Alegerile din Turcia, pentru stabilirea președintelui următorilor cinci ani, s-au încheiat. Recep Tayyip Erdogan a câștigat un nou mandat și a reconfirmat puterea regimului său politic și economic. În timpul discursului său prin care a proclamat victoria, a avut o replică foarte concisă și ironică la adresa rivalului său Kemal Kilicdaroglu: „Bye bye, Kemal!

Nu intrăm în detaliile și tensiunile mizei alegerilor din Turcia, însă este interesantă afirmația lui care deși, aparent, se referă la momentul serbării victoriei, numele de Kemal, căreia i s-a adresat, are o bătaie mai lungă și, dacă este să mergem pe traseul că nicio afirmație de la nivelul președintelui Turciei nu este mai întâi cântărită ca greutate, prenumele lui Kemal Kilicdaroglu este identic cu al fondatorul Turciei moderne, de esență pro-occidentală, Mustafa Kemal Atatürk.

Recep Tayyip Erdogan propune revenirea Turciei la statutul de mare putere regională, un jucător geopolitic între două lumi în formare: lumea euro-atlantică și alianța chino-rusă, în plină conturare.

Clivaj istoric

Președintele Erdogan și ideologia sa politică marchează un clivaj istoric față de direcția lui Atatürk, nu în sensul că a devenit anti-american ci este un „sultan modern” al unei Turcii care se îndreaptă de ceva vreme către valorile sale istorice imperiale, de esență neo-otomană.

În mandatele de până acum, Președintele Erdogan a avut drept scop nu un nationalism turc clasic ci reînvierea neo-otomanismului, o orientare mult mai amplă decât ambițiile naționaliste limitate la teritoriul turc. Kemal Atatürk, care a interzis discuția despre Imperiul Otoman și a îndreptat țara către Occident printr-o rupere abruptă de trecut, a făcut din Turcia o țară în care ambițiile imperiale otomane s-au estompat și a fost, multe decenii, o țară aliată de încredere a Statelor Unite și a NATO, dar ruptă de matricea sa istorică.

Ambiția istorică a lui Erdogan a fost de a ridica Turcia de la statutul de aliat disciplinat al Occidentului la o țară cu politică proprie în cadrul NATO, la Marea Neagră, spre țările arabe și țările turcofone din fostul spațiu sovietic. El le-a reamintit turcilor că sunt urmașii marelui Imperiu Otoman și a lui Soliman Magnificul și a procedat în Turcia la o serie de restaurări ale memoriei otomane în locurile unde altădată era măreția Imperiului.

Proiecte geopolitice

În contextul următorilor cinci ani, Erdogan este de așteptat să continuie cu mai multă putere proiectele sale geopolitice, nu în sensul de aliat al Rusiei, cât mai ales de obținerea de avantaje din poziția de gardian al strâmtorilor, prin acordarea de concesii reciproce cu Federația Rusă dar și din balansarea atuurilor Turciei față de Occident. Am putut vedea, nu demult, capacitatea de negociere a Turciei față de extinderea NATO, prin condițiile puse în schimbul rezolvării unor dosare de interes. Interesul lui Erdogan este să obțină maximum posibil din rolul de țară-tampon, fiind conștient că toată lumea are nevoie de Turcia. Acesta este și motivul pentru care putem exclude o supunere a intereselor turce față de Rusia, fiind știută rivalitatea istorică țaristo-otomană, însă nu va fi nici un rival pentru Moscova.

Discursul cu afirmația “La revedere, Kemal”, este, așadar, nu o rupere brutală de Statele Unite și Occidentul euro-atlantic, cum am fi tentați să credem, întrucât nu este în interesul său, ci înzestrarea Turciei cu o politică independentă și abilă. Turcia lui Erdogan nu este o Turcie secularizată ci o Turcie islamică modernă, prin reamintirea memoriei lor de mare putere. Așa se explică votarea lui masivă de catre diaspora turcă din Europa, încălzită de mesajele lui identitar-istorice. Lupta lui este cu amprenta și moștenirea istorică pe care o lasă Turciei iar istoria va decide dacă ambițiile sale se vor împlini.

O Turcie prietenă

Ne întrebăm ce este mai oportun pentru România, o Turcie kemalistă și secularizată, adeptă a valorilor euro-atlantice sau o Turcie neo-otomană, cu o politică de gestionare în ritm propriu a tensiunilor marilor falii geopolitice în formare. Probabil că răspunsul potrivit este că România are nevoie în bazinul Mării Negre de o Turcie prietenă care să permită intereselor economice și de securitate românești să poată fi realizate. În istoria românească s-a dovedit că interesele naționale se pot impune prin conjuncturi favorabile, prin abordarea puterilor regionale prietene. Printr-un joc diplomatic abil, România poate confirma sintagma că Turcia este singurul său prieten și vecin de la Marea Neagră.