Declarația premierului armean Nikol Pashinyan în interviul către Wall Street Journal la 25 octombrie se înscrie într-un trend al oficialilor armeni tot mai dezamăgiți de faptul că Rusia a eșuat în a proteja Armenia împotriva rivalului Azerbaidjan susținut de Turcia, fapt care a dus la capitularea forțelor armene din Nagorno-Karabah și dispariției de facto a republicii armene separatiste Artsakh de pe teritoriul Azerbaidjanului. Astfel, premierul Pashinyan a spus că nu vede niciun avantaj în prezența trupelor rusești pe teritoriul Armeniei.

Asta deși până acum trupele rusești au constituit o prezență cvasipermanentă pe teritoriul Armeniei. După disoluția URSS în 1991, trupele sovietice de pe teritoriul armean au devenit rusești, din 1992, în contextul războiului cu Azerbaidajan (primul război din Nagorno-Karabah, 1988-1994) fiind însărcinate cu paza frontierei cu Turcia și Iran. Din 1995 o bază militară rusească importantă (102) a fost stabilită la Gyumri, al doilea oraș ca mărime din Armenia. I se adaugă ulterior baza aeriană 3624 de la Ergumi, lângă Erevan, plus baze mai mici în regiunile sudice și estice ale țării. Folosirea acestor baze de către ruși a fost prelungită până în 2044 printr-un acord semnat în 2010. Ca și o coincidență, tot în 2010 președintele ucrainean Viktor Ianukovici semna prelungirea acordului de închiriere a Sevastopolului și altor baze din Crimeea către Flota Rusă a Mării Negre (care expira în 2017) cu încă 25 de ani, până în 2042.

În opinia părții armene, motivul și rolul prezenței trupelor ruse este unul clar, pentru un plus de siguranță contra Azerbaidjanului, cu care Armenia are un conflict deschis încă din 1988, din perioada sovietică. Foarte pe scurt despre acest conflict cu o durată de peste treizeci și cinci de ani.

Conflictul din Nagorno-Karabah

Nagorno-Karabah, sau Karabahul de Munte, denumită de către armeni și ca Republica Artsakh, regiune muntoasă cu populație majoritar armeană aflată în interiorul Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjan din componența URSS, la fel ca și RSS Armeană. Această regiune a fost înființată de către conducerea sovietică în 1923 ca regiune autonomă în cadrul RSS Azerbaidjan. Partea armeană susține că regiunea respectivă este mult mai redusă față de totalitatea teritoriilor locuite predominant de către armeni la acea vreme, dar în decursul deceniilor sub stăpânire sovietică acești armeni au fost deznaționalizați, astfel că s-a ajuns la o enclavă armeană în interiorul RSS Azerbaidjan. Această politică de trasare arbitrară a granițelor republicilor unionale și a amestecului de populații prin deportări pentru crearea de minorități importante pe teritoriul republicilor unionale învecinate a fost o regulă în imperiul sovietic, mai cu seamă în timpul lui Stalin, tocmai pentru a crea focare potențiale de conflict între aceste republici pentru a le menține în orbita conducerii centrale a Moscovei, fără de care aceste conflicte create artificial nu ar avea cum să fie ținute sub control.

Așa a fost și în cazul Armeniei și Azerbaidjanului, regiunea Nagorno-Karabah fiind un permanent măr al discordiei între cele două republici unionale. Timp de decenii aceste frustrări au fost înăbușite și ținute sub control de conducerea cu mână de fier a Moscovei, dar după dezghețul declanșat de Gorbaciov, glasnost și perestroika, când a început să bată un vânt de liberalizare peste teritoriul înghețat al URSS, aceste frustrări și probleme au început să răbufnească și să scape de sub control. Am văzut cum Lituania a început să manifeste veleități de independență la sfârșitul anilor ’80, iar frământările popoarelor din Uniunea Sovietică au crescut în intensitate până au scăpat de sub control. Aripa conservatoare de la Moscova a încercat o lovitură de stat în 1991, care a eșuat, rezultatul fiind disoluția URSS în cincisprezece republici foste unionale devenite independente.

Dar în cazul Nagorno-Karabah frământările au căpătat accente de o violență extremă, ajungându-se la conflict deschis între armeni și azerbaidjeni încă din 1988, când ambele erau încă în componența URSS. La 19 februarie 1988 în Nagorno-Karabah au început manifestații pentru alipirea lor la Armenia, deși nu exista o graniță comună, regiunea fiind o enclavă în Azerbaidjan. Conform recensământului din 1989, din cei 186000 de locuitori, 75% erau armeni, restul azeri. Au început acțiuni de purificare etnică pentru alungarea azerilor, în 1989 Sovietul Suprem al RSS Armeană adoptă o lege de anexare a Nagorno-Karabah la Armenia, a urmat organizarea de unități de autoapărare înarmate inclusiv cu tancuri și artilerie de la unitățile sovietice/rusești din zonă, astfel că până în 1992 armenii reușesc să alunge trupele azere și populația, inclusiv din regiunile dintre frontiera armeană și enclava Nagorno-Karabah, realizând un coridor de legătură între noul stat armean și republica Artsakh. Populația azeră se refugiază în estul Azerbaidjanului. Războiul se încheie în 1994 cu o victorie clară a armenilor, care ocupă aproximativ 20% din teritoriul azer, din care Nagorno-Karabah reprezenta abia 7%, restul fiind teritorii adiacente aflate între Armenia și Nagorno-Karabah.

Conflictul este înghețat în 1994, la fel ca și altele de pe teritoriul fostei URSS, ca și cele din Transnistria (Republica Moldova) sau din Abhazia și Osetia de Sud (Georgia), dar se reaprinde periodic, la fel ca și cele din Georgia. Pentru a-și păstra câștigurile teritoriale și stăpânirea regiunii Nagorno-Karabah, Armenia mizează pe alianța cu Rusia, care își instalează baze militare aici, văzute de către conducerea armeană ca o garanție împotriva unei reveniri a Azerbaidjanului. Este limpede că Rusia a fost cea care a stat la baza victoriei, livrându-le acestora armament de peste un miliard de dolari, astfel că se puteau bucura de recunoștința armenilor.

Dar conflictul nu a rămas înghețat permanent, ci periodic s-a inflamat ajungându-se la ciocniri violente pe linia de demarcație stabilită în 1994, inclusiv la tiruri de artilerie și incursiuni de blindate rezultate cu sute de victime de ambele părți. Un conflict înghețat, dar reîncălzit periodic, la fel ca și cel din Donbass între 2014 și 2022. Astfel, ciocniri pe linia de contact au avut loc în 2008, 2010, 2011, 2014, iar în aprilie 2016 a rezultat o confruntare sângeroasă numită și războiul de patru zile rezultat cu zeci de morți și răniți de ambele părți.

Timp de 26 de ani, între 1994 și 2020, schimbările de pe linia de contact între cele două forțe beligerante au fost minore, ciocnirile militare, deși violente, nu au ca rezultat străpungeri ale frontului sau modificări majore ale zonelor controlate de către beligeranți. Doar lupte de uzură sau de testare a apărării.

Turcia intră în arenă

Dar după 2010, cam pe la mijlocul deceniului, o transformare importantă se petrece în Azerbaidjan. Azerbaidjanul se orientează geopolitic către Turcia, care își redescoperă vocația de lider regional și de jucător important pe axa Orientul Mijlociu – Asia Centrală și începe să-și pună în valoare această vocație. Să nu uităm, cum spunea George Friedman, Turcia a fost 500 de ani un imperiu și doar 100 de ani o democrație, așa că va reveni și va juca rolul de hegemon regional, este o realitate.

Veleitățile Turciei ca și hegemon regional nu sunt doar de acum, dar abia după 2010 începe să și le pună în valoare tot mai accentuat și să facă eforturi pentru a se impune ca atare. Spre exemplu, până în 2010, relațiile dintre Turcia și Israel erau excelente, ca între doi aliați, dar după ce șase nave civile turcești cu ajutoare către Gaza au fost abordate de către marina israeliană rezultând morți și răniți, relațiile s-au răcit, Turcia devenind unul din principalii susținători ai țărilor musulmane din regiune, chiar dacă această atitudine devenea contradictorie cu cea a NATO, alianță din care Turcia face parte. Ca exemplu, Turcia cumpără din Rusia sisteme de apărare anti-aeriene S-400, ca reacție SUA scoate Turcia din programul F-35.

Dar relația Turciei cu Rusia este deosebit de complexă, pe de o parte par a fi parteneri, cumpără S-400, gaz și petrol, dar pe alte paliere sunt adversari declarați, cum ar fi în Siria, să ne amintim de faptul că în 2015 un avion F-16 turcesc doboară un avion Su-24 rus. Mai mult, turcii i-au aprovizionat pe ucraineni cu armament performant, cum ar fi dronele Bayraktar care au făcut diferența în primele faze ale războiului din Ucraina. Relația Turciei cu Rusia și cu NATO ar fi un capitol important de studiat separat.

Cert este că Turcia este dezamăgită de permanenta amânare a cererii ei de aderare la UE (nici UE nu este fericită cu ideea aderării Turciei) și astfel trece pe calea alternativă, respectiv cea imperială, de a deveni un lider regional, folosindu-se de puterea sa economică, militară și diplomatică, prin care își poate proiecta influența în Asia Centrală, unde Kazahstanul, Uzbekistanul, Turkmenistanul, Kyrgystanul și Tadjikistanul sunt popoare turcice și musulmane, dar și în Orientul Mijlociu.

Prin Constituția din 1923, Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul Turciei moderne desprinsă din Imperiul Otoman, pentru a păstra caracterul laic al statului, preconiza ca în cazul în care statul turc încearcă să devină unul islamic religios, armata are datoria de a da o lovitură de stat. Ori, lovitura de stat împotriva lui Erdogan din 2016 a eșuat, astfel că Turcia poate să ia o turnură islamică populistă cu tendințe fundamentaliste oricând, având în vedere situația actuală, când Erdogan este liderul necontestat, iar tendințele sale populiste se pot dezvolta liber, fără vreo reținere.

Oricum, Turcia, ca și putere militară și economică a devenit un lider regional, astfel că nu este de mirare că Azerbaidjanul a intrat în sfera de influență a Turciei, care a devenit un susținător al acestui stat, inclusiv militar și politic.

Războiul din 2020 și ruperea echilibrului

Totodată, situația Azerbaidjanului s-a schimbat extrem de mult în ultimii ani. Exploatarea rezervelor enorme de petrol și gaze, inclusiv cele de la Marea Caspică, a făcut ca țara să devină un El Dorado al petrolului, Baku devenind un centru al comerțului cu aceste resurse esențiale pentru mersul lumii. Încasările din comerțul cu petrol și gaze au îmbogățit Azerbaidajanul, astfel că s-a ajuns ca în 2015 bugetul armatei azere să fie mai mare decât întregul buget al Armeniei, astfel că era doar o chestiune de timp până când Azerbaidjanul să încerce să își ia revanșa. Mai ales că avea sprijinul politic și militar al Turciei în spate, care i-a furnizat tot ce avea nevoie în materie de armament și pregătire militară. Vorbim de armament modern, artilerie de precizie, drone de atac și altele.

De cealaltă parte, Armenia rămâne cu ce are, plus garanția Rusiei, ale cărei trupe le găzduiește pe teritoriul propriu. Ori, dezechilibrul din punct de vedere militar este evident, plus discrepanța dintre cele două state, nu numai din punct de vedere economic, Azerbaidjanul ajungând mult mai bogat decât Armenia, dar și demografic, 2,8 milioane armeni contra 10 milioane azeri. Aceste discrepanțe ar fi putut fi echilibrate poate parțial dacă aliatul Armeniei, Rusia, ar fi furnizat acesteia armament performant care să poată să le dea o șansă armenilor în lupta cu azerii. Dar Rusia nu a făcut asta.

Astfel, la declanșarea ofensivei azere din 27 septembrie 2020 (al doilea război din Nagorno-Karabah), armenii au avut prea puține șanse. Superioritatea tehnologică a armatei azere, mai ales în materie de drone, senzori, artilerie cu bătaie lungă și rachete de precizie și-a spus cuvântul, astfel că după capturarea orașului Susha, al doilea ca mărime din Nagorno-Karabah, s-a semnat un acord de încetare a focului la 10 noiembrie 2020. Din punct de vedere militar, folosirea pe scară largă a dronelor de către armata azeră s-a dovedit crucială, anticipând ascensiunea acestora ca și game changer în războiul din Ucraina. Pierderile au fost de ordinul miilor, ambele părți încercând să minimizeze în declarații oficiale propriile pierderi și să le exagereze pe cele ale adversarului, dar în mod cert armenii au suferit pierderi mult mai grele. De menționat că alături de azeri au luptat și mercenari din Siria.

Acordul semnat de către președintele azer Ilham Aliyev, premierul armean Nikol Pashinyan și președintele rus Vladimir Putin prevede încetarea focului și oprirea trupelor pe pozițiile pe care se află, dar și pierderea de către Armenia a 75% din teritoriul controlat înainte de război în Nagorno-Karabah și zona adiacentă, inclusiv parte din cea care făcea legătura între teritoriul armean și republica Artsakh. O înfrângere majoră pentru Armenia, dar deloc surprinzătoare, având în vedere discrepanța apărută în ultimii ani între capabilitățile militare și economice dintre cele două state.

Azerii au sărbătorit în stradă, în timp ce armenii au protestat furibund, chiar l-au agresat pe președintele parlamentului. O frustrare tot mai mare în rândul armenilor care se simțeau trădați chiar de către aliatul și protectorul lor, Rusia, care, după părerea lor, nu a făcut nimic pentru a evita un astfel de deznodământ. Armenii consideră că Rusia, în care și-au pus toată încrederea, a asistat pasivă la înfrângerea lor, fără să acționeze preventiv în plan diplomatic sau chiar militar, cel puțin în materie de furnizare de echipament militar. Dimpotrivă, a jucat la două capete, prin vânzarea de armament și către Azerbaidjan, prin intermediul Belarusului.

2023 sau sfârșitul unei republici secesioniste

Acordul de încetare a focului din 2020 prevedea și desfășurarea unei forțe militare rusești de menținere a păcii în Nagorno-Karabah între cele două părți, dar și pentru protejarea coridorului Lanchin, singura rută rămasă pentru a face legătura între Armenia și Nagorno-Karabah, dar și garantarea de către armeni a accesului azerilor spre enclava azeră Nahicevan, aflată între Armenia și Iran. Forța rusă de menținere a păcii era formată din circa 2000 de militari cu un mandat de minim cinci ani. Putem compara ideea cu forța de menținere a păcii din Transnistria, formată tot din militari ruși, dar aici ei chiar au fost parte combatantă în războiul din Transnistria din 1992, spre deosebire de rușii din Nagorno-Karabah în 2020.

În urma victoriei lor clare din 2020, azerii consideră că trebuie să profite de avantajul creat și să obțină mai mult, profitând de situația creată, de slăbiciunea armenilor și atitudinea rezervată a Rusiei care nu și-a susținut aliatul după cum s-ar fi așteptat. Astfel, au avut loc câteva incursiuni azere în teritoriul încă deținut de armeni, dar și în teritoriul recunoscut al Armeniei, plus incidente pe linia de contact, inclusiv între Nahicevan și Armenia, plus blocarea rutei armene spre Iran. Toate acestea ca și o pregătire pentru tranșarea definitivă a problemei enclavei Nagorno-Karabah.

Momentul ales a fost în 19 septembrie 2023, când era clar pentru toată lumea că Rusia nu avea cum să reacționeze, fiind prinsă de un an și jumătate în războiul din Ucraina. Azerbaidjanul a decis că e momentul pentru închiderea definitivă a problemei Nagorno-Karabah în termenii săi, astfel că a declanșat ofensiva violând cu sânge rece acordul de încetare a focului din 2020. Această ofensivă a fost precedată de blocarea în prealabil a coridorului Lanchin, legătura dintre Armenia și Republica Artsakh, izolând total Nagorno-Karabah de restul lumii.

Mai multe așezări armene din Nagorno-Karabah au fost cucerite în cursul acestei ofensive, capitala Stepanekert fiind bombardată, astfel că liderii Artsakh au cerut încetarea focului. A doua zi au acceptat capitularea și predarea regiunii azerilor. După cum era de așteptat, Rusia nu a putut face nimic, chiar a pierdut cinci membri ai forțelor de menținere a păcii, printre care doi ofițeri, unul dintre ei căpitanul Ivan Kovgan, adjunct al forțelor submarine din Flota Nordului. Se deplasau într-un vehicul când au fost atacați de către forțele azere care i-au confundat cu militari armeni. Este oarecum ciudată prezența unui submarinist de rang înalt în cadrul forțelor de menținere a păcii ruse în Nagorno-Karabah, dar asta dovedește de fapt penuria de militari instruiți cu care se confruntă Rusia în urma războiului din Ucraina, din moment ce a fost nevoită să apeleze la submariniștii din flota nordică (care nu prea aveau treabă în Ucraina, dar nici în Marea Nordului sau Oceanul Înghețat) ca să încropească o forță de menținere a păcii în Nagorno-Karabah, adică la sol, în sudul Caucazului.

Rezultatul negocierilor a fost predarea Nagorno-Karabah azerilor, astfel că această republică Artsakh își încetează existența. Azerii deschid drumul spre Armenia, iar de teama unor represalii și a purificării etnice, în decurs de câteva zile majoritatea celor 120000 de locuitori armeni își părăsesc locuințele și se refugiază în Armenia cu tot ce au putut lua cu ei.

Jocul Rusiei și dilema Armeniei

Opinia publică și societatea armeană a fost dezamăgită profund de rezultatul din 2023, respectiv dispariția republicii Artsakh în care investiseră atâtea vieți și resurse în ultimii 35 de ani. Desigur, pentru Armenia, care în antichitate și în zorii evului mediu fusese un imperiu prosper, acest eșec în refacerea, măcar parțial, a măreției de altă dată, a creat traume profunde. Cu teritorii străvechi luate de imperiile care i-au cotropit, cu populații întregi masacrate de aceleași imperii, readucerea unei mici părți din pământurile ce odată erau ale lor reprezenta un motiv de mândrie națională pentru noua și mult mai mica țară independentă rezultată din prăbușirea imperiului sovietic, după secole în care au fost subjugați fie de turci, fie de ruși, și ulterior rupți între cele două imperii.

Această frustrare națională este de înțeles, dacă nu mai pot reface Armenia Mare, măcar să readucă acasă măcar o mică parte, enclava Nagorno-Karabah, cu populație majoritar armeană, care a fost parte a regatului armean până în secolul IV. Cu sprijinul Rusiei au reușit asta în 1994, după un război lung rezultat cu zeci de mii de morți. Era normal ca Armenia să se alieze și să se lase în grija protectorului său, Rusia, cu care avea multiple legături, inclusiv în materie de religie, ambele popoare fiind ortodoxe, pe când azerii sunt musulmani, la fel ca și turcii.

Dar în 2023 visul s-a spulberat, iar sentimentul general este că Rusia i-a trădat, nu a făcut nimic pentru aliatul și protejatul său Armenia, deși aceasta s-a lăsat sub ocrotirea sa, a acceptat cu bucurie bazele militare rusești, și s-a comportat ca un aliat fidel în toate privințele și în toate organismele internaționale. Iar brusc, chiar în momentele cele mai dificile, când avea mai mare nevoie de sprijinul și ajutorul Rusiei, au fost lăsați de izbeliște chiar de protectorul lor.

Acesta este sentimentul populației și în acest context trebuie judecată și declarația premierului Nikolai Pashinyan către Wall Street Journal din 25 octombrie cum că nu vede niciun avantaj în prezența trupelor rusești pe teritoriul Armeniei. Pe scurt, ce rost mai au trupele ruse pe teritoriul propriu din moment ce nu au făcut nimic ca să fie evitată catastrofa din septembrie 2023, respectiv pierderea republicii Artsakh în fața dușmanului etern, Azerbaidjanul, sprijinit de un alt dușman etern, Turcia. Ce rost mai are prezența trupelor ruse pe teritoriul nostru, dacă oricum fac numai figurație? Adică de ce să mai fim cu Rusia dacă Rusia nu ne mai protejează? Nu ar trebui să ne reorientăm? Întrebări grele care pot semnala începutul unui cutremur geopolitic regional cu repercusiuni majore mult dincolo de regiunea Caucazului de Sud.

Dar atitudinea duplicitară a Rusiei are alte resorturi, mai adânci. Primul este faptul că Rusia nu a avut practic posibilitatea să intervină în 2023, autoritatea și prestigiul ei fiind grav zdruncinate de împotmolirea din conflictul cu Ucraina început la 24 februarie 2022. Astfel că o amenințare împotriva Azerbaidjanului cu posibilitatea unei intervenții a Rusiei în 2023, când acesta a declanșat ofensiva finală pentru recuperarea Nagorno-Karabah, ar fi fost primită cu zâmbete de circumstanță, având în vedere performanța slabă dovedită în Ucraina de forțele militare rusești. Tocmai împotriva trupelor azere dotate în parte cu armament turcesc performant, cum ar fi dronele Bayraktar, care i-au obligat pe ruși să renunțe la cucerirea Kievului. De unde să scoată Rusia trupe cu care să blocheze credibil avansul azerilor și să fie luată în serios, când abia făceau față pe frontul din Zaporoje ofensivei ucrainene și aveau nevoie de fiecare militar să apere linia Surovkin? Ori, pentru ca o amenințare cu folosirea forței să fie credibilă și luată în seamă, trebuie să se bazeze pe efective serioase și pe capacitatea recunoscută de a acționa decisiv și eficient. Dar ce efective putea desfășura Rusia și pe ce capacitate militară de descurajare se putea baza, din moment ce abia făcea față în Ucraina unde pierdea sute de militari pe zi?

Mai departe, în timpul ofensivei azere din 2020, declanșată la 27 septembrie, Rusia avea o mare problemă la vest, în Belarus, unde președintele Lukashenko, aliatul fidel al lui Putin, se confrunta cu cele mai mari proteste din istoria Belarusului în urma falsificării alegerilor prezidențiale. Rusia a fost nevoită să-și trimită trupele de represiune deghizate în forțe de ordine belaruse pentru a-l menține pe Lukashenko la putere, iar protestele au durat câteva luni, din mai 2020 până în martie 2021. Putin a reușit să-l salveze atunci pe Lukashenko, dar i-a sacrificat pe armeni, pur și simplu nu avea cum să acționeze pe două fronturi concomitent, iar azerii sprijiniți de turci au acționat la momentul oportun. Ideea e că Lukashenko era mai prețios pentru Putin decât Armenia, era mai aproape de Rusia, dar și mai aproape de Vest, pierderea Belarusului ar fi fost mult mai grea decât pierderea Nagorno-Karabah. Iar utilitatea Belarusului și a lui Lukashenko în planurile lui Putin s-a văzut în 2022, doi ani mai târziu, când a atacat Ucraina inclusiv prin Belarus.

Acesta este primul motiv pentru care Rusia nu a intervenit mai decisiv pentru salvarea armenilor în 2020 și în 2023. Pentru că nu a avut cum, fiind prinsă în alte probleme majore. Iar dacă ameninți pe cineva cu forța, trebuie să areți că și ai puterea și voința de a o aplica, altfel această amenințare este doar o vorbă goală, iar adversarul simte asta. Și procedează în consecință, la fel cum a făcut Azerbaidjanul cu sfatul și sprijinul Turciei.

Un al doilea motiv pentru care Rusia nu a intervenit este unul mai interesant și ține mai mult de psihologia conducătorului de necontestat al Rusiei, Vladimir Putin. Dacă până în 2018 Armenia s-a comportat ca un aliat fidel al Rusiei, cu o conducere obedientă Moscovei, în aprilie 2018 are loc ceea ce s-a numit Revoluția de Catifea din Armenia, după modelul altor revoluții de acest gen în statele post-sovietice. Amintim aici Revoluția Portocalie din Ucraina din 2004 care l-a adus la putere în urma protestelor pe președintele Viktor Iushcenko, Revoluția Trandafirilor din Georgia în 2003 care l-a adus președinte pe Mihail Saakashvili, sau revoluția din Andijan, în Uzbekistan, din 2005, care a fost înăbușită în sânge. Revoluția de Catifea din Armenia a avut drept rezultat venirea la putere, în postul de premier, a lui Nikolai Pashinyan, în urma unor proteste masive de stradă.

Ori, Vladimir Putin are oroare și o teamă viscerală față de astfel de manifestări, proteste de stradă care să aducă la putere oameni doriți de populație, care să fie confirmați ulterior de alegeri libere. Genul acesta de manifestări de stradă prin care populația își poate impune voința îi provoacă repulsie și teamă, teama ca acestea s-ar putea transmite ca o molimă și pe teritoriul Rusiei. Cum îi este teamă de alegeri libere, în care să iasă candidatul votat de popor, nu cel care vrea el. Un motiv în plus pentru care a invadat Georgia în 2008 și Ucraina în 2014 și în 2022, fiindcă aceste state au îndrăznit să aibă veleități democratice, în care un candidat ales chiar ajunge în funcție. Lui Putin îi este frică de democrație și de faptul că aceasta ar putea ajunge aproape de granițele Rusiei și ar putea trece dincolo de ele.

Așa că nu prea a avut motivația să susțină Armenia, din moment ce acesta a decis să își aleagă singură conducătorii, mai ales pe unul ca și premierul Nikolai Pashinyan, confirmat ulterior prin alegeri libere în 2021, și care nu exclude o deschidere către Vest.

Ca dovadă este faptul că în mass media rusă, total controlată de statul autoritar, premierul Nikolai Pashinyan este permanent criticat și demonizat. Asta din două motive, pentru a justifica abandonul Rusiei, dar și din cauză că este un lider ales și dorit de poporul armean care s-a exprimat în alegeri libere.

În concluzie, Rusia nici nu a prea putut, nici nu prea a dorit să își susțină aliatul armean în confruntarea cu adversarul azer. De aici vine și dilema în care se află Armenia la ora actuală, mai are nevoie de Rusia? Sau ar trebui să se reorienteze către un alt protector mai potent?

În răspunsul la această întrebare constă dilema Armeniei în prezent.

Mutațiile geopolitice din Caucazul de Sud

Chiar și după disoluția URSS Caucazul de Sud, cuprinzând Georgia, Armenia și Azerbaidjan, a rămas în sfera de influență a Rusiei pe tot cuprinsul anilor ’90. Poziționarea Rusiei ca și aliat al Armeniei în primul război pentru Nagorno-Karabah a făcut ca Azerbaidjanul să se orienteze spre alți potențiali hegemoni regionali, cum ar fi Turcia, cu care are legături profunde, inclusiv religioase. Rezervele de gaze și petrol, cu bogăția acumulată, au făcut cu atât mai ușoară ieșirea din orbita Rusiei pentru Azerbaidjan, în timp ce Armenia rămânea legată strâns de Rusia în ideea și iluzia unei protecții din partea hegemonului principal reprezentat de Rusia la acea vreme.

Tentativa de a ieși de sub controlul acestui hegemon a fost sancționată drastic în cazul Georgiei în două rânduri, în 1992-1993 prin crearea conflictelor prin proxy din Abhazia și Osetia de Sud, dar și în 2008 prin invazie directă.

Dar Rusia este în recul nu numai în Caucazul de Sud, recul dovedit din incapacitatea de a-și susține protejatul în cazul Nagorno-Karabah, ci și în general, invazia din Ucraina dovedește slăbiciunea Rusiei care nu își mai poate menține sfera de influență în alt mod decât prin forță brută, ceea ce demonstrează nu putere, ci slăbiciune, în lipsa altor mijloace.

Iar acest recul al Rusiei creează un vid de putere pentru umplerea căruia se vor grăbi alți competitori, atât mondiali, cât și regionali. SUA și China sunt competitorii, hegemonii mondiali, care se grăbesc să profite de reculul Rusiei în regiune, la fel și UE care a oferit Armeniei fonduri pentru a-i ajuta pe refugiații din Nagorno-Karabah. Există investiții, programe, dar nu numai prin soft power, dar și prin alte mijloace. Potențialii hegemoni regionali sunt cei mai activi, am vorbit deja de Turcia, dar mai există și Iranul.

Oricum, declarația premierului Nikolai Pashinyan poate constitui începutul unui cutremur geopolitic regional care ar putea schimba cu totul regiunea. Ideea renunțării la protecția Rusiei și a prezenței trupelor ruse pe teritoriul armean este mult mai importantă decât pare. Dar mai există un aspect de care Armenia are motive să fie îngrijorată. Azerbaidjanul este victorios, și-a îndeplinit obiectivul, recuperarea Nagorno-Karabah, oricum o regiune recunoscută internațional ca și parte a Azerbaidjanului. Dar ar putea, pe aripile victoriei, să încerce mai mult, respectiv crearea unui coridor larg pe teritoriul armean cu care să se lege de enclava Nahicevan, ceea ce ar pune Armenia într-o postură foarte dificilă. Dacă acest coridor ar fi creat, Armenia s-ar trezi cu o enclavă la sud-est și parte din teritoriu ocupat, iar această enclavă ar fi o chestiune de timp până ar fi înghițită de Azerbaidjan. De aceea poate Armenia se poate gândi că încă ar mai avea nevoie de protecția Rusiei, deși nu știm cum ar reacționa Rusia în cazul unui astfel de scenariu, având în vedere precedentele.

Pentru Armenia opțiunile rămân limitate, nu se poate orienta spre Turcia, aliata Azerbaidjanului, mai ales că există chestiuni istorice care îi antagonizează, cum ar fi genocidul armenilor din 1915 pe care Turcia nu îl recunoaște nici în ziua de astăzi. Pe Rusia nu se poate baza, cum am văzut, astfel că mai rămâne opțiunea vestică, a SUA, NATO și UE. Dar balansarea aceasta ar putea atrage ostilitatea deschisă a Rusiei, care este mai slabă, dar suficient de puternică să poată reacționa violent. Iar SUA și UE sunt destul de departe.

Dar dacă Vestul se va decide să se apropie de Caucazul de Sud, cum aștepta Georgia acum 15 ani, când a fost pedepsită de Rusia în 2008, situația s-ar putea schimba, mai ales că Armenia cu Georgia la pachet ar fi o mișcare destul de tentantă pentru NATO, dacă s-ar putea obține acordul Turciei, dar SUA are destule pârghii de negociere cu Ankara. O astfel de mișcare chiar ar înconjura Rusia, în cazul unei victorii și aderări a Ucrainei în structurile occidentale, alături de Georgia și Armenia, iar Republica Moldova va veni de la sine cu Ucraina.

Dar până atunci Armenia va trebui să își găsească un protector care să îi asigure securitatea pe termen scurt, iar o putere regională vecină se potrivește perfect pentru rolul acesta. Iranul este și el îngrijorat de ascensiunea Azerbaidjanului, care ar putea ridica pretenții asupra Azerbaidjanului iranian, fiindcă 40% din teritoriul istoric al Azerbaidjanului, cu o mulțime de etnici azeri, se află pe teritoriul Iranului. Iar Iranul este aliat tradițional al Rusiei, pe care o aprovizionează cu drone Shahed și alte tipuri de armament pentru războiul din Ucraina. În plus, Iranul este competitor cu Turcia pentru hegemonia regională în Caucaz și Asia Centrală, dar și pentru influența în Orientul Mijlociu și nordul Africii. Dar SUA și Iranul se află într-o rivalitate extremă, fiecare numindu-l pe celălalt inamic ireconciliabil, apropierea de unul aducând adversitatea celuilalt.

Ca și concluzie, va fi interesant de urmărit baletul Armeniei între Rusia și Iran, pe de-o parte, și SUA și Vest, pe de altă parte, în timp ce încearcă să țină la distanță Azerbaidjanul și Turcia.