Decizia președintei Republicii Moldova, Maia Sandu, de a solicita parlamentului de la Chișinău convocarea unui referendum pentru a exprima în mod clar opțiunea pro-europeană a majorității populației din fosta republică sovietică a trezit speculații intense la nivelul mass-media locală.
De la aprobarea vehementă ori tacită a unei astfel de decizii și până la acuzații dure la adresa actualei guvernări, decizia convocării unui referendum republican a încins clasa politică de la Chișinău
Susținere politică
Preşedintele Parlamentului, Igor Grosu, a comentat pentr cererea preşedintei Maia Sandu de a organiza un referendum privind aderarea ţării la Uniunea Europeană în toamna anului 2024 – posibil odată cu alegerile prezidenţiale – spunând că plebiscitul va pune punct unor speculaţii mai vechi şi va arăta dacă moldovenii vor sau nu în UE.
„Aceste propuneri de a organiza referendumuri au fost expuse şi anterior de reprezentanţii opoziţiei, că vezi Doamne, nu putem merge mai departe până nu există un astfel de exerciţiu. Dincolo de faptul că referendumul da, îşi are menirea lui, la fel contează şi rezultatul în alegeri, pentru că toate alegerile sunt un fel de referendum. În concluzie, vezi câţi alegători au votat pentru o opţiune politică sau alta. (…) Cred că acest exerciţiu va pune punct pe aceste speculaţii – vor sau nu moldovenii în UE. Eu cred că moldovenii îşi doresc să fie parte a familiei UE, a unui spaţiu al păcii, unde oamenii şi viaţa umană sunt respectate, un spaţiu al bunăstării”, a declarat şeful legislativului de la Chişinău, Igor Grosu, la postul public de televiziune, relatează mass-media regională.
Demers prezidențial
Săptămâna trecută, preşedinta Maia Sandu a solicitat desfăşurarea, în toamna anului 2024, a unui referendum naţional privind aderarea la Uniunea Europeană, în condiţiile în care liderii europeni au fost de acord cu deschiderea negocierilor de aderare. În discursul rostit în ajunul Crăciunului, când a marcat trei ani de mandat, şefa statului a cerut Parlamentului să demareze procedurile de organizare a referendumului. Cu aceeaşi ocazie, Maia Sandu a anunţat oficial că va candida pentru un nou mandat la alegerile prezidenţiale din toamna anului 2024. Ea a spus că dacă va obţine un nou mandat de preşedinte, va continua calea Republicii Moldova spre integrarea în UE.
Ideea referendumului lansată de Maia Sandu a generat dezbateri. Secretarul Comisiei Electorale Centrale, Alexandru Berlinschi, precum şi opoziţia socialistă au spus că referendumul nu poate fi organizat în aceeaşi zi cu alegeri – fie prezidenţiale, fie parlamentare -, ci doar cu două luni înainte sau după alegeri. Pe de altă parte, acum patru ani, s-a desfăşurat un referendum odată cu alegerile parlamentare, însă de atunci Codul electoral a fost modificat.
Preşedinta Sandu a declarat că parlamentul va trebui să stabilească procedura tehnică a referendumului.
Ca urmare, la două zile după anunţul Maiei Sandu, partidul de guvernământ, PAS, a propus modificarea Codului electoral, astfel încât să permită organizarea alegerilor şi a referendumurilor în aceeaşi zi. O altă modificare propusă la Codul electoral prevede ca alegerea preşedintelui ţării să aibă loc cu cel mult 90 de zile până la expirare mandatului, însă nu mai târziu de două luni după ce funcţia devine vacantă, aşa cum prevede Constituţia în prezent.
Mandatul preşedintei Maia Sandu expiră anul viitor în decembrie, iar actualul parlament va deţine funcţii depline până în iulie 2025. Potrivit noului Cod electoral, prezidenţialele se desfăşoară în cel mult două luni după expirarea mandatului, iar parlamentarele, în cel mult trei luni. Ambele zile sunt stabilite prin hotărâri de parlament.
Supărare pro-rusă
Oligarhul fugar Ilan Şor, condamnat la 15 ani de închisoare în dosarul fraudei bancare masive din Republica Moldova, s-a declarat împotriva unui astfel de referendum. El are un discurs dur împotriva actualei guvernări pro-europene
„Dar nu respect puterea, care se comportă mai rău decât bandiții. Cu adevărat, îmi doresc să construiesc o Moldovă bogată și prosperă. Am un plan clar, înțeleg cum trebuie să procedez, pas cu pas, și nu voi accepta niciodată ca, o oarecare Maia nebună să-mi creeze obstacole. Și nu-mi pasă cine o protejează. De aceea, vom merge până la sfârșit, luptăm și construim o țară bogată. Împreună vom reuși”, este doar una dintre declarațiile tirajate de imensul aparat de propagandă care îi deservește interesele.
Într-o lovitură de imagine, Ilan Șor a cerut să participe la audierile publice legate de procesul recuperării banilor furaţi în 2014, care au avut loc în Parlamentul de la Chişinău în perioada 21-28 decembrie.
Şor, cercetat inclusiv pentru finanţarea ilegală a partidelor politice din R.Moldova, spune că este gata să încheie un acord cu autorităţile – să îşi vândă datoria de stat care ar valora 5,2 miliarde de lei, iar în schimb, Procuratura să renunţe la acuzaţiile împotriva sa.
„Eu cer prezenţa mea la audierile din Parlament, am ce să spun atât autorităţilor, cât şi publicului şi pot răspunde la orice întrebare. Sunt gata în termen de 7 zile să răscumpăr împrumuturile cu semnarea unui acord tripartit cu Procuratura, Ministerul de Finanţe şi cu mine personal. Rezultatul – Ministerul Finanţelor primeşte 5,2 miliarde de lei, Procuratura renunţă la acuzaţiile împotriva mea în lipsa prejudiciului. (…) Am multe de spus. Sunteţi gata să mă ascultaţi?”, a scris Ilan Şor pe reţelele sociale, citat de mass-media.
Condamnat și fugar
Curtea de Apel de la Chişinău l-a condamnat pe Ilan Şor la 15 ani de închisoare în dosarul fraudei bancare şi i-a pus sechestru pe bunuri în valoare de peste 5 miliarde de lei. Decizia a fost pronunţată în data de 13 aprilie anul acesta. În reacţie, Ilan Şor a acuzat magistraţii că ar fi acţionat la comenzi politice şi a susţinut că decizia Curţii de Apel „îl lasă rece şi că nu are de gând să se conformeze acesteia”.
Ilan Şor a fugit din Republica Moldova în vara anului 2019, odată cu fostul lider democrat Vladimir Plahotniuc, şi, potrivit unor rapoarte neconfirmate, locuieşte de atunci în Israel. Potrivit unor investigaţii jurnalistice, în Israel oligarhul ar trăi în lux şi opulenţă. De acolo, potrivit oamenilor legii, el ar continua să se implice în politica de la Chişinău, iniţial prin intermediul partidului său care îi purta numele, declarat neconstituţional între timp, iar ulterior – prin intermediul formaţiunilor politice afiliate lui.
Ilan Şor şi Vladimir Plahotniuc se află în lista persoanelor sancţionate de guvernele american şi britanic. La fel, Şor figurează pe listele de sancţiuni impuse de Canada şi UE, pentru legături cu Kremlinul şi tentative de destabilizare a Moldovei.
Sprijin militar
Republica Moldova a anunţat recent că a intrat în posesia unui sistem de supraveghere aeriană de la producătorul francez Thales, un prim pas spre dezvoltarea apărării aeriene după ce pe teritoriul său au fost găsite fragmente de rachete provenind din războiul din Ucraina vecină, relatează Reuters.
Ministrul apărării, Anatolie Nosatîi, a declarat că sistemul de supraveghere a ajuns recent la Chişinău, pe cale aeriană, şi va putea monitoriza spaţiul aerian al întregii ţări.
Radarul a fost achiziţionat din bugetul naţional de apărare, iar compania franceză THALES a asigurat sprijinul informaţional şi logistic.
La rândul său, ministrul de externe Nicu Popescu a declarat că achiziţia reprezintă o mărturie a sprijinului pe care îl are Moldova din partea partenerilor francezi. „Ne-am angajat să construim un viitor mai sigur şi mai prosper în cadrul familiei europene”, a scris el pe platforma socială X.
Autorităţile din Republica Moldova au raportat că au găsit resturi de rachete în nordul ţării de cel puţin patru ori de când Rusia a lansat invazia la scară largă a Ucrainei vecine în februarie 2022.
Război hibrid
Recent, Uniunea Europeană a acceptat să înceapă negocierile de aderare la UE atât cu R. Moldova, cât şi cu Ucraina. Dar, spre deosebire de Ucraina, R. Moldova are un statut neutru ancorat în Constituţia sa şi nu doreşte să devină membră a Alianţei Nord-Atlantice.
Premierul Dorin Recean a declarat că Moldova intenţionează, cu ajutorul aliaţilor săi din UE şi NATO, să achiziţioneze un sistem modern de apărare aeriană pentru a-şi apăra aeroporturile şi principalele situri de infrastructură.
„Dacă Kremlinul decide să ne atace, ce vom face?” a spus Recean într-un interviu în limba rusă pentru televiziunea TV8. „Neutralitatea nu va proteja Moldova”, a punctat el.
Recean a declarat că ţările dezvoltate „investesc în securitatea lor pentru a se asigura că cetăţenii şi companiile lor se simt în siguranţă. Dacă nu au asta, oamenii pleacă şi îşi iau capitalul cu ei. Şi asta este ceea ce se întâmplă acum în R. Moldova”, a explicat el.
Moldova, una dintre cele mai sărace ţări din Europa, are în prezent doar un sistem rudimentar de apărare aeriană, o rămăşiţă a perioadei în care a fost republică sovietică.
Ucraina a identificat apărarea aeriană îmbunătăţită ca fiind un element critic în contracararea a ceea ce se aşteaptă să fie un nou val de atacuri aeriene asupra energiei sale şi a altor situri de infrastructură – aşa cum s-a întâmplat în mod repetat iarna trecută.
Recean, la rândul său, a repetat teza principală a noii strategii de securitate, desemnând Rusia drept cea mai mare ameninţare cu care se confruntă ţara sa. „Ameninţarea la adresa securităţii noastre este Kremlinul, Federaţia Rusă şi modul în care aceasta se raportează la vecinii noştri şi la noi”, a declarat el.
Pericol intern
Premierul a remarcat că Rusia a oprit luna aceasta importurile de produse agricole cheie ale Moldovei şi a citat un decret semnat luni de liderul de la Kremlin, Vladimir Putin, care simplifică procedurile pentru ca moldovenii să devină cetăţeni ruşi. El a spus că aceasta este „o încercare de a recruta carne de tun pentru războiul său din Ucraina”.
Potrivit decretului semnat de Putin, procedura de obţinere a cetăţeniei ruse pentru cetăţenii din Republica Moldova, Belarus şi Kazahstan a fost simplificată. În document se indică faptul că cetăţenii din Moldova şi Kazahstan care au împlinit vârsta de 18 ani vor putea obţine cetăţenia Federaţiei Ruse fără a confirma cunoaşterea istoriei ruseşti şi a bazelor legislaţiei ţării. De asemenea, cetăţenii belaruşi nu vor trebui să facă dovada cunoaşterii limbii ruse.
În plus, cetăţenii din Moldova, Belarus şi Kazahstan nu vor trebui neapărat să fi locuit în Rusia timp de cinci ani înainte de a depune cererea de obţinere a cetăţeniei, relatează mass-media. Potrivit aceleiaşi surse, Dorin Recean a menţionat că, în prezent, în Rusia se află între 150.000 şi 200.000 de cetăţeni moldoveni.
Răspuns legislativ
Preşedinta Republicii Moldova Maia Sandu a salutat adoptarea de către parlament a unei noi strategii de securitate naţională – prima după 12 ani – care solicită ancorarea ţării alături de aliaţii săi occidentali şi identifică Rusia ca fiind o ameninţare.
Maia Sandu a denunţat invazia Rusiei în Ucraina şi a acuzat Moscova că a pus la cale o lovitură de stat pentru a o înlătura de la putere. Ea a declarat că noua strategie de securitate subliniază „principalele ameninţări” cu care se confruntă Republica Moldova şi arată cum să le „contracareze eficient”.
„Există două ameninţări principale la adresa securităţii noastre naţionale – politica agresivă a Federaţiei Ruse împotriva ţării noastre în ansamblu şi corupţia adânc înrădăcinată în Moldova”, a scris Maia Sandu pe Facebook.
Pentru aprobarea Strategiei de Securitate Naţională a Republicii Moldova – prima din 2011 – au votat 59 de deputaţi.
Membrii Partidului Acţiune şi Solidaritate (PAS) din care provine Maia Sandu deţin majoritatea în parlamentul Republicii Moldova, care a adoptat vineri strategia axată pe legături mai strânse cu UE, cu România, Statele Unite şi NATO. Însă Moldova urmează să îşi păstreze statutul de „neutralitate” prevăzut în Constituţia sa şi, spre deosebire de Ucraina, nu doreşte să devină membră a NATO.
În document se spune că noua strategie este „vitală în actualul context geopolitic pentru a limita riscurile cu care se confruntă Republica Moldova”.
„Este clar că în viitorul apropiat Federaţia Rusă nu va renunţa la acţiunile sale ostile împotriva Moldovei”, se arată în document. „Prin urmare, trebuie să învăţăm să trăim în condiţiile unui război hibrid prelungit şi de intensitate ridicată”, arată deputaţii.
Reacție dură
Purtătoarea de cuvânt al Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, a denunţat documentul ca fiind „rusofob”, afirmând că Moscova a respectat întotdeauna interesele Moldovei.
La rândul său, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a luat în derâdere decizia UE de a lansa negocieri de aderare cu Ucraina şi Moldova, spunând că niciuna dintre aceste ţări nu îndeplineşte criteriile de aderare ale blocului.
Secretarul de presă al Ministerului de Externe de la Chișinău, Igor Zaharov, a comentat că declaraţiile lui Peskov reprezintă un indiciu clar că Moldova se îndepărtează de sfera de influenţă a Moscovei. „Ne îndreptăm în mod decisiv pe calea europeană”, a declarat Zaharov la Radio Moldova. „Acest lucru, în mod natural, face clasa politică rusă nefericită sau chiar indignată, dar noi am ales această cale şi cerem forţelor externe să nu se amestece în deciziile noastre interne”, a punctat oficialul de la Chişinău.
Strategia de securitate naţională a Republicii Moldova, iniţiată de preşedinta Maia Sandu, va fi în vigoare timp de şase ani şi va deveni baza pentru alte iniţiative în acest domeniu.
„Scopul nostru este ca dintr-un stat vulnerabil cu democraţie fragilă să devenim un stat puternic, modern, rezilient şi european, capabil să aibă grijă de cetăţenii săi, care garantează că moldovenii sunt în siguranţă acasă şi trataţi cu respect oriunde în lume”, a transmis preşedinta Maia Sandu.
Sprijin românesc
Preşedintele Klaus Iohannis a afirmat anterior că nu doreşte să speculeze şi nici nu crede că este bine să facă acest lucru, întrebat dacă anul 2030 este un termen posibil pentru aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană. „Pe de altă parte, niciodată nu s-a trecut aşa repede peste faza preliminară, de la solicitare la statutul de candidat, la aprobarea negocierilor de aderare. Deci putem să fim optimişti”, a adăugat şeful statului, în contextul în care Consiliul European a decis deschiderea negocierilor de aderare pentru Ucraina şi Republica Moldova.
„Nu vreau să speculez aceste chestiuni şi nici nu cred că este bine. În cazul României, dacă ne amintim, noi am dorit de la mijlocul anilor ‘90 să ajungem în această fază. Decizia s-a luat în decembrie 1999, în ianuarie 2000 au început negocierile pentru aderare şi România a intrat în Uniune pe 1 ianaurie 2007, împreună cu Capitala culturală europeană Sibiu. Deci 7 ani şi atunci n-am avut război, n-am avut crize de tipul celor cu care ne confruntăm aici”, a declarat Klaus Iohannis, întrebat dacă termenul 2030 pentru aderarea Republicii Moldova la UE despre care vorbea preşedinta Maia Sandu este unul realist şi posibil.
Şeful statului român a adăugat că „pe de altă parte, niciodată nu s-a trecut aşa repede peste faza preliminară, de la solicitare la statutul de candidat, la aprobarea negocierilor de aderare”.
„Deci putem să fim optimişti”, a concluzionat preşedintele Iohannis.
Și preşedintele Senatului, liderul PNL Nicolae Ciucă, a transmis felicitări pentru Republica Moldova şi Ucraina pentru ”pasul major” pe care l-au făcut în vederea aderării la Uniunea Europeană. ”România a fost şi va rămâne un partener al celor două state şi un susţinător vocal al unităţii şi solidarităţii europene”, a transmis Ciucă.
”Salut decizia istorică a Consiliului Europei de a deschide negocierile de aderare a Republicii Moldova şi Ucrainei la UE. Cele două ţări au făcut un nou pas către destinul lor european, pe care sperăm cu toţii să îl vedem împlinit cât mai curând”, a scris, joi seară, pe Facebook, Nicolae Ciucă.
Acesta a transmis felicitări ceor două state, ”pentru acest pas major”.
”România a fost şi va rămâne un partener al celor două state şi un susţinător vocal al unităţii şi solidarităţii europene”, a mai transmis Ciucă.
Pe câmpul de luptă contraofensiva ucraineană din vară s-a transformat într-o luptă mai dură și mai lentă decât programaseră strategii militari americani și ucraineni, vocile occidentale spun acum că orice victorie importantă a Ucrainei va fi la cel puțin un an distanță de la planurile inițiale.
Între timp, numărul victimelor a depășit în medie peste jumătate de milion de soldați uciși și răniți în rândurile armatei ucrainene.
Generalul american în retragere Ben Hodges, fostul comandant al trupelor SUA în Europa, într-un recent interviu online și publicat pe Youtube, a spus că NATO și SUA au multe lecții de învățat de pe urma războiului din Ucraina, iar armatele Alianței Nord-Atlantice trebuie să-și antreneze trupele să lupte într-un mediu de luptă real, diferit de simulările anterioare.
„Cred că a existat o anumită aroganță – o aroganță nevinovată, dar totuși aroganță – care s-a bazat pe ideea că, gata, de acum îi învățăm noi pe ucraineni cum să lupte când, în realitate, ei au zeci de mii de militari care deja luptă de zece ani, în vreme ce noi, vesticii, avem zero experiență în purtarea unui astfel de război la un asemenea nivel”, a concluzionat el.
Până acum, SUA nu au reușit să asigure pe deplin o victorie ucraineană în războiul împotriva Rusiei, iar asistența oferită de Washington a fost doar suficientă pentru a menține Ucraina în luptă, spunea generalul american într-un alt interviu de la sfârșitul lunii noiembrie 2023. Administrația Biden și întregul guvern SUA au subliniat constant că vor sprijini Ucraina până când războiul va fi câștigat dar nu se poate spune că interesele americane sunt suprapuse 100% pe cele ucrainene.
Diferența dintre cele două sfere de interese ar putea fi un aspect pe care Federația Rusă să-l exploateze eficient deoarece, dacă ucrainenii nu vor confirma pe câmpul de luptă sprijinul militar și economic american, acest eșec ar putea fi o piatră de moară pentru alegerile prezidențiale din Statele Unite, în 2024. O prelungire a conflictului este o sabie cu două tăișuri.
Așadar, afirmațiiile generalului american pot fi interpretate și ca un duș rece pentru Ucraina dar și ca o explicație pentru recalibrarea modului în care interesele americane vor solicita o soluție de încheiere a războiului. Altfel spus, americanii par a recunoaște o realitate neplăcută: Credeam că vom putea gestiona și tranșa en fanfare victoria ucraineană asupra Rusiei însă trebuie să revenim la studierea adversarului care e ca peștele în apă în acest război.
Tot în noiembrie 2023, Hodges a recunoscut angajamentul precaut al Americii: „Dorința noastră de a ne angaja ca Ucraina să câștige efectiv este cheia și până acum nu am făcut asta. Sunt mândru de ceea ce au oferit SUA, dar a fost suficient doar pentru a menține Ucraina în luptă”.
Pentru a reuși strategia de respingere a rușilor aproape totul trebuia să meargă bine, însă armata ucraineană nu era prea potrivită pentru lansarea unui blitzkrieg deși dimensiunea celor două forțe combatante a fost aproximativ egală.
Singura speranță a Ucrainei era ca armata rusă să se prăbușească odată cu începerea contraofensivei. Totuși, blitzkrieg-ul programat nu avea ca scop să-i învingă decisiv pe ruși care aveau să supraviețuiască pentru a lupta în continuare. Mitul în Occident a fost că rușii au serioase probleme de moral și alte probleme sistemice și, prin urmare, existau șanse mari să cedeze în fața contraofensivei. La Bahmut, în ciuda rezistenței eroice ucrainene și după lupte aprige, forțele ruse au evidențiat indirect că ucrainenii nu aveau un avantaj militar calitativ semnificativ.
Mai simplu spus, Ucraina nu putea evita războiul de uzură cu Rusia deoarece armata rusă a devenit, treptat, o forță de luptă redutabilă de când a început războiul și nu dă semne că se prăbușește prea curând. Totodată, exista o abundență de dovezi, care indicau faptul că rușii deveneau luptători mai buni, pe măsură ce învață. După elanul inițial, trupele ucrainene s-au confruntat cu o armată rusă care are în mod tradițional o apărare formidabilă în profunzime. Occidentul a aprovizionat Ucraina cu armament calitativ dar rușii au capacități de producție superioare, un alt mare avantaj într-un război de uzură.
Impasul în care se află determinarea Occidentului și a Americii de a susține masiv Ucraina este catalogată drept „oboseala Ucrainei”, o realitate inevitabilă în Statele Unite și Europa, însă războiul nu se va încheia curând deoarece Rusia este percepută ca un pericol pentru securitatea Europei.
Jamie Shea, fost secretar general adjunct pentru provocări emergente de securitate în cadrul NATO, spune că „alternativa capitulării în fața Rusiei este încă suficient de insuportabilă pentru a o face ceva de evitat cât mai mult timp posibil – și atâta timp cât să provoace o înfrângere strategică Rusiei este încă la îndemâna Occidentului”.
În 14 decembrie 2023, președintele rus Vladimir Putin a ținut conferința de presă anuală de la Moscova în care a declarat că Rusia ar fi pregătită să discute cu Ucraina, Statele Unite și Europa despre viitorul Ucrainei, dacă vor dori, dar că Moscova își va apăra interesele naționale.
Așteptările Occidentului referitoare la încheierea războiului din Ucraina rămân ridicate dar par mai curând supuse unui soi de resemnare în așteptarea unor noi evoluții politice în cadrul țǎrilor implicate, dintre care alegerile prezidențiale din SUA din noiembrie 2024 rămân marea piatrǎ de hotar.
Va continua America politica fațǎ de Ucraina cu un nou mandat a lui Joe Biden sau alt candidat democrat sau se va retrage în cazul în care vă căștiga un nou mandat Donald Trump, după 4 ani de la încheierea primului?
În 19 decembrie 2023, președintele rus a participat la Centrul Național de Control al Apărării al Federației Ruse la o ședință extinsă a Consiliului Ministerului Apărării unde a clarificat poziția Rusiei și a enumerat termenii încheierii conflictului cu Ucraina.
Concret, a reiterat menținerea Rusiei în starea de război și continuarea conflictului cu Ucraina: „Evoluțiile anului trecut au confirmat, și putem vedea cu toții, că Occidentul continuă să ducă un război hibrid împotriva Rusiei, furnizând în mod activ regimului de la Kiev date de informații în timp real, trimițând consilieri militari, transferând noi sisteme de arme în țară, inclusiv lansatoare de rachete multiple de mare mobilitate, sisteme de rachete cu rază lungă de acțiune, muniții cu dispersie și loturi mari de UAV-uri noi. După cum știm, țările occidentale intenționează să trimită și avioane de luptă multirol F-16 în Ucraina, iar piloții sunt acum pregătiți în Occident (…)”.
De asemenea, a acuzat presiunea NATO la granițele Federației Ruse: „Blocul militar NATO și-a crescut dramatic activitatea generală în ultima vreme. Forțe și resurse considerabile din Statele Unite au fost redistribuite la granițele noastre, inclusiv avioane. Numărul trupelor NATO în Europa Centrală și de Est a crescut. După cum știm, Finlanda a fost deja atrasă în NATO, iar Suedia intenționează să adere. De fapt, aceasta înseamnă o nouă etapă a avansării alianței către granițele noastre”.
El a respins o soluție de pace în Ucraina, jurând că va atinge obiectivele militare ale Rusiei în țară, deoarece războiul s-a întors din ce în ce mai mult în favoarea Moscovei.
Poziția Kremlinului este că luptele se vor încheia atunci când Rusia va realiza „denazificarea” și demilitarizarea Ucrainei, împreună cu stabilirea acesteia că țară neutră între Rusia și statele NATO. Deci, nicio posibilitate ca Rusia să accepte o Ucrainā membrā NATO, chiar redusā teritorial. El a subliniat, de asemenea, că Rusia se află într-o poziție mai puternică față de Ucraina în faza actuală a războiului, spunând că ucrainenii nu produc majoritatea armelor de care au nevoie și se bazează pe susținătorii occidentali care au slăbit ajutorul. Rusia controlează aproximativ 17,5% din teritoriul ucrainean iar liderul rus a declarat: „Nu vom renunța la ceea ce este al nostru”.
Totodată, a prezis reducerea ajutorului militar occidental: „Ei aduc totul gratis. Dar acest lucru gratuit s-ar putea să se termine într-o zi și, aparent, se termină încetul cu încetul”.
„Nu vom abandona obiectivele operațiunii militare speciale”, a spulberat el speranțele de pace, deși a adăugat că Rusia are nevoie de o mai bună comunicare militară, recunoaștere, țintire și capacitate prin satelit.
Extrem de important pentru planurile occidentale, Putin a spus că aderarea Ucrainei la NATO „nu este acceptabilă pentru Rusia în 10 ani, și nici în 20”. Adicā, niciodatā.
Ministrul Apărării, Serghei Şoigu, a afirmat, la rându-i, că industria de apărare a Rusiei răspunde mai rapid decât cea a Vestului și a spus că Rusia va continua să-și îmbunătățească forțele nucleare și să-și mențină pregătirea pentru luptă la un nivel ridicat.
Vladimir Putin a concluzionat în încheierea întâlnirii cu militarii: „Doar Rusia ar putea fi garantul integrității teritoriale a Ucrainei. Dacă nu vor, așa să fie. Istoria va pune totul la locul lui. Nu ne vom amesteca, dar nu vom renunța la ceea ce este al nostru. Toată lumea ar trebui să fie conștientă de acest lucru – cei din Ucraina care sunt agresivi față de Rusia, și în Europa, și în Statele Unite. Dacă vor să negocieze, lăsați-i să facă asta. Dar o vom face doar pe baza intereselor noastre naționale”.
Imediat după ce a devenit clar că Rusia s-a împotmolit în războiul din Ucraina, respectiv eșecul cuceririi Ucrainei în câteva zile, de pe la mijlocul anului 2022, mai mulți experți și analiști au început tot mai mult să acrediteze ideea că o înfrângere a Rusiei va duce la o fărâmițare a teritoriului Federației Ruse, chiar au apărut diferite hărți și analize pe această temă, încercând să identifice liniile de ruptură și în câte părți s-ar putea rupe Rusia. Este oarecum normal și cu precedente istorice stabilite, fiecare înfrângere a Rusiei a dus la pierderi teritoriale, de exemplu Războiul Crimeii, cel ruso-japonez, primul război mondial sau Războiul Rece. Pierderi teritoriale ale Rusiei vor deveni posibile, sau chiar probabile, în contextul în care influența Rusiei scade vizibil în urma eșecului din Ucraina, se vede cu ochiul liber prin izolarea economică și diplomatică, prin excluderea Rusiei din multe formate de dialog internațional, chiar și la ONU, când doar 5 state s-au opus declarării Rusiei ca și agresor. Rusia mai are doar câțiva aliați, și aceștia ostracizați internațional sau doar din Lumea a Treia, iar multe din statele apropiate de Rusia încep să se reorienteze geopolitic.
Anvergura reculului Rusiei în plan geopolitic a putut fi constatată în septembrie, când nu a putut face nimic pentru aliatul său Armenia în conflictul cu Azerbaidjanul sprijinit de Turcia, primul pierzând total controlul asupra enclavei Nagorno-Karabah în urma ofensivei azerilor, fapt care a provocat multă dezamăgire la Erevan și voci autorizate din vârful statului armean au dat semnalul unei posibile reorientări geopolitice a acestei țări (vezi https://karadeniz-press.ro/dilema-armeniei-si-mutatiile-geopolitice-din-caucazul-de-sud/).
În acest sens, au apărut deja semnele unei coagulări a mișcărilor secesioniste ale republicilor din interiorul Federației Ruse, respectiv a celor din Caucazul de Nord. Desigur, vorbim de reprezentanți ai acestora din exil, în interiorul Rusiei astfel de luări de poziție fiind imposibile din cauza regimului strict de control ce încă îl exercită autoritățile ruse în teritoriu.
La 8 noiembrie 2023, Congresul Popoarelor din Caucazul de Nord s-a ținut în clădirea Parlamentului European, La acest congres au avut luări de cuvânt membri ai Parlamentului European (Anna Fotyga – Polonia, Rasa Kukneviciene – Lituania, Raphael Glucksmann – Franța, Rasa Jukneviciene – Lituania) și membri din exil ai republicilor nord-caucaziene. Amintesc doar câțiva: Iyad Youghar, președinte al Consiliului Internațional Circazian, Akhmed Zakaev, prim ministru al Republicii Cecene Ichkeria, Akhmad Akhmedov, președinte al Congresului Ucrainean al Poporului din Daghestan, Shamil Albakov, reprezentant inguș al Comitetului Națiunilor din Nordul Caucazului, Hakan Cinaz, de la Consiliul Internațional Circazian și mulți alții. Merită menționat și Ilia Ponomariov, liderul aripii politice a Legiunii Rușilor Liberi, formată din voluntari ruși ce luptă în Ucraina împotriva Rusiei lui Putin, pentru eliberarea Rusiei de dictatura lui Vladimir Putin. Este de amintit faptul că acești luptători din Legiunea Rușilor Liberi au fost cei care au realizat incursiuni pe teritoriul rusesc în mai și iunie 2023 în regiunea Belgorod provocând haos pe teritoriul rusesc.
Importantă este rezoluția adoptată de acest congres, care face apel la o politică bazată pe auto-determinarea popoarelor din Caucazul de Nord, invocând și Republica Montană a Caucazului de Nord, declarată în 1917, dar care a avut o existență scurtă, regiunea fiind recucerită de bolșevici în timpul Războiului Civil din Rusia (1918-1922): ”Noi, reprezentanții numeroaselor grupări și organizații ale popoarelor circhize, cecene, daghestaneze și ingușe luptăm pentru drepturi și libertatea de a trăi pe pământurile noastre străvechi (…) afirmăm principiile de colaborare, securitate și cooperare reciprocă cu obiectivul declarat de a avansa o platformă pentru restaurarea statalității popoarelor din Caucazul de Nord inspirată din idealurile unificatoare ale Republicii Montane.”
Trebuie menționat faptul că locuitorii din nordul Caucazului au opus o rezistență feroce rușilor în secolul XIX și s-au revoltat de foarte multe ori de când au căzut sub stăpânirea rusă. După destrămarea URSS, singura care și-a declarat independența a fost Cecenia, care sub denumirea de Republica Cecenă Ichkeria a dus două războaie sângeroase cu Rusia, între 1994-1996 și 1999-2002, iar conflictul a continuat sub forma unei lupte de gherilă de joasă intensitate până în al doilea deceniu al secolului XX. Lupta a cuprins și republicile învecinate, mulți locuitori ai acestora implicându-se direct, Rusia putând să proclame stingerea insurgenței abia în 2015.
Demografic vorbind, micile republici nord-caucaziene se prezintă cam așa: Daghestanul (90% musulmani, ruși 3,6%, Cecenia (95% musulmani, 1,2% ruși), Ingușeția (96% musulmani, 0,7% ruși), Kabardino-Balkaria (70% musulmani, 19,8% ruși), Characheai Cerkezia (64% musulmani, 27% ruși) Osetia de Nord (30% musulmani, 18,9% ruși). Exercitarea controlului Rusiei poate deveni foarte dificil în cazul unei noi insurgențe, având în vedere că toate resursele militare rusești sunt drenate spre costisitorul război din Ucraina, iar ucrainenii ar fi mai mult decât fericiți ca un nou focar de război să apară pe teritoriul rusesc.
Totuși, există pericolul ca în contextul slăbirii Rusiei, aceste republici devenind independente sau cvasi-independente, să cadă sub dominația unor conduceri radicale islamiste, de genul Statul Islamic sau Al-Queda, sau mai degrabă sub influența talibanilor din Afghanistan, având în vedere că în timpul gherilei din anii 2000 genul de grupări islamiste radicale au căpătat preponderență, ca și cea a lui Doku Umarov care a și declarat un califat în nordul Caucazului. Chiar dacă reprezentanții la Congresul Popoarelor din Caucazul de Nord din 8 noiembrie sunt pro-democrație, în vâltoarea unui posibil conflict pentru independența popoarelor nord-caucaziene nu putem ști cine iese învingător.
Dar știm clar că Rusia pierde mai mult decât o fâșie de teritoriu montan în nordul Caucazului, mai mult decât câteva milioane de locuitori, marea majoritate musulmani. Rusia ar pierde atunci crestele Caucazului, o poziție naturală defensivă și ar deveni mult mai vulnerabilă la sud. Geopolitic, ar fi o catastrofă pentru Rusia, la nord de crestele Caucazului este o zonă plană, care ar fi prinsă într-o gâtuire între Ucraina și Kazahstan, iar în cazul în care Kazahstanul ar ieși de sub influența rusească, ar fi o mare problemă geopolitică.
De aceea Rusia este foarte atentă la ce se întâmplă în republicile nord-caucaziene, și la orice manifestare neautorizată reacționează preventiv (vezi https://karadeniz-press.ro/daghestanul-provoaca-ingrijorare-la-kremlin/), dar nu poate controla ce se întâmplă în exil. Iar organizarea și coagularea mișcărilor de rezistență din Caucazul de Nord, chiar și în exil, expunerea lor vizibilă chiar în unul dintre forurile europene cele mai importante, poate însemna inițierea declanșării unei mișcări în interior, care ar putea zgudui regimurile marionetă ale apropiaților lui Putin, detestați de populație, cum ar fi cel al lui Ramzan Kadârov în Cecenia, mai ales că aceste republici dau o parte însemnată din carnea de tun pentru abatorul din Ucraina.
Iar treptat, nemulțumirile se adună și se acutizează, putând degenera în mișcări care ar putea scăpa de sub controlul Kremlinului.
Declarația premierului armean Nikol Pashinyan în interviul către Wall Street Journal la 25 octombrie se înscrie într-un trend al oficialilor armeni tot mai dezamăgiți de faptul că Rusia a eșuat în a proteja Armenia împotriva rivalului Azerbaidjan susținut de Turcia, fapt care a dus la capitularea forțelor armene din Nagorno-Karabah și dispariției de facto a republicii armene separatiste Artsakh de pe teritoriul Azerbaidjanului. Astfel, premierul Pashinyan a spus că nu vede niciun avantaj în prezența trupelor rusești pe teritoriul Armeniei.
Asta deși până acum trupele rusești au constituit o prezență cvasipermanentă pe teritoriul Armeniei. După disoluția URSS în 1991, trupele sovietice de pe teritoriul armean au devenit rusești, din 1992, în contextul războiului cu Azerbaidajan (primul război din Nagorno-Karabah, 1988-1994) fiind însărcinate cu paza frontierei cu Turcia și Iran. Din 1995 o bază militară rusească importantă (102) a fost stabilită la Gyumri, al doilea oraș ca mărime din Armenia. I se adaugă ulterior baza aeriană 3624 de la Ergumi, lângă Erevan, plus baze mai mici în regiunile sudice și estice ale țării. Folosirea acestor baze de către ruși a fost prelungită până în 2044 printr-un acord semnat în 2010. Ca și o coincidență, tot în 2010 președintele ucrainean Viktor Ianukovici semna prelungirea acordului de închiriere a Sevastopolului și altor baze din Crimeea către Flota Rusă a Mării Negre (care expira în 2017) cu încă 25 de ani, până în 2042.
În opinia părții armene, motivul și rolul prezenței trupelor ruse este unul clar, pentru un plus de siguranță contra Azerbaidjanului, cu care Armenia are un conflict deschis încă din 1988, din perioada sovietică. Foarte pe scurt despre acest conflict cu o durată de peste treizeci și cinci de ani.
Conflictul din Nagorno-Karabah
Nagorno-Karabah, sau Karabahul de Munte, denumită de către armeni și ca Republica Artsakh, regiune muntoasă cu populație majoritar armeană aflată în interiorul Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjan din componența URSS, la fel ca și RSS Armeană. Această regiune a fost înființată de către conducerea sovietică în 1923 ca regiune autonomă în cadrul RSS Azerbaidjan. Partea armeană susține că regiunea respectivă este mult mai redusă față de totalitatea teritoriilor locuite predominant de către armeni la acea vreme, dar în decursul deceniilor sub stăpânire sovietică acești armeni au fost deznaționalizați, astfel că s-a ajuns la o enclavă armeană în interiorul RSS Azerbaidjan. Această politică de trasare arbitrară a granițelor republicilor unionale și a amestecului de populații prin deportări pentru crearea de minorități importante pe teritoriul republicilor unionale învecinate a fost o regulă în imperiul sovietic, mai cu seamă în timpul lui Stalin, tocmai pentru a crea focare potențiale de conflict între aceste republici pentru a le menține în orbita conducerii centrale a Moscovei, fără de care aceste conflicte create artificial nu ar avea cum să fie ținute sub control.
Așa a fost și în cazul Armeniei și Azerbaidjanului, regiunea Nagorno-Karabah fiind un permanent măr al discordiei între cele două republici unionale. Timp de decenii aceste frustrări au fost înăbușite și ținute sub control de conducerea cu mână de fier a Moscovei, dar după dezghețul declanșat de Gorbaciov, glasnost și perestroika, când a început să bată un vânt de liberalizare peste teritoriul înghețat al URSS, aceste frustrări și probleme au început să răbufnească și să scape de sub control. Am văzut cum Lituania a început să manifeste veleități de independență la sfârșitul anilor ’80, iar frământările popoarelor din Uniunea Sovietică au crescut în intensitate până au scăpat de sub control. Aripa conservatoare de la Moscova a încercat o lovitură de stat în 1991, care a eșuat, rezultatul fiind disoluția URSS în cincisprezece republici foste unionale devenite independente.
Dar în cazul Nagorno-Karabah frământările au căpătat accente de o violență extremă, ajungându-se la conflict deschis între armeni și azerbaidjeni încă din 1988, când ambele erau încă în componența URSS. La 19 februarie 1988 în Nagorno-Karabah au început manifestații pentru alipirea lor la Armenia, deși nu exista o graniță comună, regiunea fiind o enclavă în Azerbaidjan. Conform recensământului din 1989, din cei 186000 de locuitori, 75% erau armeni, restul azeri. Au început acțiuni de purificare etnică pentru alungarea azerilor, în 1989 Sovietul Suprem al RSS Armeană adoptă o lege de anexare a Nagorno-Karabah la Armenia, a urmat organizarea de unități de autoapărare înarmate inclusiv cu tancuri și artilerie de la unitățile sovietice/rusești din zonă, astfel că până în 1992 armenii reușesc să alunge trupele azere și populația, inclusiv din regiunile dintre frontiera armeană și enclava Nagorno-Karabah, realizând un coridor de legătură între noul stat armean și republica Artsakh. Populația azeră se refugiază în estul Azerbaidjanului. Războiul se încheie în 1994 cu o victorie clară a armenilor, care ocupă aproximativ 20% din teritoriul azer, din care Nagorno-Karabah reprezenta abia 7%, restul fiind teritorii adiacente aflate între Armenia și Nagorno-Karabah.
Conflictul este înghețat în 1994, la fel ca și altele de pe teritoriul fostei URSS, ca și cele din Transnistria (Republica Moldova) sau din Abhazia și Osetia de Sud (Georgia), dar se reaprinde periodic, la fel ca și cele din Georgia. Pentru a-și păstra câștigurile teritoriale și stăpânirea regiunii Nagorno-Karabah, Armenia mizează pe alianța cu Rusia, care își instalează baze militare aici, văzute de către conducerea armeană ca o garanție împotriva unei reveniri a Azerbaidjanului. Este limpede că Rusia a fost cea care a stat la baza victoriei, livrându-le acestora armament de peste un miliard de dolari, astfel că se puteau bucura de recunoștința armenilor.
Dar conflictul nu a rămas înghețat permanent, ci periodic s-a inflamat ajungându-se la ciocniri violente pe linia de demarcație stabilită în 1994, inclusiv la tiruri de artilerie și incursiuni de blindate rezultate cu sute de victime de ambele părți. Un conflict înghețat, dar reîncălzit periodic, la fel ca și cel din Donbass între 2014 și 2022. Astfel, ciocniri pe linia de contact au avut loc în 2008, 2010, 2011, 2014, iar în aprilie 2016 a rezultat o confruntare sângeroasă numită și războiul de patru zile rezultat cu zeci de morți și răniți de ambele părți.
Timp de 26 de ani, între 1994 și 2020, schimbările de pe linia de contact între cele două forțe beligerante au fost minore, ciocnirile militare, deși violente, nu au ca rezultat străpungeri ale frontului sau modificări majore ale zonelor controlate de către beligeranți. Doar lupte de uzură sau de testare a apărării.
Turcia intră în arenă
Dar după 2010, cam pe la mijlocul deceniului, o transformare importantă se petrece în Azerbaidjan. Azerbaidjanul se orientează geopolitic către Turcia, care își redescoperă vocația de lider regional și de jucător important pe axa Orientul Mijlociu – Asia Centrală și începe să-și pună în valoare această vocație. Să nu uităm, cum spunea George Friedman, Turcia a fost 500 de ani un imperiu și doar 100 de ani o democrație, așa că va reveni și va juca rolul de hegemon regional, este o realitate.
Veleitățile Turciei ca și hegemon regional nu sunt doar de acum, dar abia după 2010 începe să și le pună în valoare tot mai accentuat și să facă eforturi pentru a se impune ca atare. Spre exemplu, până în 2010, relațiile dintre Turcia și Israel erau excelente, ca între doi aliați, dar după ce șase nave civile turcești cu ajutoare către Gaza au fost abordate de către marina israeliană rezultând morți și răniți, relațiile s-au răcit, Turcia devenind unul din principalii susținători ai țărilor musulmane din regiune, chiar dacă această atitudine devenea contradictorie cu cea a NATO, alianță din care Turcia face parte. Ca exemplu, Turcia cumpără din Rusia sisteme de apărare anti-aeriene S-400, ca reacție SUA scoate Turcia din programul F-35.
Dar relația Turciei cu Rusia este deosebit de complexă, pe de o parte par a fi parteneri, cumpără S-400, gaz și petrol, dar pe alte paliere sunt adversari declarați, cum ar fi în Siria, să ne amintim de faptul că în 2015 un avion F-16 turcesc doboară un avion Su-24 rus. Mai mult, turcii i-au aprovizionat pe ucraineni cu armament performant, cum ar fi dronele Bayraktar care au făcut diferența în primele faze ale războiului din Ucraina. Relația Turciei cu Rusia și cu NATO ar fi un capitol important de studiat separat.
Cert este că Turcia este dezamăgită de permanenta amânare a cererii ei de aderare la UE (nici UE nu este fericită cu ideea aderării Turciei) și astfel trece pe calea alternativă, respectiv cea imperială, de a deveni un lider regional, folosindu-se de puterea sa economică, militară și diplomatică, prin care își poate proiecta influența în Asia Centrală, unde Kazahstanul, Uzbekistanul, Turkmenistanul, Kyrgystanul și Tadjikistanul sunt popoare turcice și musulmane, dar și în Orientul Mijlociu.
Prin Constituția din 1923, Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul Turciei moderne desprinsă din Imperiul Otoman, pentru a păstra caracterul laic al statului, preconiza ca în cazul în care statul turc încearcă să devină unul islamic religios, armata are datoria de a da o lovitură de stat. Ori, lovitura de stat împotriva lui Erdogan din 2016 a eșuat, astfel că Turcia poate să ia o turnură islamică populistă cu tendințe fundamentaliste oricând, având în vedere situația actuală, când Erdogan este liderul necontestat, iar tendințele sale populiste se pot dezvolta liber, fără vreo reținere.
Oricum, Turcia, ca și putere militară și economică a devenit un lider regional, astfel că nu este de mirare că Azerbaidjanul a intrat în sfera de influență a Turciei, care a devenit un susținător al acestui stat, inclusiv militar și politic.
Războiul din 2020 și ruperea echilibrului
Totodată, situația Azerbaidjanului s-a schimbat extrem de mult în ultimii ani. Exploatarea rezervelor enorme de petrol și gaze, inclusiv cele de la Marea Caspică, a făcut ca țara să devină un El Dorado al petrolului, Baku devenind un centru al comerțului cu aceste resurse esențiale pentru mersul lumii. Încasările din comerțul cu petrol și gaze au îmbogățit Azerbaidajanul, astfel că s-a ajuns ca în 2015 bugetul armatei azere să fie mai mare decât întregul buget al Armeniei, astfel că era doar o chestiune de timp până când Azerbaidjanul să încerce să își ia revanșa. Mai ales că avea sprijinul politic și militar al Turciei în spate, care i-a furnizat tot ce avea nevoie în materie de armament și pregătire militară. Vorbim de armament modern, artilerie de precizie, drone de atac și altele.
De cealaltă parte, Armenia rămâne cu ce are, plus garanția Rusiei, ale cărei trupe le găzduiește pe teritoriul propriu. Ori, dezechilibrul din punct de vedere militar este evident, plus discrepanța dintre cele două state, nu numai din punct de vedere economic, Azerbaidjanul ajungând mult mai bogat decât Armenia, dar și demografic, 2,8 milioane armeni contra 10 milioane azeri. Aceste discrepanțe ar fi putut fi echilibrate poate parțial dacă aliatul Armeniei, Rusia, ar fi furnizat acesteia armament performant care să poată să le dea o șansă armenilor în lupta cu azerii. Dar Rusia nu a făcut asta.
Astfel, la declanșarea ofensivei azere din 27 septembrie 2020 (al doilea război din Nagorno-Karabah), armenii au avut prea puține șanse. Superioritatea tehnologică a armatei azere, mai ales în materie de drone, senzori, artilerie cu bătaie lungă și rachete de precizie și-a spus cuvântul, astfel că după capturarea orașului Susha, al doilea ca mărime din Nagorno-Karabah, s-a semnat un acord de încetare a focului la 10 noiembrie 2020. Din punct de vedere militar, folosirea pe scară largă a dronelor de către armata azeră s-a dovedit crucială, anticipând ascensiunea acestora ca și game changer în războiul din Ucraina. Pierderile au fost de ordinul miilor, ambele părți încercând să minimizeze în declarații oficiale propriile pierderi și să le exagereze pe cele ale adversarului, dar în mod cert armenii au suferit pierderi mult mai grele. De menționat că alături de azeri au luptat și mercenari din Siria.
Acordul semnat de către președintele azer Ilham Aliyev, premierul armean Nikol Pashinyan și președintele rus Vladimir Putin prevede încetarea focului și oprirea trupelor pe pozițiile pe care se află, dar și pierderea de către Armenia a 75% din teritoriul controlat înainte de război în Nagorno-Karabah și zona adiacentă, inclusiv parte din cea care făcea legătura între teritoriul armean și republica Artsakh. O înfrângere majoră pentru Armenia, dar deloc surprinzătoare, având în vedere discrepanța apărută în ultimii ani între capabilitățile militare și economice dintre cele două state.
Azerii au sărbătorit în stradă, în timp ce armenii au protestat furibund, chiar l-au agresat pe președintele parlamentului. O frustrare tot mai mare în rândul armenilor care se simțeau trădați chiar de către aliatul și protectorul lor, Rusia, care, după părerea lor, nu a făcut nimic pentru a evita un astfel de deznodământ. Armenii consideră că Rusia, în care și-au pus toată încrederea, a asistat pasivă la înfrângerea lor, fără să acționeze preventiv în plan diplomatic sau chiar militar, cel puțin în materie de furnizare de echipament militar. Dimpotrivă, a jucat la două capete, prin vânzarea de armament și către Azerbaidjan, prin intermediul Belarusului.
2023 sau sfârșitul unei republici secesioniste
Acordul de încetare a focului din 2020 prevedea și desfășurarea unei forțe militare rusești de menținere a păcii în Nagorno-Karabah între cele două părți, dar și pentru protejarea coridorului Lanchin, singura rută rămasă pentru a face legătura între Armenia și Nagorno-Karabah, dar și garantarea de către armeni a accesului azerilor spre enclava azeră Nahicevan, aflată între Armenia și Iran. Forța rusă de menținere a păcii era formată din circa 2000 de militari cu un mandat de minim cinci ani. Putem compara ideea cu forța de menținere a păcii din Transnistria, formată tot din militari ruși, dar aici ei chiar au fost parte combatantă în războiul din Transnistria din 1992, spre deosebire de rușii din Nagorno-Karabah în 2020.
În urma victoriei lor clare din 2020, azerii consideră că trebuie să profite de avantajul creat și să obțină mai mult, profitând de situația creată, de slăbiciunea armenilor și atitudinea rezervată a Rusiei care nu și-a susținut aliatul după cum s-ar fi așteptat. Astfel, au avut loc câteva incursiuni azere în teritoriul încă deținut de armeni, dar și în teritoriul recunoscut al Armeniei, plus incidente pe linia de contact, inclusiv între Nahicevan și Armenia, plus blocarea rutei armene spre Iran. Toate acestea ca și o pregătire pentru tranșarea definitivă a problemei enclavei Nagorno-Karabah.
Momentul ales a fost în 19 septembrie 2023, când era clar pentru toată lumea că Rusia nu avea cum să reacționeze, fiind prinsă de un an și jumătate în războiul din Ucraina. Azerbaidjanul a decis că e momentul pentru închiderea definitivă a problemei Nagorno-Karabah în termenii săi, astfel că a declanșat ofensiva violând cu sânge rece acordul de încetare a focului din 2020. Această ofensivă a fost precedată de blocarea în prealabil a coridorului Lanchin, legătura dintre Armenia și Republica Artsakh, izolând total Nagorno-Karabah de restul lumii.
Mai multe așezări armene din Nagorno-Karabah au fost cucerite în cursul acestei ofensive, capitala Stepanekert fiind bombardată, astfel că liderii Artsakh au cerut încetarea focului. A doua zi au acceptat capitularea și predarea regiunii azerilor. După cum era de așteptat, Rusia nu a putut face nimic, chiar a pierdut cinci membri ai forțelor de menținere a păcii, printre care doi ofițeri, unul dintre ei căpitanul Ivan Kovgan, adjunct al forțelor submarine din Flota Nordului. Se deplasau într-un vehicul când au fost atacați de către forțele azere care i-au confundat cu militari armeni. Este oarecum ciudată prezența unui submarinist de rang înalt în cadrul forțelor de menținere a păcii ruse în Nagorno-Karabah, dar asta dovedește de fapt penuria de militari instruiți cu care se confruntă Rusia în urma războiului din Ucraina, din moment ce a fost nevoită să apeleze la submariniștii din flota nordică (care nu prea aveau treabă în Ucraina, dar nici în Marea Nordului sau Oceanul Înghețat) ca să încropească o forță de menținere a păcii în Nagorno-Karabah, adică la sol, în sudul Caucazului.
Rezultatul negocierilor a fost predarea Nagorno-Karabah azerilor, astfel că această republică Artsakh își încetează existența. Azerii deschid drumul spre Armenia, iar de teama unor represalii și a purificării etnice, în decurs de câteva zile majoritatea celor 120000 de locuitori armeni își părăsesc locuințele și se refugiază în Armenia cu tot ce au putut lua cu ei.
Jocul Rusiei și dilema Armeniei
Opinia publică și societatea armeană a fost dezamăgită profund de rezultatul din 2023, respectiv dispariția republicii Artsakh în care investiseră atâtea vieți și resurse în ultimii 35 de ani. Desigur, pentru Armenia, care în antichitate și în zorii evului mediu fusese un imperiu prosper, acest eșec în refacerea, măcar parțial, a măreției de altă dată, a creat traume profunde. Cu teritorii străvechi luate de imperiile care i-au cotropit, cu populații întregi masacrate de aceleași imperii, readucerea unei mici părți din pământurile ce odată erau ale lor reprezenta un motiv de mândrie națională pentru noua și mult mai mica țară independentă rezultată din prăbușirea imperiului sovietic, după secole în care au fost subjugați fie de turci, fie de ruși, și ulterior rupți între cele două imperii.
Această frustrare națională este de înțeles, dacă nu mai pot reface Armenia Mare, măcar să readucă acasă măcar o mică parte, enclava Nagorno-Karabah, cu populație majoritar armeană, care a fost parte a regatului armean până în secolul IV. Cu sprijinul Rusiei au reușit asta în 1994, după un război lung rezultat cu zeci de mii de morți. Era normal ca Armenia să se alieze și să se lase în grija protectorului său, Rusia, cu care avea multiple legături, inclusiv în materie de religie, ambele popoare fiind ortodoxe, pe când azerii sunt musulmani, la fel ca și turcii.
Dar în 2023 visul s-a spulberat, iar sentimentul general este că Rusia i-a trădat, nu a făcut nimic pentru aliatul și protejatul său Armenia, deși aceasta s-a lăsat sub ocrotirea sa, a acceptat cu bucurie bazele militare rusești, și s-a comportat ca un aliat fidel în toate privințele și în toate organismele internaționale. Iar brusc, chiar în momentele cele mai dificile, când avea mai mare nevoie de sprijinul și ajutorul Rusiei, au fost lăsați de izbeliște chiar de protectorul lor.
Acesta este sentimentul populației și în acest context trebuie judecată și declarația premierului Nikolai Pashinyan către Wall Street Journal din 25 octombrie cum că nu vede niciun avantaj în prezența trupelor rusești pe teritoriul Armeniei. Pe scurt, ce rost mai au trupele ruse pe teritoriul propriu din moment ce nu au făcut nimic ca să fie evitată catastrofa din septembrie 2023, respectiv pierderea republicii Artsakh în fața dușmanului etern, Azerbaidjanul, sprijinit de un alt dușman etern, Turcia. Ce rost mai are prezența trupelor ruse pe teritoriul nostru, dacă oricum fac numai figurație? Adică de ce să mai fim cu Rusia dacă Rusia nu ne mai protejează? Nu ar trebui să ne reorientăm? Întrebări grele care pot semnala începutul unui cutremur geopolitic regional cu repercusiuni majore mult dincolo de regiunea Caucazului de Sud.
Dar atitudinea duplicitară a Rusiei are alte resorturi, mai adânci. Primul este faptul că Rusia nu a avut practic posibilitatea să intervină în 2023, autoritatea și prestigiul ei fiind grav zdruncinate de împotmolirea din conflictul cu Ucraina început la 24 februarie 2022. Astfel că o amenințare împotriva Azerbaidjanului cu posibilitatea unei intervenții a Rusiei în 2023, când acesta a declanșat ofensiva finală pentru recuperarea Nagorno-Karabah, ar fi fost primită cu zâmbete de circumstanță, având în vedere performanța slabă dovedită în Ucraina de forțele militare rusești. Tocmai împotriva trupelor azere dotate în parte cu armament turcesc performant, cum ar fi dronele Bayraktar, care i-au obligat pe ruși să renunțe la cucerirea Kievului. De unde să scoată Rusia trupe cu care să blocheze credibil avansul azerilor și să fie luată în serios, când abia făceau față pe frontul din Zaporoje ofensivei ucrainene și aveau nevoie de fiecare militar să apere linia Surovkin? Ori, pentru ca o amenințare cu folosirea forței să fie credibilă și luată în seamă, trebuie să se bazeze pe efective serioase și pe capacitatea recunoscută de a acționa decisiv și eficient. Dar ce efective putea desfășura Rusia și pe ce capacitate militară de descurajare se putea baza, din moment ce abia făcea față în Ucraina unde pierdea sute de militari pe zi?
Mai departe, în timpul ofensivei azere din 2020, declanșată la 27 septembrie, Rusia avea o mare problemă la vest, în Belarus, unde președintele Lukashenko, aliatul fidel al lui Putin, se confrunta cu cele mai mari proteste din istoria Belarusului în urma falsificării alegerilor prezidențiale. Rusia a fost nevoită să-și trimită trupele de represiune deghizate în forțe de ordine belaruse pentru a-l menține pe Lukashenko la putere, iar protestele au durat câteva luni, din mai 2020 până în martie 2021. Putin a reușit să-l salveze atunci pe Lukashenko, dar i-a sacrificat pe armeni, pur și simplu nu avea cum să acționeze pe două fronturi concomitent, iar azerii sprijiniți de turci au acționat la momentul oportun. Ideea e că Lukashenko era mai prețios pentru Putin decât Armenia, era mai aproape de Rusia, dar și mai aproape de Vest, pierderea Belarusului ar fi fost mult mai grea decât pierderea Nagorno-Karabah. Iar utilitatea Belarusului și a lui Lukashenko în planurile lui Putin s-a văzut în 2022, doi ani mai târziu, când a atacat Ucraina inclusiv prin Belarus.
Acesta este primul motiv pentru care Rusia nu a intervenit mai decisiv pentru salvarea armenilor în 2020 și în 2023. Pentru că nu a avut cum, fiind prinsă în alte probleme majore. Iar dacă ameninți pe cineva cu forța, trebuie să areți că și ai puterea și voința de a o aplica, altfel această amenințare este doar o vorbă goală, iar adversarul simte asta. Și procedează în consecință, la fel cum a făcut Azerbaidjanul cu sfatul și sprijinul Turciei.
Un al doilea motiv pentru care Rusia nu a intervenit este unul mai interesant și ține mai mult de psihologia conducătorului de necontestat al Rusiei, Vladimir Putin. Dacă până în 2018 Armenia s-a comportat ca un aliat fidel al Rusiei, cu o conducere obedientă Moscovei, în aprilie 2018 are loc ceea ce s-a numit Revoluția de Catifea din Armenia, după modelul altor revoluții de acest gen în statele post-sovietice. Amintim aici Revoluția Portocalie din Ucraina din 2004 care l-a adus la putere în urma protestelor pe președintele Viktor Iushcenko, Revoluția Trandafirilor din Georgia în 2003 care l-a adus președinte pe Mihail Saakashvili, sau revoluția din Andijan, în Uzbekistan, din 2005, care a fost înăbușită în sânge. Revoluția de Catifea din Armenia a avut drept rezultat venirea la putere, în postul de premier, a lui Nikolai Pashinyan, în urma unor proteste masive de stradă.
Ori, Vladimir Putin are oroare și o teamă viscerală față de astfel de manifestări, proteste de stradă care să aducă la putere oameni doriți de populație, care să fie confirmați ulterior de alegeri libere. Genul acesta de manifestări de stradă prin care populația își poate impune voința îi provoacă repulsie și teamă, teama ca acestea s-ar putea transmite ca o molimă și pe teritoriul Rusiei. Cum îi este teamă de alegeri libere, în care să iasă candidatul votat de popor, nu cel care vrea el. Un motiv în plus pentru care a invadat Georgia în 2008 și Ucraina în 2014 și în 2022, fiindcă aceste state au îndrăznit să aibă veleități democratice, în care un candidat ales chiar ajunge în funcție. Lui Putin îi este frică de democrație și de faptul că aceasta ar putea ajunge aproape de granițele Rusiei și ar putea trece dincolo de ele.
Așa că nu prea a avut motivația să susțină Armenia, din moment ce acesta a decis să își aleagă singură conducătorii, mai ales pe unul ca și premierul Nikolai Pashinyan, confirmat ulterior prin alegeri libere în 2021, și care nu exclude o deschidere către Vest.
Ca dovadă este faptul că în mass media rusă, total controlată de statul autoritar, premierul Nikolai Pashinyan este permanent criticat și demonizat. Asta din două motive, pentru a justifica abandonul Rusiei, dar și din cauză că este un lider ales și dorit de poporul armean care s-a exprimat în alegeri libere.
În concluzie, Rusia nici nu a prea putut, nici nu prea a dorit să își susțină aliatul armean în confruntarea cu adversarul azer. De aici vine și dilema în care se află Armenia la ora actuală, mai are nevoie de Rusia? Sau ar trebui să se reorienteze către un alt protector mai potent?
În răspunsul la această întrebare constă dilema Armeniei în prezent.
Mutațiile geopolitice din Caucazul de Sud
Chiar și după disoluția URSS Caucazul de Sud, cuprinzând Georgia, Armenia și Azerbaidjan, a rămas în sfera de influență a Rusiei pe tot cuprinsul anilor ’90. Poziționarea Rusiei ca și aliat al Armeniei în primul război pentru Nagorno-Karabah a făcut ca Azerbaidjanul să se orienteze spre alți potențiali hegemoni regionali, cum ar fi Turcia, cu care are legături profunde, inclusiv religioase. Rezervele de gaze și petrol, cu bogăția acumulată, au făcut cu atât mai ușoară ieșirea din orbita Rusiei pentru Azerbaidjan, în timp ce Armenia rămânea legată strâns de Rusia în ideea și iluzia unei protecții din partea hegemonului principal reprezentat de Rusia la acea vreme.
Tentativa de a ieși de sub controlul acestui hegemon a fost sancționată drastic în cazul Georgiei în două rânduri, în 1992-1993 prin crearea conflictelor prin proxy din Abhazia și Osetia de Sud, dar și în 2008 prin invazie directă.
Dar Rusia este în recul nu numai în Caucazul de Sud, recul dovedit din incapacitatea de a-și susține protejatul în cazul Nagorno-Karabah, ci și în general, invazia din Ucraina dovedește slăbiciunea Rusiei care nu își mai poate menține sfera de influență în alt mod decât prin forță brută, ceea ce demonstrează nu putere, ci slăbiciune, în lipsa altor mijloace.
Iar acest recul al Rusiei creează un vid de putere pentru umplerea căruia se vor grăbi alți competitori, atât mondiali, cât și regionali. SUA și China sunt competitorii, hegemonii mondiali, care se grăbesc să profite de reculul Rusiei în regiune, la fel și UE care a oferit Armeniei fonduri pentru a-i ajuta pe refugiații din Nagorno-Karabah. Există investiții, programe, dar nu numai prin soft power, dar și prin alte mijloace. Potențialii hegemoni regionali sunt cei mai activi, am vorbit deja de Turcia, dar mai există și Iranul.
Oricum, declarația premierului Nikolai Pashinyan poate constitui începutul unui cutremur geopolitic regional care ar putea schimba cu totul regiunea. Ideea renunțării la protecția Rusiei și a prezenței trupelor ruse pe teritoriul armean este mult mai importantă decât pare. Dar mai există un aspect de care Armenia are motive să fie îngrijorată. Azerbaidjanul este victorios, și-a îndeplinit obiectivul, recuperarea Nagorno-Karabah, oricum o regiune recunoscută internațional ca și parte a Azerbaidjanului. Dar ar putea, pe aripile victoriei, să încerce mai mult, respectiv crearea unui coridor larg pe teritoriul armean cu care să se lege de enclava Nahicevan, ceea ce ar pune Armenia într-o postură foarte dificilă. Dacă acest coridor ar fi creat, Armenia s-ar trezi cu o enclavă la sud-est și parte din teritoriu ocupat, iar această enclavă ar fi o chestiune de timp până ar fi înghițită de Azerbaidjan. De aceea poate Armenia se poate gândi că încă ar mai avea nevoie de protecția Rusiei, deși nu știm cum ar reacționa Rusia în cazul unui astfel de scenariu, având în vedere precedentele.
Pentru Armenia opțiunile rămân limitate, nu se poate orienta spre Turcia, aliata Azerbaidjanului, mai ales că există chestiuni istorice care îi antagonizează, cum ar fi genocidul armenilor din 1915 pe care Turcia nu îl recunoaște nici în ziua de astăzi. Pe Rusia nu se poate baza, cum am văzut, astfel că mai rămâne opțiunea vestică, a SUA, NATO și UE. Dar balansarea aceasta ar putea atrage ostilitatea deschisă a Rusiei, care este mai slabă, dar suficient de puternică să poată reacționa violent. Iar SUA și UE sunt destul de departe.
Dar dacă Vestul se va decide să se apropie de Caucazul de Sud, cum aștepta Georgia acum 15 ani, când a fost pedepsită de Rusia în 2008, situația s-ar putea schimba, mai ales că Armenia cu Georgia la pachet ar fi o mișcare destul de tentantă pentru NATO, dacă s-ar putea obține acordul Turciei, dar SUA are destule pârghii de negociere cu Ankara. O astfel de mișcare chiar ar înconjura Rusia, în cazul unei victorii și aderări a Ucrainei în structurile occidentale, alături de Georgia și Armenia, iar Republica Moldova va veni de la sine cu Ucraina.
Dar până atunci Armenia va trebui să își găsească un protector care să îi asigure securitatea pe termen scurt, iar o putere regională vecină se potrivește perfect pentru rolul acesta. Iranul este și el îngrijorat de ascensiunea Azerbaidjanului, care ar putea ridica pretenții asupra Azerbaidjanului iranian, fiindcă 40% din teritoriul istoric al Azerbaidjanului, cu o mulțime de etnici azeri, se află pe teritoriul Iranului. Iar Iranul este aliat tradițional al Rusiei, pe care o aprovizionează cu drone Shahed și alte tipuri de armament pentru războiul din Ucraina. În plus, Iranul este competitor cu Turcia pentru hegemonia regională în Caucaz și Asia Centrală, dar și pentru influența în Orientul Mijlociu și nordul Africii. Dar SUA și Iranul se află într-o rivalitate extremă, fiecare numindu-l pe celălalt inamic ireconciliabil, apropierea de unul aducând adversitatea celuilalt.
Ca și concluzie, va fi interesant de urmărit baletul Armeniei între Rusia și Iran, pe de-o parte, și SUA și Vest, pe de altă parte, în timp ce încearcă să țină la distanță Azerbaidjanul și Turcia.
