvoltarea infrastructurii de telecomunicații, guvernul de la București a decis interzicerea componentelor Huawei de dezvoltarea rețelelor 5G. Pe 21 februarie 2024, CSAT a refuzat să autorizeze echipamentele de infrastructură 5G produse de gigantul tehnologic chinez. Hotărârea CSAT a intrat în vigoarea la 29 februarie 2024, după semnarea deciziei de către premierul Marcel Ciolacu. Deși motivul respingerii nu fost făcut public, decizia subliniază „raportarea la obligațiile asumate de statul român în cadrul cooperării la nivelul organizațiilor internaționale.”
În aprilie, Huawei a decis să de a în judecată statul român. Reprezentanți companiei au declarat: „Cu peste 1300 de angajați locali, operăm în România de peste 20 de ani fără probleme de securitate și am respectat pe deplin toate normele și reglementările aplicabile. Echipamentele și serviciile noastre sunt sigure și fiabile, iar soluțiile noastre sunt verificate și certificate pentru a îndeplini toate standardele și cerințele din industrie.” La mijlocul lunii mai 2024, autorizația de construcție a rețelelor 5G în România primise 100 de companii, printre care: Ericsson, Nokia, Samsung, Microsoft, Lenovo etc.
Puterea politică a unui stat reprezintă capacitatea sa de a exercita o influență asupra deciziilor altui stat. Adesea influența politică este strâns legată de factorul economic, cu cât nivelul de interconectare dintre țări este mai ridicat cu atât impactul politic este mai vizibil.
China și UE sunt doi actori importanți în sistemul internațional, profund legați între ei, însă există un călcâi a lui Ahile în cazul Uniunii Europene. Beijing poate să ducă relații bilaterale atât cu Bruxelles, ca unic reprezentant al celor 27 de state membre, cât și cu fiecare țară în mod individual. De asemenea, în cadrul Consiliului Uniunii Europene deciziile privind politica externă și de securitate se iau doar cu vot unanim. Astfel, aplicarea principiului de veto a unei țări membre poate paraliza întreg procesul decizional. După invazia de anvergură a Federației Ruse în Ucraina, această slăbiciune a devenit tot mai evidentă, materializând-se sub forma Ungariei care a blocat ajutorul de 50 miliarde $ destinat Kievului.
Platforma de cooperare 16+1, dintre China și statele din ECE, a fost considerată de mai mulți analiști occidentali drept un instrument prin care se pune în aplicare principiul „ divide et impera”. Deși timpul a demonstrat că majoritatea statelor din regiune preferă să rămână în relații mai strânse cu Bruxelles și Washington, în unele cazuri China a avut câștig de cauză. De exemplu în 2017, Grecia a blocat o declarație a Uniuni Europene la ONU, ce critica represiunile chineze în domeniul drepturilor omului. Evenimentul a marcat un precedent, fiind pentru prima dată când UE nu și-a exprimat poziția sa în fața organului juridic suprem al ONU. Un reprezentant al Ministerului de Externe al Greciei a argumentat decizia Atenei: „ Poziția Greciei este că criticile neproductive și, în multe cazuri, selective împotriva anumitor țări nu facilitează promovarea drepturilor omului în aceste state și nici dezvoltarea relației lor cu UE.”1
O mișcare asemănătoare a făcut-o și Ungaria. În 2021 Budapesta a blocat declarația UE ce critica noua lege a securității din Hong Kong impusă de guvernul chinez. Raționamentul fiind unul nefondat, care poate fi rezumat în câteva cuvinte: „UE are deja prea multe probleme cu statul chinez.”
O altă acțiune care a stârnit suspiciuni în rândul liderilor europeni a fost semnarea unui memorandum între guvernul maghiar și Universitatea Fudan din Shangha, privind construcția unui campus universitar. Parlamentul Ungariei a ratificat documentul în data de 15 iunie 2021, la doar o zi după ce în cadrul summit-ului NATO statele membre au evidențiat provocările de securitate generate de China privind ordinea mondială. Construirea primului campus universitar chinez în UE, a fost estimată la 1,8 miliarde $. Ungaria va contribui cu 20% din valoarea proiectului, iar cealaltă parte va fi asigurată printr-un împrumut de 1,5 miliarde $ acordat de o bancă chineză. Din 2011, universitatea chineză pregătește și spioni, ceea ce ridică preocupări printre liderii occidentali cu privire la această colaborare.
Proiectul a fost criticat de opinia publică maghiară, prin protestul a mii de studenți, dar și de către mai mulți lideri din Parlamentul European. În 2022, Viktor Orban s-a văzut nevoit să suspende temporar proiectul. Acesta a promis un referendum în privința construirii campusului chinez, însă Curtea Constituțională a declarat neconstituțională consultarea, ceea ce a permis continuarea lucrărilor.2
O altă modalitate de promovare a influenței chineze este reprezentată de Institutul Confucius (IC). Scopul declarat al acestor organizații non-profit este de a promova cultura și limba chineză în lume. La sfârșitul anului 2020, în UE erau aproape 200 astfel de centre. Mai multe țări din europene au început să limiteze influența Institutului Confucius sau chiar să le închidă, după exemplul Belgiei, Finlandei, Suediei și Danemarcei.3 Centrele culturale chineze au fost acuzate de promovarea tezelor propagandistice, precum promovarea cultului personalității lui Xi Jinping și restricționarea exprimării academice. De exemplu au fost interzise abordarea temelor sensibile, precum problema Taiwanului și exercitarea de presiuni pentru promovarea intereselor politice, ca și în cazul Universității Duisburg-Essen. Ministerul german al Educației a catalogat răspândirea influenței chineze prin IC drept o problemă la nivel de UE, nu doar una la nivel național.4
Un alt instrument prin care China ar putea influența unele decizii politice ale UE este interconectivitatea economică. Deficitul comercial în valoarea de aproape 400 miliarde $ înclină puternic balanța în favoarea Chinei. Piața chineză reprezintă a 3 destinație a exporturilor de mașini europene. În 2022, livrările au crescut la 24,3 miliarde euro, cu 56% mai mult decât în 2016. În schimb, țările UE importă tot mai multe automobile electrice din China. În 2022 valoarea acestora egala cu 7 miliarde euro, o creștere fenomenală luând în considerare faptul că în 2020 suma atingea 800 milioane euro.
Un alt domeniu în care putem afirma că Bruxelles este dependent de Beijing îl constituie pământurile rare. Acestea sunt vitale pentru viitorul ecologic și tehnologic. Ele sunt întrebuințate în producerea de energie eoliană, stocarea hidrogenului, producția de baterii, componente, dar și în domeniul securității, precum echipamentele sofisticate de apărare. Europa importă în proporție de 98% aceste pământuri rare din China. Ironia constă în faptul că o mare parte din aceste zăcăminte nici nu se află pe teritoriul chinez, dar sunt importate din fostele colonii europene, precum Republica Democrată Congo, prelucrate de firmele chineze apoi exportate în Europa.5
Din punct de vedere economic, cel mai interconectat stat din blocul comunitar cu China este „locomotiva UE”. Conform datelor Ministerului Federal pentru Afaceri Economice și Acțiuni Climatice al Germaniei, China este primul partener comercial al țării, volumul comercial al bunurilor fiind de aproape 300 miliarde euro și o balanță comercială negativă de 86 miliarde euro în defavoarea părții germane. Cu 47,5 miliarde euro mai mult decât în 2021. Comerțul dintre Germania și China are un volum aproape la fel de mare ca suma volumelor comerciale dintre Marea Britanie-Germania și Franța-Germania (302 miliarde euro). Piața chineză este a patra piața de desfacere pentru mărfurile germane și prima sursă de import.6
Strategii de securitate și măsuri de prevenire
În cadrul vechilor strategii de securitate ale Uniunii Europene, Republica Populară Chineză nu ocupa un loc substanțial, dar abordarea față de acest actor internațional s-a schimbat puternic în ultimii ani. În strategia „O Europă sigură într-o lume mai bună” din 2003, Bruxelles-ul și-a arătat deschiderea către dezvoltarea unui parteneriat strategic cu China, subliniind importanța sa în procesul de globalizare, reușind să scoată din sărăcie milioane de oameni. De asemenea, RPC era văzută ca un actor ce ar fi putut determina Iranul să renunțe la programul său nuclear.1 Strategia Globală pentru Politica Externă și de Securitate a UE adoptată în 2016 aduce în discuții necesitatea unui raport echitabil în comerț și investiții, o mai bună cooperarea în domeniul tehnologiei de vârf, un grad ridicat de protecție a proprietății intelectuale, o colaborarea mai apropiată în domeniul economic, drepturilor omului și schimbărilor climatice. Necesitatea aprofundării relațiilor dintre cei doi parteneri devine una multidimensională. Prin această strategie, UE și-a propus să angreneze China spre o colaborarea mai activă pe plan internațional pentru promovarea respectării drepturilor omului și să încurajeze gigantul asiatic să devină un intermediar în dialogul UE cu statele ASEAN.2
Complexitatea relațiilor sino-europene din strategia de securitate din 2016 s-a transpus și în realitate. Deși au fost înregistrate progrese, colaborarea a devenit tot mai ambivalentă, fluctuând între interdependență economică și critici reciproce aspre. Competiția economică, comerțul inechitabil, diferențele în materie de drepturile omului și statul de drept, abordări divergente privind politica externă și geopolitică, securitatea cibernetică și războiul economic SUA-China au fost principalii factori care a determinat în 2019 Comisia Europeană să declare China drept „rival sistemic”. Ulterior, această sintagmă a fost consacrată în toate documentele strategice.
Invazia militară rusă în Ucraina a readus războiul pe continentul european. În fața noului context geopolitic, UE s-a văzut nevoită să își revizuiască strategia de securitate. La 21 martie 2022, Consiliul a adoptat noua strategie intitulată „O Busolă strategică pentru securitate și apărare”. Aceasta a venit cu schimbări fundamentale în domeniul securității europene. Pe lângă angajamentele de crearea a unei capacități militare de desfășurare rapidă a 5000 de militarii, investiții în toate domeniile operaționale ale securității și crearea unei autonomii în acest sens, strategia oferă o importanță deosebită actorilor ce își doresc restructurarea status-quo-ului prin impunerea forței brute. La acest subpunct se regăsesc două state: Federația Rusă și China. Documentul definește China drept „un partener pentru cooperare, un concurent economic și un rival sistemic”. Suplimentar amenințărilor de natură economică și tehnologică, Bruxelles se arată îngrijorat de modernizarea capacităților militare chineze, a tacticilor hibride și intensificării prezenței chineze pe mare și în spațiu. Nu se face nici o trimitere asupra faptului că guvernul de la Beijing își va folosi forța pentru a-și impune statutul de hegemon, însă acest scenariu nu este exclus din moment ce interdependența economică nu mai reprezintă un garant al excluderii forței în raporturile dintre state. „Dezvoltarea Chinei și integrarea sa la nivel regional și internațional vor marca restul secolului actual. Trebuie să ne asigurăm că acest lucru se produce într-un mod care va contribui la menținerea securității mondiale și care nu se va abate de la ordinea internațională bazată pe norme…”.3 Documentul enumeră principalii parteneri strategici ai UE în regiunea Asia-Pacific. Lista cuprinde: Japonia, Republica Coreea, India, Pakistan, Indonezia și Vietnam. Confirmarea la nivel strategic a Republicii Populare Chineze ca o potențială amenințare spre finalul secolului, subliniază faptul că în viitorul apropiat relațiile dintre Bruxelles și Beijing vor continua să se deterioreze.
Cu scopul de a-și proteja interesele, Comisia Europeană a elaborat în vara anului 2023 „Strategia Europeană pentru Securitatea Economică”. Strategia are menirea de a defini în mod explicit riscurile cu care se confruntă UE în sectorul economic și să stabilească prioritățile pe termen mediu. Obiectivele specificate sunt: promovarea propriei competitivități, protejarea împotriva riscurilor din sectorul economic și dezvoltarea de parteneriate cu state care împărtășesc interesele și preocupările Uniunii. Tipurile de riscuri la adresa economiilor europene sunt: perturbarea rezilienței lanțului de aprovizionare, riscuri pentru securitatea fizică și cibernetică a infrastructurii critice, riscuri privind securitatea tehnologică și scurgerea tehnologiilor sensibile și utilizarea ca armă a dependenței economice sau constrângerilor economice de către un actor internațional. Un rol deosebit în cadrul strategiei este alocat securității tehnologice, deoarece scurgerea tehnologiei și lipsa monitorizării exporturilor produselor cu dublă utilizare pot dăuna și securității naționale a statelor membre. Comisia își propune să aplice reguli mai strice pentru a preveni astfel de cazuri. De exemplu, în cazurile justificate, țările sau entitățile care au permis scurgerea tehnologică să fie excluse din programul de cercetare.4
Strategia nu face trimitere în mod direct la China ca amenințare, dar toate cele patru tipuri de riscuri precizate vizează în mod indirect acest stat. Investițiile chineze în infrastructura critică europeană, problemele privind lanțurile de aprovizionare din perioada pandemiei de COVID-19, acuzațiile privind furtul tehnologic, poziția Chinei în războiul din Ucraina și dependența UE față de materiile prime critice chineze, toate acestea sunt parte componentă a riscurilor expuse mai sus. Noile realități a sistemului internațional au demonstrat că legăturile economice strânse nu mai sunt garantul siguranței, acestea au creat o interdependență conflictuală. Astfel s-a format relația ambiguă sino-europeană, prin prisma căreia cei doi se percep atât ca parteneri, cât și ca rivali sistemici. La baza acestei relații se află în primul rând problemele care provoacă amenințări ce nu cunosc frontiere, precum schimbările climatice, proliferarea armelor sau terorismul. Pe planul doi se situează metoda de abordare a problemelor, care este dictată de modul de percepere a lumii exterioare, a culturii din care face parte actorul, dar și prin prisma propriilor interese.
Cel mai elocvent exemplu în acest sens îl poate servi abordarea tematicii cu referire la schimbările climatice. Uniunea Europeană a fost primul actor internațional care a început să aducă în discuții această problemă globală, ce a fost recunoscută de toate statele lumii odată cu semnarea a Acordului de la Paris din 2015. UE a optat pentru o tranziție rapidă la energie verde, fapt ce a atras un cost ridicat din cauza creșterii prețului petrolului și închiderii centralelor termice pe combustibil fosil și nuclear. Spre deosebire de partenerii europeni, China a optat pentru o tranziție treptată. Conform strategiei chineze, consumul de CO2 urmează să crească până în 2030, după care va cunoaște un trend descendent până în 2060, când emisiile vor atinge cota minimă 0.5 Dominația globală a Chinei privind resursele minerale critice (litiu, cobalt, grafit etc), indispensabile pentru vehiculele electrice, cipuri, baterii și în alte tehnologiile ecologice, digitale și de apărare, a devenit incontestabilă. Potrivit unui studiu al prestigioasei organizații Brooking’s Institution, China produce în prezent aproximativ 60% din elementele de pământuri rare din lume și prelucrează 85% din acestea.6 RPC a subvenționat și întreprinderile producătoare de panouri solare, suficient timp încât să înlăture de pe piață producătorii europeni. În aceste condiții, UE importă din China patru cincimi din necesarul de panouri solare și 90% din necesarul privind bateriile pentru producerea vehiculelor electrice.7
În martie 2024, Consiliul a adoptat Actul european privind materiile prime critice. Actul recunoaște dependența față de China în ceea ce privește pământurile rare și faptul că cererea pentru acestea va exploda în următorii ani, atât pe piața internă cât și pe cea internațională. Partenerul asiatic este singura sursă de aprovizionare a UE cu pământuri rare. Actul include 34 de materii prime critice, dintre care 17 sunt catalogate materii prime strategice, ce sunt esențiale pentru tranziția verde, întărirea capacităților de reziliență și dezvoltarea tehnologică.
În contextul actual al tensiunilor geopolitice, UE este nevoită să acționeze cât mai rapid pentru a diversifica importurile de materiale strategice și de a reduce riscul ruperii lanțului de aprovizionare. Bruxelles a stabilit următoarele obiective până în 2030:
cel puțin 10% din consumul anual al UE să provină din extracția în UE
cel puțin 40% din consumul anual al UE să provină din prelucrarea în UE
cel puțin 25% din consumul anual al UE să provină din reciclare în UE
cel mult 65% din consumul anual al Uniunii pentru fiecare materie primă strategică, în orice etapă relevantă a prelucrării, să provină dintr-o singură țară terță1
În 2020, Curtea de Conturi a Uniunii Europene (CCUE) a cerut Comisiei Europene să implementeze un mecanism de monitorizarea a investițiilor străine directe în UE, deoarece Curtea a sesizat că nu există date verifice și complete cu referire la riscurile generate de investițiile Chinei. CCUE a evidențiat 13 oportunități și 18 riscuri pe care le prezintă investițiile chineze.2 Ca urmare a acestui semnal de alarmă, Comisia a instituit un cadru pentru examinarea investițiilor străine directe pentru a determina dacă unele din aceste reprezintă sau nu o problemă de securitate la adresa Uniunii și dacă este necesar restricționarea acestora. În ultima lună din 2023, Curtea de Conturi a revenit cu un raport în care prezintă cât de eficient s-a dovedit a fi mecanismul implementat de Comisia Europeană.
În 2019, prin Regulamentul (UE) 2019/452, a fost creat la nivelul UE un mecanism care ar examina investițiile străine directe și în octombrie 2020 a intrat în vigoare. Acesta avea scopul menținerii unui echilibru între principiile fundamentale ale pieței interne și restricțiile privind circulația liberă a capitalului. Merită de menționat, că nici până la ora actuală instrumentul de examinare a ISD nu a fost adoptat de toate statele membre. Aceste țări se bazează doar pe autorizațiile emise pentru un anumit sector. Până în prezent mai sunt 6 state membre care nu au implementat un astfel de mecanism (Cipru, Grecia, Bulgaria, Croația, Suedia și Irlanda). Actorii principali ai mecanismului de examinare a ISD sunt autoritățile competente din statele membre și Comisia Europeană, însă ea are doar un rol consultativ și informativ. În primul rând politica de securitate națională și ordine publică este responsabilitatea exclusivă a statelor membre. Drept rezultat, doar ele pot decide să introducă sau nu mecanismul de examinare a ISD și să stabilească sfera pe care acesta o cuprinde.
Prin urmare, există diferențe notabile de la țară la țară, care împiedică crearea unei imagini de ansamblu. De acest liber arbitraj statele membre se bucură și atunci când sunt vizate interesele directe a UE. Comisia nu poate nici să interzică efectuarea tranzacției, chiar dacă a sesizat posibilitatea survenirii unei probleme de securitate. În atribuțiile Comisiei intră: colectarea datelor, furnizarea informațiilor la cererea unui stat și emiterea de avize. Raportul arată că notificările referitoare la cazurile neeligibile ocupă o pondere semnificativă în cadrul mecanismului, fapt ce afectează negativ activitatea sa. Din cele 886 de notificări până la sfârșitul anului 2022, 30% au reprezentat cazurile în afara domeniilor de competență a Comisiei, 68% cazuri eligibile cu risc scăzut, iar cazurile cu grad ridicat de risc doar 2%. Nu se poate observa nici o corelare între dimensiunea economică, stocul investițiilor și numărul notificărilor, fapt ce din nou limitează crearea unei imagini de ansamblu și eficacitatea mecanismului. De exemplu, Franța are o medie a stocurilor de investiții de doar 5,8%, dar cel mai mare număr de notificări, 193. Luxemburg este a doua destinație pentru investitorii străini, cu o pondere de 21,9% din stocurile de investiții exterioare din UE, însă, din această țară nu a fost înregistrată nici o notificare. 3
Numărul de notificările (2020-2022) în raport cu media stocurilor de investiții străine directe
Curtea de Conturi a concluzionat că mecanismul de examinare a îmbunătățit dialogul dintre Comisie și statele UE, prin implementarea unor măsuri adecvate ce oferă o imagine mai lucidă comparativ cu perioada de dinaintea anului 2020. O dovadă în acest sens este reprezentat de numărul de state care dispun de un mecanism de examinare a ISD, însă există o serie largă de lacune ce subminează combaterea riscurilor de securitate. Problema majoră o constituie diversitatea, dar și lipsa în cazul a 6 state, a instrumentului de evaluare. Consecințele directe sunt crearea „unghiurilor moarte” care afectează securitatea întregii Uniuni, nu doar a unei țări.
Dinamica relațiilor internaționale a demonstrat încă o dată că se află cu un pas înaintea deciziilor în materie de securitate a UE. Adoptarea noilor strategii de securitate și schimbarea raportului de relații sino-europene vin să contracareze riscurile și amenințările, dar nu să le prevină. În viitorul apropiat, Bruxelles va dezvolta și va implementa măsuri care să-i consolideze autonomia și securitate, un domeniu ce a fost neglijat o perioadă îndelungată. Efectele acestora vor fi vizibile peste câțiva ani, când vor putea fi evaluate. Implementarea și dezvoltarea mecanismului de examinare a ISD reflectă faptul că este un proces de durată, care trebuie actualizat periodic. Totodată, acesta a scos în evidență o veche breșă a securității europene, necesitatea acordului unanim al statelor membre. Refuzul unei țări de a se alinia politicilor comune ale blocului, ar putea expune fisurării întreaga securitate colectivă. În majoritatea cazurilor riscul din exterior consolidează, dar UE reprezintă un actor internațional complet diferit față de ceilalți, iar luarea deciziilor parcurg o procedură birocratică exorbitant de complexă.
Limitarea influenței chineze asupra infrastructurii critice europene
Infrastructura critică se referă la orice sistem esențial care este crucial pentru susținerea funcțiilor economice și sociale, cum ar fi: sănătatea, securitatea, transporturile, energia, sistemele informatice, serviciile financiare etc. După criza din 2008, China a reușit să achiziționeze o gamă largă de obiecte ce fac parte din infrastructura critică a statelor membre ale Uniunii, precum: porturi, aeroporturi, centrale electrice, rețele de telecomunicații etc. Beijing a reușit să își consolideze în timp prezența în activele critice europene, iar UE nu dispune de nici un mecanism centralizat care să cartografieze investițiile și să exercite un control adecvat asupra proiectelor de importanță strategică pentru securitatea Uniunii. Sistemul de guvernare chinez nu face o delimitare între interesele comerciale, politice și militare, considerând că activitățile internaționale ale întreprinderilor private și a celor de stat sunt instrumente de expansiune a influenței chineze.1
Cea mai bună ilustrare în acest sens poate servi strategia de fuziune militaro-civilă (MFC) a Partidului Comunist Chinez (PCC). Deși este un concept dezvoltat în perioada maoistă și continuată de toți predecesorii acestuia, strategia a devenit mult mai agresivă în perioada lui Xi Jinping. MFC permite PCC să radieze distincțiile dintre domeniul militar de cel civil. Finalitatea sa este să creeze cea mai sofisticată armată din punct de vedere tehnologic din lume până în 2049. Eliminarea barierelor dintre cercetarea civilă și comercială, precum și între sectoarele comerciale și industriale ale Chinei și cele militare și de apărare, stimulează firmele private să colaboreze cu armata chineză în domeniul tehnologic. MCF vizează tehnologii-cheie precum: informatica cuantică, big data, semiconductorii, 5G, tehnologiile nucleare avansate, tehnologia aerospațială și inteligența artificială. Strategia se bazează pe exploatarea naturii de „dublă utilizare” a acestor tehnologii pentru scopuri militare și civile.2
Pentru a-și atinge obiectivele stabilite, China recurge și la constrângeri economice, care vizează atât guverne, cât și companii. Acestea au fost folosite împotriva entităților care duc o politică „anti-chineză” și în calitate de pârghii de presiune în probleme politice. Una din cele mai drastice măsuri economice au fost îndreptate împotriva Lituaniei. După ce în noiembrie 2021, la Vilnius a fost deschis un birou de reprezentare al Taiwanului, Beijing a redus importurile lituaniene cu 90%. Exportatorii lituanieni nu au avut posibilitatea să depună documentele vamale, drept rezultat livrările acestora nu au fost compensate iar contractele nu au fost reînnoite. În pofida acestui lucru, numele biroului nu a fost schimbat.3
La începutul anului 2023, a fost adoptat Regulamentul (UE) 2022/2560 privind subvențiile străine care denaturează piața internă. Acesta este un instrument care permite o investigație amplă asupra companiilor care doresc să participe la licitații pentru contracte publice, la fuziuni și achiziții. În cazul în care comisia de evaluare constată că întreprinderea a beneficiat de subvenții din partea unui stat, acesteia îi este interzis să participe la licitații, deoarece denaturează concurența pe piața internă.4 În scurt timp, regulamentul și-a demonstrat eficiența. De exemplu, o companie feroviară chineză s-a retras din licitația pentru furnizarea de trenuri electrice Bulgariei, după ce a fost anunțată începutul anchetei. Spre deosebire de celelalte instrumente, regulamentul referitor la subvențiile străine are câteva avantaje. În primul rând este vorba de timpul de soluționare. Termenul limită este de maxim 110 zile lucrătoare de la primirea notificării. În al doilea rând, comisia de evaluare are dreptul să ceară cantități mari de informații, inclusiv despre împrumuturile de la bănci, garanții pentru credite de export, informații care adesea întreprinderile refuză să le furnizeze. În ultimul rând, ancheta poate începe imediat, fără a fi nevoie de alte proceduri birocratice. Nu există necesitatea unei notificări din partea unei întreprinderi concurente sau a unui guvern pentru inițierea evaluării de către comise. Este prematur să tragem o concluzie finală despre eficacitatea implementării acestui instrument, însă rezultatele preliminare arată un rezultat pozitiv. Experiența sa ar putea fi utilizată în adoptarea noilor măsuri de protecție, atât la nivel european, cât și național.5
La sfârșitul anului 2023, Parlamentul European a adoptat Regulamentul 2023/2675, un instrument de protecție a UE și a statelor membre împotriva constrângerilor economice exercitate de țările terțe. Acesta stabilește cadrul de răspuns împotriva constrângerilor economice și creează un mediu legal prin care UE poate solicita despăgubiri pentru prejudiciul provocat. Regulamentul prevede posibilitatea de a răspunde prin luarea măsurilor, ce pot afecta îndeplinirea obligațiilor sale internaționale, față de țara care a săvârșit fapta ilicită. Acțiunile pot viza persoane fizice și persoane juridice, dacă se demonstrează că un guvern exercită sau deține în mod direct sau indirect controlul asupra unui pachet de acțiuni de peste 50%.6 Intervențiile europene vizează restricții privind accesul la piață și alte dezavantaje economice. Acestea acoperă o paletă largă de domenii precum: comerțul, servicii, investiții străine directe, piețe financiare, achiziții publice, aspecte legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală, controale la export și altele.7 Noul instrument va permite examinarea de către Comisie a sesizărilor din partea statelor membre în cazul în care una din acestea este afectat de constrângeri economice, act ce va permite Uniunii să ofere un răspuns unanim, aidoma conflictului diplomatic dintre Lituania și China.
Companiile străine care investesc în infrastructura critică a UE devin jucători cheie în economia locală. Ele pot obținute nu doar acces la informații despre obiectul de referință sau tehnologia folosită, dar ar putea să influențeze și factorii de decizie. Sincronizarea politicilor companiei cu cerințele guvernul său național ar putea transfera această influență direct către statul de proveniență. Regulamentele și directivele europene din ultimii ani au menirea de a oferi un screening asupra problemei abordate, dar decizia finală privind accesul sau interzicerea investițiilor în infrastructura critică rămâne la latitudinea statului membru. Un exemplu în acest sens este adus de către o analiză a Parlamentului European despre implicațiile Chinei asupra infrastructurii critice europene din 2023. Compania chineză Hutchinson are în gestiune până în 2104 un mic terminal portuar din orașul polonez Gdynia, important centrul logistic pentru NATO. Rolul său a devenit și mai mare odată cu începutul războiului din Ucraina, portul fiind un centru important pentru exportul cerealelor ucrainene și livrarea de armament către Kiev. Există temeiuri ca informațiile colectate de Hutchinson să ajungă la Moscova, prin intermediul Beijingului.8 Cazul portului din Gdynia nu este unul izolat. Trei companii chineze: China COSCO Shipping Corporation, Hutchinson Port Holdings și China Merchants Port Holdings au investit într-o serie largă de porturi care se află în apropiere de baze navale NATO și oferă sprijin logistic Alianței. Printre aceste porturi se enumeră: Valencia din Spania, Antwerp, Zeebrugge din Belgia, Rotterdam, Amsterdam din Olanda, Montoir din Franța.9
România pe harta investițiilor chineze în infrastructura critică
Cele mai strânse relații sino-române au fost înregistrate în perioada guvernului Ponta (2012-2015). China a apreciat mult efortul Românei în cadrul platformei „16+1”, iar în cadrul summit-ului din 2013, România a fost vizitată de premierul RPC Li Keqiang, ce a clasificat România drept un aliat fidel în Europa de Est. Premierul român a avut 2 vizite oficiale în China, în 2013 și 2014. Cele două guverne au semnat 10 memorandumuri de înțelegere, 13 proiecte cu o valoare totală de 8,5 miliarde euro. Din cauza perioadei scurte de guvernare, nici un proiect nu a reușit să fie implementat. Deși demisia lui Victor Ponta nu este stric legată de relația sa cu China, majoritatea acordurilor au fost semnate în perioada guvernului său și a creat un mediu favorabil colaborării sino-române. Doar un proiect începuse să prindă viață. O investiție de 60 milioane euro, acordată sub formă de împrumut de către Banca de Dezvoltare a Chinei, pentru a construi 2000 de apartamente într-un cartier din Craiova. Lucrările au început să fie executate de firma Shandong Ningjian, dar din lipsă de fonduri lucrările s-au oprit la 2 blocuri finalizate.1 Un mare proiect chinez, în valoare de 1 miliard euro, ce nu a prins contur este „Centrala hidroelectrică cu acumulare prin pompaj (CHEAP) Tarnița-Lăpuștești”. Această investiție urma să creeze 4.000 de locuri de muncă și să crească semnificativ potențialul energetic al României.2 Proiectul abandonat a apărut din nou în vizorul public în vara lui 2021, după ce 4 companii sud-coreene s-au arătat interesate de o potențială investiție în hidrocentrala care are o capacitate de 1000 MW. Din păcate nu au mai fost publicate informații în vizorul public pe această temă, discuțiile rămânând la stadiul de negociere.3 O altă încercare a Chinei de-a investi în sectorul energetic român a avut loc în 2012, când Complexul Energetic Oltenia a început negocierile cu China Huadian Group pentru a creat un nou grup pe cărbune la Rovinari de 600 MW. Valoarea proiectului era de 1 miliard de euro, însă tratativele au intrat în impas în 2016. Deși dialogul a fost reluat în 2018 nu s-a făcut nici un progres în acest sens.4
În 2015, Nuclearelectrica, unicul producător românesc de energie nucleară, deținut în proporție de peste 82% de Ministerul Energiei și gigantul China General Nuclear Power Group (CGN), deținută de statul chinez, au semnat un memorandum privind construirea reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă. Valoarea proiectului era estimată la 6,5 miliarde euro, iar puterea unui reactor urma să fie de 700 MW.5 În 2021, consumul de energie electrică în România a fost de 7.501 MW. Reactoarele ar putea acoperi aproximativ 18,7% din consumul energie electrice, fapt ce subliniază importanța proiectului.6 România a întrerupt negocierile cu China General Nuclear Power Group, în mai 2020, pe motiv că cei 7 ani de negociere nu s-au materializat în nimic. Decizia a fost luată în contextul îngrijorărilor legate de securitatea națională și a riscurilor asociate cooperării cu o întreprindere străină într-un domeniu sensibil și strategic precum energia nucleară. „Avem un parteneriat strategic cu SUA, ținem de el, ne respectăm partenerii. Suntem membri ai UE şi ai NATO. Lăsând la o parte acest lucru, cred că 7 ani de zile de când a început această colaborare cu compania chineză este suficient de mult ca să ne dăm seama că nu putem merge mai departe. Nu s-a avansat. Neavansându-se, nu putem să mai stăm încă 7 ani de zile să vedem ce se întâmplă.”, a declarat ministrul Economiei, Virgil Popescu.7
Nici în infrastructură feroviară chinezii nu au reușit să pătrundă pe piața românească. În 2014, vicepremierul român Liviu Dragnea a semnat un acord cu partea chineză privind participarea la un proiect în valoare de 11 miliarde euro ce prevede construirea unei căi ferate de mare viteză ce avea drept scop să unească orașul-port Constanța de Viena, prin Ungaria. HSR București-Constanța urma să aibă o viteză de 200-250 km/h. Cu regret, proiectul ce trebuia să fie o premieră pentru România a rămas la stadiul de analiză a tehnicienilor chinezi.8 China nu se regăsește în lista publicată de Agenția Națională pentru Achiziții Publice (ANAP) din luna mai 2021, cu privire la operatorii economici ce au acces la licitațiile publice pentru proiecte mari de infrastructură. Legea se referă doar la viitoarele licitații. Compania Sinohydro, care modernizează centura Zalău, este ultima companie chineză ce desfășoară o lucrare de modernizare a infrastructurii în România.9
La începutul anului 2021, guvernul de la București a parafat un memorandum, care permite excluderea companiilor chineze de la proiectele mari de infrastructură. Justificarea a constituit-o concurența neloială, sprijinul acordat de guvernul chinez și calitatea îndoielnică a lucrărilor. Deși memorandumul poate să se răsfrângă asupra tuturor companiilor non-UE, ținta principală au fost companiile din China.10
În ceea ce privește construcția rețelei 5G, România a semnat un memorandum cu SUA în 2019 privind securitatea acestei rețele. Documentul subliniază necesitatea construirii rețelei 5G de către firme care nu sunt controlate de un stat, au o transparență acționară și o istorie etică corporatistă.11 De această dată, ținta principală a fost compania de telecomunicații Huawei, care fusese acuzată de spionaj în favoare guvernului de la Beijing. Complementar memorandumului, în iunie 2021, președintele României a promulgat legea care reglementează implementarea rețelelor 5G. Legea prevede ca firmele ce furnizează tehnologia 5G, echipamentele și programele software să fie autorizate de CSAT. De asemenea, se subliniază faptul că România va ține cont de obligațiile față de Uniunea Europeană și SUA în ceea ce privește securitatea și transparența noii rețele.12 La scurt timp a urmat o decizie contradictorie din partea autorităților române. În iulie 2023, CSAT și prim-ministrul României au acordat autorizația pentru furnizarea de echipamente necesare dezvoltării rețelei 5G firmei chineze Lenovo. Guvernul României a afirmat că au fost respectate toate procedurile interne și angajamentele față de partenerii externi, însă fără a explica contradicția privind acționariatul indirect al statului chinez în cadrul întreprinderii Lenovo.13
Conform datelor Băncii Naționale a României, până la 31.12.2022, investițiile străine directe (ISD) ale Chinei în România însumează puțin peste 2 miliarde de EUR, ocupând poziția numărul 13 în rândul investitorilor străini. În 2022 ISD chineze au atins cifra de 307 milioane EUR, cu 59 milioane mai mult decât în 2021.14 Principalele destinații a investitorilor chinezi în Europa Centrală și de Est sunt: Ungaria, Grecia și Serbia. Potrivit informațiilor Camerei de Comerț și Industrie a României (CCIR), până în 2022, au fost înregistrate 14.000 de întreprinderi chineze. Acestea au participat la proiecte în domeniul infrastructurii, energiei verzi, tehnologiei informației, comerțului și serviciilor.15
Titlul: Distribuția pe sectoare de activitate a soldului ISD în întreprinderi greenfield. Sursa: Banca Națională a României
Acțiunile României de a restricționa investițiile chineze reflectă o orientare clară și decisivă către parteneriatele sale occidentale, subliniind angajamentul său față de valorile și politicile promovate de UE și NATO. Deși aceste măsuri pot implica riscuri și provocări, inclusiv eventuale repercusiuni economice și diplomatice, ele subliniază prioritatea României de a consolida securitatea națională și de a menține stabilitatea regională în contextul geopolitic actual. Prin această strategie, România își reafirmă rolul de partener de încredere al Occidentului, în pofida complexităților și compromisurilor inerente în relațiile internaționale. Astfel, deși consecințele imediate pot fi dificile, pe termen lung, această aliniere fermă cu UE și NATO ar putea aduce beneficii semnificative, întărind poziția României pe scena globală și asigurându-i un viitor bazat pe principii democratice și cooperare internațională.
Concluzii
În vâltoarea geopolitică a lumii contemporane, unde puterile emergente devin tot mai vocale, competitive și influente, politicile lor ambițioase sunt țintite să revizuiască actualul status quo internațional, impunând o abordare strategică mai flexibilă vechilor arhitecți ai sistemului. Tensiuni între forțele dominante și cele emergente au continuat neîntrerupt, Iran și Coreea de Nord fiind cele mai elocvente exemple de la începutul secolului, însă, în prezent ne apropiem de un nou climax geopolitic. În fruntea țărilor revizioniste se află două state: Federația Rusă și Republica Populară Chineză. În discursurile și declarațiile lor publice, ele vorbesc în mod direct despre necesitatea unui nou echilibru și decăderea influenței statelor din Occident la nivel mondial. La 4 februarie 2022, Vladimir Putin și Xi Jinping au semnat la Beijing „Parteneriatul Strategic Nelimitat dintre China și Rusia”. Pe lângă aprofundarea cooperării multidimensionale, liderii celor două state și-au exprimat sprijinul reciproc în raporturile lor bilaterale cu NATO și statele din Occident. Astfel, Beijing susține narativele Kremlinului, privind pericolul pe care îl reprezintă extinderea NATO în Europa, iar Moscova la rândul ei sprijină inițiativa Beijingului de contestare a hegemoniei și politicilor neprietenoase duse de SUA în Asia-Pacific.1 Prin urmare se formează două fronturi principale de tensiuni, unul în Europa și unul în Asia-Pacific, care sunt interdependente, ceea se întâmplă pe un front modelează inevitabil realitatea pe celălalt. Kremlinul a fost primul care a acționat în această direcție, invadând militar Ucraina și readucând războiul pe continentul european. Planul de invazie a fost unul eșuat, iar Rusia s-a împotmolit într-un război de uzură. În primul an și jumătate al conflictului ruso-ucrainean, Beijing a preferat să monitorizeze reacția statele din Occident și să adopte o poziție neutră. În cele din urmă, China a optat pentru clauza rusă, dar în același timp, încercând să nu-și deterioreze prea mult relațiile cu SUA și UE. În ce mod și când va încerca China să întreprindă acțiuni mai dure de contestare a dominației SUA în regiunea Indo-Pacific este greu de prezis. Beijing dispune de multe de opțiuni, iar pentru care va opta nu putem anticipa. Indiferent că va fi vorba de o blocare sau chiar o invazie a insulei Taiwan sau o confruntare economică și diplomatică mai înverșunată în regiune, un lucru rămâne deslușit, UE va fi obligată să exprime o poziție fără echivoc la acel moment.
În aceste condiții, China ar putea specula una din breșele de securitate a Uniunii, necesitatea votului unanim în problematici sensibile și chestiuni de politică externă. Pe parcursul ultimilor ani, s-au observat o multitudine de cazuri în care Uniunea Europeană nu a reușit să își exprime poziția oficială din cauza dreptului de veto utilizat de unele state membre, precum decizia Ungariei de a bloca declarația ce critică China, pentru situația din Hong Kong. În multe situații, și în plan intern statele membre refuză să implementeze măsuri recomandate de Comisia Europeană, precum a fost cazul mecanismului de screening al investițiilor străine directe. Combinând un principiu roman vechi și eficient „divide et impera” și stilul diplomatic chinez, Beijing ar putea diviza opiniile statelor membre. Probabilitatea de reușită crește exponențial dacă luăm în calcul faptul că China are nevoie doar de un singur vot în cadrul Consiliului Uniunii Europene pentru a bloca deciziile majore. Chiar dacă liderii europeni ar ajunge mai târziu la un consens comun, în cazurile de criză majoră timpul joacă împotriva celor indeciși. Cu siguranță că Moscova a speculat solidaritatea europeană și lipsa de consens decizional din interiorul Uniunii înainte de a invada Ucraina, pariind pe lipsa de voință politică a liderilor de la Bruxelles. Contrar acestor așteptări, în primele zile ale invaziei ruse, UE a reușit să ia decizii ca un stat unitar, rapid și fără echivoc. Însă blocajul decizional a revenit pe ordinea de zi, după ce linia frontului s-a stabilizat. De exemplu, Ungaria a reușit să blocheze timp de câteva luni ajutorul de 50 de miliarde de euro către Ucraina, într-un moment în care inițiativa pe câmpul de luptă a trecut de partea Rusiei. Cu regret, astfel de situații nu reprezintă o conjunctură izolată. Dacă în cazul agresiunii militare a Moscovei, care pune în pericol existența fizică a Uniunii, liderii europeni au nevoie de luni întregi de negociere, atunci cum vor reacționa liderii europeni atunci când va veni vorba de China, care reprezintă o amenințare la adresa influenței europene. Percepția unei astfel de amenințări este mai puțin apreciată, dar prezintă cu un risc la fel de mare. Distanța de mii de kilometri, cooperarea economică foarte profitabilă și celelalte avantajele cu care vine China la pachet șterg din imaginea unei amenințări directe la adresa securității Uniunii. Mai mult, pentru China rivalul numărul unu îl reprezintă SUA, iar primul teatru de luptă este regiunea Asia-Pacific, o zonă cu un interes de rang secund pentru Bruxelles.
A doua breșă de securitate a Uniunii Europene în fața Chine derivă din interdependența economică ridicată. Apropierea economică dintre cei doi mari actori internaționali s-a datorat avantajelor economice reciproce și dorinței Bruxelles-ului de a atrage China în clubul democrațiilor occidentale. La începutul secolului, teoria că libertățile economice și internetul ar fi trebuit să fie însoțite și de libertățile politice era una fezabilă. Diferențele fundamentale de valori, elementele autoritare ale partidului comunist și restricționarea accesului la conținutul online au spulberat optimismul european cu privire la parcursul democratic al Chinei, însă nu și cel al cooperării economice. În 2023 China a fost al doilea cel mai mare partener economic al UE, care se cuantifică sub forma unui schimb comercial de aproximativ 740 miliarde de euro și o balanță comercială în defavoarea Uniunii egală cu 292 miliarde de euro.2 În 2021, Rusia era al cincilea partener comercial al Uniunii Europene, cu o pondere de 5,8% din totalul schimburilor comerciale de bunuri,3 de aproximativ 3 ori mai mică decât cea a Chinei din prezent. O decuplare economică de China, aidoma celei de Federația Rusă, ar veni cu un cost exorbitant de mare. Criza energetică din 2022 și sancțiunile impuse Rusiei s-au reflectat puternic în economia europeană și în puterea de cumpărare a cetățenilor europeni. Aceste consecințe s-au reflectat și în Noua Strategie Europeană pentru Securitatea Economică, unde interdependența economică nu este văzută doar ca un garant al bunelor relații și al păcii, dar și ca un instrument de presiune ce poate fi folosit de actorii ostili. În discursurile reprezentanților europeni se întâlnesc tot mai des noțiuni precum: reziliența lanțului de aprovizionare, securitatea infrastructurii critice, autonomie strategică, etc. Reducerea dependenței față de statele cu valori opuse a devenit una din priorități, după experiența dependenței de gazul și petrolul rusesc. Probabil că în viitorul apropiat se va înregistra o scădere în volumul schimburilor comerciale cu partenerul asiatic, însă va fi un proces de durată și greu de acceptat, cu precădere pentru țări ca Germania. Un subiect deosebit de important îl constituie importurile de pământări rare din China, care echivalează cu 98% din aprovizionarea necesară. Fără cobalt, litiu, bor, wolfram și alte materii similare, UE nu va putea fi competitivă în domeniul tehnologic și tranziției către energia verde. Importanța acestor pământuri rare în domeniul tehnologic echivalează cu cea a petrolului din prezent. Lipsa lor fac imposibilă producerea chipurilor, bateriilor pentru mașinile electrice, semiconductorilor, turbinelor eoliene și altor articole indispensabile erei tehnologice. Rezultatele măsurilor luate în ultimii doi ani de către Comisia Europeană, privind reziliența lanțului de aprovizionare și autonomiei strategice, se vor reflecta în viitor, dar îndeplinirea acestor angajamente pot fi afectate de constrângerea timpului și neconcordanța deciziilor politice interne.
Ultima breșă de securitate, remarcată în cadrul acestei analize, o constituie investițiile companiilor chinezești în infrastructura critică a Uniunii Europene. Deși sunt în continuă scădere, investitorii chinezi țintesc domenii strategice, precum: sectorul energetic, telecomunicații și tehnologiei de vârf. Cosco Shipping Ports şi China Merchants Port Holdings au reușit să construiască adevărate imperii în Marea Mediterană, prin acționariatul pe care îl dețin într-un număr impresionat de porturi europene. La capitolul limitarea investițiilor străine directe, Comisia Europeană a luat măsuri începând cu anii 2019-2020. Au fost înregistrate progrese semnificative, ca de exemplu un mecanism funcțional de screening și limitări privind acționariatul deținut de străini. Însă putem observa o abordare contradictorie a statelor membre referitoare la recomandările Comisei. De exemplu, Germania a acceptat oferta celor de la Cosco privind vânzarea unei participații de 25% dintr-un terminal al portului Hamburg. Achizițiile de asemenea natură sporesc dependența economică, scade capacitatea de control și supraveghere a obiectului strategic și facilitează accesul străin la tehnologiile existente.
Breșele de securitate nu trebuie să fie percepute printr-o singură lentilă sau ca un lucru static. Ele se schimbă, evoluează și devin mai specifice odată noile provocări contemporane. Dinamismul și interconectivitatea din prezent fac ca acestea să se ramifice într-o serie mai mare de probleme, care la rândul lor pot prelua diverse forme sub influența factorilor interni sau externi. UE este un actor major format din mai multe state, care în mod separat nu pot avea aceeași pondere pe arena internațională. O fisură în sistemul de securitate al unui stat membru echivalează cu o fisură a întregii arhitecturii Uniuni. Într-o eră în care totul poate fi folosit ca armă, strategiile de securitate necesite o actualizare permanentă pentru a face față incertitudinii și a preveni riscurile. Nivelul de coerență în gestionarea provocărilor și luarea deciziilor, cu un angajament unitar, reprezintă indicatorul flexibilității strategice și adaptabilității Uniunii Europene în noua partidă de șah a sistemului internațional.
