Rolul României în arhitectura de securitate europeană în contextul extinderii influenței chineze

Rolul României în arhitectura de securitate europeană în contextul extinderii influenței chineze

Influența politică a Chinei în Uniunea Europeană

Puterea politică a unui stat reprezintă capacitatea sa de a exercita o influență asupra deciziilor altui stat. Adesea influența politică este strâns legată de factorul economic, cu cât nivelul de interconectare dintre țări este mai ridicat cu atât impactul politic este mai vizibil.

China și UE sunt doi actori importanți în sistemul internațional, profund legați între ei, însă există un călcâi a lui Ahile în cazul Uniunii Europene. Beijing poate să ducă relații bilaterale atât cu Bruxelles, ca unic reprezentant al celor 27 de state membre, cât și cu fiecare țară în mod individual. De asemenea, în cadrul Consiliului Uniunii Europene deciziile privind politica externă și de securitate se iau doar cu vot unanim. Astfel, aplicarea principiului de veto a unei țări membre poate paraliza întreg procesul decizional. După invazia de anvergură a Federației Ruse în Ucraina, această slăbiciune a devenit tot mai evidentă, materializând-se sub forma Ungariei care a blocat ajutorul de 50 miliarde $ destinat Kievului.

Platforma de cooperare 16+1, dintre China și statele din ECE, a fost considerată de mai mulți analiști occidentali drept un instrument prin care se pune în aplicare principiul „ divide et impera”. Deși timpul a demonstrat că majoritatea statelor din regiune preferă să rămână în relații mai strânse cu Bruxelles și Washington, în unele cazuri China a avut câștig de cauză. De exemplu în 2017, Grecia a blocat o declarație a Uniuni Europene la ONU, ce critica represiunile chineze în domeniul drepturilor omului. Evenimentul a marcat un precedent, fiind pentru prima dată când UE nu și-a exprimat poziția sa în fața organului juridic suprem al ONU. Un reprezentant al Ministerului de Externe al Greciei a argumentat decizia Atenei: „ Poziția Greciei este că criticile neproductive și, în multe cazuri, selective împotriva anumitor țări nu facilitează promovarea drepturilor omului în aceste state și nici dezvoltarea relației lor cu UE.”1

O mișcare asemănătoare a făcut-o și Ungaria. În 2021 Budapesta a blocat declarația UE ce critica noua lege a securității din Hong Kong impusă de guvernul chinez. Raționamentul fiind unul nefondat, care poate fi rezumat în câteva cuvinte: „UE are deja prea multe probleme cu statul chinez.

O altă acțiune care a stârnit suspiciuni în rândul liderilor europeni a fost semnarea unui memorandum între guvernul maghiar și Universitatea Fudan din Shangha, privind construcția unui campus universitar. Parlamentul Ungariei a ratificat documentul în data de 15 iunie 2021, la doar o zi după ce în cadrul summit-ului NATO statele membre au evidențiat provocările de securitate generate de China privind ordinea mondială. Construirea primului campus universitar chinez în UE, a fost estimată la 1,8 miliarde $. Ungaria va contribui cu 20% din valoarea proiectului, iar cealaltă parte va fi asigurată printr-un împrumut de 1,5 miliarde $ acordat de o bancă chineză. Din 2011, universitatea chineză pregătește și spioni, ceea ce ridică preocupări printre liderii occidentali cu privire la această colaborare.

Proiectul a fost criticat de opinia publică maghiară, prin protestul a mii de studenți, dar și de către mai mulți lideri din Parlamentul European. În 2022, Viktor Orban s-a văzut nevoit să suspende temporar proiectul. Acesta a promis un referendum în privința construirii campusului chinez, însă Curtea Constituțională a declarat neconstituțională consultarea, ceea ce a permis continuarea lucrărilor.2

O altă modalitate de promovare a influenței chineze este reprezentată de Institutul Confucius (IC). Scopul declarat al acestor organizații non-profit este de a promova cultura și limba chineză în lume. La sfârșitul anului 2020, în UE erau aproape 200 astfel de centre. Mai multe țări din europene au început să limiteze influența Institutului Confucius sau chiar să le închidă, după exemplul Belgiei, Finlandei, Suediei și Danemarcei.3 Centrele culturale chineze au fost acuzate de promovarea tezelor propagandistice, precum promovarea cultului personalității lui Xi Jinping și restricționarea exprimării academice. De exemplu au fost interzise abordarea temelor sensibile, precum problema Taiwanului și exercitarea de presiuni pentru promovarea intereselor politice, ca și în cazul Universității Duisburg-Essen. Ministerul german al Educației a catalogat răspândirea influenței chineze prin IC drept o problemă la nivel de UE, nu doar una la nivel național.4

Un alt instrument prin care China ar putea influența unele decizii politice ale UE este interconectivitatea economică. Deficitul comercial în valoarea de aproape 400 miliarde $ înclină puternic balanța în favoarea Chinei. Piața chineză reprezintă a 3 destinație a exporturilor de mașini europene. În 2022, livrările au crescut la 24,3 miliarde euro, cu 56% mai mult decât în 2016. În schimb, țările UE importă tot mai multe automobile electrice din China. În 2022 valoarea acestora egala cu 7 miliarde euro, o creștere fenomenală luând în considerare faptul că în 2020 suma atingea 800 milioane euro.

Un alt domeniu în care putem afirma că Bruxelles este dependent de Beijing îl constituie pământurile rare. Acestea sunt vitale pentru viitorul ecologic și tehnologic. Ele sunt întrebuințate în producerea de energie eoliană, stocarea hidrogenului, producția de baterii, componente, dar și în domeniul securității, precum echipamentele sofisticate de apărare. Europa importă în proporție de 98% aceste pământuri rare din China. Ironia constă în faptul că o mare parte din aceste zăcăminte nici nu se află pe teritoriul chinez, dar sunt importate din fostele colonii europene, precum Republica Democrată Congo, prelucrate de firmele chineze apoi exportate în Europa.5

Din punct de vedere economic, cel mai interconectat stat din blocul comunitar cu China este „locomotiva UE”. Conform datelor Ministerului Federal pentru Afaceri Economice și Acțiuni Climatice al Germaniei, China este primul partener comercial al țării, volumul comercial al bunurilor fiind de aproape 300 miliarde euro și o balanță comercială negativă de 86 miliarde euro în defavoarea părții germane. Cu 47,5 miliarde euro mai mult decât în 2021. Comerțul dintre Germania și China are un volum aproape la fel de mare ca suma volumelor comerciale dintre Marea Britanie-Germania și Franța-Germania (302 miliarde euro). Piața chineză este a patra piața de desfacere pentru mărfurile germane și prima sursă de import.6

Strategii de securitate și măsuri de prevenire

În cadrul vechilor strategii de securitate ale Uniunii Europene, Republica Populară Chineză nu ocupa un loc substanțial, dar abordarea față de acest actor internațional s-a schimbat puternic în ultimii ani. În strategia „O Europă sigură într-o lume mai bună” din 2003, Bruxelles-ul și-a arătat deschiderea către dezvoltarea unui parteneriat strategic cu China, subliniind importanța sa în procesul de globalizare, reușind să scoată din sărăcie milioane de oameni. De asemenea, RPC era văzută ca un actor ce ar fi putut determina Iranul să renunțe la programul său nuclear.1 Strategia Globală pentru Politica Externă și de Securitate a UE adoptată în 2016 aduce în discuții necesitatea unui raport echitabil în comerț și investiții, o mai bună cooperarea în domeniul tehnologiei de vârf, un grad ridicat de protecție a proprietății intelectuale, o colaborarea mai apropiată în domeniul economic, drepturilor omului și schimbărilor climatice. Necesitatea aprofundării relațiilor dintre cei doi parteneri devine una multidimensională. Prin această strategie, UE și-a propus să angreneze China spre o colaborarea mai activă pe plan internațional pentru promovarea respectării drepturilor omului și să încurajeze gigantul asiatic să devină un intermediar în dialogul UE cu statele ASEAN.2

Complexitatea relațiilor sino-europene din strategia de securitate din 2016 s-a transpus și în realitate. Deși au fost înregistrate progrese, colaborarea a devenit tot mai ambivalentă, fluctuând între interdependență economică și critici reciproce aspre. Competiția economică, comerțul inechitabil, diferențele în materie de drepturile omului și statul de drept, abordări divergente privind politica externă și geopolitică, securitatea cibernetică și războiul economic SUA-China au fost principalii factori care a determinat în 2019 Comisia Europeană să declare China drept „rival sistemic”. Ulterior, această sintagmă a fost consacrată în toate documentele strategice.

Invazia militară rusă în Ucraina a readus războiul pe continentul european. În fața noului context geopolitic, UE s-a văzut nevoită să își revizuiască strategia de securitate. La 21 martie 2022, Consiliul a adoptat noua strategie intitulată „O Busolă strategică pentru securitate și apărare”. Aceasta a venit cu schimbări fundamentale în domeniul securității europene. Pe lângă angajamentele de crearea a unei capacități militare de desfășurare rapidă a 5000 de militarii, investiții în toate domeniile operaționale ale securității și crearea unei autonomii în acest sens, strategia oferă o importanță deosebită actorilor ce își doresc restructurarea status-quo-ului prin impunerea forței brute. La acest subpunct se regăsesc două state: Federația Rusă și China. Documentul definește China drept „un partener pentru cooperare, un concurent economic și un rival sistemic”. Suplimentar amenințărilor de natură economică și tehnologică, Bruxelles se arată îngrijorat de modernizarea capacităților militare chineze, a tacticilor hibride și intensificării prezenței chineze pe mare și în spațiu. Nu se face nici o trimitere asupra faptului că guvernul de la Beijing își va folosi forța pentru a-și impune statutul de hegemon, însă acest scenariu nu este exclus din moment ce interdependența economică nu mai reprezintă un garant al excluderii forței în raporturile dintre state. „Dezvoltarea Chinei și integrarea sa la nivel regional și internațional vor marca restul secolului actual. Trebuie să ne asigurăm că acest lucru se produce într-un mod care va contribui la menținerea securității mondiale și care nu se va abate de la ordinea internațională bazată pe norme…”.3 Documentul enumeră principalii parteneri strategici ai UE în regiunea Asia-Pacific. Lista cuprinde: Japonia, Republica Coreea, India, Pakistan, Indonezia și Vietnam. Confirmarea la nivel strategic a Republicii Populare Chineze ca o potențială amenințare spre finalul secolului, subliniază faptul că în viitorul apropiat relațiile dintre Bruxelles și Beijing vor continua să se deterioreze.

Cu scopul de a-și proteja interesele, Comisia Europeană a elaborat în vara anului 2023 „Strategia Europeană pentru Securitatea Economică”. Strategia are menirea de a defini în mod explicit riscurile cu care se confruntă UE în sectorul economic și să stabilească prioritățile pe termen mediu. Obiectivele specificate sunt: promovarea propriei competitivități, protejarea împotriva riscurilor din sectorul economic și dezvoltarea de parteneriate cu state care împărtășesc interesele și preocupările Uniunii. Tipurile de riscuri la adresa economiilor europene sunt: perturbarea rezilienței lanțului de aprovizionare, riscuri pentru securitatea fizică și cibernetică a infrastructurii critice, riscuri privind securitatea tehnologică și scurgerea tehnologiilor sensibile și utilizarea ca armă a dependenței economice sau constrângerilor economice de către un actor internațional. Un rol deosebit în cadrul strategiei este alocat securității tehnologice, deoarece scurgerea tehnologiei și lipsa monitorizării exporturilor produselor cu dublă utilizare pot dăuna și securității naționale a statelor membre. Comisia își propune să aplice reguli mai strice pentru a preveni astfel de cazuri. De exemplu, în cazurile justificate, țările sau entitățile care au permis scurgerea tehnologică să fie excluse din programul de cercetare.4

Strategia nu face trimitere în mod direct la China ca amenințare, dar toate cele patru tipuri de riscuri precizate vizează în mod indirect acest stat. Investițiile chineze în infrastructura critică europeană, problemele privind lanțurile de aprovizionare din perioada pandemiei de COVID-19, acuzațiile privind furtul tehnologic, poziția Chinei în războiul din Ucraina și dependența UE față de materiile prime critice chineze, toate acestea sunt parte componentă a riscurilor expuse mai sus. Noile realități a sistemului internațional au demonstrat că legăturile economice strânse nu mai sunt garantul siguranței, acestea au creat o interdependență conflictuală. Astfel s-a format relația ambiguă sino-europeană, prin prisma căreia cei doi se percep atât ca parteneri, cât și ca rivali sistemici. La baza acestei relații se află în primul rând problemele care provoacă amenințări ce nu cunosc frontiere, precum schimbările climatice, proliferarea armelor sau terorismul. Pe planul doi se situează metoda de abordare a problemelor, care este dictată de modul de percepere a lumii exterioare, a culturii din care face parte actorul, dar și prin prisma propriilor interese.

Cel mai elocvent exemplu în acest sens îl poate servi abordarea tematicii cu referire la schimbările climatice. Uniunea Europeană a fost primul actor internațional care a început să aducă în discuții această problemă globală, ce a fost recunoscută de toate statele lumii odată cu semnarea a Acordului de la Paris din 2015. UE a optat pentru o tranziție rapidă la energie verde, fapt ce a atras un cost ridicat din cauza creșterii prețului petrolului și închiderii centralelor termice pe combustibil fosil și nuclear. Spre deosebire de partenerii europeni, China a optat pentru o tranziție treptată. Conform strategiei chineze, consumul de CO2 urmează să crească până în 2030, după care va cunoaște un trend descendent până în 2060, când emisiile vor atinge cota minimă 0.5 Dominația globală a Chinei privind resursele minerale critice (litiu, cobalt, grafit etc), indispensabile pentru vehiculele electrice, cipuri, baterii și în alte tehnologiile ecologice, digitale și de apărare, a devenit incontestabilă. Potrivit unui studiu al prestigioasei organizații Brooking’s Institution, China produce în prezent aproximativ 60% din elementele de pământuri rare din lume și prelucrează 85% din acestea.6 RPC a subvenționat și întreprinderile producătoare de panouri solare, suficient timp încât să înlăture de pe piață producătorii europeni. În aceste condiții, UE importă din China patru cincimi din necesarul de panouri solare și 90% din necesarul privind bateriile pentru producerea vehiculelor electrice.7

În martie 2024, Consiliul a adoptat Actul european privind materiile prime critice. Actul recunoaște dependența față de China în ceea ce privește pământurile rare și faptul că cererea pentru acestea va exploda în următorii ani, atât pe piața internă cât și pe cea internațională. Partenerul asiatic este singura sursă de aprovizionare a UE cu pământuri rare. Actul include 34 de materii prime critice, dintre care 17 sunt catalogate materii prime strategice, ce sunt esențiale pentru tranziția verde, întărirea capacităților de reziliență și dezvoltarea tehnologică.


Principalii furnizori de materii prime critice din UE. Sursa: Comisia Europeană (https://www.consilium.europa.eu/ro/infographics/critical-raw-materials/)

În contextul actual al tensiunilor geopolitice, UE este nevoită să acționeze cât mai rapid pentru a diversifica importurile de materiale strategice și de a reduce riscul ruperii lanțului de aprovizionare. Bruxelles a stabilit următoarele obiective până în 2030:

  • cel puțin 10% din consumul anual al UE să provină din extracția în UE
  • cel puțin 40% din consumul anual al UE să provină din prelucrarea în UE
  • cel puțin 25% din consumul anual al UE să provină din reciclare în UE
  • cel mult 65% din consumul anual al Uniunii pentru fiecare materie primă strategică, în orice etapă relevantă a prelucrării, să provină dintr-o singură țară terță1

În 2020, Curtea de Conturi a Uniunii Europene (CCUE) a cerut Comisiei Europene să implementeze un mecanism de monitorizarea a investițiilor străine directe în UE, deoarece Curtea a sesizat că nu există date verifice și complete cu referire la riscurile generate de investițiile Chinei. CCUE a evidențiat 13 oportunități și 18 riscuri pe care le prezintă investițiile chineze.2 Ca urmare a acestui semnal de alarmă, Comisia a instituit un cadru pentru examinarea investițiilor străine directe pentru a determina dacă unele din aceste reprezintă sau nu o problemă de securitate la adresa Uniunii și dacă este necesar restricționarea acestora. În ultima lună din 2023, Curtea de Conturi a revenit cu un raport în care prezintă cât de eficient s-a dovedit a fi mecanismul implementat de Comisia Europeană.

În 2019, prin Regulamentul (UE) 2019/452, a fost creat la nivelul UE un mecanism care ar examina investițiile străine directe și în octombrie 2020 a intrat în vigoare. Acesta avea scopul menținerii unui echilibru între principiile fundamentale ale pieței interne și restricțiile privind circulația liberă a capitalului. Merită de menționat, că nici până la ora actuală instrumentul de examinare a ISD nu a fost adoptat de toate statele membre. Aceste țări se bazează doar pe autorizațiile emise pentru un anumit sector. Până în prezent mai sunt 6 state membre care nu au implementat un astfel de mecanism (Cipru, Grecia, Bulgaria, Croația, Suedia și Irlanda). Actorii principali ai mecanismului de examinare a ISD sunt autoritățile competente din statele membre și Comisia Europeană, însă ea are doar un rol consultativ și informativ. În primul rând politica de securitate națională și ordine publică este responsabilitatea exclusivă a statelor membre. Drept rezultat, doar ele pot decide să introducă sau nu mecanismul de examinare a ISD și să stabilească sfera pe care acesta o cuprinde.

Prin urmare, există diferențe notabile de la țară la țară, care împiedică crearea unei imagini de ansamblu. De acest liber arbitraj statele membre se bucură și atunci când sunt vizate interesele directe a UE. Comisia nu poate nici să interzică efectuarea tranzacției, chiar dacă a sesizat posibilitatea survenirii unei probleme de securitate. În atribuțiile Comisiei intră: colectarea datelor, furnizarea informațiilor la cererea unui stat și emiterea de avize. Raportul arată că notificările referitoare la cazurile neeligibile ocupă o pondere semnificativă în cadrul mecanismului, fapt ce afectează negativ activitatea sa. Din cele 886 de notificări până la sfârșitul anului 2022, 30% au reprezentat cazurile în afara domeniilor de competență a Comisiei, 68% cazuri eligibile cu risc scăzut, iar cazurile cu grad ridicat de risc doar 2%. Nu se poate observa nici o corelare între dimensiunea economică, stocul investițiilor și numărul notificărilor, fapt ce din nou limitează crearea unei imagini de ansamblu și eficacitatea mecanismului. De exemplu, Franța are o medie a stocurilor de investiții de doar 5,8%, dar cel mai mare număr de notificări, 193. Luxemburg este a doua destinație pentru investitorii străini, cu o pondere de 21,9% din stocurile de investiții exterioare din UE, însă, din această țară nu a fost înregistrată nici o notificare. 3

Numărul de notificările (2020-2022) în raport cu media stocurilor de investiții străine directe

Curtea de Conturi a concluzionat că mecanismul de examinare a îmbunătățit dialogul dintre Comisie și statele UE, prin implementarea unor măsuri adecvate ce oferă o imagine mai lucidă comparativ cu perioada de dinaintea anului 2020. O dovadă în acest sens este reprezentat de numărul de state care dispun de un mecanism de examinare a ISD, însă există o serie largă de lacune ce subminează combaterea riscurilor de securitate. Problema majoră o constituie diversitatea, dar și lipsa în cazul a 6 state, a instrumentului de evaluare. Consecințele directe sunt crearea „unghiurilor moarte” care afectează securitatea întregii Uniuni, nu doar a unei țări.

Dinamica relațiilor internaționale a demonstrat încă o dată că se află cu un pas înaintea deciziilor în materie de securitate a UE. Adoptarea noilor strategii de securitate și schimbarea raportului de relații sino-europene vin să contracareze riscurile și amenințările, dar nu să le prevină. În viitorul apropiat, Bruxelles va dezvolta și va implementa măsuri care să-i consolideze autonomia și securitate, un domeniu ce a fost neglijat o perioadă îndelungată. Efectele acestora vor fi vizibile peste câțiva ani, când vor putea fi evaluate. Implementarea și dezvoltarea mecanismului de examinare a ISD reflectă faptul că este un proces de durată, care trebuie actualizat periodic. Totodată, acesta a scos în evidență o veche breșă a securității europene, necesitatea acordului unanim al statelor membre. Refuzul unei țări de a se alinia politicilor comune ale blocului, ar putea expune fisurării întreaga securitate colectivă. În majoritatea cazurilor riscul din exterior consolidează, dar UE reprezintă un actor internațional complet diferit față de ceilalți, iar luarea deciziilor parcurg o procedură birocratică exorbitant de complexă.

Limitarea influenței chineze asupra infrastructurii critice europene

Infrastructura critică se referă la orice sistem esențial care este crucial pentru susținerea funcțiilor economice și sociale, cum ar fi: sănătatea, securitatea, transporturile, energia, sistemele informatice, serviciile financiare etc. După criza din 2008, China a reușit să achiziționeze o gamă largă de obiecte ce fac parte din infrastructura critică a statelor membre ale Uniunii, precum: porturi, aeroporturi, centrale electrice, rețele de telecomunicații etc. Beijing a reușit să își consolideze în timp prezența în activele critice europene, iar UE nu dispune de nici un mecanism centralizat care să cartografieze investițiile și să exercite un control adecvat asupra proiectelor de importanță strategică pentru securitatea Uniunii. Sistemul de guvernare chinez nu face o delimitare între interesele comerciale, politice și militare, considerând că activitățile internaționale ale întreprinderilor private și a celor de stat sunt instrumente de expansiune a influenței chineze.1

Cea mai bună ilustrare în acest sens poate servi strategia de fuziune militaro-civilă (MFC) a Partidului Comunist Chinez (PCC). Deși este un concept dezvoltat în perioada maoistă și continuată de toți predecesorii acestuia, strategia a devenit mult mai agresivă în perioada lui Xi Jinping. MFC permite PCC să radieze distincțiile dintre domeniul militar de cel civil. Finalitatea sa este să creeze cea mai sofisticată armată din punct de vedere tehnologic din lume până în 2049. Eliminarea barierelor dintre cercetarea civilă și comercială, precum și între sectoarele comerciale și industriale ale Chinei și cele militare și de apărare, stimulează firmele private să colaboreze cu armata chineză în domeniul tehnologic. MCF vizează tehnologii-cheie precum: informatica cuantică, big data, semiconductorii, 5G, tehnologiile nucleare avansate, tehnologia aerospațială și inteligența artificială. Strategia se bazează pe exploatarea naturii de „dublă utilizare” a acestor tehnologii pentru scopuri militare și civile.2

Pentru a-și atinge obiectivele stabilite, China recurge și la constrângeri economice, care vizează atât guverne, cât și companii. Acestea au fost folosite împotriva entităților care duc o politică „anti-chineză” și în calitate de pârghii de presiune în probleme politice. Una din cele mai drastice măsuri economice au fost îndreptate împotriva Lituaniei. După ce în noiembrie 2021, la Vilnius a fost deschis un birou de reprezentare al Taiwanului, Beijing a redus importurile lituaniene cu 90%. Exportatorii lituanieni nu au avut posibilitatea să depună documentele vamale, drept rezultat livrările acestora nu au fost compensate iar contractele nu au fost reînnoite. În pofida acestui lucru, numele biroului nu a fost schimbat.3

La începutul anului 2023, a fost adoptat Regulamentul (UE) 2022/2560 privind subvențiile străine care denaturează piața internă. Acesta este un instrument care permite o investigație amplă asupra companiilor care doresc să participe la licitații pentru contracte publice, la fuziuni și achiziții. În cazul în care comisia de evaluare constată că întreprinderea a beneficiat de subvenții din partea unui stat, acesteia îi este interzis să participe la licitații, deoarece denaturează concurența pe piața internă.4 În scurt timp, regulamentul și-a demonstrat eficiența. De exemplu, o companie feroviară chineză s-a retras din licitația pentru furnizarea de trenuri electrice Bulgariei, după ce a fost anunțată începutul anchetei. Spre deosebire de celelalte instrumente, regulamentul referitor la subvențiile străine are câteva avantaje. În primul rând este vorba de timpul de soluționare. Termenul limită este de maxim 110 zile lucrătoare de la primirea notificării. În al doilea rând, comisia de evaluare are dreptul să ceară cantități mari de informații, inclusiv despre împrumuturile de la bănci, garanții pentru credite de export, informații care adesea întreprinderile refuză să le furnizeze. În ultimul rând, ancheta poate începe imediat, fără a fi nevoie de alte proceduri birocratice. Nu există necesitatea unei notificări din partea unei întreprinderi concurente sau a unui guvern pentru inițierea evaluării de către comise. Este prematur să tragem o concluzie finală despre eficacitatea implementării acestui instrument, însă rezultatele preliminare arată un rezultat pozitiv. Experiența sa ar putea fi utilizată în adoptarea noilor măsuri de protecție, atât la nivel european, cât și național.5

La sfârșitul anului 2023, Parlamentul European a adoptat Regulamentul 2023/2675, un instrument de protecție a UE și a statelor membre împotriva constrângerilor economice exercitate de țările terțe. Acesta stabilește cadrul de răspuns împotriva constrângerilor economice și creează un mediu legal prin care UE poate solicita despăgubiri pentru prejudiciul provocat. Regulamentul prevede posibilitatea de a răspunde prin luarea măsurilor, ce pot afecta îndeplinirea obligațiilor sale internaționale, față de țara care a săvârșit fapta ilicită. Acțiunile pot viza persoane fizice și persoane juridice, dacă se demonstrează că un guvern exercită sau deține în mod direct sau indirect controlul asupra unui pachet de acțiuni de peste 50%.6 Intervențiile europene vizează restricții privind accesul la piață și alte dezavantaje economice. Acestea acoperă o paletă largă de domenii precum: comerțul, servicii, investiții străine directe, piețe financiare, achiziții publice, aspecte legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală, controale la export și altele.7 Noul instrument va permite examinarea de către Comisie a sesizărilor din partea statelor membre în cazul în care una din acestea este afectat de constrângeri economice, act ce va permite Uniunii să ofere un răspuns unanim, aidoma conflictului diplomatic dintre Lituania și China.

Companiile străine care investesc în infrastructura critică a UE devin jucători cheie în economia locală. Ele pot obținute nu doar acces la informații despre obiectul de referință sau tehnologia folosită, dar ar putea să influențeze și factorii de decizie. Sincronizarea politicilor companiei cu cerințele guvernul său național ar putea transfera această influență direct către statul de proveniență. Regulamentele și directivele europene din ultimii ani au menirea de a oferi un screening asupra problemei abordate, dar decizia finală privind accesul sau interzicerea investițiilor în infrastructura critică rămâne la latitudinea statului membru. Un exemplu în acest sens este adus de către o analiză a Parlamentului European despre implicațiile Chinei asupra infrastructurii critice europene din 2023. Compania chineză Hutchinson are în gestiune până în 2104 un mic terminal portuar din orașul polonez Gdynia, important centrul logistic pentru NATO. Rolul său a devenit și mai mare odată cu începutul războiului din Ucraina, portul fiind un centru important pentru exportul cerealelor ucrainene și livrarea de armament către Kiev. Există temeiuri ca informațiile colectate de Hutchinson să ajungă la Moscova, prin intermediul Beijingului.8 Cazul portului din Gdynia nu este unul izolat. Trei companii chineze: China COSCO Shipping Corporation, Hutchinson Port Holdings și China Merchants Port Holdings au investit într-o serie largă de porturi care se află în apropiere de baze navale NATO și oferă sprijin logistic Alianței. Printre aceste porturi se enumeră: Valencia din Spania, Antwerp, Zeebrugge din Belgia, Rotterdam, Amsterdam din Olanda, Montoir din Franța.9

România pe harta investițiilor chineze în infrastructura critică

Cele mai strânse relații sino-române au fost înregistrate în perioada guvernului Ponta (2012-2015). China a apreciat mult efortul Românei în cadrul platformei „16+1”, iar în cadrul summit-ului din 2013, România a fost vizitată de premierul RPC Li Keqiang, ce a clasificat România drept un aliat fidel în Europa de Est. Premierul român a avut 2 vizite oficiale în China, în 2013 și 2014. Cele două guverne au semnat 10 memorandumuri de înțelegere, 13 proiecte cu o valoare totală de 8,5 miliarde euro. Din cauza perioadei scurte de guvernare, nici un proiect nu a reușit să fie implementat. Deși demisia lui Victor Ponta nu este stric legată de relația sa cu China, majoritatea acordurilor au fost semnate în perioada guvernului său și a creat un mediu favorabil colaborării sino-române. Doar un proiect începuse să prindă viață. O investiție de 60 milioane euro, acordată sub formă de împrumut de către Banca de Dezvoltare a Chinei, pentru a construi 2000 de apartamente într-un cartier din Craiova. Lucrările au început să fie executate de firma Shandong Ningjian, dar din lipsă de fonduri lucrările s-au oprit la 2 blocuri finalizate.1 Un mare proiect chinez, în valoare de 1 miliard euro, ce nu a prins contur este „Centrala hidroelectrică cu acumulare prin pompaj (CHEAP) Tarnița-Lăpuștești”. Această investiție urma să creeze 4.000 de locuri de muncă și să crească semnificativ potențialul energetic al României.2 Proiectul abandonat a apărut din nou în vizorul public în vara lui 2021, după ce 4 companii sud-coreene s-au arătat interesate de o potențială investiție în hidrocentrala care are o capacitate de 1000 MW. Din păcate nu au mai fost publicate informații în vizorul public pe această temă, discuțiile rămânând la stadiul de negociere.3 O altă încercare a Chinei de-a investi în sectorul energetic român a avut loc în 2012, când Complexul Energetic Oltenia a început negocierile cu China Huadian Group pentru a creat un nou grup pe cărbune la Rovinari de 600 MW. Valoarea proiectului era de 1 miliard de euro, însă tratativele au intrat în impas în 2016. Deși dialogul a fost reluat în 2018 nu s-a făcut nici un progres în acest sens.4

În 2015, Nuclearelectrica, unicul producător românesc de energie nucleară, deținut în proporție de peste 82% de Ministerul Energiei și gigantul China General Nuclear Power Group (CGN), deținută de statul chinez, au semnat un memorandum privind construirea reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă. Valoarea proiectului era estimată la 6,5 miliarde euro, iar puterea unui reactor urma să fie de 700 MW.5 În 2021, consumul de energie electrică în România a fost de 7.501 MW. Reactoarele ar putea acoperi aproximativ 18,7% din consumul energie electrice, fapt ce subliniază importanța proiectului.6 România a întrerupt negocierile cu China General Nuclear Power Group, în mai 2020, pe motiv că cei 7 ani de negociere nu s-au materializat în nimic. Decizia a fost luată în contextul îngrijorărilor legate de securitatea națională și a riscurilor asociate cooperării cu o întreprindere străină într-un domeniu sensibil și strategic precum energia nucleară. „Avem un parteneriat strategic cu SUA, ținem de el, ne respectăm partenerii. Suntem membri ai UE şi ai NATO. Lăsând la o parte acest lucru, cred că 7 ani de zile de când a început această colaborare cu compania chineză este suficient de mult ca să ne dăm seama că nu putem merge mai departe. Nu s-a avansat. Neavansându-se, nu putem să mai stăm încă 7 ani de zile să vedem ce se întâmplă.”, a declarat ministrul Economiei, Virgil Popescu.7

Nici în infrastructură feroviară chinezii nu au reușit să pătrundă pe piața românească. În 2014, vicepremierul român Liviu Dragnea a semnat un acord cu partea chineză privind participarea la un proiect în valoare de 11 miliarde euro ce prevede construirea unei căi ferate de mare viteză ce avea drept scop să unească orașul-port Constanța de Viena, prin Ungaria. HSR București-Constanța urma să aibă o viteză de 200-250 km/h. Cu regret, proiectul ce trebuia să fie o premieră pentru România a rămas la stadiul de analiză a tehnicienilor chinezi.8 China nu se regăsește în lista publicată de Agenția Națională pentru Achiziții Publice (ANAP) din luna mai 2021, cu privire la operatorii economici ce au acces la licitațiile publice pentru proiecte mari de infrastructură. Legea se referă doar la viitoarele licitații. Compania Sinohydro, care modernizează centura Zalău, este ultima companie chineză ce desfășoară o lucrare de modernizare a infrastructurii în România.9

La începutul anului 2021, guvernul de la București a parafat un memorandum, care permite excluderea companiilor chineze de la proiectele mari de infrastructură. Justificarea a constituit-o concurența neloială, sprijinul acordat de guvernul chinez și calitatea îndoielnică a lucrărilor. Deși memorandumul poate să se răsfrângă asupra tuturor companiilor non-UE, ținta principală au fost companiile din China.10

În ceea ce privește construcția rețelei 5G, România a semnat un memorandum cu SUA în 2019 privind securitatea acestei rețele. Documentul subliniază necesitatea construirii rețelei 5G de către firme care nu sunt controlate de un stat, au o transparență acționară și o istorie etică corporatistă.11 De această dată, ținta principală a fost compania de telecomunicații Huawei, care fusese acuzată de spionaj în favoare guvernului de la Beijing. Complementar memorandumului, în iunie 2021, președintele României a promulgat legea care reglementează implementarea rețelelor 5G. Legea prevede ca firmele ce furnizează tehnologia 5G, echipamentele și programele software să fie autorizate de CSAT. De asemenea, se subliniază faptul că România va ține cont de obligațiile față de Uniunea Europeană și SUA în ceea ce privește securitatea și transparența noii rețele.12 La scurt timp a urmat o decizie contradictorie din partea autorităților române. În iulie 2023, CSAT și prim-ministrul României au acordat autorizația pentru furnizarea de echipamente necesare dezvoltării rețelei 5G firmei chineze Lenovo. Guvernul României a afirmat că au fost respectate toate procedurile interne și angajamentele față de partenerii externi, însă fără a explica contradicția privind acționariatul indirect al statului chinez în cadrul întreprinderii Lenovo.13

Conform datelor Băncii Naționale a României, până la 31.12.2022, investițiile străine directe (ISD) ale Chinei în România însumează puțin peste 2 miliarde de EUR, ocupând poziția numărul 13 în rândul investitorilor străini. În 2022 ISD chineze au atins cifra de 307 milioane EUR, cu 59 milioane mai mult decât în 2021.14 Principalele destinații a investitorilor chinezi în Europa Centrală și de Est sunt: Ungaria, Grecia și Serbia. Potrivit informațiilor Camerei de Comerț și Industrie a României (CCIR), până în 2022, au fost înregistrate 14.000 de întreprinderi chineze. Acestea au participat la proiecte în domeniul infrastructurii, energiei verzi, tehnologiei informației, comerțului și serviciilor.15

Titlul: Distribuția pe sectoare de activitate a soldului ISD în întreprinderi greenfield. Sursa: Banca Națională a României

Acțiunile României de a restricționa investițiile chineze reflectă o orientare clară și decisivă către parteneriatele sale occidentale, subliniind angajamentul său față de valorile și politicile promovate de UE și NATO. Deși aceste măsuri pot implica riscuri și provocări, inclusiv eventuale repercusiuni economice și diplomatice, ele subliniază prioritatea României de a consolida securitatea națională și de a menține stabilitatea regională în contextul geopolitic actual. Prin această strategie, România își reafirmă rolul de partener de încredere al Occidentului, în pofida complexităților și compromisurilor inerente în relațiile internaționale. Astfel, deși consecințele imediate pot fi dificile, pe termen lung, această aliniere fermă cu UE și NATO ar putea aduce beneficii semnificative, întărind poziția României pe scena globală și asigurându-i un viitor bazat pe principii democratice și cooperare internațională.

Concluzii

În vâltoarea geopolitică a lumii contemporane, unde puterile emergente devin tot mai vocale, competitive și influente, politicile lor ambițioase sunt țintite să revizuiască actualul status quo internațional, impunând o abordare strategică mai flexibilă vechilor arhitecți ai sistemului. Tensiuni între forțele dominante și cele emergente au continuat neîntrerupt, Iran și Coreea de Nord fiind cele mai elocvente exemple de la începutul secolului, însă, în prezent ne apropiem de un nou climax geopolitic. În fruntea țărilor revizioniste se află două state: Federația Rusă și Republica Populară Chineză. În discursurile și declarațiile lor publice, ele vorbesc în mod direct despre necesitatea unui nou echilibru și decăderea influenței statelor din Occident la nivel mondial. La 4 februarie 2022, Vladimir Putin și Xi Jinping au semnat la Beijing „Parteneriatul Strategic Nelimitat dintre China și Rusia”. Pe lângă aprofundarea cooperării multidimensionale, liderii celor două state și-au exprimat sprijinul reciproc în raporturile lor bilaterale cu NATO și statele din Occident. Astfel, Beijing susține narativele Kremlinului, privind pericolul pe care îl reprezintă extinderea NATO în Europa, iar Moscova la rândul ei sprijină inițiativa Beijingului de contestare a hegemoniei și politicilor neprietenoase duse de SUA în Asia-Pacific.1 Prin urmare se formează două fronturi principale de tensiuni, unul în Europa și unul în Asia-Pacific, care sunt interdependente, ceea se întâmplă pe un front modelează inevitabil realitatea pe celălalt. Kremlinul a fost primul care a acționat în această direcție, invadând militar Ucraina și readucând războiul pe continentul european. Planul de invazie a fost unul eșuat, iar Rusia s-a împotmolit într-un război de uzură. În primul an și jumătate al conflictului ruso-ucrainean, Beijing a preferat să monitorizeze reacția statele din Occident și să adopte o poziție neutră. În cele din urmă, China a optat pentru clauza rusă, dar în același timp, încercând să nu-și deterioreze prea mult relațiile cu SUA și UE. În ce mod și când va încerca China să întreprindă acțiuni mai dure de contestare a dominației SUA în regiunea Indo-Pacific este greu de prezis. Beijing dispune de multe de opțiuni, iar pentru care va opta nu putem anticipa. Indiferent că va fi vorba de o blocare sau chiar o invazie a insulei Taiwan sau o confruntare economică și diplomatică mai înverșunată în regiune, un lucru rămâne deslușit, UE va fi obligată să exprime o poziție fără echivoc la acel moment.

În aceste condiții, China ar putea specula una din breșele de securitate a Uniunii, necesitatea votului unanim în problematici sensibile și chestiuni de politică externă. Pe parcursul ultimilor ani, s-au observat o multitudine de cazuri în care Uniunea Europeană nu a reușit să își exprime poziția oficială din cauza dreptului de veto utilizat de unele state membre, precum decizia Ungariei de a bloca declarația ce critică China, pentru situația din Hong Kong. În multe situații, și în plan intern statele membre refuză să implementeze măsuri recomandate de Comisia Europeană, precum a fost cazul mecanismului de screening al investițiilor străine directe. Combinând un principiu roman vechi și eficient „divide et impera” și stilul diplomatic chinez, Beijing ar putea diviza opiniile statelor membre. Probabilitatea de reușită crește exponențial dacă luăm în calcul faptul că China are nevoie doar de un singur vot în cadrul Consiliului Uniunii Europene pentru a bloca deciziile majore. Chiar dacă liderii europeni ar ajunge mai târziu la un consens comun, în cazurile de criză majoră timpul joacă împotriva celor indeciși. Cu siguranță că Moscova a speculat solidaritatea europeană și lipsa de consens decizional din interiorul Uniunii înainte de a invada Ucraina, pariind pe lipsa de voință politică a liderilor de la Bruxelles. Contrar acestor așteptări, în primele zile ale invaziei ruse, UE a reușit să ia decizii ca un stat unitar, rapid și fără echivoc. Însă blocajul decizional a revenit pe ordinea de zi, după ce linia frontului s-a stabilizat. De exemplu, Ungaria a reușit să blocheze timp de câteva luni ajutorul de 50 de miliarde de euro către Ucraina, într-un moment în care inițiativa pe câmpul de luptă a trecut de partea Rusiei. Cu regret, astfel de situații nu reprezintă o conjunctură izolată. Dacă în cazul agresiunii militare a Moscovei, care pune în pericol existența fizică a Uniunii, liderii europeni au nevoie de luni întregi de negociere, atunci cum vor reacționa liderii europeni atunci când va veni vorba de China, care reprezintă o amenințare la adresa influenței europene. Percepția unei astfel de amenințări este mai puțin apreciată, dar prezintă cu un risc la fel de mare. Distanța de mii de kilometri, cooperarea economică foarte profitabilă și celelalte avantajele cu care vine China la pachet șterg din imaginea unei amenințări directe la adresa securității Uniunii. Mai mult, pentru China rivalul numărul unu îl reprezintă SUA, iar primul teatru de luptă este regiunea Asia-Pacific, o zonă cu un interes de rang secund pentru Bruxelles.

A doua breșă de securitate a Uniunii Europene în fața Chine derivă din interdependența economică ridicată. Apropierea economică dintre cei doi mari actori internaționali s-a datorat avantajelor economice reciproce și dorinței Bruxelles-ului de a atrage China în clubul democrațiilor occidentale. La începutul secolului, teoria că libertățile economice și internetul ar fi trebuit să fie însoțite și de libertățile politice era una fezabilă. Diferențele fundamentale de valori, elementele autoritare ale partidului comunist și restricționarea accesului la conținutul online au spulberat optimismul european cu privire la parcursul democratic al Chinei, însă nu și cel al cooperării economice. În 2023 China a fost al doilea cel mai mare partener economic al UE, care se cuantifică sub forma unui schimb comercial de aproximativ 740 miliarde de euro și o balanță comercială în defavoarea Uniunii egală cu 292 miliarde de euro.2 În 2021, Rusia era al cincilea partener comercial al Uniunii Europene, cu o pondere de 5,8% din totalul schimburilor comerciale de bunuri,3 de aproximativ 3 ori mai mică decât cea a Chinei din prezent. O decuplare economică de China, aidoma celei de Federația Rusă, ar veni cu un cost exorbitant de mare. Criza energetică din 2022 și sancțiunile impuse Rusiei s-au reflectat puternic în economia europeană și în puterea de cumpărare a cetățenilor europeni. Aceste consecințe s-au reflectat și în Noua Strategie Europeană pentru Securitatea Economică, unde interdependența economică nu este văzută doar ca un garant al bunelor relații și al păcii, dar și ca un instrument de presiune ce poate fi folosit de actorii ostili. În discursurile reprezentanților europeni se întâlnesc tot mai des noțiuni precum: reziliența lanțului de aprovizionare, securitatea infrastructurii critice, autonomie strategică, etc. Reducerea dependenței față de statele cu valori opuse a devenit una din priorități, după experiența dependenței de gazul și petrolul rusesc. Probabil că în viitorul apropiat se va înregistra o scădere în volumul schimburilor comerciale cu partenerul asiatic, însă va fi un proces de durată și greu de acceptat, cu precădere pentru țări ca Germania. Un subiect deosebit de important îl constituie importurile de pământări rare din China, care echivalează cu 98% din aprovizionarea necesară. Fără cobalt, litiu, bor, wolfram și alte materii similare, UE nu va putea fi competitivă în domeniul tehnologic și tranziției către energia verde. Importanța acestor pământuri rare în domeniul tehnologic echivalează cu cea a petrolului din prezent. Lipsa lor fac imposibilă producerea chipurilor, bateriilor pentru mașinile electrice, semiconductorilor, turbinelor eoliene și altor articole indispensabile erei tehnologice. Rezultatele măsurilor luate în ultimii doi ani de către Comisia Europeană, privind reziliența lanțului de aprovizionare și autonomiei strategice, se vor reflecta în viitor, dar îndeplinirea acestor angajamente pot fi afectate de constrângerea timpului și neconcordanța deciziilor politice interne.

Ultima breșă de securitate, remarcată în cadrul acestei analize, o constituie investițiile companiilor chinezești în infrastructura critică a Uniunii Europene. Deși sunt în continuă scădere, investitorii chinezi țintesc domenii strategice, precum: sectorul energetic, telecomunicații și tehnologiei de vârf. Cosco Shipping Ports şi China Merchants Port Holdings au reușit să construiască adevărate imperii în Marea Mediterană, prin acționariatul pe care îl dețin într-un număr impresionat de porturi europene. La capitolul limitarea investițiilor străine directe, Comisia Europeană a luat măsuri începând cu anii 2019-2020. Au fost înregistrate progrese semnificative, ca de exemplu un mecanism funcțional de screening și limitări privind acționariatul deținut de străini. Însă putem observa o abordare contradictorie a statelor membre referitoare la recomandările Comisei. De exemplu, Germania a acceptat oferta celor de la Cosco privind vânzarea unei participații de 25% dintr-un terminal al portului Hamburg. Achizițiile de asemenea natură sporesc dependența economică, scade capacitatea de control și supraveghere a obiectului strategic și facilitează accesul străin la tehnologiile existente.

Breșele de securitate nu trebuie să fie percepute printr-o singură lentilă sau ca un lucru static. Ele se schimbă, evoluează și devin mai specifice odată noile provocări contemporane. Dinamismul și interconectivitatea din prezent fac ca acestea să se ramifice într-o serie mai mare de probleme, care la rândul lor pot prelua diverse forme sub influența factorilor interni sau externi. UE este un actor major format din mai multe state, care în mod separat nu pot avea aceeași pondere pe arena internațională. O fisură în sistemul de securitate al unui stat membru echivalează cu o fisură a întregii arhitecturii Uniuni. Într-o eră în care totul poate fi folosit ca armă, strategiile de securitate necesite o actualizare permanentă pentru a face față incertitudinii și a preveni riscurile. Nivelul de coerență în gestionarea provocărilor și luarea deciziilor, cu un angajament unitar, reprezintă indicatorul flexibilității strategice și adaptabilității Uniunii Europene în noua partidă de șah a sistemului internațional.

Share our work
Cedarea arsenalului nuclear al Ucrainei: Negocieri și Compromisuri

Cedarea arsenalului nuclear al Ucrainei: Negocieri și Compromisuri

Moștenirea arsenalului nuclear sovietic

Destrămarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) a reprezentat o schimbare seismică în peisajul internațional, marcând triumful democrației și capitalismului asupra comunismului și economiei planificate. Căderea cortinei de fier și tranziția către democrație a statelor din Europa Centrală și de Est, a venit la pachet cu noi probleme de securitate. Cea mai mare amenințare la adresa securității regionale și internaționale era reprezentată de moștenirea cantităților imense de arme sovietice, iar arsenalul nuclear sovietic a devenit cea mai dificilă necunoscută în această ecuație. Pentru prima dată în istorie, o țară considerată putere nucleară, conform articolului IX, punctul 3 din „Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare” (TNP) din 1968, a încetat să mai existe. Astfel, toată tehnica militară, inclusiv arsenalul nuclear, a rămas pe teritoriul unor state noi, care nu mai puteau fi controlate după vechiul format, în care Moscova dicta fără echivoc toate condițiile. Din cele 15 state noi apărute, deținătoare de arme nucleare erau: Federația Rusă, Belarus, Kazahstan și Ucraina. La 1 septembrie 1990, URSS deținea 2.500 de unități de livrare a armelor nucleare (rachete balistice, submarine, avioane, transport terestru, etc.) și 10.271 de focoase nucleare.Ucraina a moștenit o parte semnificativă al acestui arsenal. În 1990, pe teritoriul ucrainean se afla 8% din unitățile de livrare a armelor nucleare (212) și 15% din totalul focoaselor, echivalentul a 1514 bucăți. Aceste cifre au clasat-o pe locul 3, după numărul de focoase nucleare, depășind cumulat China, Franța și Marea Britanie. Kiev-ul deținea 176 de rachete balistice intercontinentale (RBI) de tip 130 UR-100N / SS-19, 46 RT-23 UTTH / SS-24 și 1240 de focoase, toate fiind echipate cu MIRV (o tehnologie ce permite unei singure rachete balistice să transporte mai multe încărcături nucleare independente și să le lanseze către ținte separate, fiecare având propria sa traiectorie și destinație). Te teritoriul ucrainean, rachete balistice intercontinentale mobile nu se regăseau. Capacitățile aeriene nucleare ale Ucrainei erau formate din 36 de bombardiere grele – Tu95 MS și Tu-160, cu 274 focoase. Toate submarinele dotate cu arsenal nuclear au rămas pe teritoriul Federației Ruse. Pe teritoriul Kazahstanului erau amplasat 1.410 focoase, iar în Belarus se aflau 1.120 de focoase.În iulie 1991, după aproape 10 ani de negocieri, SUA și URSS au semnat „Tratatul privind reducerea armelor strategice ofensive” (START I), care avea drept scop reducerea numărului de arme nucleare. URSS s-a angajat să respecte următoarele limitări: 1.600 de vehicule strategice de livrare nucleară (SNDV-uri), 6.000 de focoase nucleare responsabile, 4.900 de focoase nucleare balistice, 1.540 de focoase pe 154 de rachete balistice intercontinentale grele (ICBM-uri). URSS nu a reușit să îndeplinească aceste angajamente pentru că, după 5 luni de la semnare, Uniunea Sovietică s-a dizolvat, iar singurul moștenitor a fost desemnat Federația Rusă.În acest context, Rusia a moștenit drepturile, obligațiunile și angajamentele internaționale ale Uniunii Sovietice. Asumările din START I nu se răsfrângeau asupra Ucrainei, Belarusului și Kazahstanului. Pentru a preveni proliferarea armelor nucleare, START I a fost completată cu o anexă, care poartă numele de Protocolul de la Lisabona. Protocolul a stabilit că Ucraina, Belarus, Kazahstan și Rusia sunt succesorii legali ai angajamentelor URSS în conformitate cu prevederile Tratatului START I, prin urmare sunt obligate să respecte prevederile acestuia. Actul a fost semnat la data de 23 mai 1992 de către SUA și cele patru foste republici sovietice. Conform protocolului, Ucraina, Belarus și Kazahstan se angajează ca în cel mai scurt timp să cedeze întregul arsenal nuclear în favoarea Rusiei și să se alăture Tratatului, privind neproliferarea armelor nucleare, în calitate de state care nu dețin arme nucleare.Anterior, în 1991, fostele republici sovietice semnase un acord privind cedarea arsenalului nuclear tactic, iar în primăvara anului 1992 toate armele nucleare tactice sovietice se aflau deja în Rusia. Semnarea Protocolului de la Lisabona nu a însemnat și imediata sa aplicare, deoarece acesta intra în vigoare după ratificarea de către parlamentele naționale. Kazahstanul a fost prima țară post-sovietică care a ratificat START I și protocolul anexă, la 2 iulie 1992. Deși negocierile privind renunțarea la armele nucleare nu au fost din cele mai ușoare, într-un final legislativul kazah a ratificat și Tratatul de neproliferare a armelor nucleare în 1994. Ultimele arme nucleare strategice din Kazahstan au fost transferate Rusiei la 24 aprilie 1995. În schimbul acestor acțiuni, Kazahstanul a primit asistență tehnică și un ajutor financiar de 85 milioane USD din partea SUA, prin programul Nunn–Lugar. Un punct cheie, în procesul de lichidare a armelor nucleare din fostele republici sovietice, l-a jucat Cooperative Threat Reduction Program, cunoscut și sub denumirea de programul Nunn–Lugar, după numele senatorii americani care au realizat inițiativa. Programul a fost adoptat de Congresul SUA în noiembrie 1991 și avea ca prim obiectiv să ajute fostele țări sovietice să lichideze stocurilor de arme nucleare, chimice și biologice, în conformitate cu tratatele de dezarmare. În 1992 a fost alocată prima tranșă de 400 milioane USD, după care sume similare au fost alocate anual. În perioada 1992-2012, SUA a alocat 8,79 miliarde USD pentru Cooperative Threat Reduction Program. Acești bani au fost folosiți pentru a furniza echipamente, servicii și consultanță în Rusia, Ucraina, Kazahstan și Belarus. Întreg procesul a fost supravegheat de reprezentanți americani, pentru a se asigura că echipamentele și tehnologia furnizată au fost folosite doar pentru scopul predestinat. Pe durata programului au fost dezactivate 7659 focoase nucleare. Mai mult, au fost realizate 578 de transporturi de arme nucleare pe calea ferată, a fost îmbunătățit sistemul de securitate la 24 de depozite și au fost construite și dotate 39 de stații de monitorizare a amenințărilor biologice.Dialogul cu Belarus s-a desfășurat într-un cadru mai fluid, facilitând semnificativ procesul negocierilor. Societatea civilă se pronunța împotriva statutului de țară nucleară, sentimente ce au fost intensificate după catastrofa de la Cerbobîl din 1986. În 1993, Belarus a ratificat atât START I cât și TNP. Spre sfârșitul anului 1996, toate focoasele nucleare fusese transferate Rusiei. Reactorul de îmbogățire a uraniului de la Institutul Comun pentru Energie și Cercetare Nucleară, din localitatea Sosny, în apropiere de Minsk, a fost predat sub garanții Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA). Și Belarus a beneficiat de sprijin internațional pentru a-și putea îndeplini noile angajamente. În cadrul programelor de asistență pentru fosta republică sovietică se evidențiază: SUA, Germania, Suedia și Japonia.

Negocierile privind dezarmarea nucleară a Ucrainei

Discuțiile privind dezarmarea nucleară au fost deosebit de dificile în cazul Ucrainei. Kievul a avut o politică ambivalentă, balansând între statutul de țară non-nucleară și statutul de țară nucleară. În Declarația privind suveranitatea statului din 16 iulie 1990 adoptată de Rada Supremă a RSS Ucrainene se sublinia faptul că una din prioritățile politicii externe ucrainene va fi „respectarea celor 3 principii non-nucleare: să nu utilizeze, să nu producă și să nu achiziționeze arme nucleare”.
Un an mai târziu, Rada Supremă a adoptat și o rezoluție privind statutul de țară non-nucleară, fapt ce confirma intenția Kievului de a renunța la arsenalul său nuclear. Un pas important în acest sens a fost și cedarea armelor nucleare tactice în favoarea Rusiei, proces care s-a încheiat în luna mai 1992. Însă, în același an se poate observa o schimbare radicală a politicii ucrainene privind dezarmarea nucleare. Câteva luni mai târziu, Ucraina a instituit așa-numitul control administrativ asupra forțelor nucleare staționate pe teritoriul ei. Personalul acestora a fost obligat să depună jurământul de credință față de Ucraina, ce intra în contradicție cu acordurile CSI semnate anterior privind formarea unui spațiu militar-strategic comun. Până la acel moment, militarii din cadrul unităților forțelor nucleare strategice depuneau jurământul de credință față de CSI, nu de statul lor național. Cu toate acestea, controlul cheie asupra armelor nucleare a rămas de partea structurilor de comandă ale CSI, cu sediul la Moscova.
În conceptul politicii externe adoptat de către parlamentul ucrainean la 2 iulie 1993, Kievul subliniase că are dreptul de proprietate asupra armelor nucleare moștenite de la URSS, în același timp reconfirmând intenția de a deveni o țară non-nucleară în viitor. Tensiunile din cele două părți au escaladat pe parcursul anului 1993. Punctul culminant a fost atins în data de 18 noiembrie, când Rada de la Kiev a ratificat START I și protocolul de la Lisabona, însă cel din urmă a fost suplimentat cu 13 rezervări. Printre acestea se enumeră: recunoașterea proprietății statului ucrainean asupra tuturor forțelor nucleare, inclusiv a focoaselor nucleare de pe teritoriul Ucrainei, deținerea controlului administrativ asupra armelor nucleare tactice, abolirea punctului V din protocolul de la Lisabona pentru (care prevede că țara să adere la TNP în calitate de stat care nu deține arme nucleare), menținerea parcursului ucrainean către statutul de țară non-nucleară și renunțarea la arsenalul său nuclear în favoarea unor garanții solide de securitate, în care puterile nucleare se angajau să nu folosească niciodată forța nucleară și militară împotriva Ucrainei, să respecte suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei și să nu recurgă la presiuni economice, demontarea a doar 36% din vehiculele care pot livra arme nucleare și 42% din focoasele nucleare, compensare financiară pentru dezarmarea nucleară, inclusiv a armelor nucleare tactice cedate Rusiei în 1992.
Această abordare a stârnit reacții negative din partea Federației Ruse și a Statelor Unite ale Americii, care nu au recunoscut ratificarea tratatului. Prin urmare negocierile dintre Moscova și Kiev au intrat într-un impas. Acordurile CSI, în baza cărora activa mecanismul de dezarmare nucleară a fostelor republici sovietice nu a funcționat în cazul Ucrainei. În acest context s-a ajuns la un nou format de negocieri, de la unul bilateral (Rusia-Ucraina) la unul trilateral (Rusia-Ucraina-SUA).
În urma întâlnirii de la Moscova, din 14 ianuarie 1994, cei trei președinți: Boris Elțîn, Leonid Kravciuk și Bill Clinton au emis o declarație trilaterală, care urma să fie și formula de compromis. Conform documentului, Ucraina se angaja să renunțe la întreg arsenalul său nuclear și să ratifice cât mai curând posibil cele trei acorduri importante: Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare (TNP), în calitate de stat care nu deține arme nucleare, Tratatul pentru Reducerea Armelor Nucleare Strategice (START I) și Protocolul de la Lisabona. Compensarea cedării focoaselor nucleare ucrainene urma să fie sub formă de ansambluri de combustibil pentru centralele nucleare civile, sprijin financiar și tehnic. Bill Clinton și Boris Elțîn l-au informat pe Leonid Kravciuk că Washington și Moscova sunt gata să ofere garanții de securitate Kievului, din moment ce Ucraina va adera la TNP în calitate de țară non-nucleară și se va alătura tratatului START I. Garanțiile de securitate includeau cerințele ucrainene din 18 noiembrie 1993. SUA și Rusia își confirmase angajamentul să respecte integritatea teritorială și suveranitatea Ucrainei, să nu folosească forța brută, amenințările nucleare sau presiunile economice împotriva Ucrainei și să solicite acțiuni imediate din partea Consiliului de Securitate ONU, în cazul în care statul ucrainean devine subiectul unei agresiuni militare.
Procesul de compensare a început cu furnizarea de către Rusia a ansamblurilor de combustibil nuclear, care conțineau 100 tone de uraniu îmbogățit. Ucraina se angajase ca în termen de 10 luni să livreze cel puțin 200 de focoase nucleare ale rachetelor SS-19 și SS-24. SUA urmau să asigure suportul tehnic și financiar, în valoarea de minim 175 milioane USD, pentru dezmembrarea în condiții de siguranță și securitate a forțelor nucleare și pentru depozitarea materialelor fisionabile. În calitatea de compensații, Ucraina a primit 500 milioane USD. De asemenea, SUA a oferit Federației Ruse 160 milioane USD, pentru livrările de combustibil nuclear către centratele nucleare ucrainene. La data de 3 februarie 1994, Rada Supremă a Ucrainei a ratificat formatul original al Protocolului de la Lisabona, iar la 16 noiembrie 1994 a aderat și la Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare, în calitate de țară non-nucleară. La data de 21 mai 1996, ultimele focoase de pe teritoriul ucrainean au fost transportate în Rusia, iar ultimele vehicule capabile să transporte focoase nucleare în 2002. În 1997, a fost semnat un nou acord între Moscova și Kiev privind costul materialului fisionabil din focoasele nucleare tactice cedate în 1991-1992, apreciat la 450 milioane $. Kremlinul a plătit această compensare sub forma unei anulări a datoriei ucrainene de 250 milioane $ pentru livrările de petrol și produse petroliere rusești din perioada 1993-1994. De asemenea, Rusia a anulat 200 milioane $ din datoria suverană a Ucrainei privind împrumuturile guvernamentale oferite de Moscova în perioada 1992-1993.

Memorandumul de la Budapesta

Pe lângă compensațiile primite, Ucraina urma să obțină și garanții de securitate. Acestea s-au materializat prin Memorandumul de la Budapesta, semnat în data de 5 decembrie 1994, având drept semnatari: Ucraina, Federația Rusă, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și Statele Unite ale Americii. Memorandumul a fost parte a negocierilor privind dezarmarea nucleară a Ucrainei și trebuia să garanteze integritatea teritorială și suveranitatea statului ucrainean. Conținutul documentului este unul extrem de superficial, având mai puțin de 500 de cuvinte, structurate în 6 puncte, creând senzația că a fost elaborat în grabă, chiar înainte de a fi semnat.

Cele 6 puncte reafirmă la fel de succint garanțiile de securitate din declarația trilaterală de la Moscova din 14 ianuarie 1994: respectarea de către semnatari a integrității teritoriale și suveranității Ucrainei, abținerea de la utilizarea forței și a presiunilor economice împotriva statului ucrainean, reafirmă angajamentul de a solicita imediat o acțiune a Consiliului de Securitate al ONU, dacă Ucraina va fi obiectul unei agresiuni militare și consultarea semnatarilor în cazul apariției de noi tensiuni pe acest subiect. În linii generale, Memorandumul amintește mai mult de reafirmarea angajamentelor din cadru Actului final de la Helsinki și obligațiunile din Carta ONU.

Controversele dacă acest document este un tratat obligatoriu în conformitate cu dreptul internațional sau doar un simplu acord politic nu încetează nici până în prezent, iar formatul semnat de părți poate fi tractat ca o gafă diplomatică. Textul Memorandumului poate fi interpretat în mod rezonabil atât ca un tratat în conformitate cu dreptul internațional, dar și ca un simplu acord politic. Încălcarea angajamentelor politice subminează reputația și credibilitatea unui stat, însă consecințele nu sunt la fel de grave ca și în cazul nerespectării tratatelor cu obligațiuni juridice, în care există mecanisme de presiuni sau urmări clar definite. Astfel de aspecte, precum și lipsa instrumentelor de aplicare practică oferă un spațiu de interpretare vast pentru fiecare din părți, având posibilitatea de a considera memorandumul ca un tratat în conformitate cu dreptul internațional, cât și ca un simplu acord politic. De exemplu, Kievul susține ideea că arsenalul său nuclear a fost cedat în favoarea garanțiilor de securitate, o clauză primordială în negocierile de atunci, în timp ce Moscova afirmă că documentul nu a fost ratificat de legislativ și este lipsit de un temei juridic.

O analiză comprehensivă a celor de la Lawfare, intitulată „Constructive Ambiguity of the Budapest Memorandum at 28: Making Sense of the Controversial Agreement” examinează ambiguitatea Memorandumului de la Budapesta. Mykhailo Soldatenko explică de ce documentul poate fi interpretat ca și tratat, dar și ca angajament politic. Contextul juridic al dreptului internațional le-a oferit mediul perfect garanților să recurgă la un text incert. Textul actului nu definește în mod explicit natura acordului, nefiind specificat caracterul obligatoriu și nici caracterul său politic. De asemenea, documentul poartă numele de „memorandum”, care este o etichetă atât pentru acordurile juridice, cât și pentru cele politice. Autorul evidențiază și neconcordanțele în termenii definiți în textele originale, care au fost scrise în engleză, rusă și ucraineană. De exemplu, versiunea în limba engleză menționează „asigurări de securitate”, în timp ce textul ucrainean și rusesc prevăd „garanții de securitate”.

Deși pare că am putea pune un semn de egalitate între termeni, acești au o altă tractare în terminologia limbajului de securitate internațională. În cazul asigurărilor de securitate, actorii internaționali nu se angrenează în obligații juridice, doar își asumă o anumită conduită, o poziție clar definită față de ceilalți semnatari. Consecințele care pot apărea pentru un stat în urma nerespectării acestor asumări sunt, de regulă, pierderea prestigiului, izolare politică etc. În calitate de exemplu poate servi asigurările de securitate semnate la începutul anului 2024 de către Marea Britanie, Franța și Germania cu Ucraina. Ele subliniază faptul că semnatarii vor susține Ucraina cât timp va fi nevoie, își vor intensifica colaborare și vor aloca sume exacte în acest sens, însă nu și-au asumat o răspundere juridică. Garanțiile de securitate oferă un nivel specific de securitate sau că se va acționa într-un anumit mod în cazul în care apare o problemă de securitate. Ele se consemnează în tratate și acorduri cu valoare juridică și includ convenții, programe de aplicare și uneori chiar se instituționalizează, creându-se pârghii de control reciproce între semnatari pentru a preveni încălcările. Cel mai elocvent exemplu, în acest caz, este NATO, care oferă garanții de securitate pentru membrii săi. Acestea nu se reflectă doar în articolul 5, care constituie baza alianței, toți pentru unul și unul pentru toți, dar se materializează și prin exerciții militare comune, structuri de comandă, dialog aprofundat, schimb de informații, prezență bazelor militare etc.

Memorandumul de la Budapesta a încheiat problema neproliferării armelor nucleară după prăbușirea URSS și a lăsat suficient spațiu de interpretare pentru ca fiecare parte să își declare atinse obiectivele de moment, fără a lua în calcul o proiecție pe termen lung. Fiecare semnatar poate elucida actul după bunul plac, fără a exista un consens unanim între ei, fără a explica modul de aplicare, fără a preciza acțiunilor garanților în cazul încălcării sale. Consecințele acestei greșeli diplomatice se reflectă în prezent sub forma celui mai sângeros război din ultimele decenii de pe Vechiul Continent.

În spatele cortinei

Memorandumul nu a împiedicat Federației Ruse să anexeze Crimeea și să înceapă un război pe scară largă împotriva Ucrainei, fapt ce confirmă temeiurile de la începutul anilor 90 a elitei de la Kiev privind o potențială agresiune militară din partea Moscovei în viitor. Cât de justificate însă erau aceste temeiuri la momentul destrămării URSS? Relațiile ruso-ucrainene mereu erau prezentate ca fiind extrem de prietenoase, că diferențele culturale, etnice și lingvistice dintre ruși și ucraineni aproape nu există.

De asemenea, Ucraina era văzută mereu ca un stat foarte apropiat de Rusia, împărțind același spațiu cultural, iar relațiile ruso-ucrainene întăreau ipoteza că prietenia dintre cele două țări este prezentă atât la nivelul elitelor politice, cât și la nivelul cetățenilor de rând. Subtilitățile privind divergențele dintre Rusia și Ucraina, care într-un final au degenerat în conflictul actual au fost expuse de Peter van Ham în lucrarea Ukraine, Russia and European Security: implications for western policy, care privește dincolo de euforia triumfalului liberal în fața comunismului, anticipând faptul că dizolvarea URSS nu a însemnat nici pe departe un mediu de securitate mai sigur ci înlocuirea unui pericol mare, invadarea Europei de către trupele sovietice, cu o perioadă caracterizată prin fragmentarea amenințărilor și riscurilor de securitate, precum curentele naționaliste, proliferarea armelor, probleme legate de minoritățile etnice, migrație etc.

Iar recunoașterea Ucrainei ca stat independent în conformitate cu granițele sale, recunoscute internațional, în 1991, a fost greu de acceptat de către elitele rusești, dar și mai greu de conștientizat. Atât relațiile etnice și culturale, cât și rolul major pe care îl juca Ucraina în cadrul URSS denotă și importanța sa pentru Rusia. Ucraina producea 25% din PIB-ul sovietic și 21% din producția agricolă. Din motive logistice, pe teritoriul ei se aflau sute de mii de militari și baze dotate cu armament modern. În plus, din cele 25 de milioane de etnici ruși care s-au trezit în afara granițelor Federației Ruse după prăbușirea URSS, 11 milioane se aflau în Ucraina. O altă remarcă importantă este reprezentată de poziția geografică a statului ucrainean. Aceasta se află între două zone de securitate periferice, rusă și europeană, fapt ce o transformă într-o zonă a intereselor strategice.

Prin urmare, Kievul era limitat în încercările sale de a alege una din tabere, deoarece atât în viziunea strategică occidentală, cât și cea rusă, încercările ucrainene ar declanșa o reacție negativă iminentă a uneia din părți. Primele tentative ale guvernului ucrainean de stabilire a legăturilor cu țările din Europa și mișcările de consolidare a statului, alimentau neliniștile rusești, privind pierderea așa-numite zone din „străinătate apropiată”.

În același timp, declarațiile liderilor de la Kremlin trezeau îngrijorări elitei ucrainene, privind viitorul suveran și integritate teritorială a țării. Înalții oficiali ruși avertizau țările din Europa Centrală să nu dezvolte legături politice și militare mai strânse cu Ucraina și le-ar fi avertizat „să nu se deranjeze să construiască ambasade mari la Kiev, pentru că în optsprezece luni vor fi retrogradate la secții consulare”. La 8 iulie 1993 legislativul rus a adoptat o rezoluție prin care a declarat portul strategic Sevastopol din Crimeea ca fiind rusesc. În aceeași lună, Serghei Stankevici, cel mai important consilier al președintelui Elțin, susținea că toate fostele republici sovietice, cu excepția republicilor baltice, vor putea să se reintegreze în viitor și că Rusia promova o politică deschisă în acest sens, din punct de vedere „economic și cultural”.

Evident că asemenea declarații nu puteau fi trecute cu vedere de elitele ucrainene, iar pentru a putea contracara influența rusă, Kievul avea nevoie de sprijinul țărilor din Occident. Autorul subliniază faptul că mărul discordiei dintre Kiev și Moscova este Crimeea, iar în viitor, Rusia ar putea folosi pretextul protecției etnicilor ruși din Ucraina pentru a-și justifica acțiunile. Prin urmare, elitele ucrainene aveau argumente solide pentru a-și argumenta poziția privind posibila pierdere a independenței și suveranității țării sau chiar o potențială agresiune deschisă din partea Kremlinului.

Sintetizând cele expuse în această analiză, observăm rolul central pe care l-au jucat relațiile ruso-ucrainene în procesul de dezarmare nucleară a Ucrainei și care au fost factorii care au influențat acest proces. Arsenalul nuclear moștenit de Kiev a reprezentat unul din atuurile principale în negocierile trilaterale din 1994. Liderii ucraineni au căutat să extragă avantaje maxime prin această carte: compensații economice și garanții de securitate. Dacă primul obiectiv îl putem cataloga ca și un succes, garanțiile de securitate au fost slab negociate. Pesimismul, privind o potențială agresiune din partea Kremlinului, s-a materializat în 2014, iar invazia pe scară largă din 2022 a demonstrat că Rusia nu a renunțat la ambițiile sale imperialiste, validând afirmația „fără Ucraina, Rusia nu poate fi un imperiu”.

Memorandumul de la Budapesta a reușit să rezolve problemele din acea vreme, reușind să ofere o soluție de compromis pentru fiecare semnatar. Poate că Ucraina ar fi putut negocia mai bine garanțiile de securitate, însă criza economică internă, presiunea externă și starea tehnică a focoaselor nucleare au limitat spațiu de manevră în negocieri. În plus, există o probabilitatea aproape nulă ca la momentul respectiv un stat să fi putut oferi garanții reale de securitate Ucrainei. Nici SUA, unica superputere de atunci, nu ar fi putut să-și asume asemenea angajamente, din cauza unor consecințe care ar fi putut pune în joc nu doar hegemonia americană, dar și securitatea globală. Totodată, problema neproliferării armelor nucleare și asigurarea securității regionale au prevalat asupra garanțiilor de securitate. Ucraina nu avea resursele financiare, tehnologice și tehnice necesare pentru a putea controla pe deplin întregul armament nuclear moștenit.

Washington, Moscova și Kiev erau conștienți că, pe termen lung, arsenalul nuclear ar putea deveni o povară pentru Ucraina, transformând-o într-o țară cu arme atomice instabile. Probabil că acești factori au fost cei decisivi în elaborarea Memorandumului de la Budapesta, preferându-se varianta unui acord politic între părți, în defavoarea unor obligațiilor cu caracter juridic clar definite. Prin urmare este dificil să ne imaginăm că Ucraina ar fi putut juca mai bine cartea arsenalului nuclear.

Share our work
Ucraina întărește liniile defensive pe o distanță de 2000 de kilometri

Ucraina întărește liniile defensive pe o distanță de 2000 de kilometri

După ce ultimul bastion al apărării ucrainene, Avdiivka, a căzut sub ocupația forțelor rusești, atenția s-a îndreptat către evaluarea solidității liniilor de apărare ale Ucrainei. Eșecul contraofensivei din vara anului 2023 a marcat un moment crucial în dinamica conflictului. O serie de factori au contribuit la această înfrângere, inclusiv așteptările nerealiste, dificultățile întâmpinate în avansarea prin liniile rusești și pierderile de vieți omenești suferite de forțele ucrainene.

În fața acestor provocări, la începutul iernii, Kievul a decis să-și schimbe strategia, trecând într-o postură defensivă. La mijlocul lunii decembrie 2023, forțele armate ucrainene din regiunea Cernihiv, de la frontiera cu Belarus și Rusia, au prezentat liniile de apărare construite în nordul țării. Acestea sunt compuse dintr-o rețea solidă de tranșee fortificate, interconectate pentru a crea un sistem unitar ce leagă adăposturile și pozițiile de tragere. De asemenea, liniile defensive includ blocuri piramidale din beton, cunoscute sub numele de „dinții dragonului”, menite să încetinească avansul vehiculelor blindate rusești.

Situația precară a liniilor de apărare

Însă, după ce trupele ruse au ocupat Avdiivka și au realizat progrese limitate în zonă, s-a demonstrat că liniile defensive ale Ucrainei sunt slab fortificate. Conform unei analize a imaginilor realizate de Planet Labs, tranșeele rare și rudimentare sunt predominante în zona de lângă Avdiivka. Imaginile din satelit furnizate de această companie comercială evidențiază golurile apărute din cauza lipsei de fortificații suplimentare, cum ar fi cele destinate încetinirii vehiculelor blindate sau pentru apărarea punctelor strategice importante.

Situația precară a fost confirmată de serviciile de informații britanice la sfârșitul lunii februarie. Acestea au raportat că forțele ruse au reușit să avanseze aproximativ 6,5 km de la centrul orașului Avdiivka în doar două săptămâni după ce reduta ucraineană a fost cucerită. Deși este un avans mic, acesta este neobișnuit de rapid în comparație cu operațiunile ofensive anterioare. Informații cu privire la progresele din zonă au fost confirmate și de serviciile de informații americane, ce au confirmat că trupele ruse au reușit să captureze încă 3 localități. În context, într-o evaluare recentă a Institutului pentru Studiul Războiului (ISW), experții se arată îngrijorați de faptul că armata rusă ar putea să spargă linia frontului și să înainteze rapid.

Reacția Kievului

Subiectul privind fragilitatea liniilor de apărare ucrainene a fost comentat și de către președintele Ucrainei. Volodimir Zelenski a subliniat că fortificarea liniilor defensive reprezintă un proces continuu și complex. ”Construcția a 2.000 de kilometri de fortificații pe trei linii de apărare este o sarcină de amploare, dar ritmul este bun. Mă aștept să fie finalizat la timp.”, a spus liderul de la Kiev. În luna ianuarie, prim-ministrul Denis Șmihal a menționat că guvernul din Kiev a destinat aproximativ 17,5 miliarde de grivne, echivalentul a circa 466 de milioane de dolari, pentru dezvoltarea acestor linii de apărare, catalogând suma alocată drept „record”.

În replică la criticile din presa occidentală referitoare la ritmul lent de desfășurare a lucrărilor, autoritățile ucrainene au reacționat prin postarea unor imagini foto și video. Aceste imagini, conform autorităților ucrainene, provin din regiunea Zaporojie, unde sunt în curs de construcție buncăre din plăci de beton, tranșee și diverse obstacole concepute pentru a contracara amenințările tancurilor și vehiculelor blindate rusești.

De cealaltă parte, presa rusă raportează că liniile de fortificație ale Ucrainei sunt construite pe o adâncime variabilă, întinzându-se de la 3 până la 20 de kilometri. De asemenea, se menționează că forțele armate ruse bombardează în mod constant șantierele în lucru pentru a împiedica construcția acestor linii defensive.

De menționat că apărarea ucraineană este îngreunată de lipsa de muniții și armament, care este o cauză directă a întârzierilor privind asistența militară din Occident. SUA a anunțat marți, 12 martie, primul ajutor militar în valoare de 300 milioane dolari din acest an destinat Ucrainei. Washingtonul nu a mai oferit sprijin financiar Kievului din octombrie 2023, de când republicanii din Congresul american au blocat toate inițiativele de aprobare a noilor pachete de ajutor militar pentru armata ucraineană.

The Wall Street Journal a venit cu noi precizări privind ajutorul american în valoare de 300 milioane de dolari anunțat recent de Casa Albă. Conform publicației, noile pachete ar putea să includă rachete ATACMS cu rază de acțiune de 290 km. Până în prezent armata ucraineană primise rachete ATACMS cu rază de până la 160 km. Această decizie a fost luată după ce armata americană urmează să fie înzestrată cu noile rachete PrSM, care au o rază de acțiune de 500 km.

La o zi după anunțul de la Casa Albă, Uniunea Europeană a declarat că va suplimenta fondul destinat furnizării și achiziționării de arme pentru Ucraina cu 5 miliarde de euro. Aceste decizii vin într-un moment critic, când Ucraina se confruntă cu provocări și presiuni din partea forțelor armate ruse. Cu toate că hotărârile liderilor din Occident reprezintă o veste îmbucurătoare, efectele acestora nu vor fi resimțite imediat pe terenul de luptă, deoarece procesul de implementare ar putea dura mai multe săptămâni sau chiar luni.

Share our work
Serviciul de Informații și Securitate: Evaluarea implicării Federației Ruse în procesele electorale din Republica Moldova în 2024-2025

Serviciul de Informații și Securitate: Evaluarea implicării Federației Ruse în procesele electorale din Republica Moldova în 2024-2025

Directorul Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova, Alexandru Musteață, a dezvăluit în cadrul unei conferințe de presă susținute pe 5 martie, rezultatele unei analize extinse asupra implicării Federației Ruse în procesele electorale din 2024-2025. Potrivit acestuia, Federația Rusă desfășoară o serie de acțiuni fără precedent, cu scopul de a compromite procesele democratice și integrarea europeană a Republicii Moldova, menținându-și influența în țară.

Șeful SIS a subliniat că strategia Kremlinului se desfășoară în trei etape, prima fiind pusă în aplicare încă din 2023, odată cu alegerile locale. Etapele doi și trei sunt programate să se desfășoare în timpul referendumului și alegerilor prezidențiale din toamna acestui an și în 2025, când vor avea loc alegeri parlamentare.

Conform analizei SIS, Kremlinul și-a stabilit obiective tactice clare pentru următorii doi ani electorali în Republica Moldova. În 2024, principalul scop al Kremlinului este de a compromite referendumul pentru integrarea europeană și de a submina candidații politici care susțin acest curs. Se estimează că acei candidați sprijiniți de Rusia au șanse reduse de a obține un mandat prezidențial. În aceste circumstanțe, strategiile utilizate sunt menite să compromită referendumul din toamnă și să valorificate tacticile aplicate în contextul alegerilor parlamentare. Pentru anul 2025, Moscova își propune să sprijine partidele politice pro-ruse în obținerea unui loc în Parlament. Aceste partide ar urma să formeze o majoritate parlamentară sau, cel puțin, să aibă o viziune mai moderată în ceea ce privește integrarea europeană.

Potrivit informațiilor în raport, strategia Kremlinului pentru îndeplinirea obiectivelor sale în Republica Moldova se bazează pe trei elemente cheie. Primul element implică actorii politici care sunt sub influența directă sau indirectă a Kremlinului, împărțiți în trei categorii: cei legați de grupuri criminale organizate conduse de cetățeni moldoveni căutați, politicieni care sunt deschis pro-Rusia și cei care se declară „pro-naționali”, dar mențin o relație camuflată cu reprezentanții Moscovei. A doua componentă se bazează pe crearea mai multor crize în plan economic, social, prin instigarea la ură interetnică, dar și crize de securitate inclusiv în Găguzia. Există o tendință vizibilă de creare a unui nou centru de putere în regiune, care nu doar întărește narativele promovate de Moscova, dar poate fi folosit și ca instrument de șantaj împotriva autorităților de la Chișinău prin exacerbarea problemelor separatiste și autonomiste. La fel și în cazul Transnistriei, Tiraspolul adresând o scrisoare Kremlinului prin care solicită protecție împotriva presupuselor acte de „genocid” din partea autorităților de la Chișinău.

În plus, se observă promovarea unor teme noi, precum persecutarea populației rusofone, subminarea sistemului ecleziastic al țării sau denigrarea autorităților din Republica Moldova. Proiecțiile mai indică și apariția unor narative false în viitorul apropiat, printre care se numără idei precum „se vrea ca R. Moldova să intre în NATO și să facă unirea cu România”, „se va da ordin ca moldovenii să plece la război în Ucraina” sau „statalitatea R. Moldova este atacată şi cetățenii trebuie să se unifice pentru a o apăra”.

Ultima componentă din strategia rusă o reprezintă intensificarea atacurilor informaționale care să amplifice efectul psihologic al crizelor. Aceasta se materializează prin plasare de informații false în spațiul public, utilizarea pe scară largă a rețelelor sociale și construirea a noi canale TV de distribuire a propagandei. De asemenea, s-a constatat o creștere exponențială a numărului de profiluri false și anonime pe diverse platforme de socializare, cu accent pe Telegram, TikTok și Facebook.

Pentru a pune în aplicare acest plan, gruparea lui Ilan ŞOR este forța motrice de acțiune a Rusiei în Republica Moldova. Principala sa sursă de influență derivă din controlul exercitat asupra factorilor de conducere din regiunile cu tendințe autonomiste și separatiste. Obiectivul său, pentru anul 2024, este de a compromite rezultatele referendumului din toamna acestui an, prin utilizarea unei retorici anti-Chișinău și anti-UE, la pachet cu abordări populiste. De asemenea, Ilan Șor funcționează ca sponsor al actorilor politici care pledează pentru o orientare statalistă și promovează neutralitatea. Chiar dacă aceștia ar putea pretinde că urmăresc interesele naționale, analiza SIS relevă sincronizarea lor cu retorica propagandistică rusă.

Și protestele de stradă vor continua, având ca obiectiv asocierea direcției europene cu deteriorarea stării economice și sărăcirea populației. Perspectivele indică o reluare a protestelor începând cu luna martie 2024, cu un accent accentuat pe sprijinirea vectorului eurasiatic și promovarea intereselor pro-ruse. Strategia de organizare a protestelor implică atragerea persoanelor predispuse să intre în confruntări agresive cu forțele de ordine și adoptarea unor acțiuni mai violente.

Share our work
Tiraspolul solicită ajutorul Moscovei în fața „presiunilor” din partea Chișinăului

Tiraspolul solicită ajutorul Moscovei în fața „presiunilor” din partea Chișinăului

Liderii din regiunea separatistă Transnistria au adoptat miercuri, 28 februarie, o serie de rezoluții importante în cadrul așa-numitului „Congres al aleșilor poporului de la toate nivelurile”. Conform presei locale, liderii din regiunea separatistă au luate câteva decizii importante. Printre acestea se numără solicitarea către parlamentul de la Moscova de a implementa „măsuri de protecție” în contextul creșterii presiunii din partea Republicii Moldova. De asemenea, au fost adresate cereri către Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite, OSCE, CSI, Parlamentul Uniunii Europene și Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, solicitând reducerea presiunii din partea autorităților de la Chișinău și garantarea drepturilor și libertăților cetățenilor din regiune. La cel de-al VII-lea Congres al aleşilor, de toate nivelurile, din Transnistria au participat, potrivit autorităţilor, 620 de delegaţi din cei 632 de aleşi ai regiunii.

În cadrul Congresului de la Tiraspol, așa-zișii deputați din regiunea separatistă transnistreană au aprobat o rezoluție prin care solicită Rusiei, să apere cei peste 220.000 de cetățeni ruși. Această mișcare vine în contextul acuzațiilor de „genocid” aduse de liderul regiunii separatiste, Vadim Krasnoselski, la adresa Chișinăului. Documentul menționează că, pe parcursul a 30 de ani, „genocidul” s-a manifestat în patru moduri: strangularea economică, distrugerea fizică a unei părți a poporului, negarea protecției juridice și încercarea de a impune cu forța limba. Cu toate acestea, nu se face nici o trimitere directă la cererea de alipire a Transnistriei la Federația Rusă, infirmând astfel zvonurile recente. Rezoluția adoptată în unanimitate subliniază că „suveranitatea Transnistriei este o condiție inalienabilă și fundamentală pentru apărarea identității distinctive și a drepturilor și libertăților fundamentale ale poporului multinațional, conform principiilor de bază ale dreptului internațional și prevederilor Cartei ONU.” Tiraspolul susține că se adresează Moscovei pentru ajutor, având în vedere „experiența pozitivă” a Rusiei în calitate de pacificator al conflictului de pe Nistru și faptul că în Transnistria locuiesc peste 220.000 de cetățeni ai Federației Ruse.

Reacțiile din partea Chișinăului și a Moscovei nu au întârziat să apară. Reprezentantul guvernului de la Chișinău a numit congresul desfășurat la Tiraspol drept o „scamatorie” și un mijloc de propagandă a narativelor rusești. Daniel Vodă a subliniat că nu există riscuri privind escaladarea situație dintre cele două maluri ale Nistrului. Cu privire la acest subiect s-a pronunțat și președintele Republicii Moldova. Maia Sandu a reiterat că reglementarea conflictului înghețat va fi soluționat exclusiv pe cale pașnică. La rândul său, ministrul rus de externe a declarat că protejarea cetățenilor ruși din Transnistria rămâne o prioritate pentru Kremlin. „Protejarea intereselor locuitorilor din Transnistria, a compatrioților noștri, este una dintre priorităţi. Toate cererile sunt întotdeauna examinate cu atenţie de către organismele ruse competente.”, a spus Serghei Lavrov. Aleksei Cepa, prim-vicepreședintele Comisiei pentru Afaceri Internaționale a Dumei de Stat, a subliniat că ajutorul solicitat de Tiraspol este de natură economică, nu militară. Aceeași poziție a fost exprimată și de prim-vicepreședintele Comisiei pentru Afaceri Externe din Consiliul Federației, referindu-se la un ajutor umanitar.

Merită de evidențiat faptul că reprezentații Congresului s-au adresat parlamentului rus, dar nu personal lui Vladimir Putin, cum s-a procedat în cazul republicilor separatiste ucrainene din Donbas. Solicitare de „protecție” vine cu o zi înainte ca liderul de la Kremlin să susțină discursul anual în fața Adunării Federale Ruse. În cadrul acestui discurs președintele rus rezumă rezultatele și stabilește orientările strategice pentru următorii ani. În discurs de peste 2 ore, Vladimir Putin nu a menționat nimic specific cu privire la solicitarea Tiraspolului. Cu toate acestea, Kremlinul ar putea să își justifice potențialele acțiuni în zonă prin prisma acestui document.

De asemenea, Tiraspolul a făcut mai multe cereri prin care solicită recunoașterea independenței regiunii separatiste. În 2006 a avut loc un referendum în care peste 90% din locuitorii regiunii au votat pentru declararea independenței și alipirii la Federația Rusă. După semnarea acordului de asociere dintre Republica Moldova și UE, dar și în contextul anexării peninsulei Crimeea de către Rusia, în 2014 Tiraspolul a cerut în mod oficial Moscovei recunoașterea independenței. La ora actuală, nici un stat nu recunoaște independența Transnistriei, nici Federația Rusă.

Relațiile dintre cele două maluri ale Nistrului au început să devină mai tensionate după ce Republica Moldova a adoptat Noul Cod Vamal, începând cu 1 ianuarie 2024. Acesta prevede ca firmele din Transnistria care anterior erau înregistrate la Chișinău ca agenți economici moldoveni, acum să plătească taxe vamale la bugetul Republicii Moldova. Până acum, aceste companii plăteau taxe vamale la bugetul transnistrean. Autoritățile separatiste susțin că Noul Cod Vamal va aduce prejudicii bugetul transnistrean cuprinse între 5 și 30 milioane de dolari. Veniturile bugetare ale Tiraspolului pentru 2024 au totalizat 145,5 milioane de dolari. După invazia Rusiei în Ucraina, Kievul a decis să suspende activitatea punctelor de control pe tronsonul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene. Drept urmare, toate schimburile comerciale ale regiunii separatiste se fac doar prin Republica Moldova. În 2023, aproximativ 70% din exporturile transnistrene au mers către piața UE. Ponderea exporturilor în spațiul CSI a scăzut la 18%.

Share our work