Rolul și locul Federației Ruse în regiunea Mării Negre
Geografia este factorul modelator al istoriei umane astfel că nu putem să creionăm complicata relație a Rusiei cu Marea Neagră fără să o localizăm geografic. Puţin mai mare decât California, Marea Neagră, cunoscută și sub denumirea de Pontus Euxinus, este situată între Europa de Est și Asia de Sud-Vest. Este legată de Marea Azov prin strâmtoarea Kerci, de Marea Marmara prin canalul Bosfor, iar de Marea Egee și, deci, de Marea Mediterană, prin strâmtoarea Dardanele. Are şase ţări riverane: Turcia, România şi Bulgaria – membre NATO- precum şi Georgia şi Ucraina, care sunt considerate parteneri ai SUA și Uniunii Europene.
Bazinul Mării Negre a fost locuit încă din cele mai vechi timpuri și a fost o zonă de tranzit pentru comerțul eurasiatic. Începând cu coloniile grecești, apoi cu perioada Imperiului Roman, Marea Neagră a fost o rută comercială importantă pentru comerțul cu cerealele și alte produse agricole iar în Evul Mediu a fost o zonă importantă pentru comerțul cu piei și mirodenii, bizantinii, italienii și otomanii luând partea leului din aceste activități. Nu vom face, în acest moment, statistica importanței și impactului istoric al Mării Negre pentru dezvoltarea imperiilor și popoarelor limitrofe ci ne vom opri asupra marelui vecin istoric, Rusia.
Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, în Enciclopedia lui Diderot, Pontul Euxin e plasat „între mica Ţară a Tătarilor şi Circazia la nord, Georgia la est, Anatolia la sud şi Turcia europeană la vest”. Foarte interesant, autorul face mențiunea utilă cum că pontul nu este un „pod”, ci desemnează o „mare asiatică”.
În a doua jumătate a aceluiași secol, Imperiul Țarist şi-a extins controlul asupra porturilor calde din Crimeea, împingându-i pe otomani înspre sud şi detronându-l pe hanul tătar. Rusia devine protectoarea creştinismului răsăritean iar mai târziu se transformă în eliberatoarea popoarelor oprimate de sub jugul turcesc. Din punct de vedere istoric, începând cu Ecaterina cea Mare, ţarii încep să devină influenți în rândul regilor şi prinților din Balcani şi Caucaz.
Spre mijlocul secolului al XIX-lea Marea Neagră era împărţită între cei doi rivali din estul Europei, Rusia şi Turcia, unul aflat în ascensiune, celălalt în declin, devenind o cale maritimă pentru care intrau în conflict două seturi de ambiţii imperiale surprinzător de asemănătoare cu ce se întâmplă în prezent între Rusia lui Putin și Turcia lui Erdogan.
Politica oficială imperial rusă de la Ivan cel Groaznic (1533-1584) până la Petru cel Mare (1689-1725) a fost încercarea de a face din stepă un teritoriu, anterior aspru și ostil, caracterizat de nesiguranță, unul definit şi controlabil, altfel spus, de a transforma frontiera incertă într-o graniţă controlabilă. Ruşii au intrat în mod natural în competiţie directă cu hanii tătari, vechii stăpâni ai stepelor crimeene şi cu Imperiul Otoman deoarece erau în fapt două puteri importante care îmbrățișau ideologia expansiunii teritoriale. Avantajul rușilor era însă că se confruntau cu un imperiu aflat în declin, în timp ce ei manifestau vitalitatea și specificul imperiului tînăr.
Mai întâi sub Petru şi apoi sub Ecaterina cea Mare, Rusia a îmbrăţişat ideea imperială expansionistă europeană clasică a vremii îmbinată cu raţionalismul illuminist, legând pan-ortodoxia si pan-slavismul de „problema orientală”. Ca imperiu de matrice eminamente continentală, Rusia a preluat controlul asupra stepei ostile însă nu s-a mulțumit cu securizarea acesteia și a mers mai departe prin extinderea dominaţiei asupra mării, marea sa slăbiciune geostrategică și geopolitică.
Rușii, natural un popor de stepă, au fost puternic atrași să obțină deschiderea la mare și s-au considerat îndreptățiți să ia grosul mostenirii altădată puternicului Imperiu Otoman, văzut drept “omul bolnav al Europei”. Din punct de vedere geopolitic, strâmtorile Bosfor si Dardanele, odată cucerite, ar fi asigurat, prin Marea Mediterană, ieșirea la Oceanul Atlantic, o realizare excepțională.
În urma Războiului ruso-turc din 1768-1774, încheiat prin pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) Rusia taristă reusește să încheie etapa „lacului turcesc” și să încerce să o transforme în „lac rusesc”. Astfel, în mod indiscutabil realizând o performanță remarcabilă, în mai puțin de o jumătate de secol, prin pacea de la Iași (1792) și București (1812), Rusia a ajuns și la Dunăre, în zona de vărsare în Marea Neagră.
Conflictul care a urmat cu Imperiul Otoman a avut la bază ambiția celei de-a Treia Romă de la Moscova să se comporte ca un succesor legitim romano-bizantin care avea obligația să anexeze strâmtorile şi să aşeze un prinţ creștin pe tronul Bizanţului, după ce vor alunga năvălitorii turci. Bazinul Mării Negre urma să devină un mare nucleu de civilizație rusă după ce vor fi anexat fostele posesiuni bizantine, Moscova jucând rolul agentului civilizator al “înapoiatului Sud”, de la Marea Neagră până în Mediterana. În diferite variante, acest obiectiv strategic avea să structureze politica externă rusă până la prăbuşirea Imperiului Ţarist şi a Imperiului Otoman în tumultul Primului Război Mondial.
Noul centru de greutate al Rusiei la Marea Neagră a devenit Odesa, cel mai mare dintre noile porturi. Timp de două sute de ani a însemnat oraşul imperial rusesc clasic și a devenit echivalentul sudic al construcţiei Sankt-Petersburgului cu un veac înainte. Cu o populație variată, venită din toate colţurile imperiului, din Europa Centrală şi din Orientul Apropiat, oraș multietnic şi multireligios, extrem de divers, Odesa era atipic față de Sankt-Petersburg şi Moscova. De altfel, în actualul conflict din Ucraina o potențială cucerire a Odesei ar readuce simbolic inima comercială, administrativă şi culturală a fostei zonei ruseşti țariste a Mării Negre în sânul noii Rusii și ar constitui o importantă recuperare istorică.
Pentru a înțelege ecuația proiectării politicilor ruse la Marea Neagră în în prezent și mai ales în următorii ani, se impune o scurtă analiză a două direcții de discuție: Prima privește semnificația Mării Negre în mentalul politic si istoric rus iar a doua are legătură cu poziționarea statelor riverane față de blocul occidental si raporturile acestora cu Federația Rusă iar în acest caz ne-am oprit asupra Turciei, cel mai important stat prieten al Rusiei dar și cel mai capabil de schimbări și reorientări politice și militare. Alături de aceste state un cuvânt de spus îl are China, îndepărtată geografic de Marea Neagră însă extrem de implicată în această zonă, la fel ca Statele Unite, doar că sub alte valențe și cu alte mijloace. Aceste două scurte analize ne ajută să înțelegem mai bine determinarea cu care Rusia nu are de gând să piardă acest spațiu din sfera sa de influență. Mai bine spus nu își permite.
Pașii făcuți de Moscova în refacerea puterii sale maritime în Marea Neagră pleacă de la convingerea sa fundamentală că actualul model geopolitic eurasiatic și mondial este depășit, și-a atins limitele iar principiile de drept internațional care jalonează ordinea mondială devin depășite și, în ultimă instanță, demne de a nu mai fi respectate. Actorii globali regionali, de anvergura Rusiei și cei globali, de puterea Chinei, care s-au conturat după instaurarea globalizării, contestă actualul model geopolitic condus și coordonat strâns de Statele Unite de cel puțin trei decenii. Astfel, Federația Rusă, fost mare imperiu, a ales să pluseze și să aplice dreptul forței ca acțiune politică. Miza acestei concepțiii este destrămarea actualei ordini politice mondiale și constituirea unei noi paradigme geopolitice la nivel mondial, multipolarismul.
Desigur că nu putem spune că doar războiul din Ucraina este expresia supremă a transformării geopolitice la care Rusia își aduce aportul ci putem spune că reprezintă o etapă fierbinte a aplicării dreptului forței. Pentru ceea ce ne interesează, respectiv, analizarea ecuației geopolitice a Mării Negre, acest conflict face să fie congruent nu doar cu interesele istorice rusești ci să fie alimentat de tocmai istoria acestui spațiu care periodic își aduce copiii în conflict. Rusia și-a ridicat cu secole în urmă imperiul plecând de la cucerirea și rusificarea nordului Mării Negre, un pivot geopolitic vital de care țarii, începând cu Petru cel Mare și culminând cu Ecaterina cea Mare, au ținut mereu cont. Iată, deci, că Rusia revine în strategia sa din Sud la matca pivotală istorică a Ciornoe More și caută să își recapete gloria de mare putere eurasiatică în lumea multipolară post-americană pe care o propune alături de China și alte state.
Anexarea Crimeii și a circa 20% din teritoriul ucrainean în 2022 arată că Moscova folosește regiunea Mării Negre ca trambulină neo-imperială către Caucaz, Asia Centrală și Caspica. Extinderea hegemoniei americane în vecinătatea sa apropiată, începând cu anii ‘90 ai secolului XX, s-a lovit de recalibrarea și replierea Rusiei lui Vladimir Putin care a contrat aceste modificări, semn al unei perioade nefaste din istoria recentă a Rusiei post-sovietice, ce se vrea uitată. Moștenirea sovietică face loc unei Rusii eurasiatice care nu concepe să fie trecută la indexul istoriei și vrea să desfacă ordinea unipolară cu ajutorul Chinei, un hegemon economic mult mai puternic decât Rusia, care aplică, cel puțin la nivel imagologic filozofia pacifismului dar care nu se abate de la țelul său suprem, conducerea lumii.
Ostilizarea spațiului ex-sovietic, cu ajutor occidental, față de Moscova, este de neconceput pentru ruși. Politica de îngrădire a blocului euro-atlantic la adresa Rusiei ar avea un succes remarcabil dacă ar mișca fostele state sovietice Ucraina, Republica Moldova, Georgia către Uniunea Europeană și NATO în mod oficial, numai că acest pericol este văzut ca unul mortal pentru noul imperiu rus aflat în expansiune. Toate aceste trei state tampon din vecinătatea sa apropiată sunt situate în bazinul Mării Negre ceea ce face ca potențialul de conflict să fie foarte ridicat, fapt pentru care acest „culoar sanitar” trebuie protejat. Moscova nu poate pierde centura de securitate tradițională în favoarea Occidentului și să riște izolarea geopolitică și eventuale pericole la adresa însăși a existenței sale ca stat. Entuziasmul cu care erau privite relațiile ruso-americane din anii ‘90 ai secolului trecut a făcut loc unui scepticism și apoi o redeschidere a antagonismului specific Războiului Rece, odată cu extinderea NATO și UE periculos de aproape de Rusia. Rușii s-au simțit înșelați de bunăvoința Occidentului și a Americii și au interpretat politicile și propunerile occidentale și americane doar ca instrument de distrugere lentă și sigură.
Revenind la problematica Mării Negre, recâștigarea acestui avanpost impune acțiuni geopolitice de impact și concentrarea eforturilor pe această direcție. Federația Rusă mută geopolitic în zona Mării Negre pentru că vede în această regiune culoarul de înaintare strategică euro-atlantică spre zonele tradiționale de influență din fostul spațiu sovietic. Spre deosebire de Asia Centrală sau de zona Mării Caspice, unde turbulențele geopolitice și amploarea efectelor acestora pe termen lung sunt mult mai reduse, din perspectiva intereselor strategice ale Kremlinului, Marea Neagră și riscurile de a nu fi „lac rusesc” o fac să devină prioritate absolută.
Relația Rusiei cu Turcia
Paznicul Mării Negre, prin strâmtorile Bosfor și Dardanele care asigură accesul spre Marea Mediterană, Turcia reprezintă bastionul sudic al NATO și este singurul aliat occidental cu o flotă suficient de puternică care, însă, are propria sa proiecție geopolitică la Marea Neagră, preferând să rămână suficient de prietenoasă cu Moscova. Președintele Erdogan are propria sa agendă și a promovat reîntoarcerea Turciei către otomanism și către o politică de expansiune proprie, având puncte comune cu președintele rus, în ciuda argumentelor și animozitățior istorice care despart cele două state.
Alegerile prezidențiale turce din mai 2023 marchează o bornă importantă deoarece America nu a reușit să facă din cei trei aliaţi NATO, Bulgaria, România şi Turcia, o voce comună, similar celor trei state baltice, vizavi de Moscova și conflictul ucrainean. Pierderea unui nou mandat de către actualul președinte turc reprezintă pentru Statele Unite un avantaj deoarece o alianță aprofundată Turcia-Rusia va distruge strategia euro-atlantică la Marea Neagră. Turcia încă e în NATO, dar are propriile reguli de politică externă, mult asemănătoare cu ale Rusiei. Dacă Ankara lui Erdogan și Moscova lui Putin intenționeze să-și împartă Marea Neagră în ciuda competiției și rivalității lor istorice, planurile geopolitice ale Occidentului vor fi grav afectate.
Turcia lui Erdogan care de ani buni are o relație complicată cu Statele Unite și alți aliați din NATO trebuie să fie în centrul oricărei strategii occidentale pentru Marea Neagră dar nu cu un lider cu agendă proprie ci condusă de un președinte care pune în aplicare voința Occidentului, în speță a Statelor Unite. Natura relației Turciei cu Occidentul și Rusia depinde, în paliere diferite, de politica de independență sau supunere a Ankarei. Turcia nu dorește să își modifice rolul de gardian al strâmtorilor ca urmare a prezenței NATO la Marea Neagră și este neliniștită din acest motiv. Similaritatea extinderii occidentale în coasta Turciei și pericolul reducerii acesteia la un rol minuscul devin complementare cu discursul politic al lui Vladimir Putin care a reclamat împresurarea Rusiei pe fondul slăbirii proiectării puterii sale după căderea URSS. Pentru ambițiile Turciei de putere eurasiatică de prim pluton, suspiciunile la adresa Occidentului sunt prea puternice pentru a nu deveni sensibilă la mesajele și ofertele Kremlinului.
Turcia este extrem de importantă pentru Rusia deoarece nicio strategie sau acțiune a NATO privind Marea Neagră nu poate funcționa fără acceptul Ankarei, iar Kremlinul va face tot ce poate să nu ducă Turcia către acest moment. Politica proprie a Turciei a însemnat mai multe paliere: consolidarea relațiilor economice cu Rusia dar a și susținut vocal integritatea teritorială a Ucrainei, inclusiv asupra Crimeei, vânzându-i arme Kievului, mai ales drone, plus medierea unui acord ca mărfurile ucrainene să traverseze Marea Neagră. Dacă Recep Tayyp Erdogan rămâne la putere, lucru destul de probabil, o serie de conducte de petrol și gaze, cea mai cunoscută fiind TurkStream, va consolida legăturile ruso-turce și va îmbunătăți influența Rusiei care ar avea un aliat extrem de prețios, dacă nu vital.
Războiul din Ucraina oferă relației ruso-turce mari șanse deoarece Turcia oferă Moscovei noi rute de export, ocolind Ucraina. Totul ar fi în favoarea Rusiei dacă Occidentul nu intervine să modifice cursul orientării geopolitice turce.
Ce se întîmplă cu Rusia la Marea Neagră pe termen scurt
Rusia are, pe lângă ascendența istorică incontestabilă, o serie de dezavantaje în Marea Neagră din cauza unei combinații de geografie și politică care îi limitează accesul în regiunea mai largă a Mediteranei și spre Atlantic. Rusia deține Crimeea și portul Novorossiysk (de care Rusia și țările din Asia Centrală, care nu au ieșire la mare, sunt foarte dependente pentru a exporta cereale și petrol), din sud care oferă marinei militare și comerciale accesul la porturile cu apă caldă. Strâmtorile Bosfor și Dardanele, controlate de Turcia, sunt, la fel ca acum două secole, marea problemă deoarece toate navele care intră sau ies din Marea Neagră trebuie să treacă prin ele. Pentru Rusia, Marea Neagră nu înseamnă doar accesul către Mediterana ci și active economice importante, fiind un important pol de comerț și transport. Între timp, Rusia investește în noi infrastructuri pentru a-și proteja coridorul comercial al Mării Negre și pentru a crea mai multe rute alternative din cauza sancțiunilor occidentale și din cauză că Ucraina nu mai este un coridor posibil (deocamdată) pentru mărfurile rusești sau care tranzitau Rusia.
În ciuda investițiilor și amplificării capacităților Rusiei la Marea Neagră perspectivele din regiunea Mării Negre sunt riscante. Împingerea optimistă a Europei către un obiectiv de zero emisii de carbon până în 2050 va afecta piața gazelor naturale rusești în favoarea celor naturale lichefiate cât și pentru gazul din Azerbaidjan.
Georgia și Ucraina, state cu opțiuni occidentale și vecini ai Rusiei la Marea Neagră, constituie, în fapt, inamici permanenți, pentru care Rusia va menține un nivel de preocupare deosebit, cu Ucraina cu atât mai mult, că se află în conflict deschis. Agresiunea rusă a provocat neliniște în fostele state sovietice care au pus la îndoială intențiile pașnice ale Rusiei și au redus popularitatea și sprijinul elitelor locale pentru fosta lor metropolă Moscova, îndemnând aceste state către noi strategii și opțiuni diplomatice și de securitate.
Din aceste considerente, regiunea Mării Negre reprezintă pentru Federația Rusă strategia sa de război, turnanta care testează capacitatea ei de rezistență și repliere geopolitică în noua conjunctură eurasiatică, perimetrul geografic și geopolitic care decide viitoarele sale poziționări în negocierile privind noua ordine mondială. Un eșec militar sau de imagine al Rusiei în Siria este mult mai puțin important geopolitic pentru interesele Moscovei decât capitularea într-un spațiu care îi poate aduce pe competitori ante portas, la porțile Moscovei. Din punct de vedere al dreptului internațional, Convenția de la Montreux conferă unei singure puteri, Rusiei, capacitatea de a domina Marea Neagră și implicit de a exercita o politică proprie față de statele de coastă.
Rusia, prin vocea purtătorului de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov a răspuns, recent, Ucrainei, că Marea Neagră nu va fi niciodată o mare NATO: „Marea Neagră nu va fi niciodată o „mare NATO”, este o mare comună”. În viziunea Moscovei toate statele riverane trebuie să fie o mare a „cooperării, interacţiunii şi securităţii și să aibă o securitate indivizibilă”. Rusia înțelege că Marea Neagră nu poate să fie demilitarizată şi să devină o mare cu influență NATO, fiiind „concepte care se exclud reciproc”.
Pentru Washington și aliații săi din NATO, contracararea influenței Rusiei în Marea Neagră este esențială pentru a-și menține influența pe flancul de sud-est al Europei și pentru a menține circulația mărfurilor critice către piețele vulnerabile din Orientul Mijlociu și Africa.
Indiferent de rezultatul conflictului ruso-ucrainean, apropierea ruso-turcă este marea schimbare în ecuația regiunii Mării Negre din ultimul deceniu. Însă, ca inamic istoric în această regiune, Turcia rămâne un partener volatil pentru Moscova, ambele nutrind tendințe recuperatorii post-imperiale. Ankara vrea să-și extindă influența în unele state turcofone, cum este cazul Azerbaidjanului, pe care l-a sprijinit militar în conflictul cu Armenia, fapt ce incomodează Rusia în intențiile sale de a repara pierderea teritoriala post-sovietică.
Invazia Ucrainei de către Rusia, lansată la 24 februarie 2022, a transformat Marea Neagră în „lac rusesc”. Contrar dreptului internațional, Rusia a blocat libertatea de navigație în Marea Azov și dreptul la trecere în apele teritoriale ale Ucrainei de lângă Crimeea. Cu ajutorul canalului Volga-Don Rusia își poate muta navele din Marea Caspică în Marea Azov și apoi spre Marea Neagră prin strâmtoarea Kerci. Prin alianța cu Turcia și securizarea unei părți din bazinul Mării Negre, Rusia și-a câștigat accesul la apele calde prin portul Tartus din Siria lui Bashar Al Assad, folosind fără probleme Marea Mediterană. Scenariile merg spre o posibilă anexare a Transnistriei prin care să-și extindă accesul la gurile Dunării, până la Marea Neagră. Proiecțiile referitoare la evoluția conflictului din Ucraina privesc mai multe variante.
Un scenariu este legat de coeziunea occidentală și indică posibilitatea unor disensiuni și fisuri între țările NATO și în cadrul Uniunii Europene, pe fondul acutizării politicilor ecologiste și ale creșterii prețurilor din cauza lipsei gazului ieftin rusesc, la care se adaugă scăderea interesului și sprijinului popular din cauza prelungirii conflictului. Această tendință, ajutată și de propaganda Kremlinului, poate slăbi sancțiunile împotriva Rusiei și livrările de arme către Ucraina. Astfel, transformând și menținând Marea Neagră în „lac rusesc”, Federația Rusă va continua să folosească și modeleze aspecte ale Convenției de la Montreux și ale dreptului internațional în avantajul său, cum ar desfășurarea submarinelor sale de la Marea Neagră în Mediterana, împiedicarea dreptului de trecere prin apele teritoriale ale Ucrainei și blocarea accesului la Marea Azov prin blocarea tranzitului prin strâmtoarea Kerci și blocarea aprovizionării cu mărfuri.
Cu toate acestea, un număr tot mai mare de factori de decizie occidentali și americani spun că regiunea Mării Negre a ocupat, în mod eronat, periferia strategiei Occidentului vizavi de contracararea Rusiei, fapt care a redus capacitatea de reacție la acțiunile rusești care s-au dovedit foarte puternice. În urma conflictului din Ucraina există, la nivelul factorilor de decizie, o tendință de coagulare în creștere la Washington și Bruxelles pentru a pune Marea Neagră în centrul strategiei NATO, organizație care stabilește din ce în ce mai mult Rusia drept principalul său adversar. Acest lucru a întărit apelurile pentru o strategie occidentală comună mai solidă față de Rusia, în special în Marea Neagră și sud-estul Europei. Înfruntând aceste provocări, Rusia își va radicaliza poziția în această zonă și va apăra „lacul rusesc” cu înverșunare.
Rămâne de văzut care vor fi evoluțiile în bazinul Mării Negre însă secolul XXI se anunță a fi mult mai complicat decât ar fi sperat cei care în urmă cu trei decenii anunțau pacea unipolară. Se pare că istoria este capricioasă și a fost subestimată și are de gând să își scrie noi pagini.
Bibliografie selectivă
Charles King, Marea Neagra. O istorie, Editura Polirom, 2015, pp. 170-190
Dorel Buse, Testamentul lui Petru cel Mare sau Rusia şi obsesia Mării Negre, https://historia.ro/sectiune/general/testamentul-lui-petru-cel-mare-sau-rusia-si-584592.html
Mihai Morcovescu, Ce țări au ieșire la Marea Neagră, https://www.libertatea.ro/lifestyle/ce-tari-au-iesire-la-marea-neagra-4498633
PAUL STRONSKI, WHY IS THE BLACK SEA IMPORTANT TO RUSSIA?, https://carnegieendowment.org/2021/05/20/what-is-russia-doing-in-black-sea-pub-84549
***Foreign Policy: SUA și NATO încearcă să diminueze ambițiile lui Putin la Marea Neagră, http://stiri.tvr.ro/foreign-policy-sua-i-nato-incearca-sa-diminueze-ambi-iile-lui-putin-la-marea-neagra_928861.html#view