Cancelarul german Olaf Scholz a declarat la summit-ul Comunităţii Politice Europene (CPE) că Ucraina şi aliaţii săi sunt încă „foarte departe” de a fi capabili de a asigura pacea în această ţară, dar a adăugat că orice viitoare garanţii occidentale pentru Ucraina trebuie să fie diferite de statutul de membru NATO. Evenimentul geopolitic, la care au participat aproape 50 de lideri europeni, a fost dominat de efectele invaziei militare ruse în Ucraina, amenințările războiului hibrid rus, dar și sprijinul blocului comunitar pentru integrarea Republicii Moldova și a Ucrainei în Uniunea Europeană. Liderii principalelor state participante nu au detaliat ce înseamnă aceste garanții de securitate.
Foto: Facebook
Temeri germane
„Dată fiind situaţia actuală, nu este vorba despre aderare… Cu toţii trebuie să ne concentrăm pe cum putem să sprijinim Ucraina individual”, a declarat Scholz în cadrul unei conferinţe de presă de după încheierea summitului Comunităţii Politice Europene (CPE) de lângă Chişinău. Întrebat despre posibilele garanţii de securitate care ar putea fi furnizate Ucrainei, Scholz a afirmat: „Trebuie să fie concepute într-un asemenea mod încât să asigure Ucrainei securitatea de care are nevoie în contextul pericolului de a fi atacată şi să stabilizeze ţara în acelaşi timp (…)”. Liderul de la Kiev, Volodimir Zelenski, a pledat cauza aderării ţării sale la NATO şi a cerut statelor membre să ia o decizie clară privind primirea sau nu a Ucrainei în Alianţă. El a spus că Ucraina doreşte garanţii de securitate dacă aderarea la NATO nu este posibilă pentru moment, dar a insistat că garanţia de securitate cea mai bună este apartenenţa la NATO
Preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski a declarat joi că a primit un semnal puternic de sprijin din partea aliaţilor care au participat la summitul Comunităţii Politice Europene (CPE) de la Chişinău în problema furnizării de avioane de luptă Kievului pentru a ajuta Ucraina să respingă forţele ruse.
Preşedintele francez Emmanuel Macron a declarat că Ucraina trebuie să primească garanţii de securitate clare şi puternice la summitul NATO din iulie. Macron a declarat că lucrează îndeaproape cu Germania pe această temă şi va discuta cu cancelarul german Olaf Scholz săptămâna viitoare. Există însă diviziuni între membrii NATO cu privire la viteza de aderare a Ucrainei, unii temându-se că o mişcare pripită ar putea aduce alianţa mai aproape de o confruntare directă cu Rusia.
F-16 și Patriot
Observând că avioanele F-16 pe care le doreşte sunt furnizate de SUA, Zelenski a spus că a „auzit sprijin puternic din partea multor ţări”. „Cu sprijinul SUA vom crea această coaliţie”, a adăugat el.
Până când Ucraina va avea avioane de luptă, Rusia va continua să deţină supremaţia aeriană, a mai spus Zelenski, subliniind importanţa dotării cu mai multe sisteme Patriot în perioada imediat următoare. „Avem multe sisteme diferite, le sunt recunoscător partenerilor noştri, dar sistemele Patriot sunt sisteme Patriot”, a spus Zelenski.
El a spus că Ucraina doreşte viitoare garanţii de securitate dacă aderarea la NATO nu este posibilă pentru moment, dar a insistat că garanţia de securitate cea mai bună este apartenenţa la NATO.
Adresându-se liderilor la începutul reuniunii, Zelenski a cerut membrilor NATO să ia o decizie clară cu privire la admiterea sau nu a Ucrainei şi, de asemenea, a reiterat apelurile pentru ca avioanele de luptă occidentale să protejeze cerul ucrainean. Până atunci, a insistat ca Ucrainei să-i fie furnizate mai multe sisteme de apărare antirachetă Patriot. Până când Ucraina nu va avea avioane de luptă, Rusia va continua să deţină supremaţia aeriană, le-a spus Zelenski liderilor europeni, subliniind importanţa de a avea imediat mai multe sisteme de apărare aeriană Patriot.
Foto: wikipedia
Sprijin francez
Preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, a declarat că are încrederea că Republica Moldova va accelera pe drumul său de aderare la Uniunea Europeană, iar reformele care sunt implementate aici sunt susţinute plenar la nivelul UE. El a menţionat că aderarea R. Moldova la UE nu este doar realizabilă, ci este „un fapt care urmează să fie împlinit”. „Sunt mândru că pe perioada preşedinţiei franceze a UE, Moldova şi Ucraina au devenit ţări candidate. Când am făcut acest gest pentru Ucraina, am ştiut că nu putem lăsa Moldova la o parte. Am încredere mare în capacitatea Republicii Moldova de a avansa cu rapiditate şi a obţine notorietate”, a adăugat Macron. Preşedintele francez a specificat că garantarea securităţii pe continentul european reprezintă un deziderat important pentru comunitatea europeană şi acesta a fost reiterat de liderii europeni în cadrul discuţiilor purtate pe platforma celei de-a doua ediţii a summitului Comunităţii Politice Europene (CPE). El a catalogat reuniunea de joi drept una de succes şi a felicitat autorităţile moldovene, în special pe preşedinta Republicii Moldova, pentru nivelul înalt la care au reuşit să organizeze cea de-a doua ediţie a summitului CPE.
București, meci strategic
Preşedintele Klaus Iohannis, şi omologul ucrainean, Volodimir Zelenski, au adoptat, joi, o declaraţie comună cu privire la integrarea euroatlantică a Ucrainei, documentul fiind andosat de cei doi lideri politici în cadrul unei întrevederi bilaterale ce a avut loc în marja participării la summitul Comunității Politice Europene din Republica Moldova, organizat la Castelul Mimi dinBulboaca.
“Preşedintele României şi Preşedintele Ucrainei salută progresele semnificative ale Ucrainei în ceea ce priveşte avansarea pe calea integrării euroatlantice; confirmă angajamentul lor de a consolida eforturile comune de susţinere a integrării Ucrainei în cadrul Alianţei şi pentru implementarea standardelor NATO; exprimă disponibilitatea de a organiza consultări bilaterale cu privire la garanţiile internaţionale de securitate pentru Ucraina înaintea obţinerii statutului de membru NATO, în baza Pactului de Securitate de la Kiev din 13 septembrie 2022”, se arată în declaraţia semnată de cei doi şefi de stat.
Potrivit documentului, România va continua să promoveze sprijinul politic şi practic al Alianţei pentru Ucraina în vederea asigurării abilităţii Ucrainei de a-şi apăra în mod eficient suveranitatea şi integritatea teritorială, iar Ucraina va continua să îşi aprofundeze interoperabilitatea cu NATO şi să îşi modernizeze forţele de securitate şi militare.
De asemenea, România susține Ucraina în vederea obținerii statutului de stat membru NATO de îndată ce condițiile vor fi îndeplinite.
Răspuns nuclear
Anterior, preşedintele belarus Aleksandr Lukaşenko a declarat că dacă o altă ţară ar dori să se alăture unei Uniuni ruso-belaruse, ar exista „arme nucleare pentru toţi”. Kremlinul a avansat săptămâna trecută în ceea ce priveşte planul său de desfăşurare de arme nucleare tactice în Belarus, prima desfăşurare de către Kremlin a unor astfel dispozitive în afara Rusiei de la prăbuşirea Uniunii Sovietice în 1991, suscitând îngrijorări în Occident.
Lukaşenko, cel mai fidel aliat dintre vecinii Rusiei al preşedintelui Vladimir Putin, a declarat că trebuie „înţeles din punct de vedere strategic” că Minskul şi Moscova au o ocazie unică de a se unifica.
„Nimeni nu este împotriva Kazahstanului şi altor ţări care au aceleaşi relaţii strânse ca şi noi cu Federaţia Rusă”, a spus Lukaşenko. „Dacă cineva este îngrijorat (…), atunci este foarte simplu: să se alăture Uniunii Statale dintre Belarus şi Rusia. Asta e tot: vor exista arme nucleare pentru toată lumea”, a afirmat preşedintele belarus, adăugând că acesta este punctul său de vedere, nu al Rusiei.
Rusia şi Belarus fac parte în mod oficial dintr-o Uniune statală, o uniune şi alianţă fără frontiere între cele două foste republici sovietice.
Rusia a utilizat teritoriul Belarus ca rampă de lansare pentru invazia sa în Ucraina, vecinul lor comun, în februarie 2022, iar de atunci cooperarea lor militară s-a intensificat, cu exerciţii comune de antrenament pe teritoriul belarus.
Ministerul Apărării belarus declară periodic că sisteme de rachete sol-aer S-400 ori alte sisteme performante de armament sosesc de la Moscova, urmând ca în scurt timp să fie aduse în stare operaţională și desfășurate.
Procesul de integrare între Rusia şi Belarus a fost lansat în 1999, apoi amânat pentru o lungă perioadă de timp. Dar izolarea crescânda a autocratului Lukaşenko l-a împins în cele din urma în braţele Moscovei, mai ales după manifestaţiile antiregim în Belarus din 2020.
Semnal NATO
Reuniunea informală a miniştrilor de externe din NATO desfăşurată joi la Oslo, concomitent cu summit-ul din Republica Moldova, a prilejuit discuţii importante, în pregătirea Summit-ului NATO de la Vilnius din luna iulie, conform unei declaraţii a secretarului general adjunct, Mircea Geoană, difuzate după încheierea întâlnirii. Mircea Geoană a rezumat subiectele importante discutate de către aliaţi. ”Găsim un consens, sperăm, până la Vilnius, în care să reconfirmăm angajamentul nostru ca Ucraina să devină, la momentul potrivit, un membru al Alianţei, dar să ne concentrăm, în acelaşi timp, pentru sprijinul politic şi practic pentru a ajuta Ucraina să învingă în acest război nedrept provocat de către Federaţia Rusă” a declarat acesta. ”Mă bucur că la Chişinău, Summit-ul Comunităţii Politice Europene, care s-a desfăşurat, înţeleg cu succes, a avut protecţie NATO. Avioanele AWACS ale NATO au vegheat ca cerul Republicii Moldova să fie liber, liniştit şi liderii europeni să se poată întâlni şi să decidă cu privire la viitorul european al Republicii Moldova” a mai adăugat înaltul oficial. ”Este foarte important prin prezenţa NATO, prin descurajarea celor două părţi implicate de la escaladare, să fim siguri că nu avem un conflict în Est şi un conflict în Vest. Şi mă refer aici inclusiv la geografia României” a mai precizat acesta. ”2% trebuie să reprezinte baza la care toţi aliaţii trebuie să se raporteze şi sper, ca lider politic şi ca lider politic român, să putem să avem şi dividente în industria de apărare din ţările NATO, de ce nu şi în regiunea noastră şi, de ce nu, chiar şi în România” a mai adăugat oficialul NATO.
Zelenski, show diplomatic
„Am avut discuţii foarte importante. Cu preşedinta Republicii Moldova şi preşedintele Franţei, cu prim-ministrul Regatului Unit şi preşedinta Comisiei Europene, cu preşedintele României şi prim-ministrul Portugaliei, cu premierii Albaniei şi Macedoniei de Nord, cu prim-ministrul Italiei, cu prim-ministrul Spaniei, cu preşedintele Elveţiei, prim-ministrul Republicii Cehe, preşedintele Azerbaidjanului şi cancelarul Germaniei”, a enumerat Volodimir Zelenski liderii întâlniţi, în discursul video transmis ca în fiecare seară către compatrioţi, discurs ce pare să fi fost înregistrat într-o cameră de la Castel Mimi din Bulboaca, acolo unde a avut loc summitul Comunităţii Politice Europene. „A existat, de asemenea, un format extins cu reprezentanţi ai Ţărilor de Jos, Danemarcei, Suediei, Marii Britanii, Poloniei şi Belgiei. Şi, bineînţeles, au existat întâlniri în marja summitului şi o reuniune comună a tuturor participanţilor”, a continuat Zelenski.
„Pregătim noi soluţii de apărare pentru Ucraina – acest lucru este valabil pentru apărarea aeriană, pentru aviaţie şi pentru înaintarea noastră pe teren”, le-a spus Zelenski compatrioţilor „Pregătim un conţinut politic real pentru summitul NATO de la Vilnius. Pregătim un pachet de garanţii de securitate pentru ţara noastră în drumul său către Alianţă”, a anunţat preşedintele, aceasta fiind una dintre temele abordate în discuţiile cu liderii europeni. (…) Facem totul pentru a aduce mai aproape decizia politică a UE privind aderarea Ucrainei. Pregătim un summit pentru pace bazat pe formula de pace ucraineană”, a adăugat Zelenski, mulţumind pentru sprijinul primit.
Liderul de la Kiv insistă ca Ucraina să facă parte din NATO şi a îndemnat alianţa să ofere garanţii de securitate dacă aderarea nu este posibilă deocamdată. La reuniunea de la Bulboaca, liderul ucrainean a încercat să consolideze sprijinul occidental înaintea contraofensivei aşteptate a ţării sale împotriva invaziei Rusiei.
Atât Franţa, cât şi Germania şi-au exprimat sprijinul pentru conceptul de garanţii de securitate, fără a intra în detalii.
La începutul summitului, Zelenski declarase că va încerca să obţină la summitul NATO de la mijlocul lunii iulie o invitaţie clară pentru ca Ucraina să se alăture Alianţei. El a declarat ulterior că Ucraina caută garanţii de securitate viitoare dacă aderarea la NATO nu este posibilă deocamdată, insistând însă că cea mai bună garanţie de securitate este aderarea.
Vise NATO
Liderii europeni au făcut o puternică demonstraţie de sfidare – şi de sprijin pentru Ucraina – atunci când s-au reunit pentru un summit istoric în Moldova, ţară ex-sovietică, la doar câţiva kilometri de graniţa cu Ucraina și foarte aproape de regiunea separatistă transnistreană.
Înainte și în timpul summitului, liderii au fost foarte precauți şi au arătat poziţii concurente cu privire la o problemă din ce în ce mai controversată – ce garanţii de securitate poate oferi Kievului alianţa occidentală pentru a se asigura că, dacă Rusia va fi împinsă vreodată afară din ţară, nu se va mai întoarce?
Vorbind joi la Oslo, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a fost la fel de prudent atunci când a abordat subiectul delicat. „Când războiul se va încheia, trebuie să ne asigurăm că istoria nu se repetă, că acest model de agresiune rusă împotriva Ucrainei se opreşte cu adevărat şi, prin urmare, trebuie să avem în vigoare cadre care să ofere garanţii pentru securitatea Ucrainei după încheierea războiului, astfel încât istoria să nu se repete”, a spus el.
Lipsa de claritate reflectă complexitatea de a oferi – sau chiar de a defini – „garanţii de securitate” pentru o altă ţară. De asemenea, este posibil ca Europa să aştepte să ia exemplu de la SUA. Una dintre opţiunile aflate pe masă ar putea reflecta modelul de securitate care leagă SUA şi Israelul, care acordă prioritate transferurilor de arme şi angajamentelor de sprijin pe termen lung.
Cu toate acestea, Scholz, vorbind la încheierea summitului, a ţinut să sublinieze că a ajuta Ucraina să se apere este „sarcina care revine” Occidentului. Şi a exclus aderarea Ucrainei la NATO în această conjunctură. „Există criterii clare pentru aderare. Nu poţi avea conflicte la graniţă, de exemplu”, a spus el – o referire evidentă la Ucraina.
Comentariile lui Scholz reflectă înţelegerea generală că Ucraina nu poate adera la NATO atât timp cât se află în război activ cu Rusia. Dar oficialii ucraineni doresc ca liderii NATO să ofere un gest politic concret care să arate că Kievul este cel puţin pe calea aderării.
Unii aliaţi NATO sunt dispuşi să fie mult mai tranşanţi decât Scholz pe această temă, mai ales cei care reprezintă ţările baltice, subliniind încă o fisură care îi separă pe aliaţi. „Singura garanţie de securitate care funcţionează … este aderarea la NATO”, a declarat joi premierul estonian Kaja Kallas, reluând mesajul lui Zelenski.
Alegerile din Turcia, pentru stabilirea președintelui următorilor cinci ani, s-au încheiat. Recep Tayyip Erdogan a câștigat un nou mandat și a reconfirmat puterea regimului său politic și economic. În timpul discursului său prin care a proclamat victoria, a avut o replică foarte concisă și ironică la adresa rivalului său Kemal Kilicdaroglu: „Bye bye, Kemal!
Nu intrăm în detaliile și tensiunile mizei alegerilor din Turcia, însă este interesantă afirmația lui care deși, aparent, se referă la momentul serbării victoriei, numele de Kemal, căreia i s-a adresat, are o bătaie mai lungă și, dacă este să mergem pe traseul că nicio afirmație de la nivelul președintelui Turciei nu este mai întâi cântărită ca greutate, prenumele lui Kemal Kilicdaroglu este identic cu al fondatorul Turciei moderne, de esență pro-occidentală, Mustafa Kemal Atatürk.
Recep Tayyip Erdogan propune revenirea Turciei la statutul de mare putere regională, un jucător geopolitic între două lumi în formare: lumea euro-atlantică și alianța chino-rusă, în plină conturare.
Foto: Facebook
Clivaj istoric
Președintele Erdogan și ideologia sa politică marchează un clivaj istoric față de direcția lui Atatürk, nu în sensul că a devenit anti-american ci este un „sultan modern” al unei Turcii care se îndreaptă de ceva vreme către valorile sale istorice imperiale, de esență neo-otomană.
În mandatele de până acum, Președintele Erdogan a avut drept scop nu un nationalism turc clasic ci reînvierea neo-otomanismului, o orientare mult mai amplă decât ambițiile naționaliste limitate la teritoriul turc. Kemal Atatürk, care a interzis discuția despre Imperiul Otoman și a îndreptat țara către Occident printr-o rupere abruptă de trecut, a făcut din Turcia o țară în care ambițiile imperiale otomane s-au estompat și a fost, multe decenii, o țară aliată de încredere a Statelor Unite și a NATO, dar ruptă de matricea sa istorică.
Ambiția istorică a lui Erdogan a fost de a ridica Turcia de la statutul de aliat disciplinat al Occidentului la o țară cu politică proprie în cadrul NATO, la Marea Neagră, spre țările arabe și țările turcofone din fostul spațiu sovietic. El le-a reamintit turcilor că sunt urmașii marelui Imperiu Otoman și a lui Soliman Magnificul și a procedat în Turcia la o serie de restaurări ale memoriei otomane în locurile unde altădată era măreția Imperiului.
Proiecte geopolitice
În contextul următorilor cinci ani, Erdogan este de așteptat să continuie cu mai multă putere proiectele sale geopolitice, nu în sensul de aliat al Rusiei, cât mai ales de obținerea de avantaje din poziția de gardian al strâmtorilor, prin acordarea de concesii reciproce cu Federația Rusă dar și din balansarea atuurilor Turciei față de Occident. Am putut vedea, nu demult, capacitatea de negociere a Turciei față de extinderea NATO, prin condițiile puse în schimbul rezolvării unor dosare de interes. Interesul lui Erdogan este să obțină maximum posibil din rolul de țară-tampon, fiind conștient că toată lumea are nevoie de Turcia. Acesta este și motivul pentru care putem exclude o supunere a intereselor turce față de Rusia, fiind știută rivalitatea istorică țaristo-otomană, însă nu va fi nici un rival pentru Moscova.
Discursul cu afirmația “La revedere, Kemal”, este, așadar, nu o rupere brutală de Statele Unite și Occidentul euro-atlantic, cum am fi tentați să credem, întrucât nu este în interesul său, ci înzestrarea Turciei cu o politică independentă și abilă. Turcia lui Erdogan nu este o Turcie secularizată ci o Turcie islamică modernă, prin reamintirea memoriei lor de mare putere. Așa se explică votarea lui masivă de catre diaspora turcă din Europa, încălzită de mesajele lui identitar-istorice. Lupta lui este cu amprenta și moștenirea istorică pe care o lasă Turciei iar istoria va decide dacă ambițiile sale se vor împlini.
O Turcie prietenă
Ne întrebăm ce este mai oportun pentru România, o Turcie kemalistă și secularizată, adeptă a valorilor euro-atlantice sau o Turcie neo-otomană, cu o politică de gestionare în ritm propriu a tensiunilor marilor falii geopolitice în formare. Probabil că răspunsul potrivit este că România are nevoie în bazinul Mării Negre de o Turcie prietenă care să permită intereselor economice și de securitate românești să poată fi realizate. În istoria românească s-a dovedit că interesele naționale se pot impune prin conjuncturi favorabile, prin abordarea puterilor regionale prietene. Printr-un joc diplomatic abil, România poate confirma sintagma că Turcia este singurul său prieten și vecin de la Marea Neagră.
Domnul Yörük Işık este un cunoscut analist de politică externă din Turcia, unde conduce firma Bosphorus Observer din Istanbul, o companie de consultanţă care analizează activitatea maritimă din strâmtoarile turcești. Domnul Işık a studiat relaţiile internaţionale şi politica externă a Rusiei la universităţile din Kansas, Helsinki şi Amsterdam. Printre ariile lor de interes se numără politica externă turcă, zona Caucazului, Asia Centrală, Federația Rusă, Libia, Siria.
Situația explozivă din bazinul Mării Negre, complexitatea relațiilor dintre Federația Rusă și Turcia pe fondul recentelor alegeri prezidențiale și parlamentare din statul moștenitor al Imperiului Otoman, dar și potențialul imens al relațiilor dintre România și Turcia, sunt doar câteva dintre subiectele discutate de KARADENIZ-PRESS în interviul cu domnul Yörük Işık.
Yoruk Isik
KP: Care sunt efectele geopolitice ale acestor alegeri pentru interesele Turciei la Marea Neagră?
Yörük Işık: Rezultatul alegerilor înseamnă că pe termen scurt actuala situație nu se va modifica. Pe de altă parte, criza economică care afectează Turcia, și în pofida retoricii, există o criză economică puternică poate avea drept rezultat adoptarea de către Turcia a unui ton mai conciliator pe anumite dosare. Dar în general, politica externă activă promovată de președintele Erdogan va continua, fără mari schimbări pe termen scurt în bazinul Mării Negre. Turcia va rămâne cel puțin în relații amicale cu Rusia și dacă nu va avea loc o evoluție politică majoră, de pildă o parte din solicitările strategice ale părții turce vor fi ascultate în alte capitale importante ale lumii, Ankara va ezita să se alăture statelor care au adoptat sancțiuni împotriva Moscovei. Printre posibilele doleanțe ale părții turce ar putea fi revenirea Turciei în programul F-35 ori renegocierea tratatului vamal cu Bruxelles.
Rusia rămâne un partener important de comerț, iar în această perioadă electorală am putut vedea cum Moscova a intervenit direct, din punct de vedere financiar, pentru a susține actuala administrație prin amânarea plății pentru gaz, prin menținerea în sistemul bancar turcesc a fondurilor unor entități federale ruse care nu sunt sub amenințarea sancțiunilor, precum ROSATOM, în marja construcției centrale nucleare. Este o relație apropiată, în ciuda sprijinului turc pentru Ucraina din ultimii 9 ani, de când a început invazia, nu doar ultimele 14 luni, fiind o preferință clară pentru Ucraina și este o poziție clară de a nu accepta nicio violare a integrității teritoriale a Ucrainei.
KP:. Considerați viabilă posibilitatea modificării Convenției de la Montreaux? Sr accepta Ankara acest pas? Dar Federația Rusă?
Yörük Işık: Relațiile comerciale cu Rusia vor continua și nu mă aștept la schimbări majore pe termen scurt în poziția față de Convenția de la Montreaux și nici nu cred că această problemă va fi discutată. O astfel de negociere nu va fi posibilă decât peste mulți ani și doar în condițiile în care relațiile Turciei cu Uniunea Europeană și SUA se vor îmbunătăți în mod semnificativ iar Ankara va considera că viziunea turcă asupra lumii va fi luată mult mai în serios decât în acest moment. Turcia consideră că momentan solicitările și îngrijorările ei nu sunt prioritizate de către Bruxelles și Washington.
Pentru Moscova orice schimbare a Convenției de la Montreaux nu este binevenită și Rusia se va opune prin toate mijloacele oricăror schimbări.
Foto: Wikipedia
KP: Cum credeți că va evolua raportul de forțe din Marea Neagră?
Yörük Işık: Cu cât se prelungește războiul ilegal dus de Federația Rusă împotriva teritoriului suveran al Ucrainei, relația asimetrica care există între Federația Rusă și Turcia în Marea Neagră se schimbă în favoarea Turciei. Forțele navale rusești și-au expus toate vulnerabilitățile: și-au folosit majoritatea rachetelor cu rază lungă de acțiune, echipajele lor nu sunt foarte bine antrenate, dar a și pierdut nave.
În același timp Turcia se dotează cu nave moderne și după cum am văzut în urmă cu 10 zile, darea în folosință a unei rachete balistice cu rază scurtă de acțiune de producție autohtonă crează posibilitatea impunerii unei zone cu acces interzis în zona de sud a Mării Negre.
Și luând în considerare ultimele incidente, inclusiv cel care a implicat nava-spion rusă „Ivan Khurs”, și nici măcar navele lor de război, pe care Moscova ezită să le aducă în vestul Mării Negre după ce au pierdut nava Moskva, dar și alte nave, vedem că Flota Militară rusă a Mării Negre nu poate menține o prezență activă, în timp ce forțele ucrainene folosesc eficient și creativ orice oportunitate și armele pe care le au.
Marina rusă nu își mai poate menține prezența în vestul Mării Negre, iar balanța s-a schimbat în favoarea Turciei. Din acest motiv, revenind pe tărâm politic, Rusia este generoasă cu actuala administrație de la Ankara, Kremlinul considerând că poate obține anumite favoruri în schimbul unor înțelegeri în domeniul gazului ori financiar. Turcia nu este ostilă Moscovei, iar dacă această politică s-ar schimba, atunci posibilitățile pe care le are în acest moment Ankara în domeniul militar s-ar limita și mai mult.
KP: Este posibilă desfășurarea unei forțe navale permanente a NATO în bazinul Mării Negre ori este suficientă intensificarea colaborării statelor riverane membre ale Alianței: România, Turcia și Bulgaria?
Yörük Işık: Cred că este prea devreme pentru o prezență permanentă a NATO în bazinul Mării Negre, cu excepția flotelor statelor riverane, iar prezența NATO va consta din Turcia, România, Bulgaria, urmând ca și flotele Georgiei și Ucrainei să fie prezente, în ciuda capacităților navale limitate. Iar prin aplicarea Convenției de la Montreaux prezența navelor altor state va fi imposibilă deoarece, așa cum am spus și înainte, Montreux nu va suferi nicio schimbare majoră pe termen scurt, iar prezența NATO se va limita la navele statelor riverane, iar flotele altor state NATO vor putea participa facă vor acționa conform normelor Convenției, inlcusiv limitarea perioadei de staționare în Marea Neagră la 21 de zile.
Foto: Twitter
KP: Cum au evoluat flotele militare turcă și rusă în ultima decadă?
Yörük Işık: Atât Federația Rusă, cât și Turcia au continuat să se doteze cu noi nave de luptă. Moscova a produs câteva nave în ultimii ani, iar printre cele mai importante unități introduse în Flota Rusă a Mării Negre se numără cele din clasa fregatele dotate cu rachete ghidate din clasa Amiral Grigorovici și desigur submarinele îmbunătățite din clasa Kilo +, dotate cu rachete de tip Kalibr. Au mai construit și câteva corvete ușoare, mai puțin dotate, dar având și un număr de rachete Kalibr. Dar datorită corupției masive din Federația Rusă programele Amiral Grigorovici și Kilo+ au fost oprite, dar au fost livrate noi nave, în special Flotei ruse din Marea Neagră, deci Rusia și-a modernizat flota din această zonă, dar datorită tacticii greșite din primele zile ale invaziei din Ucraina au îngreunat operațiunile tuturor categorii de forțe armate rusești, inclusiv marina militară.
Turcia s-a dotat și ea cu noi nave, dar de capacitate mai limitată dacă comparăm cu partea rusă, multe fiind încă în proces de construcție. Dar foarte recent, cu nava amfibie de asalt universală, care are în dotare elicoptere și drone, este adevărat, dacă avea în dotare F-35 era mult mai puternică (..) cu sisteme de rachete noi, cu flota impresionantă de submarine, dar și cu submarinele aflate în proces de construcție, Turcia este mult mai avansată în comparație cu orice alt stat NATO din zona Mării Negre. Nu foarte mult state europene membre ale Alianței pot concura cu Turcia în ceea ce privește flota de submarine.
Este greu să comparăm flotele militare, dar luând în considerare nivelul deficitar de antrenament al echipajelor rusești, așa cum a fost dovedit în ultimele 14 luni, și în pofida faptului că Rusia are o puternică cultură navală militară, pentru prima dată în istorie putem să spunem că Turcia deține supremația.
KP: Cum evaluați tacticile navale rusă și ucraineană din acest conflict? Ce influență vor avea în viitor pentru strategi și factorii politici?
Yörük Işık: Această întrebare este puțin dificilă, în sensul comparării Federației Ruse și a Ucrainei, Moscova are o prezență redutabilă în Marea Neagră, Ucraina având forțe limitate de autoapărare. Tactica Ucrainei a vizat interzicerea accesului navelor ruse, și cu sistemele avute în dotare, cu ingeniozitatea și curajul lor mai mult decât impresionant, vor rămâne în istoria navală prin anumite acțiuni.
Dar nu este vorba despre o comparație, nu se poate face. Flota Ucrainei este slabă, Turcia construiește un număr de nave pentru această flotă, poate un număr de nave vor fi transferate din SUA ori Marea Britanie, dar prezența ei este practic limitată, cu excepția unor nave vechi. Flota Ucrainei va fi reconstruită, dar în acest moment Kievul face o treabă foarte bună interzicând accesul flotei ruse în vestul Crimeii, nord-vestul Mării Negre fiind practic închis, iar flota militară rusă s-a retras în estul bazinului Mării Negre și nu mai încearcă să ajungă în vestul bazinului pontic
K.P: Relațiile dintre România și Turcia sunt considerate strategice de ambele părți. Pot cele două state colabora pentru exploatarea eficientă a resurselor energetice din Marea Neagră?
Yörük Işık: Având în vedere că ambele state sunt membre NATO, relațiile dintre România și Turcia sunt extrem de importante pentru zona noastră și Balcani. Și vedem că, în afara structurilor NATO, prin statutul de membru UE deținut de România și a condițiilor socio-economice similare, vedem multe companii cu capital turcesc investind în România pentru a avea acces la piața europeană. Din câte știu, în afară de unele dispute privind pescuitul, nu există dispute teritoriale în bazinul Mării Negre între Ankara și București. Cele două state pot colabora, sper că România, dar și Bulgaria, ca membre ale UE să aibă viziunea, pe termen lung, să integreze Turcia în instituțiile Uniunii Europene cu posibilitatea ca Turcia să devină membru cu drepturi depline al blocului, deoarece acest lucru ar favoriza securitatea și prosperitatea României. Acest lucru va crește și influența României la Bruxelles, având în vedere că în trecut, o parte din statele membre ale UE au introdus astfel de viziuni regionale și văd un potențial uriaș din punct de vedere economic și militar. Deja se întâmplă dar are potențialul de a fi aprofundat.
În ceea ce privește chestiunea energetică, având în vedere că nu există dispute teritoriale, toată lumea își cunoaște bine sectoarele și orice formă de colaborare, în transport, în marketing este de bun augur. După cum știți Turcia încearcă să se reinventeze în calitate de hub energetic, mai ales gazifer. Turcia este, de asemenea, un consumator important de resurse energetice, fiind o țară cu o industrie puternică. Deci există un potențial uriaș în orice domeniu de a dezvolta și mai mult relațiile.
Alegerile prezidențiale din 28 mai din Republica Turcia marchează geopolitic atât zona extinsă a Mării Negre, cât și alte regiuni ale planetei. Efectele strategice ale acestor alegeri vor influența, într-o măsură mai mică ori mai mare, cursul istoriei din inima Uniunii Europene până în Asia Centrală, dar și de la Moscova până în cele două Americi. „Dacă vom câştiga pe 28 mai, cu voia lui Dumnezeu, fiecare dintre cei 85 de milioane de oameni ai noştri va câştiga” a declarat actualul lider de la Ankara, Recep Tayyip Erdogan. Votul va decide nu doar cine conduce Turcia, o ţară membră NATO cu 85 de milioane de locuitori, ci şi cum este guvernată, încotro se îndreaptă economia sa, în contextul unei crize profunde a costului vieţii, şi forma politicii sale externe.
Vot strâns
Președintele turc Recep Tayyip Erdogan a câștigat primul tur al alegerilor prezidențiale cu 49.5%, fiind urmat de Kemal Kilicdaroglu, reprezentantul opoziției unite care a obținut 44.9%. Pe poziția a treia s-a clasat Sinan Ogan cu 5.17%, fiind considerat ultranaționalist de către o parte a observatorilor. Acesta și-a anunțat deja sprijinul pentru Erdogan, în timp ce o parte dintre din aliații său au preferat să accepte propunerea opoziției.
Erdogan nu a reușit să obțină victoria din primul tur și astfel vom avea un tur secund pentru prima dată în istoria Turciei. Pentru a tranșa victoria din primul tur erau necesare 50%+1.
Deși multe case de sondaj din Turcia prezentau o diferență de ecart mult mai mică între Erdogan și Kilicdaroglu, actualul președinte a reușit să se impună mult mai clar decât preconizau sondajele.
Totodată, AKP – partidul prezidențial fondat de Erdogan, care a și câștigat alegerile cu 35.6%, într-o alianță solidă de partide naționaliste și islamice pe care o conduce, este departe de imaginea partidelor din România ori alte state balcanice. În ultimii 10 ani, AKP a devenit un partid stat în stat care controlează nu doar aparatul de justiție, dar e implicat activ în mediul de afaceri și zona religioasă.
Acest lucru, a oferit un avantaj uriaș președintelui Erdogan împotriva unei opoziții unite, dar care nu a reușit să-i facă față Sultanului.
FOTO: Wikipedia/U.S. Navy
Mentalități diferite
Chiar dacă în Turcia opoziția nu este interzisă cu desăvârșire precum în Federația Rusă, orice dormațiune politică anti-Erdogan are un handicap major, și anume sprijinul mass-media. Acest lucru s-a văzut și la alegerile parlamentare, câștigate de către AKP și coaliția din jurul său.
Chiar dacă opoziția a câștigat alegerile în marile centre urbane, Ankara și Istanbul, acest lucru nu a dus la prăbușirea scorului electoral a AKP, iar o mediul musulman conservator, nu cel radical, a votat foarte mult pro-Erdogan. A fost pentru prima dată când 4-5 milioane de tineri au votat pentru prima oară, iar o parte s-au îndreptat spre opoziție însă și spre Erdogan.
Occidentul, inclusiv România, are tendința să vadă Turcia conform mentalităților și experiențelor noastre politice, încercând să judecăm scena politică turcă după anumite standarde europene, uitând mereu că acolo este o mentalitate diferită de Europa. Diasporele turcești mari din Germania, Franța, Belgia, Olanda, ne dovedesc exact cum această ideologie a fost transplantată.
Un exemplu foarte sunt comunitățile turcice din Germania, ghetoizate informațional și controlate din acest punct de vedere, dar și religios, de AKP. Această stare de lucruri a fost reconfirmată și la aceste alegeri parlamentare și prezidențiale.
Falanga AKP
În aceste alegeri, Erdogan și apropiații săi și-au jucat viitorul politic, luptând practic pentru supraviețuire și aruncând totul în acest război electoral.
Partidele politice turcești diferă foarte mult de cele românești ori balcanice. AKP, MHP ori CHP nu sunt partide precum PSD, PNL sau USR care se ceartă la TV ori pe rețelele de socializare. Acestea, dar mai ales AKP, au o rețea foarte bine pusă la punct și în imensa diasporă turcă, inclusiv clerici musulmani turci finanțați de Direcția pentru Afaceri Religioase a guvernului turc au fost inclusiv acuzați de serviciile de informații germane că spionează comunitatea și exilații politici, mai ales cei ai mișcării Hizmet.
Erdogan are un control aparent total al mediilor religioase oficiale din Turcia, iar în urma represiunii de după evenimentele din 2016 președintele turc și-a eliminat contracandidații din partid, precum Ahmet Davutoglu ori Ali Babacan.
„Secolul Türkiye”
Președintele Recep Tayyip Erdoğan menționează foarte des în discursurile sale că în perioada post electorală, împreună cu națiunea turcă vor construi „Secolul Türkiye”. Erdogan a reușit să vândă foarte bine pe plan intern succesele politicii externe promovate de administrația sa.
Contactele permanente cu Vladimir Putin, dar și sprijinul militar acordat Ucrainei, precum dronele Bayraktar, îl mențin pe Erdogan în atenția comunității internaționale și a mass-media. Demersurile sale de a intermedia semnarea unei păci între Ucraina și Federația Rusă au demonstra capacitatea acestuia de menținere a unor relații apropiate cu taberele aflate în conflict.
Erdogan a subliniat că motto-ul alegerilor este „Secolul Türkiye” și că el și AKP vor continua să depună eforturi în conformitate cu acest obiectiv, acesta menționând că administrația sa a luat măsurile necesare pentru a asigura creșterea țării prin investiții, crearea noilor locuri de muncă, producție, exporturi și excedent de cont curent. Erdoğan declară des că în timp ce criza economică globală a zguduit chiar și țările dezvoltate, Turcia a continuat să crească.
Rezultatul a contrazis prognozele sondajelor, care îl dădeau pe Kilicdaroglu în frunte, reconfirmând flerul politic manifestat de Erdogan. Un referendum din 2017 a aprobat la limită iniţiativa lui Erdogan de a lărgi prerogative preşedinţiei, făcându-l pe preşedinte cu puteri asupra guvernului şi eliminând postul de prim-ministru. În calitate de preşedinte, Erdogan stabileşte politica privind economia, securitatea, afacerile interne şi internaţionale ale Turciei.
Erdogan a dat peste cap previziunile privind dispariţia sa politică în alegerile din Turcia şi şi-a mobilizat alegătorii printr-o combinaţie puternică de conservatorism religios şi naţionalism care pare să îi propulseze guvernarea în cel de-al treilea deceniu odată cu turul al doilea al prezidenţialelor, care are loc duminică.
Foto: Wikipedia
Stabilitate politică
La mai bine de 20 de ani de la venirea la putere a lui Erdogan şi a partidului său AKP, Sultanul/Reis speră să îşi prelungească mandatul, reușind mobilizarea votului conservator, sfidând astfel previziunile privind dispariţia sa politică. Printr-o combinaţie puternică de conservatorism religios şi naţionalism, Erdogan promite consolidarea statutului Turciei la nivel regional, dar mai ales global.
Pe scena politică internațională, Erdogan a făcut ca Turcia, membră NATO, să se îndepărteze de aliaţii săi occidentali tradiţionali, a creat legături cu preşedintele rus Vladimir Putin şi a transformat Turcia într-o putere regională asertivă, cu interese clare în Caucaz, Balcani, Siria ori Asia Centrală.
Votul la aceste alegeri a fost perceput ca fiind unul dintre cele mai importante de la înfiinţarea statului turc modern în urmă cu 100 de ani, opoziţia simţind că are cea mai bună şansă de până acum de a-l detrona pe Erdogan şi de a inversa multe dintre schimbările de anvergură pe care acesta le-a făcut în Turcia în cele două decenii de când are puterea. În schimb, scrutinul a subliniat puterea de rezistenţă a lui Erdogan, punându-i în dificultate pe adversarii care se aşteptau ca acesta să sufere din cauza crizei costului vieţii şi a criticilor referitoare la răspunsul statului la cutremurele din februarie, în urma cărora au murit peste 50 000 de persoane.
Criticii şi supravieţuitorii cutremurului şi-au exprimat furia în legătură cu răspunsul iniţial lent al guvernului la cutremur şi cu aplicarea laxă a regulilor de construcţie – eşecuri care, potrivit acestora, au costat vieţi. Dar partidul lui Erdogan, AKP, cu rădăcini islamiste, a ieşit pe primul loc în 10 din cele 11 provincii afectate de cutremure, ceea ce l-a ajutat să obţină, împreună cu aliaţii săi, o majoritate parlamentară la votul din 14 mai.
Mănuşile s-au dat jos în campania electorală, Erdogan încercând să îşi mobilizeze baza conservatoare şi numindu-şi adversarii „pro-LGBT”.
Kilicdaroglu, miza opoziției
Încercând să profite de naţionalismul profund al Turciei, Erdogan a profitat, de asemenea, de sprijinul kurzilor pentru Kilicdaroglu pentru a-l acuza pe rivalul său de apartenenţă la terorism şi de legături cu militanţii Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK) – o afirmaţie pe care Kilicdaroglu a calificat-o drept calomnioasă. Erdogan a atras în mod repetat atenţia asupra unui videoclip trucat pentru a-l acuza pe Kilicdaroglu de legături cu PKK, mişcarea ce a dus o insurgenţă în care au fost ucise peste 40.000 de persoane.
Kemal Kilicdaroglu este atât principalul candidat al opoziţiei, cât şi preşedintele CHP, partid care a fost înfiinţat de Mustafa Kemal Ataturk – fondatorul Turciei moderne. El a promis alegătorilor promis o resetare democratică, inclusiv revenirea la un sistem parlamentar de guvernare şi independenţa sistemului judiciar pe care criticii spun că Erdogan l-a folosit pentru a reprima disidenţa. Cu toate acestea, după 14 mai, retorica sa a luat o turnură dură, adresându-se alegătorilor naţionalişti în încercarea sa de a-l depăşi pe Erdogan şi promiţând să trimită înapoi milioane de refugiaţi sirieni.
Bomba kurdă
Partidele prokurde din Turcia şi-au reafirmat sprijinul pentru Kilicdaroglu în turul doi, fără a-l numi, la o zi după ce şi-au exprimat furia faţă de un acord pe care acesta l-a încheiat cu Partidul Victoriei (ZP), de extremă dreapta şi antiimigranţi. Liderul ZP, Umit Ozdag, a declarat miercuri sprijinul partidului său pentru Kilicdaroglu, într-un potenţial avânt pentru liderul CHP, contracarând impactul sprijinului lui Ogan pentru Erdogan.
Preşedintele turc în exerciţiu Recep Tayyip Erdogan a difuzat – la un mare miting, la 7 mai, la Istanbul – un scurt clip în care îl acuza pe Kemal Kiliçdaroglu de faptul că ”înaintează mână în mână cu PKK”, organizaţie pe care Ankara şi aliaţii săi din Occident o clasifică, din punct de vedere juridic, drept teroristă.
În aceste imagini, candidatul opoziţiei îndeamnă ”să mergem împreună la urne” în alegerile prezidenţiale, imitat de către un comandant din PKK care bate din palme.
Problema loviturilor de stat
O parte din mass-media au speculat posibilitatea ca Erdogan să nu accepte pierderea alegerilor și să apeleze la armată pentru a se menține la putere, având în vedere influența masivă a acestuia asupra aparatului militar și de securitate, mai ales după 2016. Liderul turc a respins această posibilitate, oferind asigurări că va respecta rezultatul.
Turcia a avut o istorie tumultoasă în ceea ce privește loviturile de stat, cu mai multe incidente majore care au avut loc de-a lungul decadelor. Aceste lovituri de stat au avut un impact semnificativ asupra politicii, economiei și societății turcești în ansamblu.
Lovitura de stat din 1960 a fost prima lovitură de stat militară din Turcia modernă. A avut loc pe 27 mai 1960 și a fost inițiată de un grup de ofițeri superiori nemulțumiți de guvernul condus de premierul Adnan Menderes. Rezultatul loviturii de stat a fost înlăturarea și arestarea liderilor guvernului, inclusiv executarea lui Menderes. A fost instaurată o juntă militară care a condus țara până la organizarea unor alegeri democratice în 1961.
Lovitura de stat din 1971 a avut loc pe 12 martie 1971 și a fost declanșată de nemulțumiri ale armatei și de tensiunile sociale și politice din acea perioadă. Scopul principal al loviturii de stat a fost restabilirea ordinii și prevenirea instabilității sociale. Rezultatul a fost dizolvarea guvernului și instalarea unui guvern interimar, care a pregătit țara pentru alegerile generale ulterioare.
Lovitura de stat din 1980 a marcat profund Turcia în care a crescut și s-a maturizat politic Erdogan, fiind cea mai brutală și de durată lovitură de stat din istoria modernă a Turciei. Pe 12 septembrie 1980, armata turcă a preluat puterea, suspendând constituția și dizolvând toate partidele politice. Lovitura de stat a fost urmată de o perioadă de represiune severă, în care au fost închise mii de persoane, torturate și executate. Abia în 1983 au fost organizate alegeri democratice, iar guvernarea civilă a fost restaurată.
Tentativa de lovitură de stat din 2016 este unul dintre cele mai controversate momente din istoria Turciei republicane. Conform versiunii oficiale pe 15 iulie 2016, o fracțiune a armatei turce a încercat să preia puterea prin forță. Președintele Recep Tayyip Erdogan a apelat la populație să iasă în stradă și să se opună lovituri de stat. Rezistența populară și intervenția forțelor guvernamentale loiale au dus la eșecul tentativei de lovitură de stat. Peste 240 de persoane au murit în confruntări și peste 2.000 de răniți. După aceasta, guvernul a lansat o amplă campanie de epurare în cadrul armatei, sistemului judiciar și al instituțiilor statului, pentru a elimina suspecții de implicare în lovitura de stat sau de legături cu organizația Fethullah Gülen, pe care guvernul a acuzat-o de orchestrarea loviturii de stat.
Acestea sunt doar câteva exemple de loviturile de stat din Turcia. Fiecare incident a avut consecințe semnificative asupra evoluției țării, iar impactul lor poate fi înțeles în contextul istoric și politic specific al Turciei.
Turcia, după chipul lui Erdogan
Recep Tayyip Erdogan, care a devenit prim-ministru al Turciei în 2003 și apoi președinte în 2014, a avut un impact semnificativ asupra transformării Turciei în ultimele două decenii. El a adus Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) la putere, iar partidul a obținut majorități parlamentare și victorii electorale repetate. Sub conducerea lui Erdogan, AKP a promovat o serie de reforme care au consolidat puterea executivă și au redus influența armatei și a instituțiilor seculare. Erdogan a devenit o figură dominantă în politica turcă și a reușit să-și extindă controlul asupra guvernului și instituțiilor cheie.
Erdogan a susținut o politică economică axată pe creșterea economică și dezvoltarea infrastructurii. Turcia a înregistrat o creștere economică semnificativă în perioada sa de conducere. Erdogan a promovat investiții în proiecte mari de infrastructură, cum ar fi construcția de autostrăzi, aeroporturi și poduri, și a încurajat dezvoltarea sectorului privat. Cu toate acestea, politica economică a fost, uneori, criticată pentru dependența excesivă de împrumuturi externe și pentru managementul deficitar al politicii monetare.
Erdogan a promovat o serie de modificări constituționale care au întărit puterea executivă și au sporit controlul său asupra guvernului și instituțiilor statului. În 2017, a fost organizat un referendum pentru a extinde puterile președintelui, transformând Turcia dintr-o republică parlamentară într-o republică prezidențială. În urma acestui referendum, Erdogan a câștigat puteri sporite, inclusiv controlul asupra executivului, legislativului și justiției.
În timpul mandatului său, Erdogan a fost acuzat de restricționarea libertăților civile și de încălcarea drepturilor omului. Au avut loc ample campanii de epurare în cadrul instituțiilor statului, mass-media independentă a fost supusă unor restricții și au fost înăsprite controalele asupra societății civile. Represiunea și persecuțiile au vizat, în special, presa critică, opoziția politică, activiștii pentru drepturile omului și minoritățile.
Trebuie să menționăm că opinia despre transformarea lui Erdogan și a Turciei sub conducerea sa este împărțită. Există susținători care văd aceste schimbări ca o îmbunătățire a economiei și puterii Turciei, în timp ce criticii aduc în discuție încălcările drepturilor omului și slăbirea democrației.
Axa Putin-Erdogan (Foto: Wikipedia)
Factorul Putin
Cei doi candidați au dat asigurări că victoria lor nu ar duce la schimbarea relațiilor intense dintre Federația Rusă și Turcia, arătând importanța acestor relații pentru Ankara și elita politică turcă, indiferent de cine devine președinte.
Relația dintre Vladimir Putin, președintele Rusiei, și Recep Tayyip Erdogan, președintele Turciei, a avut o evoluție interesantă și complexă în ultimii ani. Turcia și Rusia au dezvoltat o cooperare puternică în domeniul economic și al energiei. Cele două țări au încheiat acorduri semnificative în ceea ce privește construcția de conducte de gaze naturale și au intensificat comerțul bilateral. În special, proiectul gazoductului Turkish Stream, care transportă gaz natural rusesc prin Marea Neagră către Turcia și Europa, a consolidat legăturile economice între cele două state. Recenta deschidere a unei centrale nucleare, construită și finanțată de Moscova, în sudul Turciei, arată dimensiunea nucleară a acestei prietenii.
Rusia și Turcia au jucat roluri importante în rezolvarea conflictului din Siria. În ciuda diferențelor de abordare și interese, Putin și Erdogan au reușit să construiască o relație de colaborare în procesul de pace din Siria. Cele două țări au coordonat operațiuni militare și au facilitat negocieri diplomatice, inclusiv în cadrul procesului de la Astana (care ulterior a devenit cunoscut ca procesul de la Soci). Cu toate acestea, au existat și momente de tensiune, în special atunci când interesele lor s-au ciocnit, cum ar fi în cazul prezenței kurde în nordul Siriei.
Să nu uităm că în noiembrie 2015, un avion de luptă rus Su-24 a fost doborât de forțele aeriene turcești în apropierea graniței turco-siriene. Incidentul a dus la o deteriorare semnificativă a relațiilor dintre cele două țări. Putin a impus sancțiuni economice asupra Turciei și relațiile bilaterale au fost tensionate timp de mai multe luni. Cu toate acestea, relațiile s-au îmbunătățit treptat în urma unor eforturi diplomatice și a negocierilor între Putin și Erdogan.
Relația dintre Putin și Erdogan este caracterizată de pragmatism și de interese comune. Ambele țări au avut motive să colaboreze în anumite domenii, cum ar fi energia și securitatea regională. Putin și Erdogan au demonstrat abilitatea de a gestiona diferențele și de a găsi teren comun pentru cooperare, în ciuda divergențelor lor politice și a intereselor concurente în unele chestiuni regionale.
Relația Putin-Erdogan este complexă și se bazează pe o combinație de cooperare și tensiuni. Evoluțiile ulterioare în relația lor pot fi influențate de schimbările în contextul regional și internațional și de prioritățile lor politice.
Cancelarul german Olaf Scholz a declarat, la Tallinn, că summitul NATO care va avea loc în iulie la Vilnius va fi consacrat „mai ales” sprijinului concret pentru Ucraina. Miercuri, secretarul general al Alianţei Nord-Atlantice, Jens Stoltenberg, a recunoscut că membrii alianţei sunt împărţiţi cu privire la problema apartenenţei Ucrainei la NATO, subiect care va fi pe ordinea de zi a summitului de la Vilnius.
Aderare problematică
Răspunzând unei întrebări despre posibila aderare a Ucrainei la NATO cu ocazia acestui summit, cancelarul Scholz a răspuns că „la Vilnius va fi vorba, înainte de orice, de organizarea unui sprijin concret pentru Ucraina în această situaţie”. „Întrebarea la care trebuie să răspundem acum este cum putem îmbunătăţi cooperarea în situaţia concretă a atacului rusesc asupra Ucrainei” şi „cum putem clarifica că vom menţine acest sprijin atât timp cât va fi necesar”, a adăugat cancelarul german în cadrul unei conferinţe de presă comune cu prim-miniştrii celor trei state baltice.
Foto: Wikipedia
Şefa guvernului estonian Kaja Kallas a considerat că aderarea Ucrainei la NATO este esenţială pentru garantarea păcii.”Pentru pace în Europa avem nevoie de o Uniune Europeană geopolitică puternică şi credibilă, precum şi de o NATO puternică şi credibilă. Pentru pace în Europa, avem nevoie ca Ucraina să se alăture Uniunii Europene şi NATO”, a spus ea.”Am văzut de-a lungul istoriei cum zonele gri sunt un teren propice războaielor, în timp ce extinderea NATO şi UE au crescut stabilitatea. Cele trei state baltice sunt un exemplu viu” în acest sens, a adăugat ea.
Războiul pentru aderare
Prim-ministrul leton Krisjanis Karins s-a declarat convins că „odată încheiat războiul din Ucraina, odată ce Ucraina va câştigat acest război, Ucraina ar trebui şi trebuie să devină membră NATO”. Iar motivul este foarte simplu. Este singura modalitate de a garanta că Rusia nu va relansa niciodată un război”. Miercuri, secretarul general al Alianţei Nord-Atlantice, Jens Stoltenberg, a recunoscut că membrii alianţei sunt împărţiţi cu privire la problema apartenenţei Ucrainei la NATO, subiect care va fi pe ordinea de zi a summitului de la Vilnius.”În această chestiune, există puncte de vedere diferite în cadrul alianţei”, a recunoscut Jens Stoltenberg în timpul unei intervenţii în faţa German Marshall Fund la Bruxelles, unde a amintit că „luarea deciziilor la NATO se face prin consens”.”Nimeni nu vă poate spune exact care va fi decizia finală la summitul de la Vilnius cu privire la această problemă”, a adăugat el.
