Chestiunea lumii multipolare aflate în plin proces de constituire este o temă fierbinte în geopolitica mondială. Hans Morgenthau considera că sistemele multipolare sunt mai puțin predispuse la război, fiind mai flexibile în vederea descurajării războiului și în limitarea potențialelor state periculoase. Pentru adepții acestei configurări, flexibilitatea alinierii acestora era o virtute. Kenneth Waltz sau John Mearsheimer credeau, dimpotrivă, că sistemele bipolare (Statele Unite vs. URSS) sunt de preferat întrucât sunt mai stabile, deoarece cele două puteri principale știu că există o contrapondere ce se opune natural oricărei încercări de a modifica status quo-ul.
Foto: wikipedia
Așa cum prezentam în prima parte a materialului dedicat acestei atât de actuale teme, mobilul constituirii lumii multipolare îl constituie dorința de coagulare a unei părți lumii într-un pol geopolitic și economic concurent al ordinii unipolare americane. Motivele deciziei acestor entități statele pentru constituirea unui pol de putere suficient de capabil să contrabalanseze dominația Americii și a aliaților săi sunt complexe și țin de evoluțiile istorice ale lumii după al Doilea Război Mondial.
Dacă timp de 45 de ani, învingătorii principali ai Germaniei și Japoniei, SUA și URSS, au condus afacerile mondiale, evoluțiile istorice ulterioare au confirmat ridicarea altor state care sunt din ce în ce mai puțin dispuse să accepte dominarea scenei internaționale de un singur dirijor. Debutul acestei alternative multipolare este un proces organic, desfășurat în ani de zile, însă este însoțit și de fazele sale violente în care hegemonul mondial caută să păstreze influența și să destrame concurența ce amenință ordinea instiuită de el.
În articolul „Decline Is a Choice”, publicat în 2009, editorialistul american Charles Krauthammer scria: „Pentru America de astăzi, declinul nu este o condiție. Declinul este o alegere. La două decenii de la nașterea lumii unipolare care a apărut odată cu căderea Uniunii Sovietice, America este în poziția de a decide dacă să abdice sau să-și păstreze dominația. Declinul – sau ascensiunea continuă – este în mâinile noastre ”.
Articolul, o veritabilă cruciadă împotriva începutului de mandat a lui Obama, preconiza modificările pe care noul președinte urma să le facă în timpul mandatului său și mai ales critica lipsa de apetit unipolar pe care o manifesta noua administrație. În articolul amintit, America era numită hegemonul accidental, având în vedere istoria de izolaționism și ceea ce Krauthammer cataloga drept lipsa de ambiție imperială instinctivă și se deplângea situația de „hegemon reticent” în care a ajuns. De asemenea, el susținea că America salvase Europa de două ori pentru a apăra și salva civilizația occidentală căreia îi aparținea și nu pentru că se proiecta drept hegemon.
Debutul lumii multipolare are mai multe borne iar China și Rusia sunt coloana vertebrală a acestei construcții. Odată venirea la putere a lui Vladimir Putin în Rusia și debutul recalibrării noului său statut post-imperial, se produce și creșterea economică puternică a Chinei care își păstrează rolul de manufacturier principal al lumii dar pune bazele statutului său de mare putere mondială, dezvoltând remarcabile capacități militare și de proiectare a influenței sale geopolitice pe glob. Nu trebuie uitat faptul că, în ciuda perioadelor de acalmie și colaborare, China cu URSS, apoi China cu Federația Rusă, au fost inamici ideologici și militari ai Statelor Unite și ai polului euro-atlantic. Ambele state au împărtășit experiența comunismului, China încă fiind una din puținele state din lume ce păstrează Partidul Comunist drept partid unic iar comunismul ca singura ideologie oficială a statului.
Însă, polul alternativ nu se putea coagula fără slăbiciunea Americii. Barack Obama este considerat președintele american care a decis că Statele Unite nu ar trebui să fie „polițistul lumii” iar începând cu al doilea său mandat americanii s-au retras treptat din rolul de conducere globală sau nu au mai fost atât de pregnanți în susținerea intereselor lor în lume. Nu a fost vorba de o strategie a izolaționismului, în sensul său strict, ci o strategie a retragerii, fapt ce a determinat SUA să fie catalogat drept un „hegemon prudent”. Publicul american a devenit mai reticent în a cheltui resursele umane și militare americane în regiuni îndepărtate care nu erau atât de justificabile ca efort și rezultate palpabile. Mulți membri ai politicii externe și a securității naționale din SUA au crezut că SUA ar trebui să pună capăt „războaielor nesfârșite” și să exercite o strategie de reținere și implicare redusă. Astfel de factori politici interni i-au determinat pe președinții americani să regândească costul menținerii strategiei primatului SUA.
Noua abordare a creat viduri de putere în regiunile în care America a decis să reducă implicarea geopolitică și angajamentele de securitate. Marile puteri Rusia și China au încercat să umple golurile, în mod natural, având un apetit în acest sens și au adoptat poziții de politică externă ofensive, încurajate de noua stare de fapt.
SUA le-au cerut, de asemenea, aliaților săi, să-și asume mai multă responsabilitate și resurse aferente pentru rezolvarea problemelor lor de securitate. O responsabilitate mai mare vine cu o povară economică și politică mai mare iar majoritatea aliaților SUA nu era pregătită să își asume aceste cheltuieli. Statele Uniunii Europene au trebuit să-și revizuiască poziția de securitate națională, stârnind dezbateri centrate pe autonomia strategice și pe existența unei armate europene.
Începând, însă, cu mandatul lui Joe Biden, America a reevalut noile realități și a revenit rapid, cel puțin în Europa, la formula de la crearea NATO, adaptată realităților de acum: Rusia out, SUA in Europe; Germany down.
Încă de la începutul mandatului, Biden a spus: „SUA trebuie să-și recâștige credibilitatea și autoritatea morală pentru care erau cunoscute în lume. Este nevoie de timp pentru a repara pagubele dezastruoase provocate de administrația anterioară, dar este exact lucrul de care ne vom ocupa”.
Tot el a reafirmat, într-un discurs rostit online, cu ocazia Conferinţei de Securitate de la Munchen, importanţa parteneriatului transatlantic, promiţând că SUA vor face faţă împreună cu aliaţii europeni provocărilor comune, inclusiv celei reprezentate de China. De asemenea, a stopat planul lui Trump de a retrage din Republica Federală 12.000 de soldați americani.
Foto: Facebook
Multipolaritatea și expresiile acesteia
Multipolaritatea înseamnă, în fapt, apariția altor puteri și blocuri regionale, cum ar fi India, Rusia, Uniunea Europeană, Japonia, Brazilia și Africa de Sud, care au propriile interese, valori și agende și care cooperează sau concurează între ele pe diverse domenii pentru un scop comun.
Fostul Ministru francez de externe Hubert Védrine, între 1997-2002, declara acum un deceniu: „La douăzeci de ani de la sfârșitul URSS, nu se formează o ordine globală, ci concurență în cadrul economiei globale dereglementate și încă nereglementate suficient, un spațiu liber pentru toți, între state, întreprinderi, actori financiari și diverse grupuri de interese, atât legale, cât și ilegale. Alianțele sunt ad-hoc între centrele de putere în creștere sau în declin”.(…) Statele Unite se confruntă cu provocarea de a recunoaște că conducerea ei asupra lumii nu este acum decât relativă și că puterea ei trebuie exercitată diferit. Jumătate din America refuză să facă asta.
Motivațiile unor state precum China, Rusia și altele din ceea ce este numit generic „Sudul Global” de a ieși de sub dominația unipolarismului american sunt complexe însă ideologia ce le unește postuleză o serie de argumente ce țin, în accepțiunea lor, de un proces istoric ce nu mai poate fi ignorat.
O lume multipolară este diferită de o lume unipolară, în care un stat domină sistemul internațional, diferită de o lume bipolară, în care două state sau blocuri de state concurează pentru putere și influență și diferită de o lume tripolară, în care trei state sau blocuri de state domină sistemul internațional.
Impactul globalizării și al inovației tehnologice a sporit interdependența și conectivitatea dintre state și actorii nestatali, cum ar fi întreprinderile, societatea civilă și organizațiile internaționale.
Teoria lumii multipolare spune că provocările și oportunitățile guvernanței globale, comerțului, securității, schimbărilor climatice, drepturilor omului și dezvoltării necesită mai mult dialog, negociere și compromis între polii de putere și alți actori pentru a rezolva conflictele și a atinge obiective comune.
Asfel, au fost identificați 7 piloni cheie ai lumii multipolare:
1. Distribuția energiei – Primul pilon al lumii multipolare se învârte în jurul distribuției de energie.
2. Interdependența economică, deoarece relațiile economice nu sunt limitate la câțiva jucători dominanți, ci cuprind o gamă largă de națiuni și regiuni. Apar mai multe puteri economice, care stimulează comerțul și legăturile de investiții pe tot globul și creează o rețea complexă de relații economice care contribuie la prosperitatea și stabilitatea globală.
3. Pluralismul cultural
Pluralismul cultural implică puterea dispersată între diverși actori, o multitudine de
culturi, limbi și ideologii vin în prim-plan. Acest mozaic cultural promovează un mediu de incluziune și respect pentru diversitate. Pe măsură ce societățile interacționează și fac schimb de idei, apare o tapiserie globală mai bogată, contestând noțiunile tradiționale de omogenitate și promovând dialogul cultural.
4. Diplomație și multilateralism
În lumea multipolară, diplomația și multilateralismul joacă un rol crucial în gestionarea relațiilor internaționale complexe.
5. Progrese tehnologice
Progresele tehnologice sunt esențiale în modelarea lumii multipolare. Inovația rapidă și difuzarea tehnologiei au dat putere unei game mai largi de actori să participe la afacerile globale.
6. Securitate și cooperare
Securitatea și cooperarea formează un alt pilon vital al lumii multipolare. Cu puterea distribuită între mai mulți actori, echilibrul de putere devine dinamic și necesită o reevaluare constantă. Națiunile caută să construiască alianțe, parteneriate și coaliții bazate pe interese comune și preocupări reciproce de securitate. Colaborarea pe probleme precum contraterorismul, schimbările climatice și neproliferarea nucleară devine imperativă pentru a menține stabilitatea globală.
7. Adaptabilitate și flexibilitate
În cele din urmă, adaptabilitatea și flexibilitatea sunt piloni cheie în lumea multipolară.
Națiunile trebuie să fie deschise să își ajusteze strategiile, politicile și alianțele pentru a naviga cu succes în peisajul complex al lumii multipolare.
Foto: Facebook
BRICS
BRICS este un acronim pentru Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud. Economistul lui Goldman Sachs, Jim O’Neill a inventat termenul BRIC (fără Africa de Sud) în 2001, susținând că până în 2050 cele patru economii BRIC vor ajunge să domine economia globală. Africa de Sud a fost adăugată celor 4 țări în 2010. O’Neill a considerat că aceste state au potențialul de a forma nu o alianță politică ci un bloc economic puternic deoarece s-au clasat de ani de zile printre economiile de piață emergente cu cea mai rapidă creștere din lume. Treptat, puterea economică a acestor state a dus, inevitabil, la putere politică iar liderii din țările BRICS au participat în mod regulat la summit-uri și au armonizat acțiunile în vederea coagulării unui bloc politic și economic de anvergură mondială.
Declarațiile comune BRICS au articulat principiile generale care stau la baza cooperării lor. Acestea subliniază respectul pentru suveranitate, independență, integritate teritorială, unitatea națională și neamestecul în treburile interne ale membrilor lor. Statele BRICS s-au angajat să promoveze pacea, îmbunătățirea sistemului de guvernanță economică globală, asigurarea unei ordini internaționale mai echitabile și promovarea dezvoltării durabile și a creșterii favorabile incluziunii. Fiecare stat membru are propriile motive pentru a susține acest proiect, la început economic, apoi dătător de putere politică mondială.
Africa de Sud vede în apartenența la BRICS un vehicul important pentru politica sa externă și este o platformă suplimentară pentru a crește în afacerile internaționale.
Brazilia a văzut BRICS tot ca o platformă pentru a promova influența Braziliei în străinătate și pentru a construi parteneriate multilaterale cu alte puteri globale, nu doar cu cele din organizație.
India consideră mecanismul BRICS drept o trambulină la provocările de dezvoltare din Sudul global, dar, mai ales, permite angajamentul cu China, o țară vecină cu care are multe diferendumuri, într-un cadru extins pe probleme de interes comun.
Pentru China, BRICS este o platformă pentru a-și crește influența ca putere globală pe scena multilaterală, în paradigma multipolarității. La fel și Rusia, care este angajată în propriile proiecte geopolitice menite să o repună pe orbita marilor puteri BRICS, în afară de principiile fondatoare, se consideră un avocat al reformei ordinii globale, care a fost dominată de Occident și își propune să facă ordinea internațională mai echitabilă, evocând ipocrizia și standardele duble ale Occidentului.
Ce unește însă, aceste state care sunt eterogene din punct de vedere al regimurilor politice, de la dictatură, regim comunist, regim democratic, autoritar sau monarhic? Între ele nu există unitate geografică, ideologii unificatoare, valori politice, culturale sau religioase comune, însă îi unesc două motivații ideologice: antiamericanismul și anticcidentalismul.
Promotorii statali ai multipolarității doresc includerea spectrului multipolar ca bază a sistemului international actual și viitor, consolidarea BRICS ca „influencer global” și încearcă dedolarizarea unei părți a economiei mondiale, dolarul fiind văzut drept un instrument principal de dominație mondială a Americii.
Conflictul din Ucraina și accelerarea modelării lumii multipolare
Relațiile Americii cu Rusia au fost definite ca un „moment unipolar” unic în istoria deceniului de după încheierea Războiului Rece. Evaluările ulterioare au acuzat America de aroganță și narcisism vizavi de gestionarea relației cu învinsul din confruntarea lumii bipolare. Elita guvernantă a Americii a eșuat în a respecta interesele unei Rusii slăbite și nu a înțeles potențialul de revanșă al Moscovei. Reprezentanții administrației Clinton au susținut că extinderea NATO nu a fost o inițiativă anti-Rusia și nu are de ce să se teamă dar clasa politică rusă a perceput exact opusul.
În memoriile sale, Madeleine Albright a confirmat că decizia pro-expansiunii a fost luată în iunie 1993, cu mult înainte ca Rusia să facă orice mișcare agresivă împotriva vecinilor săi. „Am crezut că NATO trebuie să rămână în centrul sistemului de securitate european”, a mărturisit ea. Mai mult, „era corect ca NATO să-și deschidă porțile noilor democrații, cu condiția ca acestea să îndeplinească aceleași standarde politice și militare ca și ceilalți membri”.
Astfel, extinderea celei mai puternice alianțe militare rămase în funcțiune după 1991, până la granița unei Rusii apărute din ruinele URSS, a fost interpretată ca un act ostil.
Extinderea NATO, în ceea ce Moscova definea drept cordonul de securitate rus, și intervențiile militare conduse de SUA în Balcani, au diminuat profund entuziasmul rusesc pentru valorile americane și au indus percepția că Rusia va fi din ce în ce mai îngrădită și încolțită. Fostul ambasador al SUA în Uniunea Sovietică Jack F. Matlock Jr. spunea, referitor la acest aspect: „Efectul asupra încrederii rușilor în Statele Unite a fost devastator”. De aceea, atacarea Ucrainei de către Rusia este, în viziunea Moscovei, o consecință a neîncrederii în America și Occident, văzute drept dușmani care nu au încetat să pună cărămizi la distrugerea națiunii și a statului rus.
Odată cu atacarea teritoriului ucrainean de către trupele ruse în așa numita operațiune specială, semnificația deciziei Kremlinului depășește strict motivațiile sale și se extinde către un conflict între unipolarismul american și alternativa multipolară, Rusia contând pe aliații săi. Reacțiile unei părți semnificative a statelor lumii referitor la conflictul declanșat de Rusia a mers nu spre o altădată condamnare majoritară ci spre o neutralitate favorabilă Kremlinului.
La Adunarea Generală a Națiunilor Unite, aproximativ 40 de țări (circa 60% din populația lumii) au refuzat să ia parte la condamnarea Rusiei. Referitor la țările BRICS, la primul vot pentru a cere încetarea ofensivei Rusiei împotriva Ucrainei, din 2 martie 2022, Brazilia a votat pentru a condamna Rusia, în timp ce ceilalți membri s-au abținut. La votul din
24 martie 2022, China și Brazilia au votat în favoarea rezoluției de a permite accesul umanitar în regiune, în timp ce India și Africa de Sud s-au abținut.
La votul din 7 aprilie 2022 pentru a expulza Rusia din Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, China a votat împotriva expulzării Rusiei, în timp ce alți membri ai BRICS s-au abținut, criticând „acuzațiile oarbe” împotriva Rusiei.
Aceasta este revenirea unei forme de „nealiniere” a unor țări care nu sunt neapărat de acord cu Moscova, dar care nu vor să fie nevoite să susțină automat Occidentul condus de America.
Actualul conflict ruso-ucrainean nu a rămas doar un conflict local, între două state ex- sovietice vecine, ci s-a extins către un impact internațional prin acțiunea Axei Washington- Bruxelles. Implicarea Uniunii Europene în conflict, prin sprijinirea cu arme, logistică și bani a Ucrainei, a avut un impact direct asupra Europei, care suportă cea mai mare parte a consecințelor, iar SUA beneficiază economic de sancțiunile rusești. Fără sprijinul NATO Ucraina ar fi fost învinsă rapid însă scopul Moscovei pare a fi, în afară de înfrângerea Ucrainei, uzarea Europei și creșterea nemulțumirii europenilor față de prelungirea conflictului.
Dacă războiul din Ucraina se încheie într-un impas militar, fără un acord de pace sau chiar o încetare formală a focului (cum pare din ce în ce mai probabil), UE și SUA își vor menține sancțiunile împotriva Rusiei ani de zile dacă este necesar. Practic, lumea va avea un „mini război rece” între, pe de o parte, țările UE și NATO și partenerii lor cei mai apropiați (cum ar fi Australia, Japonia, Noua Zeelandă și Coreea de Sud) și pe de altă parte, Rusia.
Dar Occidentul va menține relațiile cu China (oricât de dificil ar fi acest compromis) chiar dacă Beijingul își continuă, nebătut, parteneriatul cu Rusia.
La întrebarea dacă ordinea multipolară începe la Marea Neagră este de așteptat ca această ciocnire dintre NATO și Rusia să aducă, prin ricoșeu, o reordonare permanentă a dinamicii puterii forțelor geopolitice în secolul XXI. Acest conflict este hârtia de turnesol a încleștării geopolitice actuale, pivotarea istorică a Rusiei către Asia și părăsirea orientării sale către Europa fiind marele câștig al proiectului multipolar.
Deși America încearcă, prin mandatul lui Joe Biden, să mențină continuitatea așa- numitului „secol american”, datele arată că acest război simbolizează, de fapt, o etapă militară a creării lumii multipolare. Acest conflict și mai ales urmările lui favorizează ascensiunea unor puteri emegente noi și întărirea marilor puteri din ecuația multipolară. În plus, China, al cărei rol global câștigă proeminență, prin nealinierea la sancționarea Rusiei și colaborarea cu aceasta, indică faptul că acțiunea sa este ghidată pe proiecte pe termen lung, având același obiectiv ca Moscova în slăbirea puterii Americii și a aliaților săi.
Deși China nu este implicată fățiș în conflictul ucrainean de partea cuiva, prin folosirea instrumentelor sale economice și a ajutorului militar discret acționează pentru „pedepsirea” inamicilor săi occidentali sau altor aliați ai Statelor Unite.
Foto: Kremlin.ru
Cât de viabilă este lumea multipolară și cât de puternic mai este unipolarismul american?
Bekir Ilhan, analist de relații internaționale, în articolul „ANALYSIS – The illusion of the multipolar world” este sceptic referitor la șansele de creare a unei multipolarități reale. El spune că Rusia și China nu sunt concurenți egali față de Statele Unite deoarece puterea economică și militară a Rusiei și Chinei nu poate atinge anvergura și amprenta Americii în lume. În Ucraina, spune el, armata rusă, prezentată drept a doua putere militară ca mărime, ajutată și de un arsenal nuclear considerabil, a întâmpinat serioase probleme. China, pe de altă parte, chiar dacă PIB-ul său depășește PIB-ul SUA, încă mai are multe de făcut pentru a ajunge America iar creșterea sa economică nu se va traduce efectiv în putere militară echivalentă. De asemenea, el vede capacitatea de proiecție a puterii Chinei ca fiind, deocamdată, limitată pentru o potențială putere militară globală. În același timp, armata chineză nu a dezvoltat încă o doctrină militară care protejează interesele globale ale Chinei.
Argumentul de putere nucleară a Chinei și Rusiei rămâne, însă, esențial, ceea ce va duce, mai curând, către „o multipolaritate nucleară”, în mod cert un argument puternic în încleștarea geopolitică globală. America vede acest fapt drept cea mai gravă amenințare cu care se va confrunta până în anii 2030. Doar în această situație SUA vor trebui să descurajeze două mari puteri nucleare în același timp, Rusia și China. Acesta va fi un echilibru strategic fără precedent care depășește chiar și Războiul Rece.
Pentru proiectul multipolar revenirea Americii reprezintă un mare obstacol deoarece administrația Biden a părăsit strategia retragerii din timpul lui Obama și Trump și a devenit din ce în ce mai implicată în afacerile mondiale. Discursul lui Biden „America s-a întors” a semnalat o întorsătură în politica de securitate națională americană iar ajutorul militar al SUA fără precedent acordat Ucrainei împotriva Rusiei susține cel mai pregnant această turnură.
Principala problemă a lui Biden a fost, în esență, China, nu Federația Rusă. Deși lupta politică internă dintre el și predecesorul său a fost acerbă, Joe Biden nu a deviat foarte mult de la abordarea lui Trump față de Beijing. Poziția lui Biden împotriva Chinei nu a fost la fel de bombastică ca cea a lui Trump dar a amplificat lupta geopolitică și economică cu Beijingul. El și-a propus să revigoreze cauza democrației în întreaga lume și urgența climatică, însă este posibil ca dorința sa și a Americii să nu găsească adepții doriți în multe zone ale lumii.
În strategia sa de reîntoarcere a Americii în rolul de lider mondial Joe Biden a dorit strângerea aliaților SUA pentru a arăta un front unit împotriva Chinei puternice și influente pe scena mondială și care care este hotărâtă să fie un stabilitor de reguli și nu un executant al acestora. Ori, America este ea stabilitorul de reguli și asta nu poate duce decât la conflict, mai devreme sau mai târziu.
Președintele american a numit Rusia și China drept două din „cele mai mari” în politica externă a SUA. Despre Rusia a spus: „S-a terminat cu prietenia faţă de Rusia”.
Aceasta a fost definită drept „o țară care vrea să distrugă democrația noastră”. Iar China este o amenințare pentru SUA din cauza „marilor ei ambiții economice”. Joe Biden concluziona: „Trebuie să acționăm ferm, dar cu mijloace diplomatice”.
Criticii lui Biden contestă politica sa de revenire hegemonică drept o eroare de apreciere a realităților geopolitice. Robert Gates, fost Secretar al Apărării sub George W. Bush și Barack Obama, a susținut, într-o evaluare dură, că Biden „s-a înșelat în aproape toate problemele majore de politică externă și de securitate națională în ultimele patru decenii”. Biden a susținut, scria Gates, multe politici de apărare eșuate și le-a respins pe altele care s-au dovedit mai de succes. El a votat în favoarea războiului din Irak în 2003 dar împotriva războiului din Golf din 1991. Ultima decizie, controversată, a dus la retragerea SUA din Afganistan, probabil marea sa vulnerabilitate pe partea de politică externă în care era văzut drept unul dintre cei mai experimentati politicieni americani, cu peste 40 de ani de experiență.
Revenind la articolul lui Bekir Ilhan, el încheie spunând că iluzia multipolarității derivă din alegerile strategice americane, nu din sistemul american în sine. Sistemul internațional va rămâne unipolar iar unipolaritatea nu înseamnă că Statele Unite conduc, în fapt, lumea.
Unipolaritatea înseamnă că nicio altă putere majoră nu se potrivește cu SUA în ceea ce privește capacitățile materiale. Statele Unite ale Americii s-au retras de bunăvoie din interpretarea polițistului mondial în ultimii ani, dând naștere iluziei multipolarității, fapt ce poate constitui o capcană pentru entuziasmul multipolar.
Rusia a atacat, în 6 august, cu rachete şi drone diverse obiective pe teritoriul Ucrainei, în aparență, o zi normală pentru cadența loviturilor Moscovei. În afară de pierderile materiale și de vieți omenești, a atras atenția lovirea instalaţiilor din Zaporojie ale Motor Sich, companie militară strategică, aflată sub control guvernamental. Președinția ucraineană a confirmat lovirea fabricii și a condamnat atacul. În presa națională și internațională știrea a fost asociată în special cu intenția Rusiei de a transmite un semnal Turciei lui Erdogan, cu atât mai mult cu cât se anunță o vizită a lui Vladimir Putin în Turcia, în luna august sau septembrie.
De ce a atacat Rusia această fabrică strategică? Putem identifica trei obiective vizate:
Primul din acestea, des identificat în presa internațională, se referă, într-adevăr, la semnalul trimis Turciei, întrucât, atacând producătorul de motoare de aeronave Motor Sich, este afectat și profitul Turciei, deoarece această fabrică produce și motoare pentru producătorul turc de drone Baykar care construieşte dronele Akinci şi Kizilelma. După cum se știe, preşedintele Baykar, Selcuk Bayraktar, este căsătorit cu una dintre fiicele preşedintelui turc, ceea ce face din această asociere din Ucraina o afacere de familie a lui Recep Erdogan.
Deși relațiile ruso-turce sunt cordiale, Moscova avertizează Ankara că afacerea militară a familiei lui Erdogan în Ucraina nu va rămâne fără un răspuns simetric. Prietenia și respectul dintre Putin și Erdogan nu înseamnă, în mod obligatoriu, costuri zero pentru afacerea Bayraktar pe frontul ucrainean, deoarece Rusia nu poate ignora impactul devastator al acestor arme asupra trupelor sale.
Foto: Facebook
Apoi, este clar că atacul Rusiei asupra Motor Sich a redus șansele de coproducţie şi interesul Turciei de a investi în această fabrică. Pe lângă motoarele de drone, Turcia urmează să achiziționeze de la acest producător motoarele pentru elicopterul T929 ATAK 2. În baza unui contract semnat în vara anului 2021 cu Motor Sich, compania de stat turcă Turkish Aerospace Inc. urmează să achiziţioneze 14 motoare care vor fi instalate pe elicopterele grele din clasa ATAK 2. Ucraina și Turcia au convenit să construiască o fabrică de reparații și întreținere a elicopterelor la Ankara. Motor Sich trebuie să furnizeze piese de schimb pentru fabrică și să ofere capabilități de testare a motoarelor în cadrul acordului.
A doua consecință a atacului poate fi și un favor indirect făcut Chinei, întrucât firma aerospațială din China, Beijing Skyrizon Aviation, a intentat un proces împotriva Ucrainei la Curtea Permanentă de Arbitraj din Haga în 2021, cerând despăgubiri de 4,5 miliarde de dolari pentru achiziția eșuată a Motor Sich. Beijing Skyrizon Aviation a reclamat că investitorii săi chinezi au suferit pierderi semnificative din cauza tratamentului inechitabil și implementării măsurilor anti-chineze luate în Ucraina în ultimii cinci ani. Compania chineză, care a încercat, anterior, să preia Motor Sich, a acuzat guvernul ucrainean că a încălcat acordul semnat pentru a proteja investițiile bidirecționale între Kiev și Beijing. Guvernul ucrainean a confiscat activele și toate acțiunile Motor Sich, transferând firma în proprietatea statului din motive de securitate națională, cu o importantă implicare americană.
Americanii nu au văzut cu ochi buni modernizarea militară rapidă a Chinei în ultimele două decenii și s-au alarmat când chinezii și-au arătat interesul pentru tehnologia acestei fabrici. Din cauza eforturilor chineze de a obține tehnologii militare străine, Statele Unite au presat Kievul să nu cedeze această fabrică strategică către Beijing. Guvernul ucrainean a îndepărtat Skyrizon din Motor Sich fără a returna sutele de milioane de dolari pe care firma chineză le investise. Mai mult, președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a impus sancțiuni companiei chineze, restrângându-i operațiunile comerciale și împiedicând-o să își transfere capitalul în afara țării. Ceea ce Beijingului nu i-a plăcut.
A treia consecință a atacului a fost, desigur, diminuarea capacității fabricii ucrainene de a livra componente militare specifice care să acționeze împotriva armatei ruse pe frontul ucrainean. În contextul războiului orice facilitate militară din Ucraina care este implicată împotriva Rusiei devine o țintă legitimă pentru Moscova, iar Rusia va acționa pentru distrugerea acestora, o realitate ce nu se poate ignora.
Moscova arată permanent capacitatea de lovire în Ucraina, în puncte strategice. În mod cert, este clar că Rusia folosește frontul ucrainean pentru negociere în raporturile de forțe în Marea Neagră iar prelungirea războiului nu înseamnă, neapărat, incapacitatea de rezolvare cât o oportunitate pentru obținerea de avantaje, pe planuri multiple. Lipsa unui deznodământ pe termen scurt și mediu în Ucraina poate reprezenta un bun răgaz pentru Federația Rusă, cunoscută pentru proiectarea incisivă a intereselor sale.
Arabia Saudită a găzduit, între 4-6 august, discuții de pace privind conflictul din Ucraina, în orașul Jeddah. Au participat reprezentanți din aproximativ 30 de țări, dar Rusia nu a fost invitată și a declinat, la rându-i, oricare participare.
Deși prezența Chinei în Arabia Saudită la discuțiile privind soluționarea conflictului ucrainean era incertă, Beijingul a confirmat participarea prin Reprezentantul special al guvernului chinez pentru afacerile eurasiatice, Li Hui.
Nominalizată de Putin drept un mediator legitim și cu soluții de pace acceptate de Rusia, China este unul dintre jucătorii cu mare greutate care a fost la masa negocierilor. Întâlnirea din Arabia Saudită este atipică deoarece Rusia, parte în conflict, nu a fost invitată, însă prezența Chinei poate simboliza mai mult pentru interesele Moscovei decât pentru ideea de realizare a procesului de pace în Ucraina. China a fost invitată la o rundă anterioară de discuții la Copenhaga la sfârșitul lunii iunie, dar nu a participat.
Foto: Facebook
Poziționarea Chinei față de aliatul rus este destul de clară pentru a înțelege mandatul cu care reprezentantul său a participat în Arabia Saudită. De când Rusia a atacat Ucraina în februarie 2022, China a evitat participarea alături de Statele Unite și multe alte țări la sancțiunile împotriva Moscovei și a păstrat legături economice și diplomatice strânse cu rușii.
China, pe lângă agenda proprie, a căutat să se asigure că discuțiile de pace din Arabia Saudită nu devin un eveniment anti-rusesc.
Beijingul, care și-a publicat propriul plan de pace, rămâne aproape de Moscova și nu vrea să o vadă izolată la nivel internațional, fiind adepta unui acord pașnic în Ucraina. Dintre propunerile chineze privind pacea în Ucraina, regăsim următoarele:
– Abandonarea mentalității Războiului Rece. Securitatea unei țări nu trebuie urmărită în detrimentul altora. Securitatea unei regiuni nu trebuie realizată prin consolidarea sau extinderea blocurilor militare.
– Încetarea ostilităților. Conflictul și războiul nu beneficiază nimănui.
– Reluarea discuțiilor de pace. Dialogul și negocierea sunt singura soluție viabilă la criza din Ucraina.
– Rezolvarea crizei umanitare. Toate măsurile care să conducă la atenuarea crizei umanitare trebuie încurajate și sprijinite.
– Protejarea civililor și a prizonierilor de război (POW).
– Menținerea în siguranță a centralelor nucleare.
– Reducerea riscurilor strategice. Nu trebuie folosite armele nucleare și nu trebuie purtate războaie nucleare.
– Oprirea sancțiunilor unilaterale. Sancțiunile unilaterale și presiunea maximă nu pot rezolva problema; creează doar noi probleme.
– Facilitarea exporturilor de cereale.
– Menținerea stabilității lanțurilor industriale și de aprovizionare.
– Promovarea reconstrucției post-conflict.
Purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe, Wang Wenbin, a declarat: „China este pregătită să colaboreze cu comunitatea internațională pentru a continua să joace un rol constructiv în căutarea unei soluții politice a crizei din Ucraina”. Inclusiv acceptarea unor noi propuneri din partea comunității internaționale.
Din prisma acestor idei reiese clar dorința Beijingului pentru o soluție mai curând în direcția de a nu ofensa Rusia și motivațiile ei privind acest conflict, iar prezența în Arabia Saudită este ocazia de a împiedica transformarea evenimentului într-o cruciadă multilaterală anti-rusă condusă de Occident prin care Rusia să fie izolată și mai tare. Wang Wenbin a mai spus că, dacă evenimentul este doar pentru a susține Ucraina și a izola Rusia, atunci „nu cred că va funcționa”.
Cu toate acestea, el a adăugat că „China este adesea capabilă să servească drept punte pentru a transmite poziția ambelor părți” și ar putea căuta un teren comun cu alte țări și poate lucra cu Rusia pentru a conveni asupra unei încetări a focului timpurie.
Foto: Facebook
Prin aceste inițiative Ucraina continuă ofensiva diplomatică pentru constituirea unei coaliții mai largi de sprijin diplomatic internațional care să atragă țările din Sudul Global, cum ar fi India, Brazilia și Africa de Sud, plus China, pe lângă susținătorii săi din Occident. Miza Kievului este convingerea statelor care au rămas neutre din punct de vedere public referitor la acțiunile Rusiei. De aceea, cea care poate pondera anti-rusismul din aceste negocieri este China, un participant suficient de prestigios și puternic pentru a influența eventualele decizii și poziționări ale celorlalte țări. În ciuda dorinței Turciei și Arabiei Saudite pentru a avansa propuneri de pace, Moscova preferă medierea Chinei, fapt care, în esență, nu este favorabil procesului de pace deoarece Statele Unite nu agreează medierea Chinei, mizele conflictului depășind obținerea rapidă a păcii.
Dacă Beijingul și-a înaintat propria propunere de pace în 13 puncte pentru a rezolva criza din Ucraina, Volodimir Zelenski a avansat în Arabia Saudită propria sa formulă de 10 puncte pentru obținerea unui acord, proiect ce pare favorabil doar Ucrainei. Din acest motiv, Rusia nu pare interesată de formula lui Zelenski care prevede, în mod ne-negociabil, respectărea integrității teritoriale a Ucrainei și retragerea totală a trupelor ruse. Exact ceea ce Putin nu va accepta.
În ultimii ani s-a conturat din ce în ce mai mult în terminologia relațiilor internaționale sintagma ,,lumea multipolară” care contestă actuala ordine unipolară, condusă de America. Lumea multipolară este adesea văzută ca fiind mai diversă, dinamică și complexă decât o lume unipolară (cum este în prezent) sau bipolară (cum a fost între 1945 și 1991). În prezent, pe glob, poli actuali sau emergenți de putere sunt Statele Unite ale Americii, China, India, Rusia, Uniunea Europeană, Japonia, Brazilia și Africa de Sud. O lume multipolară se referă la un sistem global în care puterea este distribuită între mai multe state sau blocuri de state, mai degrabă decât să fie concentrată în una (unipolară) sau două (bipolare) puteri dominante. Deși istoria a cunoscut mari imperii, doar o țară a căpătat statutul de hiperputere, Statele Unite ale Americii.
Trebuie precizat că, structural, unipolaritatea este legată de sfârșitul Războiului Rece, fiind rezultatul dizolvării Uniunii Sovietice și a regimurilor comuniste din statele satelit ale Moscovei. Popoarele din partea comunistă a Cortinei de Fier doreau eliberarea de un sistem politic și economic utopic și falimentar care își arătase limitele istorice. Această eliberare a scenei internaționale de către marele adversar ideologic al Statelor Unite a lăsat drumul liber învingătorului să își ia premiul, adică să devină dirijorul principal al întregii lumi. Se năștea, așadar, lumea unipolară americană, liberă de constrângerile și regulile Războiului Rece. Din punct de vedere cronologic, istoricii iau act de starea de hiperputere a Americii la scurt timp după destrămarea URSS, la aproximativ nouă luni după ce a fost stabilită încetarea focului în Irak. Practic, Statele Unite s-au bucurat de o dominație totală pe care nu o mai putea contesta defuncta Uniune Sovietică, cu atât mai puțin Federația Rusă, aflată la începutul paradigmei de post-imperiu.
Trebuie precizat că puterea militară americană, în 1991, era cu mult peste al celorlalte state, inclusiv peste cea al Federației Ruse, moștenitoarea de facto a Uniunii Sovietice. Ceea ce dezvoltase bine și prisosea Americii era proiectarea rapidă a puterii militare pe glob, în timp scurt, iar Războiul din Irak din 1991 a fost o demonstrație ideală de forță care a arătat că oricine amenință interesele americane va suferi rapid consecințele. Învingătorul își lua parte leului pentru că nu i se mai putea opune nimeni!
Statele Unite aveau opt portavioane operaționale din clasa Nimitz, peste 700 de baze militare de peste mări și o capacitate de transport aerian strategic dominant. America a cheltuit circa 4% din PIB-ul său pentru armată însă dintr-un buget de circa 12 trilioane de dolari, ceea ce era de neatins sau sperat de oricare altă țară.
Puterea sa militară excepțională nu putea fi susținută fără o economie proprie performantă, deja angrenată mai mult ca oricare alta, în economia mondială pe care a influențat-o fundamental.
În termeni economici, America a reprezentat, după 1991, peste 40% din producția mondială și a ocupat o pondere de circa 50% în cercetare și dezvoltare, înțelegând mai mult ca oricare altă țară, că cele două direcții sunt piloni fundamentali ai supremației mondiale americane. Inovarea în toate domeniile a fost la un nivel deosebit deoarece, în 2004, Statele Unite s-au clasat pe primul loc în competitivitatea globală. Nu mai puțin de 29 dintre cele mai mari 50 de companii din lume erau americane iar 100 de mărci internaționale, de origine americană, au reprezentat aproximativ 33% din produsul intern brut global.
Foto: Facebook
Altă caracteristică a statutului său dominant de putere a fost modelul societal deschis și atractiv, modul american de viață atât de râvnit de miliarde de oameni, puternic promovat, prin care s-a realizat seducerea lumii de către America. Hollywood-ul și-a adus puternic contribuția la prezentarea Americii drept o civilizație-model, indispensabilă și mai ales necesară lumii. Pe lângă industria filmului, America s- a prezentat lumii cu ajutorul muzicii, filmelor și programelor de televiziune, făcând din industria de divertisment o veritabilă armă geo-economică. Vânătoarea de creiere din toată lumea, cu ajutorul sistemului de învățământ superior și al firmelor americane, a fost iarăși unul din mecanismele de afirmare a dominației americane. America devenise „națiunea indispensabilă” iar euforia acestui crez dusese la conceptul lui Fukuyama de „sfârșit al istoriei” cu democrația liberală occidentală învingătoare asupra tuturor celorlalte variante de sisteme politice, mai ales asupra comunismului.
În 1991, administrația George H.W. Bush a pregătit un document îndrumător pentru domeniul apărării care solicita eforturi active pentru a preveni apariția concurenților egali, oriunde în lume.
Diferitele documente ale Strategiei Naționale de Securitate emise de republicani și democrați în anii următori au elogiat, toate, nevoia de a menține primatul SUA, în ciuda competiției marilor puteri. Acesta a fost primul pas care a arătat că America nu dorea să piardă șansa de a dirija destinele mapamondului, fapt pentru care a alocat numeroase resurse, vizibile sau mai puțin vizibile, în acest scop.
Statele Unite au experimentat, alternativ, în funcție de diversele administrații de la Washington, mai multe variante de abordare a relațiilor internaționale, alternând izolaționismul și internaționalismul, unilateralismul și multilateralismul, influențând puternic mersul planetei. Aceste politici au fost experimentate cel mai pregnant în mandatele lui Bill Clinton (1993-2001) și George W. Bush (2001-2008) dar și în cazul celorlalți președinți, până în prezent, la Joe Biden. Revenind la primii doi președinți, administrația Bill Clinton a căutat un angajament democratic în restul lumii, în timp ce administrația George W. Bush a căutat o confruntare, mai curând, pe ideea fundamentală că nu poți sta cu mâinile în sân în timp ce se pot ridica tiranii care să amenințe lumea democratică și bunăstarea Americii.
În timpul celor două administrații au avut loc intervențiile americane în Kosovo și Irak împotriva tipului de lider tiranic care amenința mai curând principiile democratice americane dar nu reprezenta o amenințare imediată pentru Statele Unite, însă existența acestor conflicte în care America s-a implicat erau excelente ocazii pentru întărirea statutului său de hiperputere. În discursul de începere a mandatului său, președintele Bill Clinton a trasat liniile politicii americane în lume, spunând: „Speranțele noastre, inimile noastre, mâinile noastre sunt alături de cei de pe fiecare continent care construiesc democrația și libertatea. Cauza lor este cauza Americii… când interesele noastre vitale sunt contestate sau voința și conștiința comunității internaționale sunt sfidate, vom acționa cu diplomație pașnică ori de câte ori este posibil, cu forță atunci când este necesar”.
În 1996, jurnalistul Sidney Blumenthal și istoricul de politică externă James Chace, au inventat celebra expresie „naţiune indispensabilă” pentru a descrie rolul hegemonic al Americii în lume, după Războiul Rece. La 19 februarie 1998, în timp ce apăra politica de diplomație coercitivă împotriva Irakului, din cauza cooperării sale limitate cu inspectorii ONU, Secretarul de stat Madeleine K. Albright, într-un interviu acordat lui Matt Lauer la „The Today Show” de la NBC-TV, a rostit celebra frază : „Dar dacă trebuie să folosim forța, este pentru că suntem America; suntem națiunea indispensabilă. Suntem înalți și vedem mai departe decât alte țări în viitor”.
Clinton a păstrat liberalismul wilsonian, cu America în rol de polițist mondial. Acest lucru a dat impresia că era gata să adopte o doctrină viguroasă a intervenționismului american dar a avut o politică oscilantă. Marea strategie de extindere democratică a lui Clinton a îmbinat expansiunea democrației cu mecanismele economiei de piață și a avut drept scop să facă America mai sigură în toate aspectele.
Administrația Clinton a accelerat globalizarea iar aceasta a fost cheia pentru a ajuta la construirea economiei americane într-o nouă eră în care lumea se mișca într-un ritm rapid, ajutată de noile cuceriri tehnico-științifice. El a fost un vizionar deoarece era conștient de implicațiile globalizării când, în 1995, a emis un ajutor economic Mexicului fără aprobarea Congresului, întrucât știa că acest lucru va afecta locurile de muncă americane. Unul dintre obiectivele centrale ale politicii externe a SUA în timpul administrației Clinton a fost neproliferarea armelor nucleare. Prin implicare, China a aderat la Convenția privind armele chimice (la care se conformează), la Convenția privind armele biologice și la Tratatul de neproliferare nucleară (TNP).
FOTO: WIKIPEDIA/190306-N-N0101-125
În privința menținerii primatului și hegemoniei Americii, președintele Clinton nu a făcut nicio concesie, dimpotrivă, a continuat acest fir roșu început cu mandatul lui Bush Sr., însă a fost mai atent la nuanțele regulilor internaționale. El a spus că America „trebuie să fie pregătită și dispusă să folosească toate instrumentele adecvate ale puterii naționale pentru a influența acțiunile altor state și actori nestatali, pentru a oferi conducere globală și pentru a rămâne un partener de securitate de încredere pentru comunitatea națiunilor care împărtășesc interesele noastre”. Politica lui Clinton în China, spre exemplu, a fost eficientă printr-o combinație de angajament și descurajare, deși a avut un început dificil când a încercat să constrângă Beijingul să-și îmbunătățească situația în domeniul drepturilor omului prin eliminarea statutului de națiune cea mai favorizată, dar și-a dat seama curând că insistarea în acest subiect sensibil ar amenința grav relația dintre SUA și China. Clinton a favorizat intrarea Chinei în Organizația Mondială a Comerțului iar politica sa de angajament și implicare a contribuit la promovarea păcii în Irlanda de Nord și Orientul Mijlociu.
Clinton a angajat America cu diverse țări ale lumii, pe diverse fronturi și dosare apărute ca urmare a dispariției URSS. El a lucrat pentru o Europă pașnică și nedivizată, unde a revitalizat și extins NATO de la vechiul său model de Război Rece, astfel încât să poată face față cerințelor noii ere și a noilor realități europene, rezultatul fiind aderarea Ungariei, Poloniei și Republicii Cehe. Administrația sa a implicat NATO în Bosnia, fapt ce a dus la Acordul de pace de la Dayton. Apoi, s-a implicat în conflictul din Kosovo pentru a pune capăt epurării etnice și instabilității regionale. Bill Clinton nu avea experiență în afaceri externe, dar ori de câte ori au existat crize de politică externă, a făcut față provocării și s-a dovedit receptiv. Criticii mandatului său au susținut că intervențiile americane din Bosnia, Somalia și Haiti nu au contribuit cu nimic la promovarea interesului american, deoarece nu afectau viețile cetățenilor americani în mod direct. Intervențiile nu erau necesare deoarece acele țări nu erau o amenințare pentru America dar au avut, la fel ca celelalte intervenții ulterioare din timpul lui George W. Bush, o mare importanță simbolică privind capacitatea de implicare a Americii.
Președintele George W. Bush a fost al doilea președinte american post Război Rece. În primul său discurs de inaugurare, el a reiterat primatul Americii și a promovat ideea democrației în lume iar America trebuia să „conducă cauza libertății” și „să se confrunte cu armele de distrugere în masă, astfel încât un nou secol să fie ferit de noi orori”, ceea ce a fost o mărturie a credinței lui Bush Jr. în primatul Americii.
În Strategia de Securitate Națională, din septembrie 2002, evoca „apărarea SUA, a poporului american și a intereselor noastre în țară și în străinătate prin identificarea și distrugerea amenințării înainte ca aceasta să ajungă la granițele noastre”. De asemenea, în document se menționa că „nu vom ezita să acționăm singuri, dacă este necesar, pentru a ne exercita dreptul la autoapărare, acționând preventiv împotriva unor astfel de teroriști, pentru a-i împiedica să facă rău poporului și țării noastre”.
Unilateralismul, împreună cu strategiile preventive, au fost caracteristicile definitorii ale administrației George W. Bush. După 11 septembrie 2001, noua sa politică a subliniat prevenirea atacurilor, în loc să investigheze dovezile și urmărirea penală. Bush credea că nu datorează nimănui nicio explicație pentru că era președintele Statelor Unite și a exprimat clar intențiile de a se elibera de constrângerile tratatelor multilaterale.
Din aceste documente strategice rezultă și faptul că America a făcut apel la puterea militară și în scop demonstrativ în cazul Irakului, în 2003, pentru a arăta Orientului Mijlociu și comunității internaționale că este capabilă să domine fără drept de apel exercitarea conceptului de hiperputere.
Invazia Irakului de către administrația Bush în 2003, destul de criticată în prezent și contestată sub raportul motivațiilor prezentate comunității internaționale, a fost o demonstrație de preempțiune și unilateralism. Bush a susținut că strategia de izolare din trecut nu mai era practică pentru a fi folosită în realitatea de atunci în care existau dictatori care puteau distribui arme de distrugere în masă teroriștilor, cum era cazul lui Saddam Hussein. De aceea, pentru apărarea teritoriului american și al aliaților săi era necesară intervenția militară a Statelor Unite în dosarele în care considerau că întrunesc aceste riscuri.
El a mai spus că americanii nu se pot apăra pe ei înșiși și pe aliații lor fără să facă nimic și doar să aștepte. Bush a mizat pe intervenția preventivă care „trebuia să ducă lupta în fața inamicului, să-i perturbe planurile și să se confrunte cu cele mai mari amenințări înainte ca acestea să apară”.
Doctrina sa a angajat SUA, în mod explicit, să mențină o lume unipolară. America avea o misiune mesianică în care trebuia să mențină puterea militară dincolo de provocările apărute, făcând astfel inutile cursele înarmărilor destabilizatoare din epocile anterioare și limitând rivalitățile la comerț și alte domenii benigne.
Între administrațiile lui Bill Clinton și George W. Bush au existat diferențe notabile de abordare. Administrația Clinton a căutat să angajeze oamenii în proiectul american, în timp ce administrația Bush a preferat o modalitate agresivă de a-și atinge agenda de menținere a dominației și promovare a intereselor americane.
Clinton, fără a fi un bun cunoscător de politică externă, a preferat strategia multilateralismului tratatelor internaționale și promovării stabilității prin angajament. Spre deosebire de George W Bush, Donald Trump sau Joe Biden, în mandatul său, relațiile dintre Europa și SUA au fost pașnice, cu o fază de firesc al prezenței altor lideri străini la Casa Albă. Administrația sa a căutat, totuși, să pondereze puterea americană, legând America de restul lumii printr-o multitudine de tratate, acorduri și convenții internaționale. George W. Bush, în schimb, a fost mult mai înclinat spre conflict, spre unilateralism, și spre tendința de promovare cu orice preț a primatului SUA, fără restrângerea puterii, auto-impusă, a lui Bill Clinton.
Președintele Barack Obama a fost relativ ambiguu în chestiunea hegemoniei americane. Declarativ, a menținut ideea indispensabilității Americii, iar una dintre ocaziile celebre în care a exprimat- o a fost într-un discurs către cadeții de la Academia Militară West Point: „Când un taifun lovește Filipine sau fetițele de la școală sunt răpite în Nigeria sau bărbați mascați ocupă o clădire în Ucraina, America este cea la care lumea caută ajutor. Deci, Statele Unite sunt și rămân singura națiune indispensabilă. Acest lucru a fost adevărat pentru secolul trecut și va fi adevărat pentru secolul care va urma”. Cu toate acestea, criticii mandatului său spun că el a inagurat, de fapt, începutul renunțării la unilateralism și a inaugurat contracția voluntară a Americii din statutul hegemonic. Obama, întrebat despre excepționalismul american, a răspuns: „Cred în excepționalismul american, la fel cum bănuiesc că britanicii cred în excepționalismul britanic, iar grecii cred în excepționalismul grec”. În discursul său la Adunarea Generală a ONU a rostit celebra propoziție „Nicio națiune nu poate sau ar trebui să încerce să domine o altă națiune”, criticată intens de adepții menținerii hegemoniei americane.
Donald Trump a fost un președinte controversat în multe aspecte. În campania electorală din 2016, acesta a anunțat unilateralismul profund al politicii sale externe prin cuvintele: „America first”. Asemeni personalității sale, în timpul mandatului său America a nesocotit consensul internațional și a făcut o serie de acțiuni internaționale ieșite din tiparul cunoscut.
Foto: Facebook
Criticii mandatului său spun că Trump a subminat cooperarea internațională printr-o serie de demersuri fără precedent: a scos Statele Unite din Parteneriatul Trans-Pacific, din acordurile comerciale cu națiunile asiatice și din numeroase alte acorduri și organisme internaționale, cum ar fi Consiliul pentru Drepturile Omului al ONU și acordul climatic de la Paris din 2015. Administrația sa a produs o ruptură semnificativă inclusiv în relația UE-SUA și a pus la îndoială în mod repetat valoarea alianțelor strategice precum NATO, reproșând europenilor povara financiară a apărării lor de către americani și a anunțat
retragerea trupelor americane din Germania. Mai mult, a adoptat tarife comerciale împotriva UE și a amenințat cu sancțiuni asupra gazoductului rusesc Nord Stream 2.
Una din trăsăturile unipolarismului american este abordarea eminamente maniheistă a raporturilor dintre America și ceilalți actori internaționali, în sensul catalogării unora dintre aceștia ca fiind de partea bună a istoriei versus alții care își promoveaza propriile agende fără să țină cont de valorile promovate de hiperputerea americană.
Infailibilitatea căii americane era clară și cel mai bine a exprimat-o George W. Bush: „Inamicii libertății și țara noastră nu ar trebui să greșească: America rămâne angajată în lume prin istorie și prin alegere, modelând un echilibru de putere care favorizează libertatea. Ne vom apăra aliații și interesele noastre. Vom arăta un scop fără aroganță. Vom întâlni agresivitatea și rea-credința cu hotărâre și putere. Și tuturor națiunilor, vom vorbi pentru valorile care au dat naștere națiunii noastre”.
Capacitățile militare și economice globale au oferit guvernelor americane o largă paletă opțiuni politice. Întrebarea a fost dacă folosirea forței Americii în dosarele dosarele internaționale s-a făcut pentru misiuni benigne și relativ judicioase, cum ar fi răspunsul la calamități naturale, de exemplu, sau pentru misiuni destabilizatoare, cum ar fi invadarea unei țări îndepărtate pentru a-i răsturna liderul cu sprijin minim din partea altor țări și o strategie de tranziție democratică slab gestionată, cum a fost cazul Libiei sau Irakului, dovedite, în final, eșuate.
În loc de concluzie, pentru prima parte a analizei acestei teme de actualitate, după evenimentele de la 11 septembrie 2001, America a promovat un mesianism civilizational accelerat, într-un efort de a răspândi democrația în lume, dar războaiele din Afganistan și Irak s-au dovedit o încercare zadarnică de a instala guverne democratice în regiuni în care tradițiile democratice nu au prins rădăcini. America s-a trezit, cumva, singură în acest demers deoarece nici statele occidentale aliate nu au fost extrem de entuziaste în a sprijini aceste eforturi și viziuni. Gerald Feierstein, adjunct principal al secretarului de stat adjunct pentru afacerile din Orientul Apropiat, declara cu amărăciune: „Când Statele Unite se ridică și demonstrează hotărâre și demonstrează o direcție, comunitatea internațională susține, în general, și rămâne în urmă”.
La sfârșitul mandatului lui Trump, momentul unipolar al Americii a început să se apropie de un final, deoarece ascensiunea economică și militară a Chinei, deși a dus la câștiguri economice pentru America, a prins-o, pe aceasta din urmă, vulnerabilă. Însă, ridicarea Chinei s-a dovedit a fi doar o parte a problemei: apropierea chino-rusă, zădărnicită de SUA prin orice mijloace, s-a transformat într-o aliniere strategică chino-rusă împotriva ordinii mondiale conduse de SUA. Iar coșmarul pare abia la început întrucât binomul Rusia-China este doar vârful aisbergului noii lumi multipolare care se conturează.
La conferința de presă care a urmat încheierii celui de-al Doilea summit al Forumului economic și umanitar Rusia-Africa, desfășurat la Sankt Petersburg între 27-28 iulie 2023, întrebat despre posibilitatea încetării focului pe frontul din Ucraina, Vladimir Putin a declarat: „Sunt lucruri care sunt greu de implementat sau irealizabile. De exemplu, unul dintre acestea este „încetarea focului”. Dar armata ucraineană avansează, sunt în atac, după cum se spune, implementează o ofensivă strategică la scară largă. Ce să facem cu o încetare a focului? Nu putem înceta focul când suntem atacați. Când spun asta, oamenii se gândesc. Sau, de exemplu, „începeți negocierile de pace”. Și noi nu am refuzat. Tot spun că nu am refuzat niciodată discuțiile de pace. Dar dacă acolo se semnează un decret care interzice negocierile. Eu spun că există un decret care interzice negocierile, dar noi nu refuzăm. Într-adevăr, pentru ca acest proces să înceapă, este necesar să existe un acord de ambele părți. (…) Dar, în general, inițiativa, după părerea mea, poate sta la baza unor procese care vizează găsirea păcii, precum și a altora, de exemplu, inițiativa de pace chineză”.
Foto: Facebook
Răspunsul liderului rus plasează opțiunea asupra soluției de încetare a focului în propunerile avansate de liderii africani și chinezi și confirmă refuzul său de a accepta o eventuală propunere occidentală colectivă, în special americană. În răspunsul său este validată, în special, implicarea Chinei în procesul de pace, implicare ce nu pare a fi în interesul Statelor Unite, aflate în relații tensionate cu Beijingul. Interesant este și că Turcia nu a fost nominalizată ca opțiune de mediere în conflict. De cealaltă parte, Arabia Saudită plănuieşte să găzduiască între 5 şi 6 august discuţii de pace privind Ucraina, cu participarea a circa 30 de ţări, între care Ucraina, ţările occidentale şi statele mari în curs de dezvoltare precum Brazilia şi India. Rusia nu va fi invitată ci i se vor înainta propunerile acestor consultări. Realist vorbind, șansele pentru a fi acceptată de Kremlin propunerea ucraineană de pace sunt extrem de reduse deoarece ar echivala cu o recunoaștere a înfrângerii de către Rusia întrucât varianta Kievului, discutată în Arabia Saudită, propune retragerea trupelor ruse de pe teritoriul său și garanții occidentale pentru menținerea păcii pentru Ucraina. De asemenea, această propunere în zece puncte fundamentale va crea mecanisme de contracarare a conflictelor viitoare pe teritoriul ucrainean, cu implicare occidentală, adică exact motivele invocate de Rusia pentru declanșarea conflictului.
Aceste discuții, cu participare internațională consistentă, nu par a aduce, la prima vedere, o propunere finală acceptabilă pentru Rusia însă sunt o bună ocazie pentru a se încerca formule de convingere a statelor neutre sau binevoitoare la adresa Rusiei să se alăture sancțiunilor.
Ucraina și Occidentul colectiv care sprijină lupta sa de eliberare a teritoriilor ocupate de Rusia știu că încetarea focului nu ajută Kievul în obiectivul de refacere teritorială, contraofensiva fiind în acest moment într-o fază de relativă stagnare.
Situația din frontul ucrainean nu pare a marca un avans consistent al armatei ucrainene deoarece provocările complexe cu care se confruntă ucrainenii sunt legate nu atât de lipsa armelor ci de capacitățile de instruire și coordonare la care se adaugă obstacolul reprezentat de liniile de apărare pe care rușii le-au construit în zonele cucerite.
Ucrainenii, deși au exprimat recunoștință pentru armamentul occidental primit, spun că este nevoie de mult mai mult și cer accelerarea intrării în dotarea forțelor lor armate a avioanelor F-16 care ar neutraliza superioritatea aeriană a Rusiei, plus că au reclamat și nevoia de artilerie cu rază lungă de atac.
De altfel, pe 21 iulie 2023, Vladimir Putin declara, ironic, la o întâlnire cu membrii Consiliului de Securitate rus: „este clar astăzi că sprijinitorii occidentali ai regimului de la Kiev sunt cu siguranță dezamăgiți de rezultatele contraofensivei anunțate de autoritățile ucrainene actuale în lunile anterioare”.
Așadar, asistăm la un război de uzură în care părțile implicate preferă cu orice preț menținerea obiectivelor asumate: Rusia își continuă atacurile și fortifică liniile de apărare sperând la epuizarea armatei ucrainene și a sprijinului occidental iar Ucraina continuă ofensiva militară și cea de politică externă în vederea creșterii ajutorului occidental, totul spre ținta finală a alungării rușilor din estul Ucrainei și din Crimeea și primirii garanțiilor de securitate post conflict din partea Occidentului și a Statelor Unite.
Încetarea focului se va întâmpla atunci când una din părți va fi suficient de slăbită încât să cedeze. În acest moment însă, aceasta nu pare a fi o opțiune viabilă pentru nimeni.
