Aflată la granița dintre Europa și Asia, Turcia a fost mult timp atrasă de Uniunea Europeană și a făcut încercări repetate de a se alătura acestui spațiu prin oportunitățile oferite de piața sa unică și instituțiile europene. Deși Europa a fost curtată asiduu de Turcia, ea a pus frână permanent motivând că nu este pregătită să o accepte ca membru cu drepturi depline, ducând, în cele din urmă, la abandonarea, de facto, a acestui proiect. Relația Turciei cu Uniunea Europeană este una dintre cele mai lungi și mai complexe relații ale blocului comunitar.
Candidatura Turciei de a adera la clubul european se întinde de aproape 60 de ani, până în 1959, când a solicitat asocierea la Comunitatea Economică Europeană, precursoarea UE.
De fapt, de la înființarea republicii de către Mustafa Kemal Atatürk în 1923, Turcia a văzut Europa ca principalul pol de atracție pe drumul său spre modernizare. După al Doilea Război Mondial, Turcia a beneficiat de Planul Marshall, a aderat la Consiliul Europei în 1950, la NATO în 1952 și la Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) în 1961. De asemenea, este membră a Uniunii pentru Mediterana (UpM). În 1963, Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Turcia au semnat „Acordul de la Ankara”, un acord de asociere ce includea o „clauză de evoluție” și care deschidea calea către o relație mai profundă. A fost urmată de un protocol adițional în 1973. În 1987, Ankara a solicitat aderarea la CEE.
Perspectiva intrării Turciei în familia europeană a fost primită de unii politicieni din țările europene și Turcia cu mult entuziasm dar și cu mai mult scepticism de alții. Cu toate acestea, de-a lungul ultimului deceniu, schimbările de orientare geopolitică a regimului Erdoğan, aflat la putere, au amplificat neînțelegerile, iar încrederea reciprocă s-a estompat, pe fondul unui clivaj mai larg care străbate profund politica internă a Turciei.
Turcia a luat o turnură autoritară, regimul lui Tayyp Recep Erdoğan cenzurând mass-media, descurajând și întemnițând dizidenții și virând într-o direcție puțin compatibilă cu setul de valori ale Occidentului. O represiune internă puternică, după lovitura de stat eșuată din 2016, nu a făcut decât să înrăutățească relația cu Europa care a văzut în aceste acțiuni pretextul ideal al președintelui Erdoğan pentru pentru lichidarea opoziției interne. În privința Ciprului, pe care UE l-a admis în 2004, există altă neînțelegere cu Ankara deoarece trupele turce au ocupat o parte a țării.
Restricțiile asupra libertății presei, controlul executiv asupra sistemului judiciar și supravegherea civilă insuficientă a forțelor de securitate turce, au contribuit la blocarea procesului de aderare.
Ministrul german de externe Sigmar Gabriel declara într-un interviu acordat Der Spiegel în 2017 că „Turcia este cu siguranță mai departe de a deveni membră a Uniunii Europene decât oricând”. El a mai spus că a avut întotdeauna îndoieli cu privire la faptul că Turcia ar trebui să adere la UE, dar a fost în minoritate în partidul său social-democrat (SPD).
Înainte de a prelua puterea în Germania în 2005, cancelarul Angela Merkel s-a opus aderării Turciei și a cerut în schimb un „parteneriat privilegiat”. Lui Sigmar Gabriel nu i-a plăcut această idee, deoarece credea că i-ar face pe turci să se simtă ca niște europeni de clasa a doua, dar a spus că opinia lui s-a schimbat de atunci.
În decembrie 2016, Consiliul UE a decis că nu vor fi deschise noi zone în discuțiile de aderare, din cauza regimului autocratic turc. În iulie 2017, Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care cere Comisiei să suspende negocierile de aderare cu Turcia. În iunie 2019, Consiliul UE declara că „Turcia s-a îndepărtat și mai mult de UE și, prin urmare, negocierile de aderare au ajuns efectiv într-un impas. Nu mai pot fi luate în considerare alte capitole pentru deschidere sau închidere și nu sunt prevăzute lucrări ulterioare în vederea modernizării acordului privind uniunea vamală”.
În mai 2021, Parlamentul European a adoptat un raport, numit părtinitor și inacceptabil de către Ankara, în care se spunea că Turcia s-a distanțat de valorile europene și a continuat să dea înapoi în domeniile statului de drept și drepturilor omului. Raportul a cerut Uniunii Europene să suspende procesul de aderare, menținând în același timp cooperarea cu Turcia în probleme precum combaterea terorismului și controlul fluxului de refugiați sirieni.
Peter Stano, purtător de cuvânt al serviciului diplomatic al UE, a sintetizat așteptările Bruxelles-ului pe care Turcia să le îndeplinească: „Ne așteptăm ca toate țările candidate la UE să sprijine valorile UE. Turcia are dreptul de a decide asupra propriilor parteneriate internaționale, dar Uniunea, totuși, se așteaptă ca țara candidată să susțină valorile UE, în mod ferm și fără echivoc, să respecte obligațiile care decurg din acordurile comerciale relevante și să se alinieze la politica externă și de securitate comună a UE”.
Într-un raport de anii trecuți al Parlamentului European, s-a concluzionat că „rata de aliniere a Turciei la politica externă și de securitate comună a UE a scăzut la un minim istoric de 7%, făcând-o de departe cea mai scăzută dintre toate țările în curs de extindere”. Consiliul European și-a exprimat îngrijorarea în special cu privire la retragerea continuă a Turciei în ceea ce privește statul de drept și libertățile fundamentale, inclusiv libertatea de exprimare.
„Relansarea procesului de aderare la UE se va întâmpla doar atunci când autoritățile turce își vor manifesta interesul real pentru a opri retragerea continuă a libertăților fundamentale și a statului de drept în țară”, se spunea în raport.
Mai mulți factori contribuie la neîncrederea și poziția ostilă a unei părți a clasei politice și opiniei publice turce față de aderarea țării la Uniunea Europeană.
Naționalismul turc incompatibil cu Europa
Pentru început, trebuie spus că Turcia se consideră o țară europeană. În timp ce o mică parte din teritoriul său se află pe continentul european și are legături istorice și politice cu Europa iar ultimul secol și-a întors fața către Occident, prin reformele structurale ale lui Atatürk.
Comunitatea seculară care a fondat țara în 1923 s-a distanțat de Est (și de Sud), argumentând că Turcia ar trebui să fie în blocul de Vest.
Opinia publică turcă și atitudinile față de Uniunea Europeană sunt extrem de polarizate în această problemă. Elementele religioase și conservatoare turce nu doresc strângerea legăturilor mai puternic cu Europa însă turcii aparținând păturilor mai secularizate și progresiste cred că Turcia membră a UE ar avea de câștigat sub multe aspecte: economie, democrație și promovarea drepturilor omului.
Pe de altă parte, comunitatea conservatoare a Turciei, care guvernează acum țara, nu este pe deplin aliniată cu Occidentul dar nici nu este anti-occidentală. De fapt, ar saluta aderarea la UE mai mult decât la orice altă grupare economică alternativă cum este BRICS către care a solicitat, recent, să adere. În prezent, chiar dacă Ankara nu mai menține o loialitate deplină față de Occident și relațiile nu sunt la nivelul dorit cu SUA și UE, guvernele turce doresc totuși să păstreze legături puternice cu ambele.
Naționalismul și sentimentul naționalist în creștere a adoptat percepția unei UE slabe care pare a fi în permanență pe punctul de a se rupe iar ieșirea Marii Britanii din UE este adesea citată ca exemplu pentru a argumenta că Europa instituțională este o organizație care se va prăbuși, necesitând astfel căutarea unor alternative mai valide.
Crizele recente cu care s-a confruntat UE, cum este cazul gestionării crizei economice grecești au contribuit cu siguranță la consolidarea acestei idei. În special a insuflat teamă în multe segmente ale societății turce, care au ajuns să creadă că adoptarea monedei euro ar fi dăunătoare economiei lor naționale. Unii consideră că scopul Turciei de a se alătura grupului BRICS este o reacție la progresul său întârziat în discuțiile de aderare la UE.
În plus, din punct de vedere economic, Turcia se consideră într-o poziție mai bună în comparație cu Uniunea Europeană. Expresia „UE are nevoie de Turcia mai mult decât Turcia are nevoie de UE” a fost popularizată de însuși președintele turc Recep Tayyip Erdoğan. Președintele turc, la fel ca premierul maghiar Viktor Orbán, președintele sârb Aleksandar Vucic și monarhiile arabe din Golf, vede geopolitica ca pe o acoperire constantă între marile puteri.
Naționalismul turc are o puternică mândrie istorică, popularizată de însuși președintele turc Recep Tayyip Erdoğan, interesat de refacerea hegemoniei turcești în zone din Eurasia. Cedarea invariabilă de suveranitate și diversele compromisuri ca membru al UE nu sunt compatibile cu sentimentul moștenirii istorice turce. Mândria Turciei de fost imperiu o face reticentă să cedeze în fața unor membre UE cu o putere economică, demografică și militară inferioară. Toți acești factori contribuie la convingerea că Turcia ar putea prospera în afara Uniunii, și nu supusă cu totul unui stăpân european. Apoi, poziționarea Turciei drept lider al lumii islamice nu este posibilă în Uniunea Europeană iar Tayyp Erdoğan nu are un interes prea mare pentru a reîncălzi tema aderării la UE.
Turcia islamică incompatibilă cu Europa creștină
Poate pentru că Imperiul Otoman s-a extins în Estul și centrul Europei, cucerind Constantinopolul de Imperiul Bizantin pe parcurs, teama și necesitatea de apărare față de Turcia nu a părăsit conștiința și memoria occidentală.
În ciuda opoziției țărilor europene continentale față de apartenența Turciei la NATO, conform documentelor secrete dezvăluite de CIA, participarea acesteia a permis folosirea Turciei ca mijloc de confruntare cu Uniunea Sovietică și blocul de Est. Relația nu a fost egală, în ciuda statutului de membru deplin al Turciei și a cimentat dominația occidentală asupra Turciei, nu doar politic, ci și la nivelul structurii statului, instituțiilor și agențiilor acestuia.
Odată cu venirea lui Erdoğan, Turcia s-a schimbat. Deși sarcina sa a fost aproape imposibilă având în vedere obstacolele enorme cu care se confrunta, el a reușit să folosească promisiunea de a adera la UE, să-și mențină guvernarea continuă, profitând totodată de succesele economice pentru a-și consolida tendința spre independență.
Elementul religios islamic este probabil obstacolul nerecunoscut oficial de Europa care împiedică semnificativ procesul de aderare a Turciei. Într-un club al națiunilor creștine, Turcia nu este binevenită, iar ezitarea membrilor Uniunii a fost un motiv suficient de mare care a crescut suspiciunea Turciei că religia sa este un impediment. Această percepție a contribuit la o pierdere substanțială a credinței în rândul unei părți a electoratului turc cu privire la un rezultat pozitiv în procesul de aderare.
Președintele Erdoğan a folosit abil clivajul religios dintre Europa și Turcia pentru a consolida legitimitatea guvernului. El a spus că „ există un singur motiv pentru care Europa nu acceptă Turcia: este pentru că suntem musulmani”.
Declarațiile lui Erdoğan fac parte dintr-un discurs mai larg care subliniază redescoperirea Islamului ca element unificator pentru națiunea turcă. În ciuda faptului că Turcia este în mod oficial o țară laică, partidul de guvernământ (AKP) a manifestat o atitudine ostilă față de secularism. Un exemplu explicit în acest sens este declarația făcută de președintele Parlamentului turc, Ismaïl Kahraman, în 2016, în care a exprimat necesitatea unei constituții religioase.
Turanismul
Al treilea aspect se referă la o mișcare ideologică neredusă doar la Turcia, cunoscută sub numele de Turanism, cu origini în secolul al XIX-lea, aflată în contrast cu obiectivele și specificul civilizațional al UE. Ea subliniază faptul că unii turci simt o conexiune emoțională mai puternică cu popoarele turcești, mai degrabă decât cu europenii. În epoca actuală, principalul partid care reprezintă ideologia turanistă este Partidul Mișcării Naționaliste, care a urmat convingerile pan-turcice/turaniste încă din anii 1950. Turanismul promovează ideea unui grup rasial cunoscut sub numele de „rasa Turanică”, care include toate popoarele turcice, uralice, tungiste și mongole, datorită originii lor comune în Asia Interioară și Centrală. Turanismul, destul de popular, pledează pentru unificarea popoarelor „turanice” într-un singur stat sau confederație.
Deși aspirațiile pan-turcice sunt împărtășite doar de o minoritate de turci, argumentul rămâne valabil. Chiar și printre cei care sunt în favoarea unor legături mai strânse cu Europa, nu există neapărat dorința de a deveni asimilați cultural în ea. Mai degrabă, credința predominantă este că Turcia nu aparține exclusiv Estului sau Vestului și, prin urmare, ar trebui să îmbrățișeze pe deplin identitatea sa dublă, fără a favoriza neapărat un aspect deasupra celuilalt.
În concluzie, cel puțin din punctul de vedere al curentului turanist, este improbabil ca Turcia să adere vreodată la UE. Motivele pentru aceasta provin din faptul că Turcia ar trebui să submineze în mod fundamental trei elemente cruciale ale identității sale naționale: conceptul de națiune, relevanța religiei și legătura emoțională cu alte popoare turcice.
Procesul de aderare la UE ar necesita, prin urmare, o regândire radicală a sentimentului de conștiință națională al aceluiași popor turc, care este o întreprindere mult mai complexă decât simpla implementare a reformelor politice și economice.
Turcia islamică este prea mare pentru a nu fi incomodă
Cu o populație de peste 85 de milioane de locuitori, Turcia ar fi cea mai mare țară din UE dacă ar adera – depășind Germania, cu aproximativ 84 de milioane – și ar juca, invariabil, un rol cheie în guvernanța și conducerea europeană. Turcia este, din mai multe cauze, incomodă pentru greii din UE. Dacă acum un deceniu nu era o problemă acută, pe fondul unui val de migrație arabă și africană, în Europa a crescut în rândul europenilor sentimentul anti-imigranți și anti-musulman care îi pot afecta identitatea etnică și culturală. Venirea unei națiuni musulmane majoritare de calibrul Turciei ca membru ridică un val de opoziție politică și a populației din statele europene și o face puțin probabilă ca grad de acceptare. Viziunea Occidentului asupra Turciei în ceea ce privește identitatea, se oglindește în declarația fostului președinte francez Nicholas Sarkozy care spunea că Europa nu va permite primirea în rândurile sale a unui stat cu o populație de 70 de milioane de musulmani.
După cum a fost evident în reacțiile contrastante la războiul din Ucraina și la cel din Gaza, mulți europeni au ajuns să definească continentul drept „ alb și creștin”. Ei văd Europa ca fiind asediată de ceea ce ea consideră a fi o lume insuficient civilizată, necreștină și potențial agresivă.
Această noțiune a fost întărită de ascensiunea extremei drepte la ultimele alegeri europene și se reflectă chiar în unele dintre retorica venită din partea factorilor de decizie de la Bruxelles. Înaltul reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe și politica de securitate, Josep Borrell, a declarat într-un discurs din 2022 adresat tinerilor diplomați europeni: „Europa este o grădină. Am construit o grădină, unde totul funcționează”, dar „cea mai mare parte a restului lumii este o junglă, iar jungla ar putea invada grădina”. A fost un comentariu pentru care ulterior și-a cerut scuze.
Într-un raport anual de anul trecut, parlamentarii europeni au concluzionat că „rata de aliniere a Turciei la politica externă și de securitate comună a UE a scăzut la un minim istoric de 7%, făcând-o de departe cea mai scăzută dintre toate țările în curs de extindere”.
În viziunea europeană, calea Turciei către UE este prin reforme dar reformele solicitate ar schimba caracterul fundamental al proiectului neo-otoman gândit pentru următoarele decenii. Relansarea procesului de aderare la UE nu se va întâmpla nu din din cauza negocierilor geopolitice sau când autoritățile turce își vor manifesta interesul real pentru a reface libertățile fundamentale și a statului de drept în țară. Cu toate aceste puncte de neînțelegere, UE are nevoie de Turcia și știe că trebuie să lucreze cu regimul autoritarist de la Ankara deoarece Turcia are o caracteristică utilă pentru Europa: este un vecin vital și punte de legătură cu Rusia, Asia extinsă și Orientul Mijlociu. Experții turci au spus că există un oarecare sens în a echilibra politica externă a unei țări care se întinde pe Vest și Est.
Și în timp ce calitatea de membru nu este discutată, oficialii se gândesc unde ar putea coopera mai mult cu Turcia. Dacă vine ceva din asta, este o victorie în cartea politică lui Erdoğan pentru că Europa va ceda multe pe lista de solicitări a turcilor. Erdoğan știe asta și atâta vreme cât nu va fi îndepărtat de la putere, va juca în stil propriu ce a promis propriului popor și, prin extensie, lumii musulmane. Iată cum geografia favorabilă se dovedește un mare aliat și ajută Turcia cu un grad de independență inaccesibil altor state din această zonă.
Turcia rămâne un aliat necesar
Deciziile Turciei de politică externă și de securitate din ultimul deceniu au afectat deja imaginea țării în capitalele occidentale. Turcia a refuzat să susțină sancțiunile împotriva Rusiei și, în schimb, a devenit un cumpărător important al țițeiului rusesc. Turcia sprijină, de asemenea, Hamas, gruparea militantă, islamistă, palestiniană care a comis atacuri teroriste asupra Israelului pe 7 octombrie și care este clasificată drept organizație teroristă de Uniunea Europeană, precum și de Statele Unite, Germania și alte câteva țări.
Statele Unite și alți aliați NATO au fost furioși pentru achiziționarea de către Turcia a sistemelor de apărare antirachetă sol-aer S400 de la Rusia în 2017 și din nou în 2022, când Turcia s-a opus aderării suedezilor și finlandezilor la NATO, înainte de a renunța în cele din urmă la opoziție.
Cu toate acestea, locația strategică a Turciei între Vest și Est o face critică pentru misiunile NATO și SUA în regiune, iar țara a semnat un acord solicitat de UE în 2016 care să permită întoarcerea unor migranți ilegali care ajung în spațiul european, prin Turcia. Dacă Ankara se supără și nu mai asigură reținerea câtorva milioane de refugiați, Europa s-ar afla într-un pericol greu de gestionat.
În ciuda rolului țării în aceste crize internaționale, neîncrederea dintre Turcia și aliații săi occidentali nu dă semne de atenuare și poate duce la o ruptură dacă Ankara va trebui să ia decizii care afectează grav interesele occidentale. Turcia joacă, deocamdată, cu pricepere împotriva Rusiei, împotriva Occidentului, folosind atât avantajele apartenenței la NATO, cât și relația sa personală cu Vladimir Putin pentru a extinde câștigurile economice ale Turciei.
Cum vede Europa cerințele și așteptările Turciei? Acorduri comerciale și cooperare militară prin NATO? Nici o problemă, este posibil. Dar calitatea de membru deplin care acordă drept de vot în Comisia Europeană, Consiliul European și Parlamentul European, puține șanse să fie obținută.
Președintele turc Recep Tayyip Erdoğan a sosit miercuri, 16 octombrie în orașul rus Kazan pentru a participa la cel de-al 16-lea summit al BRICS, în perioada 22-24 octombrie 2024. Erdoğan a spus la sosire, că țara sa dorește „sincer” să-și îmbunătățească cooperarea cu grupul BRICS. Turcia a înaintat, la începutul lunii septembrie 2024 o cerere prin care a solicitat aderarea deplină la BRICS, rivalul economic și geopolitic al Occidentului și al Americii. Nu este prima intenție a Ankarei de a adera la BRICS dar fiind o țară cu relații relativ apropiate cu Occidentul, membru NATO și candidat cheie pentru Uniunea Europeană.
Iuri Ușakov, consilierul președintelui Vladimir Putin, a confirmat că organizația va începe să revizuiască cererea Turciei înainte de Summitul BRICS de la Kazan. Aderarea Turciei la BRICS este prezentată de Moscova ca o dezvoltare majoră a organizației către un cadru global cu adevărat multipolar, precum și o alternativă pentru Sudul Global și pentru alte țări nealiniate la instituțiile vestice, în special la cerințele și politicile economico-militare ale Statelor Unite.
Turcia și-a reiterat prin acest pas o mai mare independență în politica sa externă și crezul său într-o nouă ordine economică internațională. Dar, trebuie spus că această prezență inedită a Turciei în ambele blocuri politice și economice este consecința unor factori multipli istorici la care se adaugă frustrări față de blocul occidental și ambiții de creștere a sa ca jucător important în Eurasia.
BRICS este platforma prin care China și Rusia, în primă instanță, și-au propus să contracareze influența globală a Occidentului și să exercite controlul asupra sistemului global prin propriile mijloace financiare și economice. Mecanismul internațional pentru economiile globale emergente BRICS a fost înființat pentru a aborda poziția monopolistă a țărilor occidentale dezvoltate în contextul globalizării economice și pentru a proteja mai bine interesele țărilor în curs de dezvoltare și ale națiunilor din Sudul Global. BRICS este, de fapt, o organizație care imită instituțiile occidentale aproape în oglindă și le contracarează cu noi mecanisme care doresc obținerea unei independențe și echități în raporturile in ternaționale.
BRICS a parcurs un drum lung de la zilele înființării sale în 2006. Rusia este actualul său președinte. Celor patru membri inițiali – Brazilia, Rusia, India și China – li s-a adăugat Africa de Sud în 2010, în timp ce Egipt, Etiopia, Iran și Emiratele Arabe Unite s-au alăturat în 2024, Arabia Saudită a acceptat și ea invitația iar Siria vrea să se alăture BRICS și a depus deja o cerere de aderare. Turcia a solicitat să se alăture formatului „BRICS Plus”, un club de state ce reprezintă circa 46% din populația lumii, 29% din PIB-ul mondial, 43% din producția de petrol și 25% din exporturile globale.
BRICS are propria bancă, New Development Bank, cu sediul în Shanghai, cu o alocare inițială de capital de 50 de miliarde de dolari și are, de asemenea, un Aranjament de rezervă contingentă pentru a oferi statelor membre protecție împotriva presiunilor globale de lichiditate.
Momentan, membrii nu au o politică externă sau de securitate comună. În schimb, statele membre urmăresc să coopereze în ceea ce privește expansiunea comercială și economică și să ofere ceea ce ei văd ca un contrabalans politic instituțiilor internaționale dominate de Statele Unite și Europa. Țările din Orientul Mijlociu, în special, au căutat în trecut să se alinieze intereselor SUA, dar au fost dezamăgite de politicile americane față de acestea, plus că nu vor să se alieze cu SUA și Israel, de exemplu, împotriva Iranului. Exemplul de aici este politic, dar politica afectează puternic relațiile și alianțele economice. Sentimentul acestor state izolate de nucleul de state aflate în siajul Statelor Unite găsesc în BRICS un refugiu important care le oferă o protecție și o putere de negociere altfel imposibil de obținut. Foarte important, apropierea acestor state de nucleul BRICS, că vorbim de noii membri și viitorii candidați, este pe motivul că sunt ideologic mai apropiate de cele patru state fondatoare decât de Occident.
Ce câștigă Turcia în BRICS?
În mod tradițional, țările dezvoltate occidentale au deținut și încă dețin o poziție dominantă în sistemul și normele economice internaționale, în timp ce țările în curs de dezvoltare nu au avut de ales decât să urmeze regulile și standardele stabilite de aceste națiuni dezvoltate, înrolate în unipolarismul american.
În ultimele decenii, sub valul globalizării, decalajul de dezvoltare economică și socială dintre țările dezvoltate occidentale și țările în curs de dezvoltare s-a lărgit iar decalajul de dezvoltare a devenit din ce în ce mai greu de rezolvat.
BRICS este pentru anumite țări o țintă economică ce acoperă un gol creat de lipsa apartenenței la blocul occidental format din UE și Statele Unite. Astfel, statele care doresc să facă parte din BRICS (exceptând Turcia) împărtășesc o condiție comună: nu sunt membri ai blocului occidental și sunt în general dezavantajați față de SUA și UE în multe privințe.
Majoritatea consideră că Occidentul încearcă să-și maximizeze, prin acțiuni incorecte și adesea imorale, puterea și interesele pe seama restului lumii. BRICS apare drept o variantă de a rezista dominației distructive a economiilor occidentale și a Americii. Aceste state, fără a avea șansa de a fi admise vreodată in blocul occidental și la masa bogaților, văd în BRICS singurul organism economic salvator pe care îl pot aborda, mai ales că nu au de îndeplinit condițiile de exigență cerute de occidentali. Deocamdată, BRICS nu le-a cerut să se transforme fundamental ele însele pentru a adera, așa cum le cere Europa instituțională statelor care doresc sa devină membre, de exemplu. Le acceptă așa cum sunt iar acesta pare a fi un argument suficient.
Cooperarea și organizațiile economice occidentale pot fi dăunătoare economiilor BRICS, dar le inspiră să le contracareze. Într-adevăr, modelul de cooperare economică al UE, susținut de alianța transatlantică, a funcționat bine după cel de-al Doilea Război Mondial, îmbogățindu-i pe europenii din Occident, în special. Acum, membrii BRICS, dornici de dezvoltare, urmează modelul de succes postbelic al Europei pentru a-și consolida economiile.
Decizia Turciei de a deveni membru BRICS a stârnit iritare în marile cancelarii deoarece deține avantaje geografice și economice unice de care Europa și America au nevoie. Zeii antici, Dumnezeul creștin sau Allah au dat acestui teritoriu vocația de mare nod geografic, istoric, economic și geopolitic. Situată convenabil la intersecția dintre Asia și Europa, Turcia controlează strâmtorile Bosfor și Dardanele, vitale din punct de vedere strategic, dintre Marea Neagră și Marea Mediterană. Aceste căi navigabile se numără printre cele mai importante puncte de sufocare maritime din lume, făcând din Turcia o punte ideală între Europa și Asia.
Uitatul în ograda BRICS are cauze mult mai complexe. Turcia se simte împiedicată de ordinea globală mai largă dominată de Occident să joace un rol mai mare în afacerile mondiale. Regimul Erdoğan dă vina pe Occident, în special pe SUA, pentru că a împiedicat creșterea sectorului său de apărare și a industriei sale în general și pentru că nu a permis țării să ocupe locul pe care îl merită ca putere mijlocie în ascensiune.
Blocarea de către americani a achiziționării de avioane de luptă F-35 a fost un moment de frustrare la Ankara. Nici acordul de achiziționare de către Turcia a 40 de avioane de luptă F-16 nu s-a dat fara o opoziție semnificativă în Senatul SUA.
O supărare deosebită pentru Erdoğan este componența Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite și a celor cinci membri permanenți ai săi cu drept de veto – SUA, Regatul Unit, Franța, China și Rusia – ceea ce consideră că nu reflectă realitățile geopolitice ale secolului XXI.
În politica internațională, Turcia joacă un rol semnificativ atât în afacerile europene, cât și în Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, Turcia nu a reușit să adere la UE. Este membră a Uniunii Vamale a UE și unul dintre principalii parteneri comerciali ai UE. Dar Europa instituțională nu a primit-o în rândurile sale ca membru iar asta a fost motiv de clivaj între părți.
Tayyp Recep Erdoğan, exponent al Realpolitik-ului neo-otoman, are interese pragmatice iar BRICS poate reprezenta o mare afacere pentru Turcia. El a promis o politică externă independentă, care adesea se abate de la interesele aliaților săi transatlantici și europeni. Două mari obiective îi călăuzesc mandatele de președinte: reprofilarea politică și ideologică a Turciei post-kemaliste pentru a se proiecta ca putere semnificativă în lumea turcică și islamică iar al doilea caută să manevreze politica externă în măsura în care va exploata eficient interesele marilor blocuri geopolitice. Toți au nevoie de Turcia și nu e nevoie să facă o alegere exclusivă de partea cuiva. Așa zisa derivă a Turciei dinspre Occident către oponenții adunați în construcția BRICS este și o nemulțumire dinspre cancelariile europene și de la Washington care nu admit și pentru Turcia adevărul esențial din relațiile internaționale care postulează ideea că statele lumii nu au prieteni ci doar interese. Interesele Turciei pot căpăta accente nelegitime dacă se abate de la retorica pro-occidentală dar Occidentul nu poate face prea mult în a pedepsi aceste permutări ale președintelui Erdoğan. Turcia actuală este înrădăcinată într-o paradigmă neo-otomană care i-a modelat identitatea politică timp de cel puțin un deceniu. Aderarea la BRICS nu este, în fapt, decât un act de consecvență al Turciei și nu este nimic ieșit din comun fiind și un instrument de negociere deoarece i-ar oferi o platformă diplomatică mai mare de unde să-și promoveze doleanțele și să-și exercite influența. Acest lucru nu ar trebui să fie surprinzător din partea unei țări care crede, ca mulți alții din Sudul Global, că trebuie să reformeze ordinea unipolară existentă, dezechilibrată și injustă.
Imaginea Occidentului actual aflat în declin accelerat este ferm înrădăcinată în clasa politică turcă, iar politicienii cred că autonomia strategică este biletul pentru un rol mai important pe scena mondială, mai ales că Europa complet supusă ordinelor americane pare un pariu riscant pe termen mediu și lung pentru Ankara. Oficialii administrației Erdoğan, vorbind sub anonimat, au remarcat că unul dintre motivele cererii oficiale a fost că „centrul de greutate geopolitic se îndepărtează de economiile dezvoltate”.
Componenta economică
Locația geografică specială a Turciei îi conferă acesteia o importanță strategică de neînlocuit în afacerile militare, economice și de transport energetic. Timp de decenii Turcia și-a propus să se stabilească ca un hub global pentru rutele terestre, maritime și aeriene care leagă Europa, Asia și Africa. Aderarea la BRICS îi aduce oportunități comerciale excelente și obligă guvernul să caute cât mai multe contacte prin care să poată fi utilizate aceste atuuri. BRICS ca platformă economică importantă îi oferă mai multe oportunități în acest sens, inclusiv pentru creșterea relațiilor cu China, Rusia și Iran.
Aderarea ar permite Turciei să-și consolideze câștigurile economice în Sudul global, inclusiv în Asia Centrală și în Africa, unde este jucător economic serios. Turcia dorește, de asemenea, să cultive o relație comercială mai puternică cu China.
Rusia este un alt mare partener al Turciei iar impactul aderării acum ar putea fi reciproc avantajos atât pentru Moscova, cât și pentru Ankara, deoarece cele două state au menținut relații bilaterale puternice de la începutul invaziei ruse a Ucrainei în 2022. Invazia Ucrainei a permis, în mod surprinzător, Ankarei să își dubleze relațiile comerciale și energetice cu Moscova, sprijinind în același timp Ucraina prin vânzarea de arme, parteneriate cu industria de apărare – și restricționând accesul marinei ruse la Marea Neagră, pentru a nu ieși din strategia occidentală. Moscova a câștigat, Turcia a câștigat iar Occidentul nu a putut spune că Ankara nu și-a îndeplinit obligațiile față de aliați. Turcia nu s-a alăturat niciodată Occidentului pentru a impune sancțiuni Rusiei și a devenit un cumpărător important al țițeiului rusesc.
De asemenea, a acționat ca mediator, negociind un acord de pace la Istanbul în aprilie 2022 și a făcut parte din acordul Inițiativa pentru cereale la Marea Neagră dintre Rusia, Ucraina, Turcia și Națiunile Unite, care a permis Ucrainei să exporte cereale și îngrășăminte printr-un coridor maritim sigur în Marea Neagră.
Turcia vrea să devină un stat intermediar, datorită poziției sale geografice, între piețele asiatice și cele europene. Dar la fel de bine și cu piețele africane, deoarece regăsim și statele de pe acest continent în BRICS, Egipt și Etiopia, dar și Africa de Sud. Un alt argument că Turcia are nevoie de BRICS este că economiile organizației o completează pe a sa prin conexiunile deja existente. Turcia importă jumătate din gazele naturale din Rusia, iar Inițiativa Belt and Road a Chinei își propune să conecteze regiunea cu cea mai rapidă creștere din lume, Asia de Est, cu cea mai mare piață unică din lume, Europa, Turcia fiind poziționată ca un centru- cheie de distribuție pentru Orientul Mijlociu, Africa și Asia Centrală. În acest fel, politica Ankarei dovedește pragmatism, obținând profit și dovedind valoare mare de întrebuințare pentru Moscova și Beijing.
În plus, Turcia poate vedea BRICS ca o nouă sursă potențială de finanțare, o alternativă financiară a instituțiilor dominate de Occident, cum ar fi Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional. Noii membri pot avea acces la finanțare prin intermediul băncii sale de dezvoltare, creată în acest scop.
Turcia aflată în BRICS poate deveni risc de securitate pentru Occident ?
Pasul Turciei de aderare la grupul BRICS poate însemna că țara se îndepărtează de UE sau este o mișcare politică de a pune presiune pentru a se decide integrarea acesteia în blocul comunitar? Se apreciază că acest demers nu ar fi fost făcut dacă ar fi reușit să continue negocierile de integrare în Europa.
Turcia a acumulat față de UE mai multe nemulțumiri: blocarea procesului său de aderare, stagnarea modernizării vamale și a acordului comercial precum și lipsa unei foi de parcurs pentru liberalizarea vizelor pentru cetățenii turci în călătoriile efectuate în Europa. Este posibil ca Ankara să se fi resemnat deja cu privire la intrarea ca membru în Comunitatea Europeană. Dacă Europa ezită să aducă Turcia membru în ograda sa pe motivele că nu este armonizată cu cerințele sale, apartenența la BRICS pare că sistează acest drum. O țară nu poate face parte din UE și BRICS simultan, este o antiteză geopolitică. Turcia ar trebui să facă o alegere dar Ankara nu vrea să aleagă atâta vreme cât nu i se dau ultimatumuri. Cel puțin nu acum dar în viitor nu se știe.
Teoria că propunerile lui Erdoğan de a adera la BRICS ar putea fi un artificiu de a câștiga pârghii pentru a forța aderarea Turciei la UE pare destul de puțin fezabilă dar sigur îi oferă o platformă de negociere importantă și mai ales limitează riscul de a fi sancționată dacă depășește limitele considerate maxime de către Occident deoarece Europa are puține pârghii de a o sancționa sever.
Dacă era deja membră a UE, Turcia ar fi avut puține spații de manevră pentru a-și pune în practică planurile sale de dezvoltare și extindere geopolitică. Turcia în BRICS, însă, poate face Occidentul gelos și să-i atragă atenția, pe principiul că dacă îndrăznește să o sancționeze sau să nu o sprijine, va găsi ușor refugiu la adversari.
Deși Turcia susține că intenționează să-și mențină calitatea de membru NATO cu responsabilitățile aferente asumate iar aderarea la BRICS este o continuare a strategiei sale de a ajunge la noi piețe și de a asigura noi rute comerciale, decizia sa nu va produce efecte dramatice în raport cu Occidentul. Nu are niciun interes să întoarcă spatele alianței nord-atlantice deoarece are multe beneficii de pe urma ei dar se rídică anumite semne de întrebare în ceea ce privește apartenența viitoare la NATO iar credibilitatea și funcționarea ei în cadrul alianței transatlantice ar scădea în continuare. Un sondaj German Marshall Fund privind relațiile Turciei cu aliații occidentali a concluzionat că Turcia este națiunea parteneră cel mai puțin de încredere.
Cu siguranță, Turcia a ajuns la concluzia că va rămâne cu NATO și va continua să facă o mare parte din comerțul său exterior cu Europa, unde se află principalele sale piețe de export. Dar, în urma a ceea ce unii numesc secolul asiatic, Turcia vede lumea că se mișcă într-o direcție diferită și își asigură noi oportunități precum și putere de negociere cu toți pentru a nu risca să parieze pe un cal necâștigător, așa cum arată acum Occidentul.
Recep Tayyip Erdoğan, în urmă cu circa o lună, afirma că „cei care ne spun să nu integrăm BRICS sunt aceeași care ne-au făcut să așteptăm, de ani de zile, la ușa Uniunii Europene”. În plus a clarificat că „Turcia nu se poate deconecta de lumea islamică doar pentru că este membră NATO” iar BRICS și ASEAN – Asociația națiunilor din sud-estul Asiei – sunt structuri care oferă Turciei oportunități de cooperare economică.
Este prima dată când o țară membră NATO a solicitat aderarea la un bloc economic și geopolitic rival, din nemulțumirea și neîncrederea față de mecanismele de guvernare globală dominate de Occident. Nicio altă țară din siajul occidental nu a îndrăznit așa ceva dar Erdoğan nu duce lipsă de curaj.
Dilema este cum armonizează Turcia statul de membru NATO și aliat al Occidentului cu statutul de membră a BRICS, care va deveni și un organism de generare de securitate pentru membrii săi?
NATO este expresia unipolarismului american iar BRICS este văzut ca un concurent și contestatar al ordinii americane. Dușmanul Americii, Rusia prezidează BRICS, în timp ce membrii NATO caută să sprijine Ucraina atacată de Federația Rusă. Decizia Turciei este, pe hârtie, greu de acceptat pentru Occident. Vorbim, în acest caz, de Turcia care nu este la prima escapadă în afara cadrului agreat de zeci de ani cu Statele Unite. Americanii și alți aliați NATO au criticat achiziționarea de către turci a sistemelor de apărare antirachetă sol-aer S-400 de la Rusia în 2017 și din 2022. Aceeași Turcie a blocat aderarea suedeză și finlandeză la NATO înainte de a renunța în cele din urmă la opoziție.
Uniunea Europeană și-a exprimat îngrijorarea cu privire la cererea de aderare la organizația BRICS, spunând că, în calitate de candidat la aderarea la UE, Ankara trebuie să „respecteze” „valorile” UE și preferințele de politică externă, în ciuda faptului că este liberă să se alăture alianțelor pe care le alege.
Erdoğan se află deja într-o situație politică dificilă, încercând să-și echilibreze interesele cu NATO, pe de o parte, și țările musulmane, de cealaltă. Nu vrea să piardă încrederea Occidentului dar nu poate să dezamăgească lumea musulmană din care face parte și pe care vrea să o conducă asemeni vechilor sultani. De asemenea, supărarea Turciei crește față de incapacitatea Statelor Unite, în special, și a Occidentului, în general, de a opri asaltul Israelului asupra palestinienilor din Gaza și temerile de un conflict militar extins în Orientul Mijlociu. Ieșirile furioase ale președintelui Erdoğan față de Israel s-au înmulțit exponențial în ultimul an.
Turcia sprijină, de asemenea, Hamas, clasificată drept organizație teroristă de Uniunea Europeană, precum și de Statele Unite, și alte câteva țări. În țările din Orientul Mijlociu, influența culturală și istorică a Turciei este incontestabilă. Spectacolele de televiziune, filmele și muzica turcești sunt foarte populare în țările arabe din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, sporind foarte mult influența sa culturală și oferindu-i o putere discretă considerabilă de a se implica acolo.
Deciziile Turciei de politică externă și de securitate au pătat deja imaginea țării în capitalele occidentale dar Turcia nu este dispusă să se transforme pentru a se adapta cerințelor europene, pur si simplu este prea mare, prea strategică și are un regim politic autoritar, dezinteresat să meargă pe narativul occidental.
O astfel de mișcare pune Turcia într-o poziție cheie ca punte diplomatică între Est și Vest, precum și între Nord și Sud, cu un picior în fiecare dintre aceste tabere, întărindu-și totodată poziția în toate taberele.
în cadrul BRICS, Turcia ar putea funcționa liniștită ca membru atât timp cât organizația va funcționa, înainte de orice, ca o platformă economică și comercială. Dar, dacă, BRICS va evolua într-o organizație politică și de securitate, în acest caz va fi pus un mare semn de întrebare vizavi de apartenența Turciei la NATO.
Cu toate acestea, locația strategică a Turciei între Vest și Est o face critică pentru misiunile NATO și SUA în regiune, iar Ankara a semnat un acord cu UE în 2016 prin care a stăvilit, contra cost, migranții ilegali care ajung în Turcia în drumul lor către Occident.
În ciuda rolului țării în aceste crize internaționale, neîncrederea dintre Turcia și aliații săi rămâne puternică. Relațiile sale cu SUA și UE sunt mai puțin decât ideale dar guvernul turc dorește totuși să mențină legăturile cu Occidentul. Turcia vrea să joace tare și să facă parte, în cea mai fericită situație, din ambele blocuri, un deziderat mai curând iluzoriu. Deși BRICS produce 36-37% din PIB-ul global, Uniunea Europeană rămâne principalul partener al Turciei pentru comerț și investiții și principala sa piață de export. Turcia vrea să rămână prinsă în ancora vestică dar crede în flexibilitatea de a jongla cu actorii internaționali, menținând o neutralitate profitabilă.
„Turcia poate deveni o țară puternică, prosperă, prestigioasă și eficientă dacă își îmbunătățește relațiile cu Estul și Occidentul simultan”, declara Tayyp Recep Erdoğan la începutul lunii septembrie. „Orice altă metodă decât aceasta nu va aduce beneficii Turciei, ci îi va dăuna”.
Important pentru arhitectura geopolitică mondială în următoarele decenii, Summit-ul BRICS desfășurat în perioada 22-24 octombrie 2024 în orașul Kazan din Rusia, a dat publicității Declarația finală în care se sintetizează setul de valori pe care această asociere globală de state o pune în contrapartidă cu unipolarismul american. Redăm, din această declarație, o serie de idei esențiale care proiectează viitorul multipolar al lumii în viziunea statelor sale membre:
Se subliniază „rolul-cheie al G20 ca principal forum global pentru cooperarea economică și financiară multilaterală, care oferă o platformă pentru dialogul atât al economiilor dezvoltate, cât și al economiilor emergente, pe o bază egală și reciproc avantajoasă, pentru a căuta în comun soluții comune la provocările globale. Recunoaștem importanța funcționării continue și productive a G20, bazată pe consens, cu accent pe rezultate orientate către rezultate”.
BRICS se angajează în continuare „să consolideze cooperarea în BRICS extins sub cei trei piloni: politică și securitate, economic și financiar, cultural și interpersonal și să consolideze parteneriatul strategic pentru beneficiul popoarelor lor prin promovarea păcii, a unei ordini internaționale mai reprezentative, mai echitabile, a unui sistem multilateral revigorat și reformat, a dezvoltării durabile și a creșterii favorabile incluziunii”.
„Multipolaritatea poate extinde oportunitățile pentru piețele emergente și țări în curs de dezvoltare de a-și debloca potențialul constructiv și de a se bucura de globalizare și cooperare economică universal benefică, incluzivă și echitabilă. Ținând cont de necesitatea de a adapta arhitectura actuală a relațiilor internaționale pentru a reflecta mai bine realitățile contemporane, țările BRICS își reafirmă angajamentul față de multilateralism și respectarea dreptului internațional, inclusiv a scopurilor și principiilor consacrate în Carta Națiunilor Unite (ONU), piatra de temelie indispensabilă și rolul central al ONU în sistemul internațional”.
Organizația BRICS „reafirmă sprijinul pentru o reformă cuprinzătoare a Organizației Națiunilor Unite, inclusiv a Consiliului de Securitate al acestuia, în scopul de a o face mai democratică, reprezentativă, eficientă și mai eficientă și pentru a crește reprezentarea țărilor în curs de dezvoltare ca membrii ai Consiliului”.
Un alt punct subliniat de declarație afirmă „sprijinul pentru sistemul comercial multilateral bazat pe reguli, deschis, transparent, echitabil, previzibil, incluziv, echitabil, nediscriminatoriu, bazat pe consens, cu Organizația Mondială a Comerțului (OMC)”.
Este reafirmat „angajamentul de a menține o plasă de siguranță financiară globală puternică și eficientă, cu un FMI bazat pe cote și cu resurse adecvate”. Extrem de importantă este solicitarea privind reforma instituțiilor de la Bretton Woods.
Referitor la subiectul climatic, Declarația finală susține că „obiectivele, principiile și prevederile Convenției-cadru ale Națiunilor Unite privind schimbările climatice (UNFCCC), Protocolul său de la Kyoto și Acordul său de la Paris, inclusiv principiile sale de echitate și responsabilități comune, dar diferențiate și capacități respective (CBDR-RC) în lumina diferitelor circumstanțe naționale, trebuie respectate”. BRICS se opune, însă, „măsurilor unilaterale introduse sub pretextul preocupărilor legate de climă și mediu și reiterează angajamentul de a consolida coordonarea în aceste aspecte”.
Apare în declarație menționată Noua Bancă de Dezvoltare (NDB) cu rol în „promovarea infrastructurii și dezvoltării durabile a țărilor sale membre. BRICS sprijină BND în extinderea continuă a finanțării în moneda locală și consolidarea inovației în instrumentele de investiții și finanțare”.
Se subliniază „angajamentul de a consolida cooperarea financiară în cadrul BRICS, consolidarea rețelelor bancare corespondente și se încurajează utilizarea monedelor locale în tranzacțiile financiare dintre țările BRICS și partenerii lor comerciali, angajamentul de a îmbunătăți guvernanța globală prin promovarea unui sistem internațional și multilateral mai agil, eficient, eficient, receptiv, reprezentativ, legitim, democratic și responsabil. Solicităm asigurarea unei participări mai mari și mai semnificative a EMDC și a țărilor cel mai puțin dezvoltate, în special în Africa și America Latină și Caraibe, la procesele și structurile globale de luare a deciziilor și pentru a le adapta mai bine la realitățile contemporane”.
Sursa: Kazan Declaration. STRENGTHENING MULTILATERALISM FOR JUST GLOBAL,
DEVELOPMENT AND SECURITY, http://static.kremlin.ru/media/events/files/en/RosOySvLzGaJtmx2wYFv0lN4NSPZploG.pdf
Republica Moldova își alege duminică, 20 octombrie 2024, președintele. În aceeași zi este organizat un referendum în care cetățenii trebuie să decidă dacă vor ca țara lor să adere la Uniunea Europeană.
Miza acestor alegeri este fundamentală, se stabilește președinția următorilor patru ani și integrarea europeană. Ce stabilesc cetățenii moldoveni în ziua de duminică reprezintă un punct de cotitură care va influența nu doar viitorul politic al acestei țări, ci și stabilitatea regiunii.
Moldova a depus o cerere de aderare la UE la scurt timp după ce Moscova a invadat Ucraina în 2022, iar în iunie 2024 UE a demarat deja negocierile de aderare.
Aflată în Imperiul Otoman timp de secole, Moldova a trecut apoi sub stăpânire rusă (țaristă) înainte de a deveni parte a României, pentru puțin peste două decenii. Din 1940, a reintrat forțat în componența Uniunii Sovietice, sub denumnirea de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, înainte de a-şi câştiga independenţa sub denumirea de Republica Moldova, în 1991. Ţara este prinsă între două sfere de influenţă – Moscova şi Bruxelles/Statele Unite – o reflectare a istoriei sale complexe şi a societăţii sale polarizate și lipsite de o amprentă identitară ca proiect național.
Moldova modernă a fost înființată atunci când Uniunea Sovietică s-a destrămat și își datorează forma actuală atât acelui eveniment istoric spectaculos, cât și conflictului secesionist transnistrean care a izbucnit în urma dobândirii independenței.
Moldova de astăzi este statul succesor al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, o republică a Uniunii Sovietice. Ca multe alte republici componente ale URSS, Moldova a fost un produs al experimentelor etno-politico și administrative sovietice. Acest experiment a presupus atât redesenarea granițelor, cât și mutarea maselor de populație pentru a se realiza destrămarea coeziunii identităților naționale. Mulți moldoveni și români au fost exilați în urma ocupației sovietice iar mai mulți ruși și ucraineni s-au mutat în noua republică sovietică după cel de-al Doilea Război Mondial. Stalin a înțeles că diluarea identității va fi cea mai puternică armă prin a păstra noile republici în componența statului sovietic și a realiza un nou tip de cetățean sovietic. Disoluția URSS a lipsit Federația Rusă de puterea de a mai menține coeziunea statelor ex-sovietice în jurul său dar a primit un ajutor imbatabil, în timp, de la viziunea lui Stalin asupra creării unei noi identități sovietice. Răul făcut era deja mare și își arăta efectul.
Teritoriul și populația Moldovei de peste Prut, a fost prin forța istoriei, rupte din spațiul său etno-cultural și politic românesc și a fost sub ocupația imperiului țarist și a celui sovietic timp de aproape două secole. Perioada interbelică în care a revenit la trunchiul țării mamă a fost prea redusă pentru a reversa deznaționalizarea și rusificarea la care a fost supusă populația băștinașă atâta amar de vreme. Sovietizarea a adâncit aces proces. Cu toate aceste secole de dezrădăcinare programată, moldovenii au dovedit o rezistență extraordinară în păstrarea etnicității lor. S-au considerat mereu români, în comunitățile lor, dar când a fost vorba de acceptarea acestei stări de fapt la nivel de stat, realitatea a stat cu totul altfel.
Incertitudinea identității post-sovietice
Moscova a urmărit constant, după anul 1991, propria sa strategie de păstrare a copiilor sovietici la sânul său, cu sau fără voia lor. Are un interes vital în a nu lăsa Occidentul să preia din ce crede că este în sfera sa de influență. Dacă nu se poate, în totalitate, să determine Ucraina, Moldova sau țările din Caucazul de Sud să renunțe la viratul către Occident, Rusia este în stare și să le distrugă militar, astfel încât să fie nerelevante pentru Occident. UE, curtată asiduu de Ucraina și Moldova, caută modalități de a-și susține angajamentul cu aceste state dar nu face niciun pas decisiv de teama repetării unei noi Ucraine. Atragerea acestor țări spre Rusia sau Occidentul instituțional presupune mai mult decât simpla apropiere geografică. Europa nu are, în ochii moldovenilor, spre deosebire de Rusia, atuul istoriei comune, culturii, religiei, legăturilor economice și circumstanțelor politice interne unice pentru fiecare țară.
Revenind, niciun stat din Europa de Est nu combină toți acești factori într-un buchet de provocări, așa cum o face Moldova. O moștenire complicată, care nu a reușit nici până acum să se limpezească, a făcut-o să ezite o alegere decisivă.
Glasnost-ul lui Gorbaciov a dus la relaxarea climatului ideologic și politic în URSS și a condus la apariția sentimentelor naționaliste din partea populației moldo-române majoritare din Moldova, ca în multe alte republici componente ale URSS. Naționalismul moldovenesc renăscut în perioada de sfârșit a sovietismului nu a mai însemnat revenirea la rădăcina românească istorică deoarece aceasta a fost suprimată și înlocuită cu o nouă identitate, cea sovieto-moldovenească, cu o limbă moldovenească scrisă în alfabet chirilic, o găselniță intenționată față de alfabetul latin al limbii române din care provine.
O puternică mișcare naționalistă moldovenească a apărut, după obținerea independenței, ca o forță politică majoră în Republica Moldova. Patriotismul moldo-român a căutat să reînvie tema corectării nedreptății istorice cauzate de ocupația sovietică și redesenarea granițelor, care a divizat același popor român, iar oamenii de pe ambele maluri ale Prutului să fie reuniți, în cele din urmă. Această agendă a declanșat, în rândurile rusofonilor, o reacție de teamă de încorporare într-o Românie mare în care își pierdeau identitatea și statutul. Mișcările secesioniste transnistrene și găgăuze au fost reacții la noul naționalism moldo-român însă nu s-a putut vorbi de tensiuni interetnice similare cu cele din Ucraina. Limba rusă a rămas vorbită în toată Moldova, coexistând cu limba română (moldovenească).
Paradoxal, legăturile Moldovei atât cu Rusia, cât și cu România, precum și absența tensiunilor de fond între etnicii moldo-români și etnicii ruși nu a permis un sentiment mai puternic al identității naționale. Ucrainenii se întăresc identitar tocmai prin conflictul cu rușii dar moldovenii și rușii nu împărtășesc o moștenire a tensiunilor etnice similară. Guvernele de la Chișinău au compromis formarea identității din cauza scandalurilor în care au fost implicate.
Apropierea de UE prin România a fost un factor major în dezvoltarea economică și politică a Moldovei de atunci și este probabil să rămână așa și în viitor. În același timp, istoria asocierii cu Rusia, influența politică și prezența militară a Moscovei în Transnistria, precum și legăturile economice ale Moldovei controlate de Chișinău dar și ale Transnistriei cu Rusia înseamnă că Moscova va rămâne de o importanță critică pentru dezvoltarea viitoare a Moldovei, oricât de curtată se află acum de Statele Unite și de Europa.
Capacitatea Moldovei de a echilibra acești poli de atracție și de a obține cele mai bune dividende politice, economice și de securitate va fi un factor decisiv care îi conturează viitorul.
Imperiile rus, otoman și chiar austro-ungar și-au lăsat amprenta asupra Moldovei de astăzi. Cele mai importante trăsături ale peisajului politic, social și cultural actual al Moldovei sunt relativ recente, în pofida influențelor istorice puternice. În ziua de 27 august 1991, după ce Moldova şi-a declarat independenţa faţă de Uniunea Sovietică, 280 de deputaţi au semnat Declaraţia de Independenţă, iar 100.000 de cetăţeni au salutat în Piaţa Marii Adunării Naţionale acest eveniment istoric.
De ce a fost atât de lungă calea de la o fostă republică a URSS la o ţară liberă şi prosperă? Ce a lipsit Moldovei să își găsească rapid propriul drum și identitate ca stat independent în acești ani? Și de ce abia acum Occidentul pare că dorește să preia Republica Moldova sub aripa sa? În cei 33 de ani de independenţă moldovenii au cunoscut mai puţin evoluţia și dezvoltarea şi mai mult stagnarea pe toate planurile. Ei au sperat că vor ajunge timpurile în care să trăiască într-un stat liber, democratic şi prosper. Politicienii de la Chişinău nu au depus eforturi semnificative pentru a recâştiga încrederea oamenilor, iar dezamăgirea cetățenilor a ajuns la cote maxime. Dincolo de toate acestea, Rusia a fost mereu o prezență perceptibilă în dinamica economiei și vieții politice moldovenești.
Obiectivele Kremlinului au fost, timp de aproape trei decenii, limitate la: Menținerea controlului ferm asupra Transnistriei, perpetuarea neutralității Moldovei între Rusia și Occident și excluderea oricărei cooperări serioase între Moldova și NATO.
Rusia a încercat să controleze Moldova, prin patru mecanisme mari:
Cu ajutorul armatei, serviciilor sale de informații și oligarhii aliați care au controlat Transnistria.
Ca furnizor de energie al Moldovei și cumpărător de produse agricole, reducând, în fapt, veniturile moldovenilor și provocând inflație.
A finanțat partide în afara legii și facilitat corupția de către agenți politici pro-ruși.
Al patrulea mecanism a constat în răspândirea de informații în interesul Rusiei, prin mass-media controlată de stat și prin canalele de televiziune deținute de aliații săi.
Vedem cum Moscova nu a procedat diferit în Moldova față de alte state ex-sovietice pe care a căutat să le rețină în siajul său, ci a aplicat o rețetă clasică. Kremlinul a exercitat presiune calculată, prin ponderarea și anihilarea dezvoltării economice si crearea polurilor de sentimente pro-ruse, în special în minoritatea etnică găgăuză din sudul Moldovei. Rusia a speculat abil orice punct de sprijin moștenit din sovietism iar împiedicarea coagulării unei identități clare a fost abil speculată.
Republica Moldova, la originea sa ca stat independent, a trecut printr-un război fondator similar celui ucrainean din prezent, este vorba de cel din Transnistria, însă la un nivel mult mai redus și cu alt rezultat deoarece efectele consolidării identității naționale la moldoveni au fost diferite de cele ale ucrainenilor. De ce, ne întrebăm. Este mult decât evidentă lipsa unor trăsături distincte a culturii populare a pretinsei „națiuni moldovenești” de ceea ce reprezintă tiparul culturii românești, în ansamblu.
Două cauze sunt fundamentale pentru a explica criza de identitate în Republica Moldova: prima privește politicile țariste și sovietice deznaționalizatoare dure și de durată în acest spațiu, a două fiind legată de ineficiența politicilor de construcție identitară a statului moldovenesc după obținerea independenței.
În cei 200 de ani de ocupație țaristă și sovietică se spune că s-a ajuns prea adânc la codul genetic al conştiinţei și memoriei naţionale a românilor moldoveni. Mulți moldoveni nu au găsit puterea să reziste presiunilor ca să se ridice contra încercărilor de diluare a miezului lor identitar.
Ei nu au reușit să răspundă la întrebarea: Suntem români sau moldoveni și căutăm să mergem în direcția asumată de această alegere identitară, virăm spre Europa sau alegem să nu supărăm Rusia prea tare? Societatea moldovenească e dispersată pe criteriul lingvistic și pe orientarea geopolitică, unii se uită către Europa și România iar rusofonii și găgăuzii către Rusia. Politicienii, în majoritate, au exploatat la maximum cele două mari direcții. Lipsa unității și a unei voci unitare de la vârful politicii a afectat țara și ajutat vectorul eurasiatic (Rusia) să își continuie politica de temporizare în avantajul său. Din acest motiv nu a prevalat în mod decisiv o direcție constructivă care să pună țara pe drumul dezvoltării susținute.
Moldova a fost o țintă convenabilă și facilă pentru Rusia, parțial pentru că mulți cetățeni moldoveni folosesc limba rusă ca limbă de circulație și au privit viața lor sub spectrul unei viziuni pan-rusești. Atitudinile publice ale guvernelor față de mass-media rusă au fost destul de fluide. Liderii de vârf ai Moldovei, unii dintre ei aliniați Kremlinului, au tolerat propaganda rusă timp de 30 de ani, preferând să-și conserve privilegiile, de fapt.
Politica de coagulare a identității naționale a pornit optimist de la textul Declarației de Independență care stipula „istoria milenară” și „statalitatea neîntreruptă” a românilor de la Est de Prut în spațiul istoric și etnic al etnogenezei acestora și confirma denumirea oficială a limbii populației majoritare – limba română.
Declarația de Independență consacra existența a două state românești – România și Republica Moldova. Președinția lui Mircea Snegur, el însuși un produs al URSS, a promovat, în opoziție față de ce se dorea în 1991, respectiv doctrina „Un popor, două state”, în noua Constituție din 1994, o negare a caracterului etnic românesc al populației băștinașe și al limbii sale, fiind inserată denumirea „moldovenească”, diferită de cea românească. Sintagma de popor moldovenesc, diferit de românism, avea misiunea de a explica și justifica acapararea prin forță a Basarabiei de către Imperiul rus, iar mai târziu de către Uniunea Sovietică. Constituția a intrat, prin modificările aduse, în contradicție flagrantă cu textul și spiritul Declarației de Independență, provocând disfuncționalități evidente, ulterioare, în promovarea politicilor de stat pe acest domeniu și a servit, în mod convenabil, intereselor Moscovei. Poporul moldovean a dorit ceva dar politicienii cu apucături sovietice și pro-ruse nu au marșat la dorința de reunire cu factorul românesc, preferând teza sovietică despre poporul moldovean diferit de românitate.
Însă, în timp, încercarea de a promova „identitatea națională moldovenească” nu a reușit, paradoxal, din lipsa unei culturi naționale în jurul căreia ar fi posibil să se coaguleze. Diverse partide politice au încercat promovarea identității naționale moldovenești, oferind temei pentru existența statului Republica Moldova, în defavoarea uniunii cu România.
Comentatorul politic Anatol Țăranu, ex-ambasador al R. Moldova la Moscova, spunea că moldovenismul „contribuie obiectiv la conservarea statutului neocolonial pentru Republica Moldova, favorizând menținerea ei în spațiul de influență geopolitică a vechii metropole și îngreunând pe acest motiv procesele de integrare europeană”.
Moldovenismul, curent antiromânesc, este însoțit de conceptul multi-etnicismului din Moldova, încercând să justifice distincția moldovenilor de români si de a conserva dominația limbii ruse și a culturii ruse în viața a societății moldovenești. Deloc întâmplător, astăzi una din componentele principale a geopoliticii Kremlinului în spațiul post-sovietic este axată pe ideea așa numitei apărări a limbii ruse în fostele colonii, în așa fel păstrându-se influența propagandei ruse în această zonă. Rusa este încă lingua franca în fostul spațiu sovietic, inclusiv în Moldova.
Pe parcurs de treizeci de ani guvernările nu au avut un program bine definit de educare și implementare a identității naționale autentice a etniei majoritare, admițând politici ambigue pe acest domeniu de importanță vitală pentru stat. În Republica Moldova spre deosebire, de exemplu, de republicile baltice, politicile de creionare identitară ale statului au eșuat fiindcă au fost construite pe fundația falsă a moldovenismului antiromânesc și separației între moldoveni ne-români, în stânga Prutului, și moldoveni români, în dreapta Prutului.
În Europa statelor naționale, identitatea națională s-a consolidat datorită politicilor de stat direcționate pe acest deziderat. Eșecul politicilor identitare ale statului Republica Moldova intubă societatea moldovenească cu nostalgii pro-ruse și păstrează dependența unei părți a societății moldovenești de ambițiile post-imperiale ale Moscovei. Carențele identitare reprezintă un obstacol permanent în calea integrării europene a statului moldovean.
Pivotarea către Occident, o nouă șansă
Anexarea Crimeii de către Rusia din martie 2014 și începutul războiului în Estul Ucrainei, în 2022, a dus la o nouă divizare a Europei, asemănătoare Războiului Rece. Pe o parte a noii Cortine de Fier se află structurile de securitate, politice și economice ale NATO și ale UE, cu capitala la Bruxelles dar coordonate de Statele Unite. De cealaltă parte este Rusia, având în spate China și alte state care susțin blocul geopolitic, economic și, probabil militar în viitor, BRICS. Între ele au rămas țări din Europa de Est cu statut incert: Ucraina și Moldova. Ele erau obligate să facă o alegere, ceea ce s-a întâmplat, dar nu s-a ajuns la o rezolvare pașnică, bazată exclusiv pe voința națională. Rusia nu acceptă schimbarea de orientare a fostelor sale colonii, din propriile rațiuni. Divorțul părților se complică și riscă să nu se termine bine pentru cele două vecine ale României. Acum, Ucraina și Moldova sunt prinse într-o luptă geopolitică între Rusia și Europa, trăind o nouă contracție a istoriei lor. Ucraina este în curs de ciuntire teritorială, în ciuda speranței și luptei disperate că îi va alunga pe ruși de pe teritoriul său.
Ambele state sunt foste părți ale Uniunii Sovietice și s-au luptat cu provocările tranziției post-sovietice însă Moldova nu a avut, totuși, dezvoltarea și importanța Ucrainei. Teritoriul redus și lipsa de relevanță economică au ținut-o într-o anemie toxică. Dacă legăturile Moldovei cu Moscova au reprezentat o constrângere majoră pentru dezvoltarea țării, Uniunea Europeană și România pot reprezenta un element esențial de salvare.
De mai bine de doi ani, Moldova a mers pe o linie fină, tipică pentru specificul său de neutralitate asumată prin Constituție. Pe de o parte, guvernul moldovean a susținut Ucraina și a urmărit mișcarea Kievului către UE ca un tren de care să se conecteze. De cealaltă parte, Moldova nu a provocat Rusia, cu care este legată istoric printr-o influență enormă și pe care nu a vrut să o irite. Noua strategie de securitate națională a Moldovei desemnează, în mod curajos, Rusia, drept amenințare existențială la adresa țării și a orientării sale europene.
Moldova are avantajul că nu împarte granița cu Rusia, dar Transnistria rămâne avanpostul Rusiei și căminul unei prezențe militare rusești reziduale pe care niciun guvern de la Chișinău nu își poate permite să o ignore și care viciază drumul spre Occident. Relațiile cu Rusia au fost și rămân, paradoxal, un element esențial al ecuației economice, politice și de securitate a Moldovei. Moldova nu și-a permis relații proaste cu Rusia și a trebuit să le gestioneze cu grijă. UE, alături de Statele Unite, caută să intervină și să înlocuiască Rusia în această ecuație însă rămâne de văzut cât se vor lupta pentru Moldova dacă ecuația militară rămâne în favoarea Rusiei. O echilibrare atentă între Rusia și Occident poate fi cheia viitorului Moldovei, chiar dacă se dorește o aderare accelerată la UE.
Prioritatea Kremlinului este deturnarea candidaturii Moldovei la aderarea la UE, prin impunerea unui președinte și guvern pro-rus, și descurajarea creșterii prezenței trupelor și unor eventuale baze militare americane. Distrugerea Ucrainei și reducerea Moldovei de pe drumul către UE ar destabiliza vecinătatea estică a Uniunii Europene și a NATO și ar crește capacitatea Rusiei de a amenința statele membre.
Chiar dacă la alegerile ce urmează se confirmă, în mod previzibil, menținerea cursului pro-occidental, meciul UE-Rusia pentru Moldova nu este jucat. Rezultatul planurilor Rusiei pentru Moldova depinde în mare măsură de rezistența țării și de cum se termină războiul din Ucraina.
A eșuat Rusia să facă din Moldova o țară prosperă? Nu a eșuat, din punct de vedere tehnic, pentru că nu și-a propus să dezvolte Moldova, asemeni UE, politica sa fiind de menținere a acestui spațiu într-o stare de involuție, vulnerabilitate și identitate neclară. O costa prea mult să bage bani serioși în economie (pe care nu-i avea) și a preferat să o țină în stagnare.
Moldova vrea să se elibereze de pe orbita Rusiei – un proces care trebuie să fie realizat înainte ca Rusia să capete noi pârghii de a-l stopa. Actuala conducere a Republicii Moldova este prima care se angajează pe deplin în orientarea occidentală, controlează Președinția, Parlamentul și guvernul și este imună la facțiuni. Un pas important pentru tăierea legăturilor s-a produs prin reorientare comerțului exterior către piețele UE. Din 2023, Moldova nu mai achiziționează gaz natural rusesc pentru a furniza teritoriul controlat de guvern, privând Rusia de o pârghie majoră de influență. De asemenea, a blocat accesul canalelor de propagandă rusești în Republica Moldova și a mai multor instituții media locale favorabile Moscovei.
Blocarea relațiilor strânse dintre Moldova și România este alt scop al Moscovei. Un alt aspect important în redobândirea unei identități naționale apropiate de legătura organică cu România este faptul că Bucureștiul a recâștigat influența economică, politică, culturală și ecleziastică în Moldova. În demersurile de aderare la Uniunea Europeană, România, în calitatea sa de membru UE, este pentru Moldova un aliat extrem de important pentru a scăpa de moștenirea sovietică.
Cum va arăta Moldova dacă Rusia eșuează să influențeze viitoarele alegeri prezidențiale și parlamentare din octombrie 2024 și, respectiv, iulie 2025? Va găsi o cale proprie, europeană, departe de trecutul său sovietic? Chișinăul pare, în acest moment, mai mulțumit de găsirea unei căi proprii, în ideea identității moldo-române dar ca membră a UE. Chiar dacă nu se va realiza Unirea, Moldova va merge în Uniunea Europeană, într-o nouă paradigmă identitară europeană. România, care a cucerit teren în fața Rusiei, ultimii ani, în lupta pentru Moldova, pare mai curând o oportunitate geopolitică pentru Chișinău, decât un factor pentru reunificarea istorică.
Președintele Recep Tayyip Erdoğan a exprimat, din nou, vineri, 27 septembrie a.c., dorința Turciei de a-și asigura un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU. Stilul direct și explicit al lui Erdoğan ca politician este cunoscut de turci și, de asemenea, de publicul internațional.
„Turcia se străduiește să devină membru permanent, dar până acum nu am obținut niciun rezultat”, a spus el presei după ce a venit de la reuniunile anuale ale Adunării Generale a ONU de săptămâna trecută de la New York.
Dezamăgit, Erdoğan a spus că actualii membri permanenți ai Consiliului nu au arătat nicio intenție de a sprijini oferta Turciei.
Președintele turc și-a reiterat apelul pentru reformarea ONU, deplângând modul în care sistemul actual permite acestor cinci membri să controleze deciziile, neținând cont de cei 10 membri nepermanenți.
Erdoğan a cerut de mai multe ori reformarea Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, condamnând faptul că Statele Unite ar putea opune veto unei propuneri de încetare a focului pentru Gaza, în ciuda sprijinului masiv din partea altor țări.
„Consiliul de Securitate al ONU trebuie reformat”, spunea Tayyp Erdoğan într-o conferință pentru drepturile omului la Istanbul, în decembrie 2023.
Consiliul de Securitate este format în prezent din 15 membri: cinci permanenți – China, Franța, Rusia, Marea Britanie și SUA – și 10 nepermanenți aleși pentru mandate de doi ani de Adunarea Generală. Doar cei cinci membri permanenți au drept de veto.
Vorbind la Adunarea Generală a ONU de la New York, marți, 25 septembrie 2024, el a criticat Națiunile Unite pentru lipsa de acțiune în Gaza și a acuzat Israelul că a transformat teritoriul palestinian în „cel mai mare cimitir pentru copii și femei din lume”. El a criticat Consiliul de Securitate al ONU pentru că nu a dispus oprirea luptelor din Gaza și Liban, spunând că, atunci când a fost înființată ONU, așteptările pentru stabilitate globală, pace și justiție au renăscut.
„Pentru a spune direct, din păcate, în ultimii câțiva ani, Națiunile Unite nu și-au îndeplinit misiunea fondatoare și a devenit treptat o structură disfuncțională”, a deplâns el situația actuală a organizației.
Președintele turc a ținut un discurs percutant pentru a atrage atenția comunității internaționale asupra operațiunilor militare israeliene împotriva palestinienilor din Gaza. El și-a repetat motto-ul „Lumea este mai mare de cinci” și a atras atenția asupra disfuncționalităților și nedreptăților din sistemul de guvernare globală. Acest punct este important, în viziunea sa, pentru că, chiar dacă locația geografică a crizelor se schimbă și denumirile lor diferă, actualul regim multilateral și Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite (CSNU) nu reușește să găsească soluții la crizele actuale, și uneori, produse chiar de membrii săi permanenți.
În ceea ce privește disputele și conflictele în zone apropiate precum Gaza, Cipru de Nord, Siria, Balcani, Ucraina sau Caucazul de Sud, cât și în cele îndepărtate precum America Latină sau problema musulmanilor uiguri din Xinjiang, China, în chestiuni precum terorismul, schimbările climatice și xenofobia, președintele turc a subliniat că Turcia este un jucător implicat și activ în abordarea acestor probleme globale. Referirea la rolul crescut al Turciei pe mapamond a fost mai mult decât clară, pretențiile de mare jucător internațional fiind validate de capacitatea Ankarei de a se implica în aceste dosare complicate.
În discursul său, Recep Erdoğan a mai atras atenția asupra necesității unei reforme în guvernanța globală și a criticat „ipocrizia” Occidentului cu privire la drepturile și libertățile omului. Un aspect fundamental pe care l-a adus în discursul său a fost dinamica în schimbare a ordinii mondiale iar acesta a fost momentul în care a subliniat influența internațională în creștere a Turciei, rolul și misiunea istorică a țării sale ca un jucător activ, eficient și global în proiectarea noii ordini mondiale. Rămâne de văzut dacă insistențele sale vor da roade..
