Participarea României la sprijinirea militară a Ucrainei, un subiect sensibil

Participarea României la sprijinirea militară a Ucrainei, un subiect sensibil

Liderii politici români, în frunte cu președintele Klaus Iohannis, evită, de la începutul invaziei Rusiei în Ucraina, să spună, detaliat, în ce constă ajutorul militar pentru Ucraina. Spre deosebire de partenerii săi internaționali, din NATO și UE, guvernul de la București face toate eforturile să țină sub discreție sprijinul militar și logistic pe care România îl oferă Ucrainei, în războiul cu Rusia. Președintele Klaus Iohannis, pe 12 aprilie 2022, la aproape două luni de la începerea invaziei Rusiei, declara că nu e bine ca ajutorul militar pentru țara vecină să fie explicat în detaliu. „Nu cred, însă, că este foarte bine să facem declaraţii publice îndelungate cu privire la ce face o ţară sau alta concret în acest domeniu”, a spus atunci președintele, întrebat de jurnaliști ce fel de armament trimite România în Ucraina.

În ciuda faptului că îl păstrează în mare parte secret, România a jucat un rol strategic la fel de important în asistența Ucrainei ca și Polonia și nu este doar un donator de arme și echipament militar.

Informațiile clasificate ajunse în atenția publicului arată că, de fapt, contribuția României, în ceea ce privește pregătirea tactică, instrucția și recuperarea militarilor ucraineni, e la fel de importantă precum cea a Poloniei.

România a ajutat Ucraina, începând cu primirea refugiaților de război ucraineni, tranzitul rutier, feroviar și maritim de cereale ucrainene, dar nu vrea să se expună prea mult pe partea de ajutor militar (din rațiuni de securitate, dar mai ales electorale, în ciuda negocierilor și, trebuie spus, și obligațiilor externe) iar publicul nu este informat cu transparență despre acest sprijin. Liderii ucraineni au declarat de mai multe ori că sunt foarte mulțumiți de ajutorul României, stârnind neliniște la București. Societatea românească rămâne polarizată în privința ajutorării masive a Ucrainei, politicienii trebuind să balanseze abil între interesele și obligațiile strategice externe și sensibilitățile interne.

Documentele secrete de la Pentagon scurse în 2023 în spațiul public, constând din peste o sută de pagini de informații militare clasificate americane, au fost prezente în fluxurile de știri, publicate de The New York Times și Washington Post. Ele au au indicat prezența militară occidentală pe teren în Ucraina și aliații NATO monitorizați de către CIA, provocând indignare în Europa.

În ceea ce privește România, s-a arătat că ea, alături de mai multe țări – atât în interiorul, cât și în afara NATO, au fost mult mai implicate în război decât au lăsat să se știe public.

De exemplu, vecina pro-rusă Serbia a acceptat în secret să înarmeze Ucraina iar Egiptul pro-american plănuia să facă același lucru, doar că ar fi ajutat eforturile de război ale Moscovei cu 40.000 de rachete, în loc de a ajuta Kievul.

În urma scurgerilor de informații, documentele Pentagonului au arătat că România a jucat în secret un „rol cheie” în pregătirea strategică și de luptă a trupelor ucrainene, precum și în transferul de echipamente occidentale și monitorizarea frontului, inclusiv prin misiuni de recunoaștere.

Publicul român, desigur, nu a fost informat deoarece guvernul nu a vrut să pună în pericol neutralitatea Republicii Moldova și să expună Chișinăul la și mai multe presiuni din partea Moscovei. Explicația cea mai apropiată de adevăr ar fi aceea că Bucureștiul ajută Ucraina, din rațiuni economice și strategice, în ciuda faptului că opinia publică este împărțită cu privire la astfel de eforturi. Fostul ministru de externe Bogdan Aurescu, întrebat de BBC de ce guvernul său nu comunică amploarea sprijinului său Ucrainei, a spus că Bucureștiul a decis că păstrarea cifrelor secrete este alegerea strategică corectă și că românii se pot aștepta să afla mai multe după terminarea războiului și că majoritatea susține deciziile guvernului.

Preşedintele Klaus Iohannis, fiind întrebat despre sprijinul militar pentru Ucraina: a declarat că România nu va fi mai transparentă. El a declarat că „suntem lângă front” şi că „nu are rost să dăm date, via media, celor care agresează Ucraina”.

În ceea ce privește echipamentele donate sau vândute, dezvaluirile nu au menționat nimic despre transporturile de arme românești pe scară largă, ceea ce nu este surprinzător întrucât nici forțele armate române nu dispun de echipamente moderne din cauza faptului că țara nu are capacități de producție internă în această direcție de peste treizeci de ani.

Cu toate acestea, rolul pe care România îl joacă (în antrenament, transport și recunoaștere), conform documentelor scurse, este încă semnificativ, dar nu a primit nicio explicație oficială până acum, crescând și mai mult tensiunile și întrebările.

Președintele Klaus Iohannis nu a dorit să spună tranșant dacă România a trimis arme grele în Ucraina și a susținut doar că în război nu e înțelept să dai informații esențiale adversarului. SUA, Marea Britanie, Olanda, Franța, Italia, Germania, Polonia, Slovacia, Cehia sau statele baltice sunt doar câteva din țările care au comunicat public și transparent – cu liste de cantități, bugete și date de identificare – ce și cât armament greu au trimis Ucrainei. Klaus Iohannis a pus clar limitele: „Suntem în război, nu vorbim în liniște la o cafea”. (…)„Tot ce putem spune public este că ajutăm Ucraina cu tot ce putem”.

Unde se află România, totuși, pe harta mondială a sprijinului oferit Ucrainei invadate? Discret, România ar fi trimis Ucrainei diverse sisteme de armament și importante cantități de muniții, conform Oryx, un portal olandez de analiză a apărării care monitorizează informații din sursă deschisă (OSINT). Într-un material cu titlul „Camaraderia în Carpați: sprijinul militar al României pentru Ucraina“, publicat în august 2023, jurnaliștii olandezi Stijn Mitzer și Joost Oliemans au prezentat ce sisteme de armament au fost trimise de București către Kiev și cam în ce perioadă au fost acestea livrate. Ucraina, în mare parte, se bazează pe astfel de sisteme iar România dorește să scape de sistemele de armament de origine sovietică.

Astfel, România a trimis Ucrainei lansatoare multiple de rachete (ArPR-40), de 122 de milimetri, asemănătoare cu cele rusești Grad, dar montate pe platforme DAC fabricate la Autocamioane Brașov. Acestea au ajuns în Ucraina înainte de mai 2023, după ce au fost înlocuite în stocurile MApN cu mult mai modernele HIMARS.

Tot în aceeași perioadă au ajuns la în Ucraina obuziere tractate de 152 de milimetri, cu muniții aferente. Cu o jumătate de an mai devreme au ajuns la militarii Ucrainei și blindate amfibii TAB-71 M, o copie licențiată a sovieticului BTR-60. TAB-71 este similar, dar nu identic cu modelul sovietic.

Pe de altă parte, tot la ucraineni au ajuns, înainte de finalul anului trecut, și mitraliere grele de 12,7 milimetri, DshKM.

România pe harta mondială a sprijinului oferit Ucrainei

Informațiile clasificate ajunse în atenția publicului arată că România și Polonia îndeplinesc un rol-cheie în ce privește antrenamentul strategic și de luptă al trupelor Kievului.

Potrivit amintitelor rapoarte secrete ale Pentagonului, pe teritoriul României s-au desfășurat mai multe operațiuni militare.

• Recunoaștere aeriană în adâncime (Airborne Sensitive Reconaissance);

• Instrucție bilaterală cu națiunile partenere care au un rol cheie în susținerea Ucrainei;

• Instrucție cu statele partenere pentru descurajarea militară a Rusiei.

Romtehnica, compania MApN, conduce în topul exportatorilor români de armament în Ucraina.

În 2022, cealaltă mare companie de profil, ROMARM, s-a aflat pe locul patru în topul exportatorilor în Ucraina. Înaintea sa au fost, în ordine, Romtehnica, OMV Petrom și Energocom – Chișinău – Sucursala Otopeni.

În primele cinci luni ale lui 2023, ROMARM, printr-o filială, era pe locul 10 în topul exportatorilor români în Ucraina. ROMARM fabrică, potrivit companiei, muniții pentru artilerie, bombe de aviatie, încărcături explozive pentru minerit sau detonări de suprafață și explozibili pentru uz militar sau poliție. Companie a Ministerului Economiei, ea are în componență 16 filiale care se ocupă de producția de echipamente militare și muniție atât pentru Ministerul Apărării și alte instituții militare, cât și pentru export.

Mai mult, prin firme de stat și private, România furnizează Ucrainei echipamente și/sau muniție, așa cum reiese din datele Institutului Național de Statistică (INS).

Tot potrivit statisticilor pentru 2023, din România au fost trimise în Ucraina părți de vehicule aeriene încadrate în categoriile comerciale de export „drone, nave spațiale, inclusiv sateliți, și vehicule de lansare suborbitale și spațiale” în valoare de 51.815.820 de euro.

În perioada ianuarie – mai 2023, din România au plecat către Ucraina, potrivit INS, drone în valoare de 4.239.810 milioane de euro.

Așadar, din ianuarie 2022 și până în mai 2023, valoarea totală a exporturilor de drone și piese de vehicule aeriene fără pilot sau din categoria „drone, nave spațiale, inclusiv sateliți și vehicule de lansare suborbitale și spațiale” exportate din România în Ucraina a fost de peste 56 de milioane de euro.

Pe lista exporturilor realizate de companii care își desfășoară cel puțin o parte din activitate în România mai apar și alte obiecte care ar putea avea legătură cu ajutorul militar oferit Ucrainei. INS precizează că s-au exportat în Ucraina și „alte vehicule aeriene (de exemplu, elicoptere, avioane)”.

Institutul Kiel pentru Economie Mondială, din Germania, confirmă că România se află în topul donatorilor pentru Ucraina. Mai exact, pe locul 29, după suma totală alocată, din 41 de țări donatoare cunoscute, și pe locul 30, după procentul din PIB alocat sprijinirii țării vecine.

Astfel, România ar fi alocat circa 0,049% din produsul intern brut sprijinirii Ucrainei. România se află pe locul 16 din 41, la categoria ajutor umanitar.

În topul donatorilor mondiali se află Uniunea Europeană, cu donații și alte tipuri de sprijin în valoare de peste 77 de miliarde de euro, Statele Unite ale Americii, cu ajutoare ce totalizează aproape 70 de miliarde de euro, și Germania, care a ajutat Ucraina cu peste 17 miliarde de euro.

Contribuția României cu sistemul PATRIOT

România a donat un sistem PATRIOT Ucrainei, conform deciziei luate în luna iunie a.c. de Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Vestea a ținut câteva zile capătul de afiș ale știrilor interne.

„Această donare urmă a se face cu condiția continuării negocierilor țării noastre cu Aliații, în special cu partenerul strategic american, în vederea obținerii unui sistem similar sau echivalent, care să răspundă nevoii de asigurare a protecției spațiului aerian național, de modernizare a Armatei României și de asigurare a interoperabilității cu sistemul NATO, fiind, totodată, necesară identificarea unei soluții temporare de acoperire a vulnerabilității operaționale astfel create”, se precizează în comunicatul CSAT.

Decizia s-a luat după ce, anterior, în urma vizitei oficiale din Statele Unite din luna mai 2024, Klaus Iohannis a declarat la Casa Albă, după discuțiile cu Joe Biden, că sistemul PATRIOT care e deja operațional nu va fi trimis Ucrainei.

Spre țara vecină s-a donat, conform negocierilor, o a treia baterie de apărare antiaeriană care ar fi trebuit să devină operațională până la mijlocul anului viitor.

„Există nevoia unor sisteme avansate în Ucraina. În acest fel, în ultimele săptămâni e o discuție intensă despre cine poate oferi sisteme PATRIOT Ucrainei. România dispune de astfel de sisteme și sigur că am fost intrebați și noi. Și președintele Biden a adus această chestiune în discutie. Am spus ca suntem deschiși. Trebuie să discut acasă în CSAT, să vedem ce putem primi în schimb pentru că e inacceptabil să rămână România fără apărare aeriană”, a justificat Klaus Iohannis intenția de a se dona acest sistem.

România a achiziționat 7 sisteme de apărare antiaeriană de tip PATRIOT. Din acestea 4 au fost livrate, urmând să fie contractate următoarele 3. Din cele 4 sisteme livrate, unul este deja operațional. Cele 7 sisteme costă aproximativ 4 miliarde de dolari, achiziția PATRIOT fiind cea mai scumpă din istoria României. Mai scumpă este achiziția de avioane de generația a 5-a F-35 Lightning II, de circa 6,5 miliarde de dolari fără TVA, aprobată de Parlament în 2023.

Fiecare baterie de apărare antiaeriană are până la 8 lansatoare, iar un lansator are 4, 12 sau chiar 16 rachete. Asta înseamnă că o baterie încărcată la maximum poate lansa în același timp 128 de rachete care au capacitatea de a lovi simultan ținte multiple, la 160 de kilometri distanță.

Sistemul PATRIOT a fost solicitat de Kiev pentru a putea proteja obiective civile sau militare împotriva amenințărilor cu rachete balistice Iskander, dar a interceptat în Ucraina și rachete hipersonice Kinjal. Din păcate, costul de circa 5 milioane de dolari pentru fiecare rachetă PATRIOT trasă le reduce relevanța vitală în fața valului mare de rachete rusești trase, mult mai eficiente din punct de vedere al costurilor de fabricație.

Mai nou, Ministerul rus al Apărării a anunțat, recent, că a lovit două sisteme de lansare de apărare aeriană PATRIOT în zona portului Yuzhne, la Marea Neagră, dar Ucraina a spus că Moscova a lovit ținte false concepute să risipească rachete rusești. S-a spus că au fost folosite rachete balistice Iskander-M.

Vestea donării acestui sistem către Ucraina a generat controverse puternice în spațiul public din România întrucât este cunoscut deficitul de echipamente militare ale armatei, nefiind vorba de o valoare neglijabilă a gestului României față de Ucraina. Un miliard de dolari reprezintă o sumă enormă raportat la bugetul României iar capacitatea de negociere a factorilor politici români pentru a primi la schimb alte sisteme drept compensație, cum s-a promis, rămâne destul de greu de estimat în termeni avantajoși.

Președintele Klaus Iohannis a declarat miercuri, 10 iulie, în cadrul unei conferințe de presă organizate în contextul summit-ului aniversar al NATO de la Washington, că se așteaptă că România să fie recompensată „rezonabil” pentru că a donat un sistem PATRIOT Ucrainei.

„Noi facem toate aceste lucruri: sprijinim Ucraina, donăm PATRIOT, ajutăm Moldova, ajutăm și pe alții din regiune, pentru că putem și pentru că noi considerăm că așa este corect. Iar pentru că noi putem, este o afirmație care cred că toată lumea o înțelege așa cum trebuie”, a mai spus Klaus Iohannis.

Gestul României a fost recepționat pozitiv peste ocean deoarece Congresul SUA va aproba un împrumut pentru România, în valoare de 2 miliarde de dolari. Banii sunt destinați achiziționării de armament, în contextul amenințărilor reprezentate de acțiunile Rusiei.

Antrenarea piloților ucraineni pentru avioanele F-16

România şi-a asumat această misiune încă din 11 iulie 2023, cu ocazia Summitului NATO de la Vilnius, alături de Belgia, Canada, Danemarca, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Suedia şi Regatul Unit. Ucraina are un deficit de piloți, mulți dintre ei fiind uciși sau răniți de la începutul războiului. Bucureștiul şi-a reafirmat sprijinul pentru această iniţiativă în octombrie 2023, prin declaraţia comună a preşedinţilor României şi Ucrainei, cu prilejul vizitei la Bucureşti a preşedintelui Volodimir Zelenski. După opt luni proiectul de OUG, care are două articole şi trei paragrafe, a fost postat pe site-ul MApN.

Întrebat de antrenarea piloților ucraineni în România, Klaus Iohannis a spus: „Nu, România nu va fi mai transparentă şi pentru asta nici nu o să vă dau detalii pe cine va antrena. Dar o să vă dau un exemplu de proiect de acest tip care mie îmi place foarte mult – este vorba de antrenat piloţi ucraineni pe aeronave F-16, lucru care se va desfăşura într-o bază din România. În rest, repet doar, nu mi se pare pur şi simplu util să facem publice detalii despre ajutorul militar sau despre unde facem antrenamente pentru militarii ucraineni. Suntem lângă front. Nu are rost să dăm date via media celor care agresează Ucraina”.

Ministerul Apărării Naţionale a publicat pe siteul oficial, pe 10 iunie a.c., proiectul de Ordonanţă de urgenţă a Guvernului privind finanţarea de către România a instruirii personalului ucrainean în cadrul facilităţii de instruire pentru personalul care operează aeronave F-16 din Baza Aeriană Feteşti.

Conform acestuia, se aprobă suportarea de la bugetul de stat, prin bugetul MApN, a cheltuielilor pentru instruirea personalului ucrainean în cadrul facilităţii de instruire pentru personalul care operează aeronave F-16 din Baza Aeriană Feteşti. Cheltuielile vor fi pentru cazare, transport, hrană, combustibil avion și ore simulator.

România a pus la dispoziţie infrastructura, Baza 86 de la Feteşti, în timp ce Olanda a trimis aparate F-16 şi compania americană Lockheed Martin a adus instructorii şi tehnicienii de întreținere.

Centrul de instruire de la Fetești a fost anunțat încă din iulie 2023 și funcţionează deja de câteva luni dar pregătește doar piloţi români. Ministerul Apărării Naţionale a întârziat cu aprobarea bazei legale, în condiţiile în care piloţii ucraineni deja au finalizat instruirea în alte ţări şi se aşteaptă ca în această vară primii piloţi deja să fie transferaţi în Ucraina pentru a participa la primele misiuni reale de luptă.

Lucrurie s-au mișcat mai încet decât au sperat ucrainenii şi aliații lor, deoarece piloții ucraineni sunt antrenați pe avioane din epoca sovietică (nici F-16 nu este un avion mai nou, având peste 50 de ani de la data începerii producției). Dificultatea a venit de la timpul necesar pentru ca militarii ucraineni să înveţe limba engleză și practicile militare occidentale.

Anul trecut, piloții ucrainenii familiarizați cu avioanele sovietice Mi-29 și Su-27, au fost trimiși inițial în Danemarca în așteptarea centrului de antrenament din România. După șase luni petrecute și în Regatul Unit, unde au învățat noțiuni de bază în limba engleză, ei au ajuns în Franța.

România va găzdui și susține ultima fază de pregătire, a cărei durată a fost estimată la patru luni. Prin urmare, niciun pilot ucrainean instruit în Europa nu ar putea să fie operațional înainte de sfârșitul anului 2024, sau chiar de începutul lui 2025. După programul standard de la Fetești ei urmează să zboare aproximativ 100 de ore

Pregătirea piloților ucraineni ar putea să nu fie singura parte a implicării României deoarece aerodromurile care să deservească aceste aeronave nu sunt usor de construit sau modernizat de către ucraineni, aflați în plin conflict cu Federația Rusă. Aeronavele F-16 au priza de admisie sub fuselaj și există riscul de absorbție de pietricele sau alte obiecte străine. Cert este că Ucraina nu are răgazul necesar să modernizeze vechile aerodromuri sovietice din cauza atacurilor rusești cu rachete și drone. De ce impactează lipsa aerodromurilor ucrainene adaptate pentru F-16 România? Pentru că aceste avioane ar putea decola de la o bază cu pistă potrivită de F-16 care se găsește în România, spre exemplu, iar dacă piloții ucraineni nu reușesc rapid învățarea de F-16, la manșa avioanelor trimise din România ar putea fi și piloți români.

Ucraina a mulțumit constant României pentru ajutorul primit

Președintele Volodimir Zelenski a dezvăluit, după vizita efectuată în România în 2023, în ce constă ajutorul militar oferit de guvernul de la București Ucrainei.

„Ce am obținut? În primul rând, acorduri bune legate de arme. Nu vă pot dezvălui totul acum, muniția de artilerie e bifată și, la fel, întărirea sistemelor antiaeriene – bifată. Încă pregătim anumite lucruri care vor avea un impact puternic. Un centru de pregătire pentru piloții de F-16 se organizează acum în România, iar piloții ucraineni vor fi printre primii care se vor antrena aici”, a spus Zelenski. Așadar, Zelenski a dezvăluit că este vorba despre muniție de artilerie și sisteme antiaeriene.

Liderul de la Kiev a mai menționat: „Mulțumim tuturor celor care ne ajutați. Este bine că astăzi am reușit să ne întărim apărarea noastră”. El a mulțumit, de altfel, României și în cadrul unei conferințe de presă speciale, pentru ajutorul acordat Ucrainei încă din primele zile ale războiului cu Rusia. „Parte din susținere a fost faptul că ați găzduit cetățenii noștri. Când ai o astfel de problemă trebuie să privești pe câmpul de luptă, să realizezi de ce ai nevoie. Vezi că sunt lipsuri peste tot. A trebuit să ne apărăm. Motivația e uriașă, dar nu e suficient. Am mulțumit pentru toate pachetele. E vorba de semnalul trimis la început, foarte important.

Faptul că România ne-a susținut este foarte important. Știți de ce avem nevoie. Am primit muniție de artilerie, eram în deficit cu asta, nefiind o țară NATO, nu am avut armament din Vest, la început, apoi am trecut la astfel de arme și muniții, oamenii din lume, din Vest ne-au ajutat, au trimis arme, voi ne-ați ajutat cu artileria”, a spus Zelenski.

Noi angajamente ale României față de Ucraina: Summit-ul NATO de la Washington

Statele Unite ale Americii au găzduit pe liderii NATO la Washington, DC, între 9-11 iulie 2024, când alianța militară marchează 75 de ani de la formarea sa, pe fondul amenințărilor de securitate generate de invazia rusă a Ucrainei și de prezența tot mai mare a Chinei în Asia Pacific.

Summitul s-a concentrat, în mare măsură pe asigurarea Ucrainei cu privire la sprijinul neclintit al alianței.

În ceea ce privește România, la summit-ul NATO, Preşedintele român Klaus Iohannis a fost semnatarul unei declaraţii comune privind întărirea apărării aeriene a Ucrainei, alături de omologii săi american Joe Biden, şi ucrainean, Volodimir Zelenski, şi premierii olandez, Dick Schoof, italian, Giorgia Meloni, şi german, Olaf Scholz, conform unui comunicat al Casei Albe. Declarația este importantă întrucât menține angajamentul României pentru ajutorarea militară a Ucrainei.

Preşedintele Joe Biden a anunţat şi el în discursul său susţinut cu prilejul ceremoniei care a marcat împlinirea a 75 de ani de NATO că SUA şi aliaţii lor vor trimite noi sisteme PATRIOT Ucrainei, despre care şi-a exprimat convingerea că va câştiga războiul cu Rusia. Astfel, este posibil ca sistemul PATRIOT donat Ucrainei de România să nu fie singurul pe care îl vom dona.

„Suntem angajaţi să furnizăm Ucrainei capabilităţi suplimentare de apărare aeriană în contextul în care se apără împotriva agresiunii continuate a Rusiei, inclusiv a atacurilor deliberate ale Rusiei asupra oraşelor ucrainene şi a infrastructurii civile şi infrastructurii critice”, se menţionează în declaraţia comună.

„Astăzi anunţăm că, colectiv, furnizăm Ucrainei sisteme de apărare aeriană strategice, inclusiv baterii PATRIOT donate de SUA, Germania şi România, componente PATRIOT donate de Olanda şi alţi parteneri pentru a permite operarea unei baterii PATRIOT suplimentare şi un sistem suplimentar SAMP-T donat de Italia”, afirmă liderii celor cinci state donatoare.

În plus, „în lunile următoare, SUA şi partenerii intenţionează să furnizeze Ucrainei zeci de sisteme de apărare aeriană tactice, inclusiv NASAMS, HAWK, IRIS T-SLM, IRIS T-SLS şi sisteme Gepard”, iar acestea „vor extinde şi mai mult acoperirea apărării aeriene ucrainene”.

Share our work
Nimeni nu vrea pacea: conflictul din Ucraina și riscul de escaladare către un război mondial

Nimeni nu vrea pacea: conflictul din Ucraina și riscul de escaladare către un război mondial

În timp ce forțele ruse avansează în Ucraina, puterile occidentale au manevrat prudent, ultimii doi ani, gradul de implicare pentru a evita conflictul direct cu Rusia, țara care controlează cel mai mare arsenal nuclear din lume.

Aliații occidentali ai Ucrainei, în frunte cu Statele Unite, furnizează bani, arme și alte materiale, dar au amânat ideea de a impune o zonă de excludere a zborului și au refuzat mult timp cererea Ucrainei privind trimiterea de avioane de luptă F16.

Nicio țară nu s-a oferit, deocamdată, să trimită trupe combatante din cauza riscurilor de conflict direct NATO-Rusia. Însă, cât timp se va putea evita o escaladare periculoasă a conflictului? Între timp, retorica belicoasă continuă de ambele părți iar livrările de arme occidentale s-au accelerat către Ucraina.

Oficialii și diplomații din Occident experți în Rusia și realitățile post sovietice spun că Putin a atacat Ucraina tocmai pentru că a ales, indirect, o cale de atac către UE și NATO. Lupta Rusiei cu Ucraina este, în viziunea lor, un proxy pentru lupta cu Occidentul, nu doar războiul Ucrainei. De aici începe discuția despre o formă inevitabilă de escaladare a războiului, ceea ce este definit drept „The point of no return”.

Unii cred că acest conflict poate fi rezolvat doar dacă plângerile lui Putin despre SUA și NATO sunt rezolvate dar blocul euro-atlantic are o altă părere. Până atunci, va continua războiul, făcând negocierile de pace o utopie redusă la conferințe ca cele din Elveția, soldate cu semi eșecuri.

Fără un „moment zero” la care părțile implicate să se așeze la negocieri, Occidentul și Rusia vor ajunge și mai tare implicate, politic, economic și militar, decât sunt deja. Natura exactă a acestui rol mai mare al Americii și Europei în dosarul ucrainean este o chestiune de dezbatere, dar mulți dintre analiștii și diplomații occidentali cred că, cu cât se vor întâmpla mai devreme negocierile, cu atât mai repede se va termina războiul. Acest calcul, desigur, presupune că Putin alege autoconservarea politică și personală în locul Armaghedonului nuclear. Dar cât de mult va rezista el până la momentul în care Rusia va considera că este justificată folosirea arsenalului nuclear? Sau un incident nedorit va declanșa în mod eronat această confruntare fatală. Problema pare a fi că Occidentul joacă poker iar Putin ruleta rusească, adică fiecare parte nu încearcă să înțeleagă cum funcționează cealaltă.

În martie 2024, Premierul Ungariei Viktor Orbán, aflat într-o permanentă pendulare politică intre Occident-Rusia-China și care a întreținut o relație strânsă cu Kremlinul în ultimul deceniu, spunea la Kossuth Rádió, că probabilitatea ca războiul din Ucraina să se transforme într-un conflict global este în creștere. El a criticat capitalele occidentale și i-a acuzat pe aliații Ucrainei că promovează un conflict din cauza intereselor economice.

„Lumea nu a fost niciodată atât de aproape”, a spus Orbán, de „un război local” care se transformă într-un „război mondial”. „Probabilitatea ca acest lucru crește pe zi ce trece”, a adăugat el.

Premierul ungar a mai spus că partenerii Kievului ar putea trimite trupe pentru a ajuta Ucraina, care se luptă împotriva invaziei pe scară largă a președintelui rus Vladimir Putin. „Suntem foarte aproape, după părerea mea, ca aceasta să fie pusă pe masă ca o propunere serioasă pentru ca aliații – soldații țărilor aliate cu Ucraina – să treacă și ei granița”, a mai afirmat el.

Guvernul ungar, între timp, a susținut că pledează pentru o încetare imediată a focului doar pentru că acordă prioritate păcii pe continentul european.

În interviul său radio, liderul maghiar a insistat că poziția sa este împărtășită de alții de pe tot globul, arătând spre China, lumea arabă și Africa. „Există Occidentul”, a spus el, „și ceilalți”.

Orbán a fost permanent în dezacord cu națiunile occidentale în ceea ce privește sprijinul acordat Ucrainei de la invazia pe scară largă a Rusiei în urmă cu mai bine de doi ani.

NATO „se apropie tot mai mult de război” în fiecare săptămână, a avertizat premierul maghiar, în timp ce miniștrii de externe ai alianței se întâlneau la Praga pentru a discuta despre ajutorul militar acordat Ucrainei. O misiune NATO în Ucraina ar risca un război mondial în loc să protejeze statele membre ale alianței, consideră el.

„Este absurd că NATO, în loc să ne apere, ne trage pe noi, un stat membru, într-un război mondial. Este la fel de absurd ca un pompier care decide să vină să stingă focul cu un aruncător de flăcări”, a mai spus, plastic, Orbán.

Mai mult, Viktor Orbán a negociat pentru Ungaria să nu participe la viitoarele eforturi ale NATO de a-şi consolida ajutorul pentru Ucraina, dar nici nu se va opune ca ceilalţi parteneri din Alianţă să facă acest lucru. Anunțul a fost făcut la Budapesta, în luna iunie a.c., de secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, în urma unei discuţii cu prim-ministrul maghiar. Orban a mai spus că „niciun fel de personal ungar nu va participa” la acţiunile ce vor fi convenite la următorul summit NATO din iulie la Washington. La întâlnirea cu uşile închise s-a convenit şi ca pentru aceste acţiuni să nu fie folosite fonduri ungare.

„Ungaria a spus clar în negocierile de astăzi că nu doreşte să blocheze deciziile NATO care, deşi diferă de poziţia ungară, sunt sprijinite de celelalte ţări membre“, a confirmat Orbán. Secretarul general al alianței nord-atlantice a explicat că NATO acceptă poziţia Budapestei. Inclusiv Mark Rutte, viitorul secretar, a confirmat rezultatul negocierilor cu Budapesta.

De ce nimeni nu pare să dorească pacea?

Aceasta pare să fie dilema diplomației actuale care nu reușește să facă pașii necesari pentru a se încheia conflictul. Diplomația păcii pare învinsă de ne-diplomația războiului. Ucraina și Rusia sunt blocate în propriile paradigme pentru care nu acceptă încheierea conflictului. De fapt, ele nu pot da înapoi din cauza consecințelor unor negocieri care nu vor mulțumi pe nimeni iar un compromis sub forma unui armistițiu sau acord de pace este mult mai periculos pentru establishment-ul din Rusia și Ucraina dar și pentru aliații săi: Statele Unite și Occidentul în spatele Ucrainei și China în spatele Rusiei.

Puterile care alimentează, de fiecare parte, conflictul sunt decise sa nu lase să cadă Ucraina iar Rusia să piardă, în consecință, mizele fiind chiar propria lor supraviețuire geopolitică în aerul rarefiat al marilor puteri. Astfel războiul din Ucraina este încleștarea puterilor lumii noastre prinse într-o plasă reciprocă. Capcana lui Tucidide este într-o veșnică reiterație, cum s-ar zice, sau cum un război local din Europa este aproape fatal tuturor dacă este pierdut. Confruntarea din Ucraina face, așadar, parte dintr-o ciocnire geopolitică mai amplă, China testează, din spate, rezistența occidentală în sprijinirea Ucrainei, ca un teren de probă iar Statele Unite încearcă să epuizeze Rusia economic și militar fără să se implice pe față cu trupe. Toți speră în epuizarea adversarului prin alimentarea războiului dar momentul nu vine prea curând. Nimeni nu este dispus să cedeze din condițiile necesare pentru încheierea conflictului deoarece se luptă, în extenso, pentru mize globale.

„Este un impas între ordinea internațională liberală – care este în esență Occidentul colectiv – și puterile în creștere ale Rusiei, Chinei și, eventual, Iranului”, declară Callum Fraser, cercetător la Royal United Services Institute. O explicație, am zice, mai curând redusă la minim mai ales că războiul este și o mare afacere.

„Nu poți sta să vorbești cu o persoană al cărei singur scop este să te distrugă”, declara luna trecută președintele ucrainean Volodimir Zelenski pentru Reuters. Vladimir Putin s-a declarat, dimpotrivă, gata să dialogheze, dar nu cu Zelenski, ales democratic, pe care îl consideră ilegitim, după expirarea mandatului. „Rusia trebuie să înțeleagă cu cine ar trebui să discute și în cine poate avea încredere”, a spus el în mai 2024.

„Dacă vom lăsa vreodată Ucraina să cadă, observă-mi cuvintele, vei vedea Polonia plecând și vei vedea toate acele națiuni de-a lungul graniței actuale cu Rusia [căzând]”, declara și președintele american Joe Biden pentru revista Time, într-un interviu din luna iunie 2024.

Întrucât Rusia nu manifestă interes pentru compromis, singurul scenariu realist pentru încheierea războiului, spune Ucraina și aliații occidentali este înfrângerea militară a Kremlinului și obligarea ulterioară a Federației Ruse pentru respectarea suveranității și integrității teritoriale a altor state. O astfel de transformare a atitudinilor Rusiei este crucială pentru demontarea amenințărilor viitoare la adresa securității și păcii în Europa, pare să fie singura variantă acceptabilă pentru Occident.

Rusia menține retorica beligerantă în sensul credinței sale fundamentale că scopul Occidentului este să o distrugă. „Pentru Rusia, aceasta (înfrângerea strategică) ar însemna sfârşitul statalităţii sale, iată ce ar însemna asta. Aceasta înseamnă sfârşitul istoriei de 1.000 de ani a statului rus. Cred că acest lucru este clar pentru toţi. Şi atunci apare întrebarea, de ce să ne fie frică? Nu este mai bine atunci să mergem până la capăt? Aceasta este o logică formală elementară”, a spus Putin, răspunzând la întrebările jurnaliştilor ruşi.

Chestiunea nucleară

Rusia spune că Statele Unite și aliații săi europeni împing lumea în pragul confruntării nucleare, oferind Ucrainei arme în valoare de miliarde de dolari, dintre care unele sunt folosite împotriva teritoriului rus. Conflictul ar putea escalada cu ușurință într-o confruntare directă mortală între Rusia și Occident, avertizează oficialii și analiștii. Țările cu arme nucleare își întăresc arsenalele în ritm alert și mai multe au pregătit noi sisteme de arme nucleare sau cu capacitate nucleară pe fondul tensiunilor geopolitice în creștere.

Cele nouă state nucleare – Statele Unite ale Americii, Rusia, Regatul Unit, Franța, China, India, Pakistan, Coreea de Nord și Israel – au continuat să-și modernizeze stocurile de arme și vedem creșteri de la an la an a numărului de focoase nucleare operaționale.

În ianuarie 2024, stocul total global de focoase a fost estimat la 12.121, dintre care aproximativ 9.585 erau în stocuri militare pentru o potențială utilizare, potrivit Institutului Internațional de Cercetare a Păcii din Stockholm (SIPRI). Din cele 32 de țări membre ale NATO, trei – Statele Unite, Franța și Regatul Unit – au arme nucleare. Belgia, Germania, Italia, Țările de Jos și Turcia găzduiesc și arme nucleare tactice americane pe teritoriul lor.

SUA au declarat că aveau 1.419 focoase nucleare strategice desfășurate în arsenalul său în martie 2023. Rusia a raportat că a avut 1.549 focoase nucleare în 2022. Împreună, cele două țări reprezintă aproximativ 90% din totalul nuclear mondial. China, pentru prima dată, poate desfășura „un număr mic de focoase pe rachete în timp de pace”, a declarat, într-un raport, institutul suedez amintit. Se crede că Beijingul a început să desfășoare un număr mic de arme nucleare cu lansatoarele lor în cursul anului 2023 și există îngrijorări în Washington și NATO că Beijingul ar putea crește semnificativ totalul.

Într-un interviu acordat către The Telegraph, la mijlocul lunii iunie a.c., secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a tras un semnal de alarmă, intens mediatizat, într-o notă neliniștitoare, cu privire la programul nuclear în plină dezvoltare al Chinei. NATO nu se limitează la apărarea Europei și identifică drept pericol nuclear China. El a menționat că este important ca NATO „să comunice mesajul direct că, desigur, suntem o alianță nucleară”, scoțând mai multe focoase din depozit. Stoltenberg a amplificat, de fapt, mesajele americane care vizează Moscova și Beijingul dar este normal având în vedere preeminența Statelor Unite în structura organizației. Deși remarcile au fost în mod deliberat prudente, ele reiau comentarii de la Casa Albă anterioare, avertizând despre o necesitate percepută de a răspunde la creșterea numărului de focoase din China, Rusia și Coreea de Nord.

„Nu voi intra în detalii operaționale despre câte focoase nucleare ar trebui să fie operaționale și care ar trebui stocate, dar trebuie să ne consultăm cu privire la aceste probleme”, a mai adăugat el. Deși scopul NATO este neproliferarea și nu vizează istoric China, „o lume în care Rusia, China și Coreea de Nord au arme nucleare, iar NATO nu, este o lume mai periculoasă”, a spus Stoltenberg. Noul Secretar General Mark Rutte este de așteptat să continue și amplifice latura ofensivă a NATO, în detrimentul funcției sale defensive fondatoare. Totul va depinde de ce va hotărî America referitor la punctul maxim de susținere a Ucrainei.

SUA au 1.770 de focoase nucleare plasate pe rachete sau amplasate pe baze cu forțe operaționale, potrivit cifrelor oferite de SIPRI.

Rusia păstrează 1.710 de focoase și a suspendat cooperarea cu tratatul New Start pe care l-a semnat cu SUA, menit să stabilească un plafon pentru numărul de focoase strategice dislocate la 1.550 focoase. Armele nucleare tactice sau de pe câmpul de luptă nu sunt luate în considerare pentru limita New Start. Pranay Vaddi, cel mai înalt oficial al Consiliului de Securitate Națională pentru controlul armelor din Statele Unite, a declarat în iunie 2024: „În absența unei schimbări a arsenalelor adverse, este posibil să ajungem într-un punct în următorii ani în care este necesară o creștere față de numărul actual de focoase desfășurate”.

Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat că aceste comentarii ale lui Stoltenberg par să contrazică comunicatul Conferinței din Ucraina care spunea că orice amenințare sau utilizare a armelor nucleare în contextul războiul din Ucraina este inadmisibilă. „Aceasta nu este altceva decât o altă escaladare a tensiunii”, a spus Peskov.

Spațiul de manevră limitat al lui Vladimir Putin

Toate semnele sugerează că situația din Ucraina se va agrava cu mult, chiar dacă America ar face, discret, un aparent pas în spate. Președintele rus are puține motive să renunțe la a merge până la capăt, așa cum a declarat în multe rânduri. Statele Unite și aliații preferă să rămână, indiferent de cine va veni la Casa Albă, în logica post Război Rece ca un postulat ireversibil, sub forma unei evoluții a lumii deja stabilită după căderea comunismului și nu lasă loc de negociere, cel puțin deocamdată. Fukuyama și Brzeziński încă domină mentalul factorilor de decizie de la Washington. Și nu înseamnă că Putin este Albă ca Zăpada, câtuși de puțin. Este vorba de o încremenire fatală de ambele părți care spune că Occidentul este ținta principală a lui Putin iar ținta principală a Occidentului și a Statelor Unite este distrugerea Rusiei. Cum se poate rezolva această virulență ideologică?

Analizele occidentale cred că este un risc crescut ca Vladimir Putin să încerce să distrugă Ucraina la propriu. Putin a ales războiul știind pe deplin că vor exista consecințe economice grave pe care și le-a asumat și pe care le suportă cu orice preț și cu destul succes.

Sancțiunile severe care afectează economia rusă vor rămâne aproape sigur mult timp în vigoare, oferindu-i lui Putin puține motivații să se retragă de la obiectivul său de a cuceri Ucraina și de a-i răsturna guvernul.

„Uniunea nu este în război cu Rusia”, a spus oficial european. „Suntem în conformitate cu Carta ONU”. Al doilea oficial a adăugat: „Dar trebuie să ajutăm Ucraina pentru că Ucraina este atacată și are dreptul la autoapărare”.

În Occident, în mediile de analiză a chestiunii ruse-ucrainene există teoria că dacă se implică în război, acesta se va încheia mai devreme și mai repede, cu mai puțini oameni morți.

Această teorie spune că există o șansă ca Putin să decidă să extindă conflictul chiar dacă țările occidentale continuă să încerce să meargă pe ideea lumii bazată pe reguli ce trebuie respectate. Putin nu gândește în această logică, pentru că una este paradigma existențială rusească amenințată de Occident și alta este cea occidentală justificată de impunerea în lume a valorilor sale aflate în contradicție cu cele ale rușilor. Fiecare pare suficient de blocat pentru a dori distrugerea celuilalt.

Tot mai multe discuții despre necesitatea uciderii sau detronării lui Putin [una din variantele rapide de încheiere a războiului] ar putea transforma, de asemenea, lupta din Ucraina într-un război mondial, spun experții, în timp ce liderul rus nu este angajat doar în menținerea regimului său pur și simplu, ci literalmente în autoconservarea sa, ca o garanție a supraviețuirii Rusiei.

Mulți oficiali și diplomați occidentali își exprimă speranța de ceva vreme că un oligarh rus sau altcineva apropiat lui Putin îl va ucide.

Dintre vocile radicale din Congresul american, senatorul american Lindsey Graham a fost deosebit de vehement. El a sugerat public, într-un interviu, că Putin ar trebui asasinat, spunând: „Există un Brutus în Rusia? Există un colonel Stauffenberg mai de succes în armata rusă?”. Graham se referea în primul rând la politicianul roman care s-a numărat printre asasinii lui Iulius Caesar, iar în al doilea rând la ofițerul din armata germană care nu a reușit să-l asasineze pe Adolf Hitler.

Graham a continuat: „Acum este timpul să le dăm F-16, să le lăsăm să zboare cu avioane, artilerie cu rază lungă de acțiune pentru a lovi ținte în interiorul Rusiei. Mergeți după bunurile lui Putin, oriunde s-ar afla, în toată lumea. Treci la ofensivă. Cred că în această vară, Ucraina va recăpăta avântul militar. Tot ce am făcut cu Ucraina a fost lent. A fost indecis. Dar dacă am merge după bunurile pe care Putin le are peste tot în lume, să-i luăm banii furați de la poporul rus și să ajutăm victimele din Ucraina, cred că ar face foarte mult pentru a pune capăt acestui război. […] Dacă ai petrecut 15 minute studiind pe Putin și ceea ce își dorește, el vrea să recreeze Imperiul Rus. Nu se va opri în Ucraina. Am sărbătorit cea de-a 80-a aniversare a Zilei Z. A fost un eșec. A fost războiul inutil, descris de Winston Churchill. Am avut o duzină de șanse să-l oprim pe Hitler. Nu este vorba despre NATO. Nu este vorba despre armele americane din Ucraina. Este vorba despre un megaloman care vrea să creeze Imperiul Rus prin forța armelor. Dacă nu-l oprești, de acolo pleacă Taiwanul”.

Se știe că Putin nutrește mânie profundă pentru moartea liderului libian, Muammar Gaddafi, iar președintele rus va face tot posibilul pentru a evita soarta liderului libian și că sugestiile că Putin ar trebui judecat ca criminal de război ar putea să-l determine să dea undă verde războiului împotriva statelor membre NATO.

Totuși a-l evalua pe Putin exclusiv într-o mentalitate Gaddafi pare destul de simplist și nerealist întrucât rușii nu ar avea determinarea să își predea liderul devenit indezirabil.

În loc de concluzii

După discuțiile cu premierul ungar Viktor Orbán, care a întreprins o vizită neanunțată la Moscova, pe 5 iulie a.c., Vladimir Putin a rămas neclintit în paradigma retoricii anti-occidentale și a justificării războiului și a declarat că Ucraina ar trebui să-și retragă forțele din patru regiuni pe care Moscova le revendică în Est, dacă se dorește pacea. El a acuzat Kievul și Occidentul că întrețin conflictul.

Orbán a vizitat Moscova la numai câteva zile după ce s-a întâlnit la Kiev cu președintele ucrainean Volodimir Zelenski, căruia i-a propus să ia în considerare un armistițiu cu Rusia și începerea unor negocieri de pace. Zelenski a reiterat condițiile de armistițiu: retragerea trupelor ruse de pe teritoriul Ucrainei. Lucru imposibil de făcut pentru Moscova, deci, no peace. Premierul ungar, a cărui țară a preluat președinția prin rotație a UE de la 1 iulie, a spus că a mers la Kiev și Moscova pentru discuții privind încheierea unui armistițiu care să deschidă calea începerii negocierilor.

El a declarat, drept concluzii ale celor două vizite: „Am înțeles că pozițiile [Moscovei și Kievului] sunt foarte diferite. Trebuie făcuți foarte mulți pași pentru a ne apropia de sfârșitul războiului. Dar cel mai important pas l-am făcut, stabilind contacte, și voi lucra în continuare în această direcție”.

„Pacea este cel mai important lucru pentru Europa. Considerăm că lupta pentru pace este principalul obiectiv pentru următoarele șase luni ale președinției noastre [în Consiliul European]”, a mai spus el.

Vizita premierului maghiar a fost criticată dur de lideri europeni, care au atenționat că Orban nu are mandatul blocului comunitar de a purta negocieri cu Moscova iar Ucraina a spus că nu a fost consultată în prealabil.

Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a spus că numai unitatea și determinarea în cadrul UE cu 27 de națiuni ar deschide calea către o pace justă și durabilă în Ucraina”. „Întîlnirea nu îl va opri pe Putin”, a scris ea pe platforma X.

Șeful UE pentru politică externă, Josep Borrell, a declarat că vizita lui Orbán în Rusia este strict bilaterală între Budapesta și Moscova și că nu reprezintă Uniunea Europeană în această călătorie.

Borrell a declarat că liderul ungar nu a primit niciun mandat de la Consiliul UE pentru vizita la Moscova.

„Poziția UE cu privire la războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei este reflectată în multe concluzii ale Consiliului European. Această poziție exclude contactele oficiale dintre UE și președintele Putin. Astfel, prim-ministrul ungar nu reprezintă UE sub nicio formă”, a spus oficialul european.

Liderul maghiar a numit cuvintele lui Borrell „prostii birocratice bruxeliene”. „Aceasta este tocmai prostia birocratică din Bruxelles care nu a dat niciun rezultat în găsirea unei căi de pace în războiul Rusia-Ucraina. Dacă vrem să punem capăt războiului, avem nevoie de o abordare politică în loc de una birocratică”, a răspuns Orbán la declarațiile lui Borrell, tot pe platforma X.

Mike Pompeo spunea că unele conflicte din țările îndepărtate geografic trebuie să preocupe America, în cele din urmă. Ele fac parte dintr-un singur război purtat de o nouă Axă împotriva valorilor fundamentale care sunt dragi americanilor și Occidentului colectiv: democrația, statul de drept, libertatea individuală.

Până acum, este încă în desfășurare războiul Rusiei împotriva Ucrainei în care America se simte datoare să participe pentru a-și susține interesele geopolitice, economice și civilizaționale. Dar al Treilea Război Mondial nu a fost niciodată mai aproape din cauza capcanei în care au intrat statele care se războiesc direct sau prin proxy în Ucraina.

Și totuși, oficiali, diplomați și analiști militari americani și occidentali recunosc că există acum un pericol grav ca Statele Unite și alți aliați NATO să fie atrași în război, practic în orice moment, ca rezultat al unui număr vast de scenarii posibile: racheta trasă accidental de ucraineni în Polonia, incendiul de la centrala nucleară din Zaporojie din cauza atacurilor rusești sau avarierea radarelor balistice din Federația Rusă de către ucraineni.

America s-ar simți obligată, în concepția sa, să inițieze ceea ce este definită drept o acțiune limitată și judicioasă. Escaladarea unui scenariu ar putea forma o coaliție internațională mai largă în războiul împotriva lui Putin, drept soluție să-l convingă să negocieze. Dar obiectivul convingerii lui Putin ar putea fi anulat de traiectoria imprevizibilă a războiului care ar degenera într-o confruntare între mari coaliții de state.

Implementarea unei zone de excludere a zborului, cerută de ucraineni înseamnă risc sigur de escaladare, prin uciderea militarilor ruși. Orice astfel de incident ar putea escalada cu ușurință.

Războiul din Ucraina rămâne mult mai periculos decât orice a văzut Europa de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, inclusiv războaiele balcanice din anii 1990, cu potențialul de a deveni un război european în toată regula sau un război mondial distrugător dacă nu se va limita la Europa.

Jens Stoltenberg, în urma unei întâlniri a miniștrilor de externe ai NATO la Bruxelles, a reiterat dorința alianței de a evita conflictul și refuzul de a impune o zonă de excludere a zborului. „Singura modalitate de a implementa o zonă de excludere a zborului este să trimiteți avioane NATO – avioane de luptă – în spațiul aerian ucrainean și apoi să impuneți acea zonă de excludere a zborului prin doborârea avioanelor rusești. Dacă am face asta, vom ajunge cu ceva care s-ar putea sfârși într-un război cu drepturi depline în Europa, care implică mai multe țări și provoacă mult mai multe suferințe umane”, a descris el situația în care se poate ajunge.

Șeful politicii externe al UE, Josep Borrell, a recunoscut că întreaga lume are o miză în ceea ce se întâmplă în Ucraina. „Astăzi problema nu este doar Donbasul, problema nu este doar Ucraina – ceea ce este în joc este stabilitatea în Europa și întreaga ordine internațională”, a spus el.

Biden este acuzat că nu a recunoscut pericolul acut al unui război mondial dar încă a dovedit că are instincte corecte. El a fost neclintit cu privire la faptul că forțele americane nu se implică cu trupe în luptele din teren și descris războiul drept o luptă a Ucrainei spunând că Washingtonul va face tot ce poate pentru a ajuta.

„Vom continua să ajutăm poporul ucrainean în timp ce își apără țara și ajută la atenuarea suferinței sale”, a spus el, prudent. „Dar permiteți-mi să fiu clar: forțele noastre nu sunt angajate și nu se vor angaja în conflictul cu forțele ruse din Ucraina. Forțele noastre nu merg în Europa pentru a lupta [în] Ucraina, ci pentru a-și apăra aliații NATO în cazul în care Putin decide să se deplaseze în continuare spre vest”. Dar nu a spus explicit că Europa Centrală și de Est nu o poate face, de exemplu, pe cont propriu.

Administrația Biden a dovedit prudență în a evita escaladarea conflictului știind că Putin va fi pus cu spatele la zid.

În ciuda criticilor referitoare la capacitatea sa de a conduce America, Joe Biden rămâne un politician ponderat, de școală veche, care este format în complicatul climat din Războiul Rece. Venirea lui Donald Trump ar putea duce nu la încheierea războiului proxy cu Rusia ci extinderea lui prin plasarea acestei sarcini în sarcina Europei. Nu trebuie uitat că Trump este un om de afaceri la bază, care poate fi, din nou, președinte, dar este lipsit de experiența politică a lui Biden, cu toate criticile care i se aduc actualului președinte din cauza vârstei. America ar putea pune Europa să mențină falanga anti-rusească și să se concentreze pe celelalte fronturi deschise de nașterea multipolarismului. Dacă America plătește mai puțin și maximizează profiturile, poate fi rețeta care lui Donald Trump să-i surâdă.

Deocamdată, analiștii spun că suntem în al Doilea Război Rece, nu în al Treilea Război Mondial. Cu toate acestea, al Doilea Război Rece se desfășoară mai repede decât Primul Război Rece. Atunci, ca și acum, Războiul Rece are o dimensiune ideologică și o cursă tehnologică, deși astăzi frontierele inovației sunt inteligența artificială și calculul cuantic, precum și armele nucleare și „războiul stelar” (apărare antirachetă).

Atunci, ca și acum, Războiul Rece este inflaționist și divizor mondial. China și Rusia sunt unite, fiind ajutate de coalizarea Occidentului în frunte cu Statele Unite, pentru cauza ucraineană, ceea rezultă într-o adevărată durere de cap pentru americani și aliații săi. Nu există doar două blocuri mondiale, ci trei, în acest nou conflict deoarece un număr semnificativ de țări ar prefera să fie nealiniate vreuneia dintre grupări decât să fie nevoite să aleagă o parte.

Din acest motiv riscul de extindere la scară planetară este ridicat dar poate fi, paradoxal, și motivul pentru care s-ar putea prefera limitarea acestuia în Ucraina.

Nimeni nu vrea să dea înapoi iar asta este cu adevărat înspăimântător.

Share our work
Schimbările de cadre de la Moscova, o reașezare politică în ecuația continuării războiului

Schimbările de cadre de la Moscova, o reașezare politică în ecuația continuării războiului

La scurt timp după ce a depus jurământul pentru un al cincilea mandat, președintele Vladimir Putin a inițiat, acum o lună, o remaniere majoră în guvernul rus, surprinzând prin înlocuirea unor cadre vechi care păreau aproape de neclintit. Schimbările făcute au survenit după ani de zile în care Kremlinul a evitat să facă mari mutări de cadre la vârf.

Acesta este primul guvern rus format prin noua procedură prevăzută de modificarea constituțională din 2020. Alături de prim-ministru, noul guvern rus este format din zece vicepremieri și 21 de miniștri. Numărul ministerelor a rămas neschimbat față de guvernul precedent. Cinci miniștri, și anume miniștrii internelor, externe, apărării, urgențelor și justiției, sunt subordonați direct președintelui, în timp ce restul este responsabil în fața premierului. Noul guvern a fost actualizat la aproximativ 13% în ceea ce privește gradul de remaniere.

Astfel, pe 12 mai Vladimir Putin a semnat un decret prin care l-a eliberat pe Serghei Șoigu, longevivul ministrul al Apărării, aflat de 12 ani în funcție și l-a numit secretar al Consiliului de Securitate, funcție ocupată anterior de Nikolai Patrușev, încă din 2008. Altă mișcare de afect a fost, astfel, retrogradarea lui Patrușev, un războinic din Războiul Rece, care a elaborat strategia de securitate națională a Rusiei, într-o inedită funcție de supraveghere a industriei construcțiilor navale.

Decretul lui Putin a păstrat, totuși, în mare măsură, cabinetul anterior, dar a numit noi miniștri ai energiei, sportului, transporturilor, industriei și agriculturii. Putin i-a păstrat pe Anton Vaino, în vârstă de 52 de ani, ca șef de cabinet, pe Alexei Gromov, în vârstă de 63 de ani, și pe Serghei Kirienko, în vârstă de 61 de ani, ca prim-adjuncți ai șefilor de personal, dar l-a promovat pe fostul său bodyguard Alexei Diumin, în vârstă de 51 de ani, la Kremlin și l-a impus pe Maxim Oreșkin, în vârstă de 41 de ani, la rangul de adjunct al șefului de cabinet.

Lista cu demnitarii noi dar și cu cei care și-au păstrat fotoliul este:

* Prim-ministru – Mihail Mișustin

* Secretarul Consiliului de Securitate – Serghei Șoigu (anterior Nikolai Patrușev)

* Ministrul Apărării – Andrei Belousov (fostul Serghei Şoigu)

* Șeful Statului Major General Valeri Gherasimov – a rămas în funcție

* Director FSB – Alexander Bortnikov

* Ministrul de externe – Serghei Lavrov

* Ministrul de Interne – Vladimir Kolokoltsev

* Prim-vicepremierul – Denis Manturov

* Viceprim-ministrul care supraveghează energia și economia – Alexander Novak

* Viceprim-ministrul care supraveghează agricultura și ecologia – Dmitri Patrușev

* Viceprim-ministrul care supraveghează transportul – Vitali Saveliev

* Ministrul Agriculturii – Oksana Lut (anterior Dmitri Patrușev)

* Ministrul Finanțelor – Anton Siluanov

* Ministrul Economiei – Maxim Reşetnikov

* Ministrul Energiei – Serghei Tsivilev (anterior Nikolai Șulginov)

*Ministrul Comerțului și Industriei – Anton Alikhanov (anterior Denis Manturov)

Dincolo de ministrul Apărării Andrei Belousov și Dmitri Patrușev, importantă este promovarea unui grup de politicieni loiali dintr-o generație mai tînără, semn că Putin pregătește un război lung cu Occidentul dar și că testează eficiența și loialitatea acestora.

În guvern, Denis Manturov, 55 de ani, a primit rolul de prim-viceprim-ministru și va conduce industria, în timp ce Alexander Novak, 52 de ani, va rămâne viceprim-ministrul care supraveghează energia, dar va primi sarcini suplimentare pentru conducerea economiei.

Maxim Oreșkin, 41 de ani, a fost promovat de la consilier economic al Kremlinului la postul de șef adjunct al personalului. Poziția lui Oreșkin se va coordona cu rolul mai mare al lui Novak în cadrul guvernului în a lucra pentru rezolvarea problemelor economice cheie. „Importanța economiei este în creștere, cooperarea cu cabinetul de miniștri în acest domeniu este mai intensă”, a declarat purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, referitor la deciziile Kremlinului

Alexei Diumin, fost guvernator regional al regiunii Tula, cunoaște cea mai importantă promovare la Kremlin. El va supraveghea industria de apărare, organismul consultativ al Consiliului de Stat și sportul. Diumin a intrat în Serviciul Gărzilor Federale (FSO) din Rusia, care asigură securitatea elitei de la Kremlin, în 1995 și l-a păzit pe Putin în primul și al doilea mandat.

El a lucrat și ca șef adjunct al GRU (Informații militare ruse). Despre Diumin se crede că Putin îl vede drept succesorul său, dar rămâne doar o speculație.

Putin i-a lăsat în posturile lor pe Alexander Bortnikov și Serghei Narîșkin, șefii Serviciului Federal de Securitate (FSB) și Serviciului de Informații Externe (SVR).

Alți aliați cheie ai lui Putin, inclusiv ministrul rus de Externe Serghei Lavrov și șeful Statului Major General Valeri Gerasimov, și-au păstrat posturile.

Interesanta schimbare a lui Nikolai Patrușev

Cea mai surprinzătoare retrogradare pare a fi cea a lui Nikolai Patrușev, acum în vârstă de 72 de ani. Fost ofițer KGB din Sankt Petersburg, unde s-a născut și Putin, a fost mutat din inima politburo-ului rus, unde a lucrat timp de 16 ani ca secretar al Consiliului de Securitate, pentru a supraveghea construcția de nave în calitate de consilier al Kremlinului.

Fiul său, în vârstă de 46 de ani, Dmitri Patrușev, a fost însă promovat la postul de viceprim-ministru responsabil cu agricultura, în ceea ce pare o compensație.

Kremlinul a justificat schimbarea în limbaj politic prin faptul că că Patrușev Senior ,,își va aduce vasta experiență într-un rol cu​​ un caracter ușor diferit”, dar că domeniul construcțiilor navale este „un sector absolut strategic” și nu exclude să i se acorde alte responsabilități.

Motivele pentru care s-a produs această remaniere nu sunt clar evidențiate nici în acest moment iar speculațiile au ocupat spații generoase în presa internațională. Patrușev, un politician bine ancorat la Kremlin, dar controversat prin retorica sa anti-Occident, a fost constant în părerile sale publice de când prim-ministrul de atunci Vladimir Putin a făcut lobby pentru numirea sa în funcția de director al Serviciului Federal de Securitate (FSB) în 1999. El a urmat fidel linia de conducere a liderului său.

Asemeni lui Putin, Patrușev a fost binevoitor față de Occident, înainte să devină unul dintre susținătorii importanți ai conflictului Rusiei cu Occidentul. În 2010, el îndemna SUA și Rusia să „aprofundeze cooperarea și să îmbunătățească relațiile noastre bilaterale cu spiritul de deschidere și onestitate”. El cerea chiar „întărirea” UE în 2011, în raport cu Statele Unite. Mai recent, Patrușev a sugerat chiar că a existat la un moment dat o posibilitate ipotetică a unei „uniuni politice și economice a Rusiei și Europei”.

Patrușev a fost, de asemenea, unul dintre puținii oficiali ruși de vârf care nu au susținut, inițial, recunoașterea imediată a „republicilor populare” din Ucraina, Donețk și Lugansk, ca independente și a sugerat o altă rundă de negocieri între SUA și Rusia.

Însă, opiniile sale au cunoscut o schimbare radicală odată cu recrudescența antagonismului Rusiei cu Statele Unite. El este creditat că a contribuit la refacerea bazelor ideologice ale celei mai mari confruntări a Rusiei cu Occidentul de la criza rachetelor cubaneze din 1962.

Pentru Patrușev, Occidentul, condus de „perfizii anglo-saxoni”, a împins lumea în pragul unui război global, deoarece refuză să accepte ca legitime interesele Rusiei, Chinei și ale puterilor regionale din Estul Mijlociu și America Latină.

„Consecința naturală a politicilor distructive ale Statelor Unite este deteriorarea securității globale”, declara el, citat de TASS, în noiembrie 2023.

După invadarea Ucrainei de către Rusia pe 24 februarie 2022, însă, el a apărut rapid ca un susținător de frunte al războiului, justificând public invazia și promovând obiectivele războiului Moscovei într-o serie de interviuri și călătorii în fostul spațiu sovietic. Andrei Kolesnikov, membru senior la Carnegie Endowment for International Peace, citat de The Washington Post, crede că Patrușev vorbește în numele lui Putin și are „permis să explice și să clarifice gândurile lui Putin”.

Schimbarea lui Patrușev reflectă, astfel, o semnificație majoră în raporturile Rusiei cu Occidentul și survine la scurt timp după pensionarea Victoriei Nuland, ceea ce nu poate împiedica apariția unor teorii privind motivațiile acestor schimbări în ambele tabere.

Departamentul de Stat al Statelor Unite anunța la începutul lunii martie a acestui an că Victoria Nuland, al treilea cel mai înalt grad diplomat american, se va pensiona și va părăsi postul în cursul aceleiași luni. Nuland, un prestigios diplomat de carieră, a fost caracterizată de-a lungul carierei de un stil intervenționist în trei administrații prezidențiale, devenind țintă frecventă a criticilor rusești pentru opiniile ei percutante asupra Rusiei și acțiunilor sale în Ucraina pentru a schimba decisiv cursul acestei țări către Occident. Ea a servit diplomația SUA sub șase președinți și 10 secretari de stat.

Bună cunoscătoare a spațiului ex-sovietic, cu origini de familie în Ucraina, Nuland a lucrat la ambasada SUA la Moscova în anii 1990 și se afla acolo în timpul tentativei de lovitură de stat împotriva fostului președinte rus Boris Elțîn.

Ea a devenit apoi ambasador al SUA la NATO înainte de a fi numită purtătoare de cuvânt a Departamentului de Stat sub fostul secretar Hillary Clinton, în timpul primului mandat al președintelui Barack Obama. În rolul ei de secretar de stat adjunct pentru Europa, sub Barack Obama, Nuland a fost implicată în afacerile ucrainene în timpul protestelor din timpul Maidanului.

A făcut vîlvă în presa internațională înregistrarea scursă a apelului ei către ambasadorul SUA al Ucrainei la vremea respectivă, în care ea a rostit celebra expresie „la naiba cu UE”, moment care i-a reconfirmat reputația de hard-diplomat. În calitate de reprezentant al SUA la NATO la summit-ul de la București din 2008, ea a făcut presiuni pe aliați să acorde Planuri de acțiune pentru aderare (MAP) Ucrainei și Georgiei.

Ca purtător de cuvânt a departamentului și ulterior ca secretar de stat adjunct pentru Europa, Nuland a atras furia multor politicieni ruși pentru apărarea ei deschisă a Ucrainei, în special după ce Rusia a anexat peninsula Crimeea în 2014.

Actualul secretar de stat american Antony Blinken i-a mulțumit și a lăudat-o pe Nuland, cu ocazia retragerii, pentru activitatea sa în modelarea politicii SUA în întreaga lume. „Conducerea lui Toria în Ucraina este cea pe care diplomații și studenții politicii externe o vor studia în anii următori”, a spus Blinken într-un comunicat.

El a menționat meritele Victoriei Nuland în proiectarea intereselor americane în Ucraina, spunând că „eforturile ei au fost indispensabile pentru a face față invaziei pe scară largă a Ucrainei de către Putin, a organiza o coaliție globală pentru a-și asigura eșecul strategic și pentru a ajuta Ucraina să lucreze spre ziua în care va fi capabilă să stea ferm pe propriile picioare – democratic, economic și militar”.

De aceea, puse în oglindă, personalitățile acestor șoimi ai războiului de ambele părți au contribuit la amplificarea retoricii belicoase ruso-americane. Cei doi au împărtășit, din acțiunile și declarațiile publice făcute, o convingere profundă privind necesitatea distrugerii adversarului, aproape cu orice preț.

Ministerul rus de externe a catalogat schimbarea drept o admitere a politicii eșuate a SUA față de Rusia. Maria Zaharova, purtătorul de cuvânt a Externelor a catalogat retragerea Victoriei Nuland drept „eșecul cursului anti-rusesc al administrației Biden”. „Rusofobia, propusă de Victoria Nuland drept principalul concept de politică externă al Statelor Unite, îi trage pe democrați în jos ca o piatră”, a mai spus ea.

Retragerea celor doi din fiecare tabără pare și o formă de concesie reciprocă în vederea unei ponderări a mesajelor războinice. Canalele diplomatice continuă să funcționeze în ciuda retoricii războinice oficiale și există posibilitatea ca pensionarea celor doi oficiali să fie parte dintr-o înțelegere de profunzime ruso-americană, în afara retoricii belicoase publice.

Belousov și Șoigu

Serghei Șoigu, 68 de ani, care este înlocuit ca ministru al Apărării, este unul dintre cei mai populari și longevivi miniștri și politicieni ruși cu o carieră politică de zeci de ani. Originar din regiunea Tuva din sudul Siberiei, Șoigu este printre puținii ruși neetnici care au ocupat un post de vârf în guvernul Federației Ruse, după prăbușirea URSS.

Deși unul dintre puținii prieteni apropiați ai lui Vladimir Putin, în politică sentimentele personale dintre politicieni pot fi insuficiente pentru a nu genera schimbări din funcție dar, totuși, se fac cu mănuși când sunt prietenii vechi la mijloc. Cu o carieră în vârful politicii moscovite anterioară lui Putin însuși, el și-a început ascensiunea în 1994, când a fost numit ministru al situațiilor de urgență în primii ani ai președinției lui Boris Elțîn. În 2012 a fost numit guvernator al regiunii Moscovei, înainte de a fi numit rapid ministru al Apărării de către Putin în același an. Șoigu este cunoscut drept un om loial lui Putin, ei fiind fotografiați împreună în multe expediții de pescuit prin adâncurile Siberiei.

El a fost numit imediat general, în ciuda faptului că nu avea experiență militară la nivel înalt, dar a supravegheat cu succes operațiuni militare importante, inclusiv intervenția din 2015 în Siria, care l-a menținut la putere pe aliatul Moscovei, Bashar al-Assad.

Șoigu a condus ofensiva Moscovei în Ucraina dar gestionarea atacului împotriva Ucrainei a fost criticată de mulți din Rusia, iar reputația sa a fost afectată și mai mult de recentele acuzații de corupție aduse unuia dintre adjuncții săi.

Deși ofensiva Rusiei a avansat pe câmpul de luptă în ultimele luni, cu un șir de progrese recente, reputația lui Șoigu a avut de suferit grav.

În ultimii ani, nu au mai existat expresii publice de prietenie sau imagini care îi înfățișau pe Putin și Șoigu făcând plajă împreună în îndepărtata Siberia, împărtășind vacanțe de pescuit și jucând în aceeași echipă de hochei pe gheață.

Remanierea a avut loc la mai puțin de o lună după ce ministrul adjunct al Apărării, Timur Ivanov, a fost arestat sub acuzația de luare de mită. Ivanov a fost acuzat că delapidat fonduri destinate reconstrucției orașului ucrainean Mariupol. Șoigu a fost acuzat de lentoare în activitatea de ministru, a avut dispute recente cu Rostec, producătorul de arme de stat și a fost afectat direct de consecințele revoltei Wagner. În 2023, fostul lider mercenar Wagner, Evgheni Prigojin, a început o contestație publică împotriva eșaloanelor superioare ale armatei ruse cu privire la desfășurarea conflictului. El l-a acuzat pe Șoigu, în special, că este o „pungă de murdărie” și „clovn în vârstă” în mesaje audio care au devenit virale în Rusia.

„Astăzi, câștigătorul pe câmpul de luptă este cel care este mai deschis către inovare, mai deschis către implementare cât mai repede posibil”, a declarat pentru presă purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov. El a continuat: „Este firesc ca în stadiul actual președintele a decis ca Ministerul Apărării să fie condus de un civil”.

Deși se pare că este o retrogradare, totuși funcția de secretar al Consiliului de Securitate nu este neapărat doar un rezervor pentru „fostele” figuri cheie din jurul lui Putin. Astfel, fostul ministru al Apărării nu este deloc tras pe linie moartă, plus că a păstrat și supravegherea problemelor interne și externe de apărare. Este un pas în lateral ce pare a-l feri pe Șoigu de unele turbulențe de imagine În acest mod Putin îl scoate din joc fără a-l jigni, cu maxime onoruri.

Consiliul de Securitate are astfel o misiune specifică: să asigure securitatea foștilor politicieni de primă linie din jurul președintelui care nu pot fi dați afară și este greu să li se mai găsească un post cu greutate similară. Dacă în perioada sovietică post-stalinistă cei indezirabili din sfera conducerii erau trimiși prin vreun post de ambasador sau conducător de intreprindere mamut prin Caucaz, acum se pare că este mai comod să-i retragi în Consiliul de Securitate, iar Putin arată astfel clar că legătura cu poziția politică anterioară va rămâne.

„În puțin peste doi ani de operațiune militară specială [în Ucraina], Serghei Șoigu a depășit totuși nivelul ministrului apărării în ceea ce privește nivelul său profesional”, a spus Alexander Mihailov de la Biroul de analiză militaro-politică, un think tank rusesc, pentru agenția de știri TASS.

Economistul Andrei Belousov îl înlocuiește, așadar, pe Serghei Șoigu la Ministerul Apărării. Pentru prima dată în 12 ani, Rusia are un nou ministru al apărării.

La fel ca președintele Putin, domnul Belousov este apropiat de Biserica Ortodoxă Rusă. Se crede că a fost botezat în 2007 iar imaginea sa este de politician care nu a profitat de funcțiile sale și nu are un stil de viata opulent, spre deosebire de Timur Ivanov, de exemplu.

Numirea lui Belousov, un economist calificat și consilier economic veteran, în funcția de vârf la Apărare, este interpretată ca un semn că Putin caută să schimbe vitezele, la mai bine de doi ani de la războiul împotriva Ucrainei și la doar un an după revolta eșuată a lui Evgheni Prigojin.

Deși au existat de mult timp zvonuri că o remaniere era iminentă, puțini se așteptau ca Vladimir Putin să aleagă un civil fără antecedente nici în armată, nici în serviciile de securitate pentru a-l înlocui pe Serghei Șoigu. Numirea în al treilea an de război al Rusiei în Ucraina oferă premizele pregătirii pentru un război lung și costisitor, fiind o mutare strategică a Kremlinului, deloc nepotrivită, se pare.

Andrei Removici Belousov s-a născut la 17 martie 1959 la Moscova. A obținut o diplomă în economie de la Universitatea de Stat din Moscova în 1981 și a urmat o carieră în mediul academic timp de câțiva ani. La sfârșitul anilor 1990, a început să lucreze consilier al prim-miniștrilor ruși. A fost numit ministru al dezvoltării economice în 2012 iar în anul următor a devenit consilier al lui Vladimir Putin, împărțind cu președintele rus, în plan persomal, pasiunea pentru artele marțiale.

În 2020, a fost numit prim-viceprim-ministru al Rusiei. De atunci, el și-a câștigat reputația de tehnocrat de încredere al lui Putin, consacrat drept, fiind singurul membru al „anturajul economic” al președintelui care a susținut anexarea Crimeei de către Rusia în 2014.

El este, de asemenea, creditat cu conceperea ideilor economice cheie urmărite de Kremlin în ultimii ani și a fost văzut ca unul dintre ideologii cheie din spatele unui set de planuri ambițioase adoptate de Vladimir Putin.

Convingerile sale sunt în concordanță cu viziunea dominantă și izolaționistă despre lume a lui Putin, transpusă în actualul curs geopolitic și economic al Rusiei.

Belousov este cunoscut a fi un apărător dur al intereselor statului față de cele ale întreprinderilor private. El a susținut de multă vreme reglementarea strictă, investițiile guvernamentale sporite și prezența extinsă a statului în economie, convins că reprezintă un model potrivit pentru economia țării sale versus modelul de economie liberală clasică.

Credința de bază a lui Belousov este că economia rusă este condusă spre succes de implicarea statului. El crede cu tărie în rolul vital al guvernului rus care investește în inovare și forțează întreprinderile să facă investiții.

În calitate de ministru al Apărării, Belousov va trebui să gestioneze cheltuielile militare ale Rusiei, care din 2024 reprezintă aproximativ 30% din bugetul Rusiei.

El este bine familiarizat cu complexul militar-industrial rus și potrivit pentru a gestiona cererile bugetare semnificative ale armatei. Șoigu rămâne, astfel, în siajul președintelui iar Belousov trebuie să facă față corupției în Ministerul rus al Apărării și să se asigure că economia rusă se transformă într-una de război reală, capabilă să susțină efortul militar în ciuda sancțiunilor occidentale.

Interesul său cunoscut pentru armamentul de înaltă tehnologie, cum ar fi dronele, din care Rusia are nevoie de o aprovizionare vitală pentru a-și continua atacurile asupra Ucrainei, va fi de asemenea util.

În 2014, vizavi de decizia lui Vladimir Putin de a anexa Crimeea și de a stimula un război în estul Ucrainei, în calitate de consilier, Andrei Belousov, i-a stat în mod public alături, numind prejudiciile anexării ca gestionabile și sancțiunile occidentale „nesemnificative” în ceea ce privește economia rusă.

Kremlinul vede războiul ca pe un război de uzură care trebui câștigat cu ajutorul economiei puternic militarizate a Rusiei iar numirea lui Belousov nu mai pare atât de surprinzătoare.

Numirea unor tehnocrați de mare încredere pentru a gestiona bugetele militare și industriale în creștere este un semn că războiul este prioritatea principală pentru Kremlin.

Vorbind despre numirea lui Belousov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a remarcat că cheltuielile pentru apărare sunt în creștere și a sugerat că ar putea deveni periculoase pentru stat. „Ne apropiem treptat, din motive binecunoscute, de situația de la mijlocul anilor 1980, când ponderea cheltuielilor pentru [apărare] era de 7,4%”, a spus el. „Acest lucru nu este critic. Dar acest lucru este extrem de important și necesită o atenție specială.”

Vocile care îl cunosc spun că Belousov gândește cu ani înainte, având viziune, dar în limitele unui slujitor loial, având și avantajul că păstrează un low profile public și politic.

Observatorii și analiștii internaționali au spus că remanierea este un semnal că Rusia nu are de gând să pună capăt războiului împotriva Ucrainei, aflat la al treilea an.

Jeff Hawn, doctorand și profesor invitat la departamentul de istorie internațională al Școlii de Economie din Londra, citat de Al Jazeera, spune că „acest lucru (schimbările de cadre) indică faptul că Kremlinul nu caută o ieșire din Ucraina, ci o dată să-și extindă capacitatea de a îndura conflictul cât mai mult posibil”. „Rusia este foarte limitată [pentru] cât de mult poate crește scara, din cauza deficiențelor economice. Cu toate acestea, ei pot menține un anumit nivel de război de uzură. Și probabil speră să facă asta mai mult decât poate Ucraina”, a mai declarat Hawn.

„Cu un economist preluând Ministerul Apărării, iar vechiul ministru preluând un rol politic și de consiliere, tehnocrații sunt în ascensiune. Totuși, scopul nu este pacea, ci un război mai eficient”, a scris și Mark Galeotti, un apreciat autor de cărți despre Putin și Rusia, în The Spectator. „Pe măsură ce Putin caută pe termen lung, „operațiunea militară specială” fiind acum principiul central de organizare al regimului său, el știe că are nevoie de tehnocrați pentru a-și menține mașina de război în funcțiune”, a completat el.

Concluzia lui Galeotti este că „marele învins în această amestecare pare să fie Patrușev, care a fost și unul dintre factorii de decizie cheie din spatele invaziei Ucrainei”.

Share our work
Importanța zonei-tampon ucrainene pentru securitatea Rusiei

Importanța zonei-tampon ucrainene pentru securitatea Rusiei

Pe 18 martie 2024, Vladimir Putin a cerut crearea unei noi „zone sanitare” între Rusia și Ucraina. „Vom fi forțați la un moment dat, când considerăm că este necesar, să creăm o anumită „zonă sanitară” pe teritoriile controlate de (guvernul ucrainean)”, a spus el. Președintele rus mai a declarat că Moscova nu va ceda în invazia sa din Ucraina și intenționează să creeze o zonă tampon pentru a ajuta la protejarea împotriva atacurilor ucrainene de lungă durată și a raidurilor transfrontaliere. Această „zonă de securitate”, a spus Putin, „ar fi destul de dificil de pătruns folosind mijloacele de atac produse din străinătate și aflate la dispoziția inamicului”.

Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat pe acest subiect: „Pe fundalul atacurilor cu drone (ucrainene) și al bombardării teritoriului nostru dotări publice, clădiri rezidențiale, trebuie luate măsuri pentru securizarea acestor teritorii. Ele pot fi securizate doar prin crearea unui fel de zonă-tampon, astfel încât orice mijloace pe care le folosește inamicul pentru a ne lovi să fie în afara razei”. Putin a avertizat în repetate rânduri Occidentul împotriva trimiterii de trupe în Ucraina. Un posibil conflict între Rusia și NATO ar pune lumea „la un pas” de al treilea război mondial, a spus el.

Comentând perspectivele negocierilor de pace cu Kievul, președintele rus a reafirmat că Rusia rămâne deschisă negocierilor, dar nu va fi atrasă într-un armistițiu care să permită Ucrainei să se reînarmeze.

Forțele Kremlinului au făcut progrese pe câmpul de luptă deoarece trupele ucrainene s-au confruntat cu o lipsă severă de obuze de artilerie și au unități epuizate de luptele în prima linie, după mai bine de doi ani de război.

Progresele rusești au fost, totuși, lente ca avans și costisitoare, iar Ucraina și-a folosit din ce în ce mai mult arsenalul pentru a lovi rafinăriile și depozitele de petrol din adâncul Rusiei. De asemenea, grupuri care reclamă a fi oponenți ruși din Ucraina ai Kremlinului au lansat incursiuni transfrontaliere, aspect folosit de Kremlin pentru a sublinia justificarea acțiunilor împotriva Ucrainei drept imperativ de securitate vital.

Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, într-un interviu acordat publicației The Economist, publicat pe 24 mai, a declarat că Ucrainei ar trebui să i se permită să folosească arme furnizate de Occident în lovituri împotriva unor ținte din interiorul Rusiei.

Șeful NATO a cerut membrilor să „analizeze dacă ar trebui să ridice” restricțiile actuale, afirmând că acestea fac „foarte dificilă” apărarea Ucrainei. Acum, Statele Unite și aliații sunt puși în fața unei decizii grele care ar escalada conflictul către o zonă cu adevărat periculoasă dacă ar încuviința cererile ucrainene. Deși o serie de aliați și-au dat acordul, este greu de crezut că Ucrainei i se va permite să atace puternic teritoriul rus.

Asediul permanent

Summit-ul NATO de la București din 2008 a fost un punct de cotitură prin Declarația sa finală că Ucraina va adera la NATO, deși Franța și Germania s-au opus acordării statutului de candidat. După două decenii de relativă liniște și stabilitate, Rusia a contestat status quo-ul teritorial ucrainean, cu scopul de a contracara avansul NATO în zona sa de influență sensibilă. Dacă oscilația statelor baltice și ale Georgiei spre Vest a fost tolerată, redirecționarea geopolitică a Ucrainei spre Vest a aprins semnalul de alarmă la Moscova. Polarizarea politică a Ucrainei între taberele pro-ruse și cele pro-occidentale a făcut-o țintă pentru interferențe străine concurente, anunțând ca inevitabil un război deschis. Până în februarie 2022 (limitate ca amploare în 2014 cu anexarea Crimeii), astfel de conflicte au avut loc doar la periferia fostei Uniuni Sovietice, în special în Caucaz. Reclamând suveranitatea asupra celor patru regiuni est-ucrainene, Rusia și-a exprimat, de fapt, temerile sale pe care caută să le gestioneze în logica propriei sale ideologii de securitate.

Se spune, adesea, că Rusia se simte în siguranță doar dacă vecinii săi se simt nesiguri. Aceasta este o reflectare a sentimentului istoric al Rusiei de vulnerabilitate, slăbiciune, insecuritate, înapoiere și inferioritate, pe care le-a stăpânit prin construirea unei puternice capacități militare ofensive și defensive, însoțite de o politică externă abilă.

În virtutea acestei paradigme existențiale, țarii și liderii sovieticii au creat un regim autoritar puternic care guverna o societate supusă propagandei controlate de stat. URSS era înconjurată de inamici și vulnerabilă la discordia și instabilitatea internă. Spaimele Kremlinului au fost folosite drept sursă de legitimitate pentru regimul conducător, din orice timp istoric, adunând publicul atât împotriva posibilelor amenințări externe, cât și împotriva oricărei disidențe interne care ar putea slăbi controlul central.

Concepția despre rolul „inamicului” și o mentalitate de asediu permanent au fost definitorii pentru Rusia pentru a-și asigura funcționarea regimului și supraviețuirea statală. Statele Unite sunt considerate inamicul care urmărește permanent schimbarea regimului în Rusia, iar Kremlinul a dus o campanie activă de propagandă pentru a convinge populația că Rusia este sub asediu și că trebuie salvată. Moscova se teme că pătrunderea ideilor, a moravurilor și a valorilor occidentale va slăbi țara.

La începutul regimului Putin această ideologie fost mai puțin activă dar, pe măsură ce NATO s-a extins către Rusia și Occidentul nu a fost dispus să accepte doleanțele Moscovei referitor la recunoașterea participării sale la marile decizii geopolitice, treptat a revenit ca temă principală. După perioada Elțîn, regimul Putin a readus pe tapet sentiment de mândrie în rândul populației pentru realizările Rusiei și sacrificiile sale.

Criticii actualului regim Putin spun că obiectivul principal al establishment-ului rus este păstrarea monopolului puterii. Astfel, cerințele obligatorii ale funcționării în siguranță ale elitei ruse includ: garantarea unui mediu internațional favorabil și legitimitatea acestuia în ochii rușilor pentru a obține suficiente resurse economice pentru a susține sistemul și să furnizeze factori suplimentari pentru consolidarea societății în jurul autorităților. Pentru exterior, aceste politici trebuie să creeze imaginea Rusiei ca stat european modern și responsabil. Pentru interior, politica externă trebuie să ofere o justificare constantă pentru mentalitatea „Fortăreței asediate” și să asigure respingerea standardelor occidentale de către societatea rusă. Securitatea și politica externă a Kremlinului se spune că sunt mai mult influențate de nevoile interne decât de logica relațiilor internaționale, fapt ce duce la una din caracteristicile specifice ale Rusiei în raport cu alte state.

Marele Război Patriotic, o dramă de peste 26 de milioane de morți, a lăsat o amprentă dramatică asupra Uniuni Sovietice, memorie continuată și folosită de Federația Rusă pentru a întări patriotismul și loialitatea față de patrie. Paradele militare și evenimentele asociate ale Federației Ruse au recreat, la nivel imagologic, strălucirea de altădată a Uniunii Sovietice.

Regimul lui Putin a reușit să mențină un nivel ridicat de patriotism deși conceptul de mentalitate de asediu risca să piardă treptat atractivitatea în ochii rușilor. Paradoxal, odată cu războiul din Ucraina, mulți membri ai tinerei generații par a fi la fel de patrioți ca părinții lor, în ciuda avansului globalizării care părea că va anula aceste energii. Ei împărtășesc convingerea că Rusia trebuie să rămână puternică și hotărâtă dacă vrea să fie respectată în lume și recunoscută ca o mare putere.

Un element fundamental al ideologiei clasei politice conducătoare ruse, rezultată din teama permanentă de asediere, a fost extinderea granițelor Rusiei cât mai departe posibil de centrul vital până când forțele sale armate ating bariere naturale sau se confruntă cu forțe de contracarare suficient de puternice. Acest lucru a dus la crearea celei mai mari țări din lume, dar și a uneia care conține numeroși non-ruși care pot reprezenta un factor de destabilizare. Cum amenințarea unei dezintegrări încă există, rezultând într-un posibil stat rus mai mic, Kremlinul este foarte conștient de ea și este gata să răspundă cu forță, dacă este necesar, oricărui efort de slăbire a controlului central și a statului rus.

Percepția rusă a amenințărilor este influențată de trecutul sovietic, de politica internă a Rusiei și de caracterul tensionat al relațiilor actuale cu SUA și NATO. Experiența sovietică cu efectele devastatoare ale Operațiunii Barbarossa a învățat Moscova două lucruri. Prima lecție, recunoscută în mod deschis de sovietici de mulți ani, a fost că înfrângerile operaționale pe scară largă ar putea fi provocate de partea care a premobilizat suficiente forțe și mijloace și a executat cu succes un plan de înșelăciune. A doua lecție a fost că surpriza operațională, chiar și la scară largă, nu echivala neapărat cu o victorie strategică.

În secolul actual, o NATO extinsă, susținută de o capacitate de lovire îmbunătățită, bazată pe informații pentru lovituri de precizie pe distanță lungă, prezintă pentru planificatorii militari conservatori ruși necesitatea primei utilizări nucleare pentru a evita înfrângerea, altfel inevitabilă, în perioada inițială a un război pe scară largă purtat în apropierea sau pe teritoriul de vest al Rusiei.

Vladimir Putin a căutat să folosească o cooperare îmbunătățită în materie de securitate cu Statele Unite și o politică occidentală de cooperare economică și de securitate mai mare cu Uniunea Europeană. Această politică occidentală a lui Putin a inclus, de asemenea, acordarea Rusiei unui profil mai înalt în mecanismul consultativ al NATO. În fața acestei alinieri a forțelor politice și militare, Rusia a menținut o armată subfinanțată și slab pregătită, care era pe deplin angajată în încercarea de a suprima rebeliunea din Cecenia, în anii 90 ai secolului trecut. Ea a fost forțată să se bazeze pe descurajarea nucleară pentru a acoperi amenințările de război convențional la scară largă sau împotriva statelor învecinate care reprezentau, potențial, o amenințare strategică.

Pe lângă o expansiune a NATO și încercuirea de către parteneri regionali cu probleme sau ambițioși și limitată de o instituție militară convențională deficitară, Rusia de la începutul secolului XXI s-a confruntat cu nevoia inevitabilă de a se adapta la războiul postmodern și la impactul tehnologiei avansate, precum și al armelor convenționale moderne.

Conceptele de securitate națională ale Rusiei și expresiile evoluției doctrinei sale militare arată temerile sale față de un atac surpriză în fața superiorității militare convenționale a NATO, în ciuda politicii declarative a NATO de neostilitate față de ea.

Grupul de evaluare Stratfor concluziona în 2012: „Restul lumii știe că o invazie a Rusiei este de neconceput. Rușii, însă, o pot concepe. Ei își amintesc că Germania în 1932 era infirmă. Până în 1938 era copleșitor de puternică. Șase ani nu sunt foarte lungi și, deși o astfel de evoluție este puțin probabilă acum, din punct de vedere rus, trebuie luată în serios pe termen lung – planificând ce este mai rău și sperând la ce este mai bun.”

Din perspectiva planificatorilor militari ruși care au aversiune la riscuri, forțele ruse atrase înapoi în districtele de frontieră de vest ale actualei Federații s-au aflat în aproape aceeași poziție cu cele care s-au confruntat cu atacul Operațiunii Barbarossa, în 1941. Liderii SUA și aliații lor trebuiau să mențină conștientizarea legăturii dintre prioritățile politice interne ale liderilor Rusiei și politicile sale externe și de securitate.

Țarul Alexandru al III-lea obișnuia să spună că Rusia are doar doi aliați – armata și marina. Ea reflectă preeminența mentalității de asediu și credința că Rusia are puțini aliați adevărați. În circumstanțe mai puțin extreme, Kremlinul este convins că Rusia singură își poate garanta apărarea și supraviețuirea.

Coloana vertebrală a apărării Rusiei au fost forțele sale armate. Sub regimul sovietic, forțele armate erau un rival formidabil al Statelor Unite, împreună cu aliații lor, și al NATO, implicit. Superioritatea lor covârșitoare în numărul de forțe convenționale și puterea arsenalul lor nuclear au devenit piatra de temelie a relațiilor Est-Vest de-a lungul Războiului Rece. În sprijinul forțelor armate sovietice a fost un complex militar-industrial enorm, un program național de apărare civilă și o societate civilă militarizată, cu pregătire ideologică și practică în chestiunile militare. Această povară economică uriașă a contribuit, paradoxal, în mod semnificativ, la prăbușirea Uniunii Sovietice.

Kremlinul a mers pe strategia de a influența alte țări, de a le specula slăbiciunile, de a sprijini forțele de opoziție dispuse mai favorabil față de Rusia, astfel reducând amenințarea percepută la adresa sa.

Politicile de expansiune ale Rusiei de-a lungul secolelor au inclus eforturi pentru a crea o zonă-tampon de-a lungul granițelor sale pentru a-și spori profunzimea strategică. „Cortina de fier”, care a separat partea dominată de sovietici a Europei de Est de Europa de Vest, a ajutat la menținerea unui mediu relativ stabil, deși ostil, bazat pe un echilibru delicat al forțelor militare. Această salbă de state compatibile cu regimul comunist de la Moscova îndeplinea un important rol de scut sanitar împotriva Occidentului.

Odată cu ascensiunea lui Mihail Gorbaciov și eforturile sale eșuate de a reforma sistemul sovietic, frâiele politice ale Europei de Est au fost slăbite. A urmat schimbarea regimurilor comuniste și dizolvarea Pactului de la Varșovia. Dispariția acestui cordon sanitar creat de Stalin a acutizat sentimentul de vulnerabilitate a noului stat, Federația Rusă, singura moștenitoare a Uniunii Sovietice și a Imperiului Țarist. Invariabil, statutul de moștenitoare a post-imperialismului rus, a venit la pachet cu sentimentul de insecuritate din trecut și cu necesitatea de refacere a unui nou sistem de securitate, adaptat lumii unipolare, cu Statele Unite singura superputere globală. Lipsită de armura sovietică, Rusia s-a preocupat constant să își asigure supraviețuirea statală și stabilitatea internă.

După 1991, Moscova fusese drastic slăbită din toate punctele de vedere și nu putea face nimic pentru a ameliora acest sentiment de vulnerabilitate. Occidentul nu a ratat ocazia să pună umărul la preluarea fostului scut sanitar sovietic din Europa Centrală și de Est și să o vulnerabilizeze, implicit.

Statele Unite și NATO și-au extins și consolidat în mod natural influența asupra unora din fostele state satelit sovietice din Europa Centrală și de Est și chiar a unei părți din fosta Uniune Sovietică (Estonia, Letonia și Lituania). Moscova a protestat pe măsură ce fostele sale state-client deveneau membre ale NATO. Prin aderarea la NATO a foștilor membri ai Pactului de la Varșovia, Rusia a văzut acest lucru ca fiind provocator și amenințător la adresa propriei sale stabilități și supraviețuiri. Mai mult nu a putut, însă, face, însă, sentimentul de asediere ancestral a revenit din ce în ce mai acut.

Când Uniunea Sovietică și-a încetat existența în 1991, Rusia a intrat într-o criză economică puternică iar armata sa a cunoscut un regres în a ține pasul tehnologic cu forțele NATO. A fost nevoie de mai mult de un deceniu pentru ca Federația Rusă să înceapă procesul de restabilire și modernizare a forțelor armate la o poziție demnă, în opinia sa, de o putere globală. Investițiile au crescut semnificativ, au fost întreprinse reforme pentru modernizarea structurii de comandă și a personalului din toate gradele și au fost dezvoltate și desfășurate noi sisteme de arme. Practica războiului hibrid și un rol mai proeminent pentru structura de informații a forțelor armate (GRU) au adus o nouă importanță armatei ruse. Sub Vladimir Putin, Rusia și-a recâștigat o mare parte din puterea pierdută, pe măsură ce a luat măsuri pentru a restabili ceea ce consideră drept locul său de drept ca putere de prim rang.

Rusia a trasat, strategic, o linie roșie în ceea ce privește fostele republici sovietice, țările baltice fiind excepția, pentru care a consimțit să treacă în barca occidentală. Orice avans occidental – politic sau militar – în teritoriile fostelor republici sovietice a fost considerat o amenințare directă la adresa intereselor sale de securitate dar nu au fost luate măsuri drastice atâta vreme cât noul regim Putin nu s-a simțit suficient de puternic și a sperat că Occidentul va ține cont de Rusia în afacerile internaționale. Prin intervențiile din Georgia în 2008 și în Ucraina în 2014, culminând cu războiul început în februarie 2022, Rusia a respins în mod brutal ceea ce crede că sunt amenințări grave față de sferele sale de interes și vecinătate apropiată. Totodată, pe lângă intervențiile militare, a căutat să elimine regimurile ostile intereselor sale din spațiul ex-sovietic, considerate drept incursiuni ale Statelor Unite în sfera de influență a Rusiei, ca parte a scopului final al Washingtonului de a schimba regimul în Rusia.

Contribuția sa la instabilitatea din statele ex-sovietice, dar nelimitată la acestea, a fost, de fapt, răspunsul său de apărare la amenințarea tot mai mare din partea celor considerați dușmani istorici.

Rolul dual al Ucrainei: „Scut al Europei” și zonă sanitară pentru Rusia

Zonele-tampon pot părea o relicvă istorică, care trebuie înțelese în contextul rivalității interstatale. Cu alte cuvinte, zonele-tampon sunt teritorii situate între două state rivale. În al doilea rând, zonele-tampon iau diferite forme și nuanțe. Apoi, o zonă-tampon activă atenuează conflictul dintre statele rivale prin descurajarea atacurilor militarizate transfrontaliere, reducerea ciocnirilor la frontieră și oferind o arenă cu risc scăzut pentru contestație.

De ce este Ucraina stat-tampon? În ultimele dezbateri academice și politice, au existat discuții active despre dacă Ucraina ar trebui sau chiar ar putea servi ca stat-tampon efectiv între Rusia și NATO. Răspunsul la aceste întrebări este complex.

Dacă extindem definiția pentru a include un teritoriu-tampon între alianțe sau blocuri, poziția geopolitică a Ucrainei face ca țara vecină să fie un bun candidat pentru acest statut, între NATO și Rusia. Într-adevăr, înainte de 2014, Ucraina a funcționat ca o „zonă de contestație”, în care Rusia și NATO au concurat pentru influență prin împuterniciții lor locali, în condiții relativ egale, fără ca cineva să domine în mod covârșitor teritoriul. Revoluția Euro-maidan din 2014 a înclinat fundamental Ucraina spre Vest.

La începutul anilor 1990 NATO privea serios către această fostă republică sovietică iar în 1994 a semnat un acord-cadru cu Kievul, ca parte a inițiativei Parteneriatului pentru Pace.

Cinci ani mai târziu Ucraina și-a demonstrat înclinația pro-atlantică susținând operațiunea NATO în Balcani. Pe 12 iunie 1999, Kievul a închis chiar și spațiul aerian al țării pentru avioanele rusești care zburau spre Priștina timp de câteva ore. Această mișcare a provocat o reacție furioasă din partea multor ucraineni, care se considerau parte a lumii slave ortodoxe.

De cealaltă parte, ideea predominantă la Moscova în anii 1990 a fost că Rusia și Ucraina ar trebui să formeze un nou tip de uniune, precum uniunea formată de Rusia și Belarus în 1997, idee care a început să prindă viteză și în prezent, după încheierea războiului iar Ucraina ar fi readusă în siajul Moscovei. Liderii Rusiei vedeau Ucraina ca parte a sferei sale naturale de influență, la fel cum doctrina Monroe tratează Europa ca pe „curtea din spate” a SUA.

Rusia s-a trezit în defensivă: SUA și UE își extindeau propriile instrumente militare (NATO) și economice (acorduri de asociere) spre Est și încercau să exercite influență în spațiul post-sovietic.

Rolul principal al Ucrainei a fost de la început de zonă-tampon, un destin natural în construcția geopolitică post Război Rece. Realizând că, în ciuda sprijinului economic și militar, nici NATO, nici UE nu sunt dornice să „cucerească” Ucraina curând, președintele Zelenski și administrația sa au început să prezinte Ucraina ca un „Scut al Europei”.

Cu toate acestea, invazia și anexarea Crimeei de către Rusia și sprijinul său pentru separatiștii înarmați din Donbas au fost cele care au stabilit hegemonia rusă în Estul Ucrainei și au împins restul țării în tabăra pro-occidentală cu mai multă putere. O Ucraina controlată de ruși și-ar fi pierdut statutul de stat-tampon, aducând Rusia în contact și mai direct cu NATO. Occidentul nu a dorit să lase acest lucru să se întâmple și a căutat să sprijine valoarea de întrebuințare a Ucrainei ca zonă de securitate împotriva Rusiei.

Cu toate acestea, invazia Ucrainei nu trebuie privită ca un preludiu al atacurilor asupra Lituaniei sau Poloniei deoarece Rusia nu are nici resursele pentru a amenința, real, NATO, nici dorința de a reconstrui un imperiu istoric, în ciuda nostalgiilor Moscovei. Ea vede invazia ca pe o modalitate de a-și redefini „inima” în detrimentul Ucrainei și, de asemenea, al Belarusului, pe care este pe cale de a o absorbi, având în vedere dependența regimului Lukașenko de Moscova.

Când luăm în considerare rolul tamponului teritorial în viitorul rivalității NATO – Rusia, trebuie să ne amintim că zona-tampon în sine – în acest caz, Ucraina – are un grad ridicat de acțiune. Ocuparea unei părți cât mai mare de către ruși într-un timp cât mai mic crește gradul de securitate deoarece se reduce, în concepția Kremlinului, riscurile unui atac viitor asupra teritoriului rus.

Ucraina, ca stat, nu va reveni la statutul de zonă-tampon dinainte de 2022, deoarece războiul i-a arătat Ucrainei că nu poate avea încredere în garanțiile de securitate rusești.

Prin urmare, Ucraina post-conflict, dacă va rămâne viabilă statal, va căuta aderarea rapidă la NATO sau, cel puțin, un angajament instituțional din partea NATO față de securitatea sa. Nu există loc pentru statele eșuate în Alianță iar Ucrainei post conflict riscă să nu i se găsească acel rol util din cauza măcinării perspectivelor sale statale pe care Moscova dorește să i le diminueze.

În modelul geopolitic european, conflictul cu Ucraina obligă Rusia să-și suspende intențiile agresive în Europa, iar după ce au smuls încă o bucată de teritoriu ucrainean, rușii vor avea nevoie de ceva timp pentru a-l digera dar nu este sigur că se vor mulțumi cu o victorie discutabilă sau parțială.

În prezent Rusia a ocupat deja o porțiune din Estul și Sudul Ucrainei. Prin adăugarea unui nou teritoriu-tampon în nord, Putin ar putea muta centrul de greutate al luptei la granița de nord a Ucrainei, unde forțele sale se învecinează cu Rusia. Harkov este următorul mare obiectiv în meniul Moscovei, cu planuri de a transforma orașul într-un „al doilea Mariupol”. Rușii ar avansa mai greu în nord dacă SUA și aliații săi occidentali ar permite Ucrainei să-și folosească rachetele avansate și artileria împotriva țintelor de peste graniță, în Rusia, iar presiunile dinspre o serie de state aliate Statelor Unite, cum este Marea Britanie, Franța, Polonia și statele baltice, plus o parte din Congresul american, de a se da undă verde, cresc riscul de escaladare a conflictului.

America și Europa trebuie să se întrebe ce înseamnă cu adevărat Ucraina pentru interesele euro-atlantice după mai bine de doi ani de război. Rolul său geopolitic în relațiile cu NATO și UE va fi supus presiunii pentru că alianța are nevoie de Ucraina ca zonă-tampon, chiar dacă nu toată, teritorial. Sfârșitul războiului va fi singura variabilă ce va dicta noua paradigmă ucraineană. Pentru aceasta, Rusia va depune eforturi militare susținute în a face Ucraina cât mai puțin relevantă pentru Occident.

Share our work
Președintele Zelenski își încheie mandatul, însă Rusia continuă operațiunile militare

Președintele Zelenski își încheie mandatul, însă Rusia continuă operațiunile militare

Mandatul prezidențial al lui Volodimir Zelenski, ales președinte în aprilie 2019, ar fi trebuit să se încheie în 20 mai 2024. Alegerile prezidențiale ar fi urmat să aibă loc la sfârșitul lunii martie, dar acestea au fost amânate pentru că în Ucraina este în vigoarea legea marțială. Conform constituției Ucrainei, dacă legea marțială nu ar fi fost impusă, alegerile prezidențiale urmau să aibă loc în 31 martie 2024, dar președintele în exercițiu a cerut să se renunțe la subiectul alegerilor până la încheierea ostilităților.

Astfel că țara vecină nu se pregătește pentru învestirea unui nou șef de stat, ci încearcă să facă față unei noi ofensive ruse în regiunea Harkov. Președintele ucrainean consideră că mandatul său prezidențial nu a expirat încă. „Cei cinci ani ai mei [în biroul prezidențial] nu s-au încheiat încă. Din cauza legii marțiale, ei continuă”, a spus Zelenski într-un interviu pentru Reuters.

În mod similar, dacă nu ar fi fost legea marțială, ar fi avut loc și alegeri parlamentare pe 29 octombrie 2023, încheind mandatul actualului parlament ales în iulie 2019.

Dinspre Rusia, cauza principală a amânării alegerilor din Ucraina, Vladimir Putin a subliniat că problema legitimității președinției Zelenski după 20 mai ar trebui rezolvată în Ucraina prin sistemele sale politice și juridice.

Într-o conferință de presă în orașul chinez Harbin, în timpul vizitei sale de două zile în China, Putin a spus că actualele autorități ucrainene de la Kiev „își iau puterea dintr-o lovitură de stat”, iar sistemul juridic al Ucrainei trebuie să răspundă la întrebarea privind legitimitatea lui Zelenski. „Pentru că dacă este vorba de semnarea documentelor, trebuie să facem acest lucru cu autoritățile legitime”.

Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, reiterează observațiile lui Putin cu privire la legitimitatea președintelui ucrainean și nu lasă speranțe pentru încetarea luptelor. Kremlinul a declarat luni, 20 mai 2024, prin vocea lui Peskov, că sfârșitul mandatului președintelui ucrainean Volodimir Zelenski nu afectează acțiunile militare ale Rusiei în Ucraina.

„Nu, operațiunea specială continuă”, a spus acesta într-o conferință de presă la Moscova, când a fost întrebat dacă expirarea mandatului lui Zelenski ar putea influența „operațiunea militară specială” care a început în februarie 2022. „Dar ceea ce este cel mai important pentru noi este că trebuie să continuăm operațiunea noastră militară specială. Trebuie să ne asigurăm securitatea. Și trebuie să punem în aplicare sarcinile operațiunii militare speciale”, a mai completat el.

Ca răspuns la o altă întrebare privind legitimitatea lui Zelenski, Peskov a reiterat observațiile făcute de președintele rus Vladimir Putin pe această temă. „Această întrebare a fost deja pusă. Și s-a auzit acum două zile la comunicarea finală cu presa din China, unde președintele [Putin] a răspuns exact la această întrebare”, a spus el.

Peskov a avut și la sfârșitul lunii aprilie referiri acide la legitimitatea președintelui ucrainean Vladimir Zelenski care va fi, potrivit Moscovei, în curând, pusă sub semnul întrebării după expirarea mandatului său, pe fondul lipsei de alegeri regulate. „Cred că viitorul lui Zelenski este pecetluit și foarte curând mulți, inclusiv în Ucraina, îi vor pune sub semnul întrebării legitimitatea”, a declarat oficialul rus într-un interviu acordat programului Moscow.Kremlin.Putin.

Ruslan Stefanciuk, șeful Parlamentului ucrainean, a declarat agenției de presă de stat Ukrinform că „nu există îndoieli” cu privire la legitimitatea lui Zelenski și că alegerile prezidențiale vor avea loc într-o perioadă de 60 de zile după ridicarea legii marțiale.

Membrii administrației Zelenski i-au avertizat pe aliații occidentali de luni de zile că Rusia pregătește o campanie țintită pentru a submina legitimitatea lui Zelenski în ochii ucrainenilor și Occidentului.

Vadim Skibitski, adjunctul șefului de informații militare ucrainene, într-un interviu pentru publicația The Economist, a interpretat declarațiile Kremlinului referitoare la mandatul încheiat al președintelui ucrainean drept parte din războiul propagandistic iar subminarea legitimității sale face parte din planul cu mai multe componente al Rusiei de destabilizare a Ucrainei.

Surse din biroul președintelui ucrainean, care au vorbit sub condiția anonimatului, au spus că aliații occidentali erau conștienți de amenințarea campaniei rușilor de influențare a opiniei publice ucrainene și nu sunt dispuși să împingă Ucraina spre alegeri prezidențiale și parlamentare în viitorul apropiat

Share our work