Legea care aprobă Ordonanţa de Urgenţă care prevede acordarea de sprijin şi asistenţă umanitară de către statul român cetăţenilor străini sau apatrizilor aflaţi în situaţii deosebite, proveniţi din zona conflictului armat din Ucraina, a fost promulgată, vineri, de preşedintele Klaus Iohannis. Potrivit respectivei Ordonanţe de Urgenţă, cetăţenii străini sau apatrizii aflaţi în situaţii deosebite care provin din zona conflictului armat din Ucraina şi intră în România şi care nu solicită o formă de protecţie potrivit Legii privind azilul în România, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiază, în cadrul taberelor temporare de cazare şi asistenţă umanitară sau în alte locaţii de cazare stabilite de comitetele judeţene/al Municipiului Bucureşti pentru situaţii de urgenţă, de asigurare a unor utilităţi de primă necesitate. De asemenea, persoanele vizate au dreptul de a fi incluse în programele naţionale de sănătate publică ce au drept scop prevenirea, supravegherea şi controlul bolilor transmisibile, în situaţiile de risc epidemiologic. Persoanele prevăzute beneficiază de aceleaşi servicii medicale ca asiguraţii români, fără plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, precum şi de medicamentele, materialele sanitare, dispozitivele medicale şi serviciile cuprinse în programele naţionale de sănătate curative. Plenul Camerei Deputaţilor a adoptat, la jumătatea lunii aprilie, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului care vizează modalitatea de acordare de sprijin financiar în vederea corelării măsurilor financiare cu angajarea refugiaţilor în câmpul muncii, cu înscrierea copiilor într-o formă de educaţie şi cu dobândirea unui statut legal în România. Astfel, se instituie posibilitatea acordării unei sume forfetare lunare, pentru o sigură perioadă de maximum patru luni consecutive, începând cu data de 1 mai 2023, în vederea acoperirii cheltuielilor cu hrana şi cazarea pe teritoriul României, pentru familiile şi persoanele singure, beneficiare ale Deciziei de punere în aplicare (UE) 2022/382. Cuantumul, condiţiile şi mecanismul de acordare a sumelor respective sunt stabilite prin hotărâre de Guvern. După împlinirea perioadei de patru luni consecutive în care au beneficiat de suma forfetară lunară, persoanele respective au acces la sistemul asigurărilor pentru şomaj, la măsurile de prevenire a şomajului şi la măsurile pentru stimularea ocupării forţei de muncă, acordate în urma înregistrării la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, în condiţiile stabilite pentru cetăţenii români. Potrivit actului normativ, după împlinirea perioadei de patru luni consecutive, familiile şi persoanele singure prevăzute anterior beneficiază de suma forfetară lunară până la finalul anului 2023, pentru acoperirea cheltuielilor de cazare, acordată din bugetul Inspectoratelor judeţene pentru situaţii de urgenţă/Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Bucureşti-Ilfov. Cuantumul, condiţiile şi mecanismul de acordare a sumei forfetare se stabilesc prin hotărârea Guvernului. Potrivit OUG, persoanele fizice care au găzduit, până la data de 30 aprilie 2023, cetăţeni străini sau apatrizi aflaţi în situaţii deosebite, proveniţi din zona conflictului armat din Ucraina, beneficiază de decontarea cheltuielilor cu hrana şi cazarea în valoare de 20 de lei/zi/persoană găzduită pentru hrană şi 50 de lei/zi/persoană găzduită pentru cazare dacă depun cereri în acest sens, potrivit mecanismului de decontare aprobat prin Hotărârea Guvernului privind stabilirea mecanismului de decontare din bugetul inspectoratelor judeţene pentru situaţii de urgenţă/Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Bucureşti-Ilfov a cheltuielilor cu hrana şi cazarea cetăţenilor străini sau apatrizilor aflaţi în situaţii deosebite, proveniţi din zona conflictului armat din Ucraina, găzduiţi de persoane fizice, precum şi pentru alocarea unei sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2022, pentru suplimentarea bugetului Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările ulterioare.
Până în acest moment, România a răspuns activ la afluxul de refugiați ucraineni datorită intensificării războiului. Situația implică eforturi umanitare semnificative și implementarea strategiilor atât pentru ajutorul de urgență imediat, cât și pentru integrarea pe termen lung.
România a oferit protecție temporară unui număr mare de refugiați ucraineni, cu peste 158.000 de persoane obținând astfel de protecție. Mulți dintre acești refugiați au fost sprijiniți prin programe de asistență în bani, și servicii cum ar fi consilierea pentru protecție și suport legal au fost de asemenea disponibile.
În răspunsul imediat, guvernul român, în coordonare cu diverse organizații, a stabilit centre temporare de tranzit și clinici, a furnizat pachete de ajutor de urgență și a facilitat cazările temporare. Pentru termen lung, se pune accent pe integrare, implicând locuințe, asistență medicală, educație și angajare. Acest plan de răspuns cuprinzător include eforturi pentru integrarea copiilor în școli și grădinițe și furnizarea de oportunități de angajare pentru refugiați.
În ciuda acestor eforturi, există încă provocări, în special cu integrarea refugiaților în societatea românească. Probleme cum ar fi ratele scăzute de înscriere a copiilor în instituțiile educaționale, accesul limitat la piața muncii pentru refugiați și serviciile inadecvate pentru grupuri vulnerabile precum vârstnicii și persoanele cu dizabilități au fost identificate. Aceste provocări sunt agravate de speranțele trecătoare ale multor refugiați, care anticipează întoarcerea în Ucraina când condițiile vor permite, arătând astfel o dorință redusă de a se integra complet în societatea românească.
În ceea ce privește corupția în distribuția ajutoarelor, nu au existat rapoarte semnificative despre corupția sistemică legată de asistența pentru refugiații ucraineni în România. Focalizarea rămâne în mare parte pe îmbunătățirea strategiilor de răspuns și pe abordarea provocărilor cu care se confruntă refugiații în viața lor de zi cu zi în România.
Aceste eforturi subliniază angajamentul României de a sprijini refugiații ucraineni prin ajutor imediat și strategii menite să faciliteze integrarea și normalizarea vieților lor într-un mediu nou.
Spania, Irlanda şi alte ţări membre ale Uniunii Europene intenţionează să recunoască statul palestinian pe 21 mai, a anunţat joi noaptea şeful diplomaţiei europene Josep Borrell. Statele din bazinul Mării Negre au poziții diferite în problema palestiniană, pe fondul continuării războiului dintre Israel și organizația teroristă Hamas.
Axa pro-Palestina
În luna martie, premierul spaniol Pedro Sanchez a afirmat că Spania şi Irlanda, împreună cu Slovenia şi Malta, au convenit să facă primul pas către recunoaşterea unui stat palestinian alături de cel israelian existent, considerând că soluţia cu două state este esenţială pentru o pace durabilă în Orientul Mijlociu. Întrebat la postul spaniol de radio RNE dacă 21 mai este data când Spania, Irlanda şi alte ţări UE vor recunoaşte un stat palestinian, Borrell a răspuns afirmativ, el menţionând şi numele Sloveniei. ”Acesta este un act simbolic de natură politică. Mai mult decât un stat, el recunoaşte dorinţa ca acel stat să existe”, a spus el. Reprezentantul UE a adăugat că Belgia şi alte ţări vor face probabil acelaşi pas ca Spania şi Irlanda. Anterior, ministrul de externe spaniol Jose Manuel Albares afirmase că decizia privind recunoaşterea a fost luată, deşi el nu a menţionat o anumită dată. Apelurile internaţionale la o încetare a focului şi pentru încheierea definitivă a conflictului israeliano-palestinian au sporit pe măsura extinderii ofensivei israeliene contra poziţiilor Hamas din Fâşia Gaza. Conflictul actual dintre Israel şi mişcarea islamistă palestiniană Hamas a izbucnit după atacul terorist de o amploare fără precedent efectuat în 7 octombrie 2023 de comandouri ale militanţilor palestinieni în sudul Israelului, când cel puţin 1.170 de persoane au fost ucise. Alte 250 de persoane au fost luate ostatice şi duse în Fâşia Gaza. Armata israeliană a ripostat cu o campanie de bombardamente, urmată de o operaţiune terestră, împotriva poziţiilor Hamas din Fâşia Gaza.
Opoziția SUA
Statele Unite rămân împotriva oricărei strămutări forţate a palestinienilor pe fondul ameninţării unei ofensive militare majore a Israelului la Rafah, în sudul Fâşiei Gaza, a afirmat joi Antony Blinken într-un apel telefonic cu omologul său egiptean.
Secretarul de stat american a reafirmat „poziţia clară a preşedintelui Joe Biden potrivit căreia Statele Unite nu sprijină o operaţiune militară majoră la Rafah şi respingerea de către Statele Unite a oricărei strămutări forţate a palestinienilor din Fâşia Gaza”, a declarat purtătorul său de cuvânt, Matthew Miller, trecând în revistă discuţia cu ministrul egiptean Sameh Shoukry. Armata israeliană a bombardat joi Fâşia Gaza, într-un moment în care Statele Unite ameninţă că vor opri livrările de arme către Israel în cazul unei ofensive majore în oraşul suprapopulat Rafah, la frontiera cu Egiptul. Blinken „a exprimat, de asemenea, sprijinul Statelor Unite pentru redeschiderea punctului de trecere Rafah şi pentru continuarea livrărilor de ajutor umanitar care este urgentă”, a adăugat Miller. Marţi, armata israeliană a desfăşurat tancuri la Rafah şi a preluat controlul trecerii frontierei cu Egiptul, blocând principala poartă de intrare pentru convoaiele de ajutor umanitar către teritoriul palestinian asediat. Blinken a mulţumit, de asemenea, Egiptului pentru medierea sa în negocierile pentru încetarea focului în Fâşia Gaza în schimbul eliberării ostaticilor deţinuţi de Hamas. Directorul CIA, William Burns, care a fost puternic implicat în discuţii, se întoarce vineri în Statele Unite, a afirmat la rândul său un purtător de cuvânt al Casei Albe, John Kirby. Potrivit acestuia, părţile „nu şi-au rezolvat” divergenţele, dar Statele Unite „nu abandonează nicio speranţă” că discuţiile vor conduce la un acord.
Ofensivă permanentă
Tancuri israeliene au ocupat vineri principalul drum care desparte jumătăţile estică şi vestică ale Rafah, încercuind practic întreaga parte estică a oraşului din sudul Fâşiei Gaza. Locuitorii au relatat despre explozii şi focuri de armă aproape permanente în estul şi nord-estul oraşului vineri, cu lupte intense între forţele israeliene şi militanţi din Hamas şi Jihadul Islamic. Hamas susţine că a prins în ambuscadă tancurile israeliene în apropierea unei moschei din estul oraşului, semn că soldaţii au avansat mai mulţi kilometri în Rafah. Israelul le-a cerut civililor să părăsească jumătatea estică a Rafah, forţând zeci de mii de oameni să caute refugiu în afara oraşului. Israelul susţine că nu poate câştiga războiul dacă nu ia cu asalt Rafah pentru a înlătura miile de luptători Hamas despre care crede că s-au refugiat aici. Hamas susţine că va lupta cu armata israeliană pentru a se apăra. Agenţiile de ajutor umanitar afirmă că luptele pun în pericol sute de mii de civili deja strămutaţi. Armata susţine că forţele sale din estul Rafah au descoperit gurile de intrare ale mai multor tuneluri şi că soldaţii israelieni au avut schimburi de focuri cu grupuri de combatanţi Hamas, ucigând mai mulţi dintre ei. De asemenea, susţine sursa citată, avioane israeliene au lovit mai multe situri de unde rachete şi obuze de mortieră au fost lansate spre Israel în ultimele zile, inclusiv către punctul de trecere Kerem Shalom. Avansul armatei israeliene până pe drumul Salahuddin a încheiat încercuirea „zonei roşii” din care a ordonat evacuarea. Perspectiva unei ofensive majore la Rafah în această săptămână a creat una dintre cele mai mari fisuri de generaţii între Israel şi cel mai apropiat aliat al său, SUA, care a blocat transporturi de arme către Israel pentru prima dată de la începerea războiului. Prim-ministrul Benjamin Netanyahu a declarat joi că Israelul „va lupta cu unghiile” dacă trebuie. Într-un interviu pentru o televiziune americană, el a spus că speră că Israelul va depăşi dezacordurile cu preşedintele Joe Biden. Convorbirile pentru încheierea unui armistiţiu s-au suspendat joi fără niciun acord pentru a pune capăt luptelor şi eliberarea ostaticilor capturaţi de Hamas în urma atacurilor de la 7 octombrie 2023 care au declanşat războiul. Hamas susţine că a fost de acord la începutul săptămânii cu o propunere înaintată de mediatorii Qatar şi Egipt care a fost anterior acceptată de Israel. Acesta din urmă susţine însă că propunerea conţine elemente pe care nu le poate accepta.
Război diplomatic la ONU
După vetoul american la aderarea lor deplină şi completă la Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), palestinienii ar urma să obţină vineri la Adunarea Generală, reunită într-o sesiune specială, câteva drepturi suplimentare în cadrul organizaţiei, un succes simbolic care a provocat deja furia Israelului. Pe fondul războiului din Gaza, palestinienii, care au statut de „stat non-membru observator”, au relansat la începutul lui aprilie cererea lor din 2011 prin care solicitau să devină un stat membru deplin al Naţiunilor Unite. Pentru a reuşi, o asemenea iniţiativă necesită, înainte de un vot în Adunarea Generală cu o majoritate de două treimi, o recomandare din partea Consiliului de Securitate. Însă SUA şi-au impus vetoul pe 18 aprilie. Atunci palestinienii au decis să se întoarcă spre Adunarea Generală, unde, potrivit mai multor observatori şi diplomaţi, ar urma să obţină o largă majoritate. Proiectul de rezoluţie prezentat de Emiratele Arabe Unite „constată că statul Palestina îndeplineşte condiţiile cerute pentru a deveni membru” al ONU şi „ar urma deci să fie admis în Organizaţie”. El cere astfel Consiliului de Securitate să „reexamineze favorabil problema”. O perspectivă mai mult decât improbabilă dată fiind poziţia Washingtonului, care se opune oricărei recunoaşteri în afara unui acord bilateral între palestinieni şi Israel, aliatul SUA, al cărui guvern respinge soluţia cu două state. „Lucrurile ar putea intra într-un fel de buclă diplomatică funestă, cu Adunarea Generală care cere în mod repetat Consiliului să accepte aderarea palestiniană şi cu SUA care impun veto”, a comentat Richard Gowan, analist al International Crisis Group. În această perspectivă, textul prevede acordarea fără să se mai aştepte, „cu titlu excepţional şi fără ca aceasta să constituie un precedent”, a unei serii de „drepturi şi privilegii suplimentare” palestinienilor, începând cu cea de-a 79-a sesiune a Adunării, în septembrie. Excluzând fără ambiguitate dreptul de a vota şi de a fi candidat în Consiliul de Securitate, textul le permite de exemplu palestinienilor să supună direct la vot propuneri şi amendamente, fără a trece printr-o ţară terţă, sau să aibă un loc printre statele membre în ordine alfabetică.
Simbolistică politică
„O clădire se construieşte cărămidă cu cărămidă. Chiar dacă unii cred că aceasta este (doar) simbolic, pentru noi este important. Avansăm spre dreptul nostru natural şi legitim de a fi un membru deplin al ONU”, a declarat ambasadorul palestinian Riyad Mansour în faţa unor jurnalişti. „Simbolul este cel important”, a apreciat Richard Gowan, referindu-se la „un mesaj clar” trimis astfel israelienilor şi americanilor. De altfel, Israelul a criticat din start în mod ferm această iniţiativă. Votul „va acorda Autorităţii palestiniene drepturile unui stat de facto”, a denunţat ambasadorul israelian la ONU, Gilad Erdan, văzând în aceasta o tentativă de „a ocoli Consiliul de Securitate şi de a încălca Carta ONU”. SUA au exprimat la rândul lor rezerve. „Ne temem că aceasta ar putea crea un precedent”, a declarat ambasadorul american adjunct la ONU, Robert Wood. Prima versiune a textului, consultat de AFP, era mai ambiguă, acordând „statului Palestina drepturi şi privilegii” în Adunarea Generală, „pe picior de egalitate cu statele membre”, fără a enumera aceste drepturi. Însă noua versiune „este în acord cu Carta”, a dat asigurări Samuel Zbogar, ambasadorul Sloveniei, în prezent stat membru al Consiliului de Securitate. „Ea (…) nu vizează elementele ce aparţin doar statelor membre”, a adăugat el. În condiţiile în care Israelul îşi continuă ofensiva în Gaza, ca represalii la atacul fără precedent al mişcării islamiste Hamas din 7 octombrie 2023, acest vor ar permite palestinienilor să se lămurească cine anume îi susţine şi, dacă este cazul, să demonstreze că, fără vetoul american în Consiliu, ar avea voturile necesare în Adunarea Generală pentru a valida aderarea. În decembrie anul trecut, 153 de ţări din 193 au susţinut apelul la un armistiţiu imediat în Fâşia Gaza (10 voturi contra şi 23 de abţineri).
Exemplu boss
După ameninţarea SUA de a restricţiona livrările de arme dacă armata israeliană începe o ofensivă majoră la Rafah, ministrul apărării german Boris Pistorius a declarat joi că Berlinul ia în considerare paşi similari. „Este un subiect care este discutat în prezent”, a declarat ministrul pentru emisiunea Heute Journal a canalului ZDF de joi seară. Totuşi, a precizat el, o decizie în acest sens va fi luată de cancelarie şi de Ministerul de Externe. Responsabilii germani au discutat subiectul „în spatele uşilor închise”. Întrebat de prezentatorul emisiunii dacă înţelege decizia administraţiei SUA privitoare la Israel, Pistorius a răspuns afirmativ. Operaţiunea israeliană de la Rafah este până acum limitată la estul oraşului, pentru care a fost emis un ordin de evacuare la începutul săptămânii. SUA sunt principalul susţinător al Israelului, dar preşedintele Joe Biden a ameninţat să restricţioneze furnizarea de arme dacă premierul israelian Benjamin Netanyahu merge mai departe cu planul unei ofensive majore. De cealaltă parte, Israelul susţine că operaţiunea de la Rafah este menită să elimine organizaţia extremistă palestiniană Hamas. În acelaşi timp, Biden a spus că SUA vor continua să ofere sprijin deplin Israelului pentru a se apăra de atacuri. După o întâlnire cu secretarul general al ONU Antonio Guterres de miercuri, Pistorius a cerut să fie prevenită o nouă escaladare a războiului din Gaza. Cei doi au fost de acord că trebuie făcut tot posibilul pentru a uşura sau a pune capăt suferinţelor populaţiei palestiniene din Fâşia Gaza. Pistorius a mai declarat pentru ZDF că este crucial pentru Israel „să continue să se concentreze pe detensionarea conflictului”.
Abordare turcă
Statele din regiunea Mării Negre au adoptat abordări diferite în ceea ce privește conflictul dintre Israel și Palestina, reflectând poziții naționale și considerente geopolitice distincte.
Turcia a avut o poziție activă și critică față de Israel, evidențiată de liderul său, Recep Tayyip Erdoğan, care a denunțat acțiunile Israelului și a încurajat sprijinul pentru Palestina. Erdoğan a participat la inițiative diplomatice pentru a încerca să negocieze un armistițiu și a oferit suport pentru tratamentul răniților palestinieni în Turcia. În urma escaladării conflictului, Turcia a intensificat retorica împotriva Israelului și a organizat manifestații de sprijin pentru Palestina, atrăgând participarea a aproximativ 1,5 milioane de persoane.
Relațiile dintre Turcia și Israel în 2024 sunt complexe și marcate de fluctuații, având în vedere tensiunile politice și evenimentele recente. Totuși, există și domenii de cooperare care continuă să influențeze dinamica bilaterală.
Erdoğan a fost vocal în criticarea politicilor Israelului față de palestinieni, descriind acțiunile Israelului ca fiind inacceptabile și a organizat manifestări de sprijin pentru Palestina, ceea ce a influențat percepțiile publice și a adâncit divergențele dintre cele două națiuni.
În contextul tensiunilor din Gaza din 2023, Erdoğan a anulat o vizită planificată în Israel, subliniind dificultățile în menținerea unei relații diplomatice normale în lumina conflictului israeliano-palestinian.
În ciuda tensiunilor politice, există domenii în care cele două țări continuă să colaboreze, inclusiv în comerț și securitate. Relațiile economice au rămas robuste, cu schimburi comerciale substanțiale între cele două națiuni.
Turcia a încercat să joace un rol de mediator în conflictele regionale, inclusiv în conflictul israeliano-palestinian, oferindu-se să faciliteze dialogul între părți. Aceasta reflectă dorința Ankarei de a menține o prezență activă și influentă în problemele regionale. O atitudine similară Turcia o are și în problema războiului dintre Ucraina și Rusia, demersuri rămase fără efect.
Interese diferite
Bulgaria și România au relații apropiate cu statul Israel. Ambele țări sunt membre NATO și UE și au tendința de a se alinia cu pozițiile occidentale, ceea ce include susținerea eforturilor de mediere și de rezolvare pașnică a conflictelor prin dialog. Deși nu există declarații specifice și puternice referitoare la conflictul din 2024, aceste țări tind să sprijine soluțiile diplomatice sub egida organizațiilor internaționale.
Ucraina, deși confruntată cu propriile sale provocări de securitate, inclusiv agresiunea rusă, a rămas concentrată pe propria securitate și integritate teritorială și nu a avut o poziție vocală în conflictul Israel-Palestina. Relațiile sale cu Israelul sunt în general pozitive, însă concentrarea principală rămâne pe conflictul cu Rusia și pe consolidarea relațiilor cu aliații occidentali.
Relațiile economice între Ucraina și Israel sunt robuste. Israelul este un partener comercial important pentru Ucraina, iar cele două țări au semnat un acord de liber schimb care a intrat în vigoare în 2021, menit să reducă barierele comerciale și să intensifice schimburile economice.
Relațiile de securitate între Ucraina și Israel sunt de asemenea semnificative. Israelul a oferit Ucrainei suport în domeniul tehnologiilor de securitate și apărare. Deși Israelul nu a participat direct în conflictul dintre Ucraina și Rusia, a existat un schimb de expertiză în domeniul tehnologic și de securitate.
Există o mare comunitate de evrei originari din Ucraina în Israel, ceea ce a consolidat legăturile culturale și personale între cele două țări. Această diasporă joacă un rol important în relațiile bilaterale, promovând înțelegerea și cooperarea interculturală. În contextul conflictului din Ucraina, Israelul a oferit ajutor umanitar și suport pentru refugiații ucraineni.
Ucraina recunoaște oficial statul Palestina, o decizie care datează din perioada sovietică. Relațiile diplomatice dintre Ucraina și Autoritatea Palestiniană sunt gestionate printr-o ambasadă în Ramallah.
Ucraina a adoptat o poziție relativ echilibrată în conflictul israeliano-palestinian, susținând soluții de pace și negocieri sub egida ONU. Ucraina promovează soluția celor două state și încurajează dialogul între părți.
Schimburile comerciale între Ucraina și teritoriile palestiniene sunt limitate, dar există eforturi de a dezvolta relații economice, în special în sectoare precum agricultura și construcțiile.
Ucraina a oferit ajutor umanitar pentru palestinieni, în special în contextul conflictelor și crizelor din regiune.
Aceste relații reflectă complexitatea geopolitică a regiunii și modul în care Ucraina navighează între angajamentele sale internaționale și interesele naționale. Interacțiunile cu Israelul și Palestina ilustrează abordarea pragmatică a Ucrainei în politica externă, căutând să mențină relații constructive cu ambele părți ale conflictului israeliano-palestinian.
Moscova nu crede în lacrimi
Rusia a adoptat o poziție complexă în privința conflictului dintre Israel și Palestina, influențată de interesele sale strategice mai largi în regiunea Orientului Mijlociu și de relațiile sale cu alte state cheie. În general, Rusia încearcă să mențină relații echilibrate atât cu Israelul, cât și cu statele arabe, inclusiv cu autoritățile palestiniene.
Rusia are legături puternice și de lungă durată cu Israelul, inclusiv colaborări economice și un număr semnificativ de imigranți ruși în Israel. Aceste relații bilaterale puternice influențează modul în care Rusia răspunde la tensiunile israeliano-palestiniene, căutând adesea să nu se alinieze prea mult cu una dintre părți în detrimentul celeilalte.
Pe de altă parte, Rusia sprijină de asemenea dreptul la autodeterminare al palestinienilor și a fost implicată în diferite inițiative de mediere în conflictul israeliano-palestinian. Rusia a avut o poziție tradițională de sprijin pentru soluția celor două state și a fost critică față de acțiunile unilaterale care ar putea prejudicia această perspectivă.
Rusia își propune să joace un rol de mediator în conflictul israeliano-palestinian, parte a unei strategii mai largi de a-și consolida influența în Orientul Mijlociu. Aceasta include dialogul cu diverse facțiuni palestiniene, inclusiv cele mai radicale, în încercarea de a facilita o reconciliere internă palestiniană care ar putea duce la reluarea negocierilor de pace.
Poziția Rusiei în conflictul dintre Israel și Palestina este una de echilibru între menținerea relațiilor strategice cu Israelul și sprijinirea aspirațiilor palestiniene, totul încadrat în dorința sa de a-și extinde influența în politica regională a Orientului Mijlociu.
Abordări diferite
Georgia și Republica Moldova au adoptat abordări diferite în conflictul dintre Israel și Palestina, influențate de contextele lor politice și relațiile internaționale.Poziția Georgiei este mai puțin vocală și direct implicată în conflictul Israel-Palestina, concentrându-se mai mult pe securitatea sa regională și pe problemele interne. În general, Georgia caută să mențină relații echilibrate cu toate părțile internaționale pentru a-și susține propriile interese de securitate și dezvoltare. Nu există declarații recente specifice care să indice o schimbare majoră a politicii Georgiei față de acest conflict.Poziția R.Moldova a atras atenție internațională când, în 2019, președintele interimar Pavel Filip a anunțat mutarea ambasadei Moldovei de la Tel Aviv la Ierusalim. Aceasta a fost o mișcare controversată, criticată de oficialii palestinieni ca fiind o încălcare a dreptului internațional și a rezoluțiilor ONU. Decizia a fost văzută ca o încercare de a se alinia mai mult cu politica externă a Statelor Unite și Israelului, reflectând o schimbare semnificativă în politica externă a Moldovei.Relațiile dintre Azerbaidjan și Israel sunt complexe și multidimensionale, marcându-se prin cooperare strânsă în domeniile securității, economiei și tehnologiei. Această colaborare este alimentată de interese strategice comune și o recunoaștere reciprocă a avantajelor parteneriatului bilateral.Relația în domeniul apărării este unul dintre pilonii centrali ai legăturilor bilaterale. Israelul este unul dintre principalii furnizori de echipamente și tehnologie militară pentru Azerbaidjan. Cooperarea include vânzări de drone, sisteme de rachete și alte tehnologii avansate. Această colaborare a fost evidențiată în special în timpul conflictului din Nagorno-Karabakh din 2020, unde tehnologia militară israeliană a avut un rol semnificativ.Azerbaidjanul este un important furnizor de resurse energetice, iar Israelul este interesat de diversificarea surselor sale de energie. Azerbaidjanul exportă o cantitate semnificativă de petrol către Israel, ceea ce face din această țară una dintre principalele surse de petrol israeliene. Această legătură energetică este vitală pentru securitatea energetică a Israelului.Pe lângă energie, există și alte forme de schimburi economice și comerciale. Companiile israeliene sunt active în Azerbaidjan în diverse sectoare, inclusiv în agricultură, tehnologie și construcții. Israelul a exportat tehnologie agricolă avansată, care ajută la modernizarea sectorului agricol din Azerbaidjan.Pe scena internațională, cele două țări împărtășesc adesea perspective similare, în special în ceea ce privește lupta împotriva terorismului și promovarea stabilității regionale. Azerbaidjanul a susținut poziții favorabile Israelului în forurile internaționale, reflectând o alianță strategică în creștere.Există de asemenea legături culturale și istorice între popoarele celor două națiuni, inclusiv o mică comunitate evreiască în Azerbaidjan. Aceste legături culturale ajută la întărirea relațiilor bilaterale.Statul azer recunoaște statul Palestina, iarrelațiile diplomatice dintre cele două părți au fost stabilite în 1992, iar Palestina are o ambasadă în Baku. De-a lungul anilor, relațiile dintre cele două țări au fost caracterizate prin sprijin reciproc în cadrul organizațiilor internaționale și prin cooperare în diverse domenii, inclusiv în educație, unde mulți studenți palestinieni studiază în universități din Azerbaidjan.
Poziție britanică
Ministrul britanic de externe David Cameron a declarat că Regatul Unit se află într-o situaţie diferită de cea a Statelor Unite în ceea ce priveşte posibilitatea încetării vânzărilor de arme către Israel. Însă „există o diferenţă fundamentală între situaţia din Statele Unite şi situaţia din Regatul Unit”, a declarat şeful diplomaţiei britanice după un discurs la Londra în care a cerut ţărilor NATO să-şi crească cheltuielile militare. „Statele Unite sunt un furnizor masiv de arme pentru Israel. Noi nu avem aprovizionare cu arme către Israel de la guvernul britanic, avem o serie de licenţe şi cred că exporturile noastre în materie de apărare către Israel sunt cu mult sub 1% din totalul lor, este o mare diferenţă”, a subliniat el. El a adăugat că vânzările de arme vor continua să fie supuse unui „proces riguros” pentru a evita să fie complice la orice încălcare a dreptului internaţional. El a subliniat, de asemenea, că Regatul Unit nu va sprijini o operaţiune majoră în Rafah „dacă nu există un plan foarte clar pentru a proteja oamenii şi a salva vieţi”.„Noi nu am văzut acest plan, aşa că în aceste circumstanţe nu vom sprijini o operaţiune majoră în Rafah”, a adăugat David Cameron.Ministrul de finanţe israelian Bezalel Smotrich, care este şi membru al cabinetului de securitate, a ignorat joi ameninţarea preşedintelui american Joe Biden de a întrerupe transportul de arme ofensive dacă Israelul invadează Rafah, îndemnând la cucerirea imediată şi completă a acestui oraş din Fâşia Gaza.. „Este vorba despre cucerirea completă a Rafah şi cu cât mai repede, cu atât mai bine”, a scris Smotrich într-un mesaj pe contul său de pe platforma X, în care a făcut aluzie şi la Administraţia SUA, principalul aliat al Israelului, spunând că „Războiul de Independenţă” al ţării sale încă mai continuă. „Când statul Israel a fost înfiinţat, am fost forţaţi să-l declarăm, în ciuda opoziţiei puternice din partea secretarului de stat (american George) Marshall”, a scris Smotrich pe Twitter. „Pe măsură ce ne apropiem de Ziua Independenţei noastre, ni se reaminteşte, încă o dată, că Războiul nostru de Independenţă continuă”, a adăugat el. Ministrul radical Smotrich, care alături de ministrul securităţii naţionale Itamar Ben Gvir, de asemenea, ultranaţionalist şi colonist, îl contrazice de obicei pe premierul Benjamin Netanyahu, i-a răspuns în acest fel lui Biden, care într-un interviu pentru CNN a declarat că SUA nu vor mai furniza artilerie şi bombe de luptă pentru forţele armate israeliene, dacă Israelul efectuează o incursiune totală în Rafah, în sudul Gazei. În ciuda acestui fapt, Smotrich a cerut joi o invazie în Rafah pentru a elimina Hamas şi a recupera ostaticii, amintind în acelaşi timp importanţa menţinerii „unităţii” şi a „rezistenţei la presiunea internaţională de a pune capăt războiului şi a suferi o înfrângere”.
Război pe Twitter
Cu puţin timp înainte, Ben Gvir a scris pe Twitter că „Hamas îl iubeşte pe Biden”, punând un emoticon cu o inimioară între Hamas şi Biden. După acest mesaj, şeful opoziţiei israeliene, Yair Lapid, i-a cerut lui Netanyahu să-l demită pe ministru, după cum a explicat într-o declaraţie citată de mass-media, pentru că, provocând SUA, a pus în pericol „toţi soldaţii şi cetăţenii statului Israel”. Pe un ton similar, preşedintele Israelului, Isaac Herzog, a reiterat joi într-un comunicat de presă că Biden este „un mare prieten” al ţării sale şi a apreciat că este responsabilitatea tuturor să „evităm declaraţiile şi tweet-urile fără temei, iresponsabile şi jignitoare care dăunează securităţii naţionale şi intereselor statului Israel”. Separat, Lapid l-a acuzat joi pe premierul Benjamin Netanyahu pentru că l-a făcut pe Biden să ameninţe voalat că va opri furnizarea de arme Israelului dacă acesta decide să invadeze oraşul Rafah. „Eşecul pe care îl implică faptul că acesta s-a transformat într-un dezacord public în timp de război este în întregime responsabilitatea guvernului (Netanyahu)”, a declarat Lapid joi, pentru postul local Radio 103FM. „Nu ar fi trebuit să se ajungă la asta”, a adăugat el. În plus, potrivit lui Lapid, şi declaraţiile lui Netanyahu din 5 mai, în ajunul marcării de către Israel a Zilei de Comemorare a Holocaustului, au supărat administraţia SUA. Principalul lider al opoziţiei a amintit că, „la un minut după ce americanii ne-au dat 14 miliarde de dolari, Netanyahu se duce la Yad Vashem de Ziua Comemorarii Holocaustului şi spune: ‘Dacă Israelul trebuie să se apere singur, o va face’. Americanii s-au simţit jigniţi de asta”. Până acum, Biden a evitat să ameninţe cu suspendarea transportului de armament către Israel, cel mai mare atu al său pentru a face presiuni asupra lui Netanyahu, cu care şi-a exprimat public dezacordul cu privire la strategia în privinţa oraşului Rafah, unde 1,4 milioane de palestinieni s-au strâns aici, din alte părţi ale enclavei din cauza ofensivei israeliene. Într-un alt gest fără precedent, Biden a recunoscut că Israelul a folosit arme americane pentru a ucide civili în Fâşia Gaza, unde, potrivit autorităţilor din domeniul sănătăţii, aflate sub controlul grupării islamiste palestiniene Hamas, peste 34.900 de oameni, majoritatea femei şi copii, au murit de la începutul războiului din 7 octombrie. În schimb, ziarul israelian Yedioth Ahronoth a scris joi că ameninţările lui Biden sunt, mai mult decât orice altceva, un gest simbolic pentru „a-i linişti pe alegătorii democraţi, în special pe cei progresişti, înaintea alegerilor prezidenţiale” din noiembrie.
Bătălia de la Ocheretyne, respectiv pătrunderea rușilor în adâncime până acolo, este cel mai important eveniment al anului 2024 după căderea Avdiivka. Este cu atât mai surprinzătoare cu cât nu este rezultatul unui atac puternic al rușilor, al unei bătălii încrâncenate, ca și în cazul Avdiivka (sau Bakhmut, Siverodonetsk și altele) ci, după toate informațiile de până acum, este rezultatul unei erori grave a comandamentului ucrainean sau a trupelor din dispozitivul defensiv, care a permis ca așa ceva să se întâmple. Practic rușii doar au profitat din plin de această greșeală imensă a ucrainenilor, în mod sigur fără să le vină să creadă cum au prins o asemenea pleașcă. Dar au știut să profite din plin de ea, punându-i pe ucraineni într-o situație delicată pe front.
Este într-o mică măsură apropiată de surpriza ce le-a făcut-o ucrainenii rușilor la 6 septembrie 2022 când au atacat la sud-est de Harkov, profitând de ofensiva din Kherson declanșată la 30 august, și cu 5 brigăzi i-au lovit pe ruși lângă Harkov, penetrându-le liniile și pozițiile și eliberând peste 8500 de kmp, mult la est de râul Oskil.
Dar asemănarea se oprește aici, la nivel de surpriză, cel puțin deocamdată. Ucrainenii au pătruns atunci pe mai multe direcții și au avansat rapid izolând punctele forte rusești, profitând de faptul că rușii nu aveau linii de apărare puternice, ei fiind în ofensivă, nu în defensivă. Aici, la Ocheretyne, vorbim de o pătrundere de circa zece kilometri, pe o singură direcție, chiar dacă au început să preseze pe ambele laturi și înainte, pentru a exploata succesul cât mai rapid. Dar au depășit o linie întărită defensivă ucraineană (chiar dacă nu puternic fortificată, cum au fost cele forțate de ucraineni în cursul ofensivei lor din vara lui 2023).
Totuși, această pătrundere poate deveni problematică pentru ucraineni și să îi pună într-o poziție nefavorabilă în Donetsk, dacă nu se iau măsuri rapide, din timp, înainte ca rușii să poată consolida și exploata la maxim succesul. Dar în ce ar consta acest succes probabil?
Cum a fost posibil?
După toate datele de până acum, cum spuneam, a fost o eroare gravă a comandamentului ucrainean sau a trupelor de pe front. Poate fi vorba și de lipsă de comunicare sau sincope pe lanțul de comandă, până acum nicio ipoteză nu poate fi exclusă. Dar faptele sunt acestea, repet, după ultimele informații.
După cucerirea Avdiivka în februarie, profitând de momentul favorabil în care aveau inițiativa și de problemele ucrainenilor cu lipsa de muniții care devenea acută în urma prelungirii suspendării ajutorului american, rușii au presat în continuare spre vest menținându-și momentul favorabil și inițiativa câștigată în ciuda pierderilor enorme. Pur și simplu au presat în continuare aruncând tot mai mulți soldați în malaxor, fără să țină seama de nivelul acestor pierderi. Avansul lor a fost foarte redus timp de două luni, metru cu metru, fiecare palmă de pământ cucerită fiind plătită cu enorm de mult sânge rusesc. Ucrainenii se retrag prin luptă, pas cu pas (terenul este mare parte deschis, cu parcele mărginite de liziere de copaci ce constituie fiecare linii de rezistență temporare) și rezistă provocând pierderi inamicului ce atacă.
Dar atenția tuturor este la 45 de kilometri la nord, unde avansează rușii dinspre Bakhmut spre Chasiv Yar, care are încropită o rezistență ceva mai serioasă, beneficiind și de faptul că există un canal ce trece de la nord la sud la estul localității ce înainte de război avea o populație de vreo 12000 de locuitori (acum mai sunt câteva sute). Dar atacul și presiunea rusă se duce pe mai multe sectoare de front, inclusiv la nord, în Luhansk, dar și la sud, în Zaporoje sau Kherson, contra capurilor de pod ale ucrainenilor sau insulelor de pe Nipru ocupate de ei prin luptă.
Dar avansurile rușilor erau incrementale, câțiva metri pe zi, ucrainenii rezistau și singura zonă care putea pune probleme mai serioase părea a fi cea de la est de Chasiv Yar, unde un succes al rușilor soldat cu ocuparea orășelului situat pe un teren mai înalt le-ar fi putut oferi o bază de unde ar fi putut dezvolta atacuri spre Kramatorsk și Sloviansk, ocuparea acestor orașe ar fi dus la cucerirea de către ruși a întregului oblast Donetsk, parte din obiectivul stabilit de Putin prin decretul de anexare a provinciilor Luhansk, Donetsk, Zaporoje și Kherson din vara lui 2022. Pentru prima oară în istorie cineva declară anexarea unor provincii pe care nu le-a cucerit și nu le controlează. Ori, pentru Putin, cucerirea Chasiv Yar ar fi o lovitură propagandistică, o victorie de etapă care să le demonstreze rușilor că operațiunea lui specială merge bine și nu mai e mult până la victoria finală, ceva cu care să se laude la parada de 9 mai. Dar chiar dacă Chasiv Yar ar cădea, mai e mult până la Kramatorsk și Sloviansk, și aceste orașe sunt fortificate și apărate, am văzut cât de greu au cucerit rușii Sieverodonetsk și Lysyceansk în iunie 2022.
La vest de Avdiivka situația părea sub control. Brigada 47 Mecanizată ucraineană apăra linia Semenivka – Berdychi – Novokalynove, dar această brigadă era greu încercată în lupte continue de doi ani de zile (a luptat din greu și la Avdiivka) și avea nevoie de o pauză pentru a-și odihni trupele, a-și reface și repara vehiculele avariate, a-și completa pierderile. Am vorbit de această necesitate a pauzei operaționale în analizele precedente, vezi https://karadeniz-press.ro/ofensiva-rusa-de-vara-este-posibila/.
Ori, în prima jumătate a lui aprilie, comandamentul ucrainean a decis ca, pe bună dreptate, să retragă de pe front Brigada 47 Mecanizată pentru refacere, urmând să o înlocuiască cu Brigada 115 Mecanizată ucraineană. Dar această înlocuire, conform regulilor, trebuia să se execute poziție de poziție, companie de companie, fiecare unitate, cât de mică, ar fi trebuit să predea poziția înlocuitorilor săi, să îi orienteze asupra situației din sector, comandantul fiecărei unități care predă sectorul să îl informeze pe cel care preia sectorul asupra pozițiilor inamice, asupra obiceiurilor adversarilor de a ataca la anumite ore, sau asupra oricărui amănunt ce ar fi important, cum ar fi punctele tari sau cele slabe ale dispozitivului, totul, în amănunt, inclusiv cu pozițiile potențiale ale lunetiștilor inamici. Totul se face ca la carte, de multe ori cele două unități (cea care predă și cea care preia sectorul de front) petrec o zi sau mai multe împreună pe poziție pentru acomodare înainte ca unitatea schimbată să plece. Așa se întâmpla și în primul, și în al doilea război mondial, la fel ca și în conflictele ce au urmat.
Înainte de a merge mai departe, trebuie explicat un aspect. Există o mare diferență între stilul de comandă sovietic/rusesc și cel occidental/NATO, și aceasta se perpetuează de zeci de ani.
Modul de comandă sovietic, preluat de ruși și nu numai de către ei, se centrează pe executarea ordinelor. Este tipic sistemului dictatorial, în care subordonatului nu i se cere să gândească, ci doar să execute ordinul de la eșalonul superior, indiferent de consecințe. Chiar dacă subordonatul căruia i s-a adus la cunoștință ordinul, fiind în teren și mai bine orientat asupra situației, i se pare că acel ordin nu corespunde situației din teren, lui i se cere să execute ordinul fără să crâcnească, întocmai și la timp. Dacă nu o face, îl paște Curtea Marțială. Spre exemplu, i se dă ordinul să cucerească o anumită cotă. Degeaba el știe că nu o poate face printr-un atac frontal, deoarece este bine apărată și s-ar potrivi o altă abordare, ordinul este ordin. Așa că își împinge oamenii la atac frontal doar pentru a fi măcelăriți de defensiva inamică. Dacă nu o face, este trimis în fața Curții Marțiale, iar în ww2 ar fi fost împușcat pentru nerespectarea ordinelor. Dar, să presupunem că a cucerit cota respectivă. Comandantul din teren nu știe ce să facă mai departe până nu primește ordin de sus. Așa că rămâne pe cotă în așteptarea ordinului care poate veni sau nu. Deși vede că inamicul se retrage, el nu avansează pentru că nu a primit ordin. Dacă o face din proprie inițiativă și are pierderi, poate fi trimis la Curtea Marțială, fiindcă a făcut-o fără ordin. Dacă nu o face, ulterior poate fi la fel trimis în judecată pentru că nu a profitat de ocazie. Acesta este sistemul sovietic preluat de către ruși.
Modul de comandă occidental, respectiv al NATO. Comandantului din teren i se expune misiunea, obiectivul misiunii, el vine cu observații și completări asupra situației din teren. Poate refuza în caz că consideră misiunea imposibilă, prioritatea fiind reducerea la minim a pierderilor proprii. În funcție de gradul de dificultate, la nevoie i se alocă resurse suplimentare, cum ar fi sprijin de artilerie și aviație, sau susținere cu blindate. El decide modul de abordare a obiectivului, respectiv cota ce trebuie cucerită, și dacă o face, are dreptul la inițiativă, chiar inițiativa comandantului din teren este încurajată în sistemul de comandă occidental/NATO. Astfel, poate decide pe loc, din teren, dacă continuă mișcarea sau se întărește pe poziția cucerită.
Ori, în cazul de față, nu știm exact ce s-a întâmplat. Nu știm ce abordare au avut comandanții din teren. Brigada 47 Mecanizată ucraineană, epuizată după doi ani de lupte, știind că urmează să fie înlocuită la o anumită dată, primind ordinul să plece la acea dată, a plecat pur și simplu de pe poziții înainte ca Brigada 115 (poate venind cu întârziere) să o înlocuiască? Mi se pare puțin probabil, având în vedere că luptătorii din ambele brigăzi au experiență și nu cred că ar fi lăsat descoperite largi porțiuni de front din aceste motive. Problemele au apărut în sectorul Berdychi – Novokalynove, la nordul poziției deținute de către Brigada 47, acolo pe unde trece drumul spre Ocheretyne. Poate Brigada 115 nu a apucat să înlocuiască Brigada 47 pe aceste poziții de la nord, și ultima să se fi retras cu totul, înainte ca aceste poziții să fie preluate de către Brigada 115? Ar fi extrem de neprofesionist.
Să ne amintim de cazurile din primul război mondial, la Mărășești, când parte din aliații ruși părăseau tranșeele la primele atacuri germane, diviziile române venite după marșuri de zeci de kilometri trebuind să-i atace și să-i scoată din tranșeele rusești pe germanii ce le ocupaseră practic fără luptă. Ori, ucrainenii ar fi trebuit să știe că nu trebuie să lase tranșeele goale, ci trebuie să aștepte până le vin înlocuitorii, chiar dacă aceștia întârzie. Nu să execute mecanic un ordin de sus, ci să gândească și să evalueze ce consecințe ar avea respectarea unui ordin care lasă descoperit un sector de front din cauză că înlocuitorii întârzie.
Repet, încă nu știm ce s-a întâmplat cu adevărat, dar un oficial din comandamentul ucrainean a declarat că unele unități ”au dat-o în bară” (termenul englezesc folosit era f*cked up). Mass-media ucraineană s-a grăbit să învinovățească Brigada 115, cu sau fără motiv. Această brigadă, la fel ca și 47, este formată din voluntari și s-a aflat în luptă de doi ani, dar problema majoră este că i s-a schimbat conducerea foarte des, ceea ce fără îndoială a avut efect asupra coeziunii acesteia. Nu vreau să fiu prost înțeles, luptătorii din această brigadă sunt buni și motivați, dar conducerea, dacă se schimbă prea des, poate avea un efect negativ asupra capacității combative.
Mass-media ucraineană a amintit și de faptul că tot această brigadă 115 a fost responsabilă de apărarea Lysyceansk după ce orașul geamăn Sieverodonetsk a căzut la 25 iunie 2022 după o rezistență eroică de o lună, două săptămâni și cinci zile. Lysyceansk este separat de Sieverodonetsk de râul Doneț, aflându-se pe dealurile de pe malul de vest. Se părea că, după căderea Sieverodonetsk, Lysyceansk ar fi putut rezista cel puțin șapte săptămâni, la fel ca și primul, având în vederea poziția mai înaltă dincolo de râu, dar a căzut după doar o săptămână și o zi, la 3 iulie 2022. Dar alături de Brigada 115 au luptat și alte unități ucrainene, cum ar fi Brigada 24 Mecanizată și Brigada 4 de Reacție Rapidă. Se insinuează că Brigada 115 ar fi fost vinovată de cedarea rapidă a Lysyceansk, aspect incorect, trupele ucrainene au fost retrase după ce rușii au reușit să înainteze pe flancurile exterioare, amenințând orașul cu încercuirea.
La fel, și în cazul pătrunderii spre Ocheretyne, nu cred că poate fi blamată în întregime doar Brigada 115. Dacă Brigada 47 a părăsit pozițiile fără a aștepta înlocuitorii, este la fel de vinovată, dacă nu mai mult. Iar în zonă se aflau și alte unități ucrainene care ar fi putut interveni, dacă ar fi știut de problemă, cum ar fi Batalionul 425 de asalt Skala sau Brigada 104 Teritorială.
Pătrunderea rușilor
Rușii au fost atenți, au observat prin drone și sateliți slăbiciunea în acoperirea sectorului de front și au acționat rapid și decisiv. În sensul că dacă nu au reușit luni de zile o străpungere pe front prin luptă, indiferent câte bombardamente de artilerie au executat și câte atacuri cu blindate și valuri de infanterie au trimis în malaxor, au reușit acum cu ușurință profitând de o greșeală de nepermis a ucrainenilor.
Astfel, rușii au aruncat asupra sectorului slăbit ce trupe au avut la dispoziție, pătrunzând cu ușurință. Nu s-au mulțumit cu ruperea frontului, ci au avansat cât mai mult în adâncime. Au procedat corect, după teoriile dezvoltate în anii 30 de către sovietici sub numele de Bătălia în Adâncime, practic inventarea artei operaționale, un nivel intermediar între tactică și strategie. O serie de teoreticieni sovietici din jurul lui Mihail Tuhacevski, cum ar fi Vladimir Trandafillov, Alexander Svecin sau Georgii Isserson, pornind de la necesitatea ieșirii din războiul de tranșee caracteristic primului război mondial, au elaborat o teorie prin care s-ar putea realiza străpungerea frontului static cu efecte majore pentru ducerea războiului. Această teorie a fost preluată de către germani sub denumirea de Blitzkrieg, dar aplicată pentru prima oară de către generalul Jukov contra japonezilor în Manciuria, la Halhin Gol, în august 1939. Sovieticii au folosit-o cu succes în a doua parte a celui de-al doilea război mondial.
Teoria este mai lungă și mai elaborată, dar pe scurt vorbește despre modul de spargere a frontului, desemnând eșaloane succesive care să exercite lovituri alternative asupra frontului până la reușirea străpungerii într-un punct. Eșalonul care reușește ruperea se oprește menținând spărtura și nu încearcă avansul în adâncime, rolul acesta este preluat de către eșalonul secund care pătrunde prin spărtură și avansează rapid cât mai mult în adâncime, fără să se oprească în fața rezistențelor intermediare încropite de adversar, dimpotrivă, avansează cât mai mult și cât mai adânc pentru adâncirea breșei, nu lărgirea ei.
Astfel întregul front este dat peste cap, linia inițială fiind amenințată cu învăluirea, singura soluție pentru adversar este rectificarea frontului pe o poziție mult mai în spate, proporțional cu adâncimea realizată, o reușită a ofensivei la care combatanții din tranșeele primului război mondial nici nu puteau visa. De aceea străpungerea trebuie să fie cât mai adâncă, nu neapărat cât mai largă. De aceea unitățile sovietice în al doilea război mondial avansau în adâncime până li se termina benzina. Desigur, este necesar ca acestea să fie susținute prin aruncarea în breșă a cât mai multe unități din eșalonul doi, astfel încât fluxul de trupe prin spărtură să continue cât mai mult. Un astfel de avans pune unitățile adverse într-o poziție delicată, ele pot trimite rezervele să astupe breșa, acestea se vor angaja în luptă cu primul eșalon, cel care a realizat-o, în schimb ce al doilea eșalon avansează în adâncime. Adversarul începe o cursă pentru a urmări acest al doilea eșalon, dar asta înseamnă împrăștierea resurselor pe o arie mai mare, cu rezultat previzibil față de cel care a realizat străpungerea și are inițiativa manevrei.
Ori, tocmai asta au realizat rușii la Ocheretyne. Au profitat de greșeala ucrainenilor și au rupt fără efort frontul slab apărat, apoi au aruncat în breșă tot ce au avut la dispoziție, avansând spre Ocheretyne, la circa zece kilometri în adâncime. Au strâns ce trupe au mai găsit și le-au aruncat și pe acestea în breșă. Mai mult, au început retragerea de trupe de pe frontul Zaporoje (chiar dacă au avut succes acolo avansând în Robotyne, intrândul realizat de ofensiva ucraineană din 2023), cum ar fi cel puțin o brigadă aeropurtată, pentru a o muta în Donetsk, spre Ocheretyne sau/și Chasiv Yar.
Reacția ucraineană
Nu ar fi o problemă pentru ruși, deoarece și ucrainenii sunt nevoiți să mute trupe pentru a întări Chasiv Yar și a face față străpungerii de la Ocheretyne. Rușii au rupt aici frontul la 14 aprilie, după care au împins în față prin spărtură tot ce au avut la dispoziție.
Ucrainenii au întors din drum Brigada 47 Mecanizată și au trimis-o să atace dinspre sud pătrunderea rusească în timp ce Brigada 115 atacă dinspre nord într-o încercare de a rupe și astupa pătrunderea, dar era prea târziu, rușii reușiseră să consolideze suficient flancurile, așa că atacurile comise în grabă au eșuat. Mai mult, rușii intră în Ocheretyne unde se afla Brigada 104 Teritorială, dar aceasta era lipsită de artilerie și armament greu, astfel că a fost nevoită să cedeze satul după o luptă de câteva zile.
Efectul străpungerii se simte câteva zile mai târziu, ucrainenii sunt nevoiți să rabateze umerii spărturii pentru a evita ca pozițiile limitrofe să fie învăluite. Mai mult, rușii încearcă să extindă și să lărgească pătrunderea tocmai în acest scop. În nord cuceresc Arkunhelske prinzând Brigada 115 într-un intrând, așa că aceasta se retrage la nord pe poziții defensive ușor de apărat în spatele canalului și lacurilor ce se întind de la est la vest. La sud, Brigada 47 abandonează Berdychi și se retrage rabatând pe un arc de cerc spre sud, cedând inclusiv Soloviove.
Fără îndoială a fost un succes neașteptat al rușilor, după atacuri continue timp de luni de zile, cu pierderi enorme pentru câteva sute de metri de teren. Iar acum au perspectiva cuceririi unui teren de circa 100 kmp cu pierderi minore față de standardul de până acum. Este enorm față de ce au cucerit rușii până acum cu pierderi îngrozitoare, când au avut doar câștiguri de metri sau sute de metri.
În ideea că ucrainenii, ca să evite posibilitatea unei încercuiri, vor fi probabil nevoiți să cedeze terenul de la sud până la următoarea linie de apărare, un cadran de 10 km pe 10 km, adică aproximativ 100 kmp. Dar următoarea linie de apărare este un obstacol natural, o salbă de lacuri și canale, ușor de apărat cu efective puține. În nord nu pot avansa din cauza aceleiași probleme, linia defensivă asemănătoare în spatele căreia s-a retras Brigada 115.
Dar problema ce se va ivi rușilor este faptul că această nouă poziție defensivă a ucrainenilor prezintă un intrând spre vest, iar dacă vor intra în acesta devin vulnerabili pe flancuri tirurilor de artilerie și posibilității de încercuire printr-un contraatac susținut.
O altă problemă majoră este faptul că această pătrundere, chiar dacă se poate dezvolta spre sud, nu duce nicăieri. Niciun oraș important, niciun nod de comunicații, nicio șosea importantă, doar teren plat, câmp și stepa ucraineană. În sensul că nu există niciun obiectiv strategic ucrainean care să fie amenințat de această străpungere, adevăratul obiectiv strategic ucrainean este 45 km mai la nord, Chasiv Yar, a cărui cucerire ar deschide drumul spre Kostiantynivka, la sud-vest, sau spre Kramatorsk și Sloviansk la vest, orașele fortificate a căror cucerire ar echivala cu cucerirea Donbassului de către ruși, unul dintre obiectivele impuse de către Putin.
Dar în mod sigur rușii vor presa să exploateze pătrunderea de la Ocheretyne, fiindcă pentru ei cucerirea terenului echivalează cu o victorie care o pot livra publicului intern, chiar dacă nu are nicio valoare strategică pentru dezvoltarea unor ofensive viitoare, ci dimpotrivă, duce într-o fundătură ce se poate dovedi periculoasă chiar pentru atacator.
De aici se pot ivi posibilități pentru ucraineni, dacă vor ști să își joace bine cărțile, dar și ei au probleme de deficit de personal, pe lângă cele de muniții și armament. Ultimele sunt pe cale să fie rezolvate, dar rămâne problema de personal. În funcție de rezolvarea acesteia putem estima modul în care se va încheia ofensiva actuală a rușilor.
Parlamentul de la Kiev a adoptat un proiect de lege care permite anumitor categorii de deţinuţi să meargă să lupte pe front în schimbul unei amnistii, într-un moment în care Ucraina încearcă să mobilizeze mai mulţi soldaţi împotriva trupelor Rusiei.
A doua lectură
Pe contul său de Facebook, deputata Olena Şuliak, din partea partidului Slujitorul Poporului al preşedintelui Volodimir Zelenski, a indicat că textul a fost adoptat cu 279 de voturi „pentru”, în a doua lectură. Acesta urmează să fie de acum înaintat şefului parlamentului, iar apoi preşedintelui ucrainean. Şuliak a explicat că măsura se adresează exclusiv deţinuţilor voluntari şi va fi necesar acordul autorităţilor militare după examinarea stării de sănătate fizică şi psihică a acestora. Mobilizarea nu se va aplica în cazul deţinuţilor condamnaţi pentru anumite crime grave, în special „omucideri voluntare a peste două persoane”, violenţe sexuale, atingeri aduse securităţii naţionale sau condamnări „grave” pentru corupţie, a detaliat Olena Şuliak. Persoanele condamnate în timp ce ocupau funcţii politice importante nu vor fi eligibile pentru această măsură. Aceşti puşcăriaşi vor servi în unităţi speciale ale armatei, a mai precizat ea. De asemenea, deputata ucraineană a indicat că doar deţinuţii cu o pedeapsă mai mică de trei ani de închisoare ar putea face o astfel de cerere. „Putem supravieţui în condiţiile unui război total împotriva unui inamic ce dispune de mai multe resurse doar prin consolidarea tuturor forţelor noastre”, a declarat Olena Şuliak. După peste doi ani de rezistenţă împotriva unei invazii ruse sângeroase, Ucraina se confruntă cu o penurie de soldaţi şi armament în faţa unei armate ruse mult mai numeroase şi mai bine echipate. Moscova a recrutat deja zeci de mii de puşcăriaşi din coloniile sale penitenciare pentru a lupta pe frontul din Ucraina.
Probleme etice
Numărul deținuților pe care Ucraina i-ar putea teoretic recruta din închisorile sale depinde de capacitatea actuală a sistemului său penitenciar.
Potrivit unor date recente, sistemul penitenciar din Ucraina ar putea avea aproximativ 54,000 de deținuți. Aceasta este o cifră estimativă și poate varia în funcție de ratele de incriminare, politici de amnistie, sau alte schimbări legislative care pot influența populația deținuților. Totodată, o parte dintre aceștia au rămas pe teritoriul invadat de armata rusă.
Nu toți deținuții ar fi eligibili sau potriviți pentru recrutare în scopuri militare. Factori precum sănătatea fizică și psihologică, abilitățile și aptitudinile specifice, precum și natura infracțiunilor pentru care au fost condamnați ar juca un rol crucial în determinarea deținuților considerați apși pentru luptă. În plus, orice decizie de a recruta deținuți ar trebui să ia în considerare și aspectele legale internaționale și implicațiile etice ale unei astfel de măsuri.
Prin urmare, chiar dacă teoretic un număr mare de deținuți ar putea fi considerat pentru recrutare, în practică, cifra reală a celor care ar putea fi înrolați ar fi probabil mult mai mică, depinzând de multe variabile și restricții.
Context istoric
Utilizarea deținuților în conflictele militare din istorie este un subiect complex și variat, care s-a manifestat în diferite forme și în diverse perioade istorice.
În Evul Mediu și până în secolul XVIII, deținuții erau adesea folosiți ca vâslași pe galerele de război, inclusiv cele otomane ori franceze. Aceasta era considerată una dintre cele mai dure forme de pedeapsă, deținuții fiind forțați să vâslească în condiții grele pentru perioade lungi de timp.
Pe timpul Războiului Civil American, ambele părți au folosit deținuți pentru diverse sarcini, inclusiv în construcția de fortificații sau alte lucrări fizice grele. Uneori, deținuții erau chiar înrolați în unități de luptă.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mai multe țări, inclusiv Uniunea Sovietică și Germania Nazistă, au folosit batalioane de penalizare, compuse din prizonieri și deținuți care erau trimiși în cele mai periculoase secțiuni ale frontului. Aceste batalioane erau adesea folosite în asalturi aproape sinucigașe.
În perioada regimurilor totalitare, precum cel nazist și cel sovietic, deținuții din lagărele de concentrare sau din gulaguri erau adesea folosiți în lucrări forțate, inclusiv în proiecte de construcție militară sau în fabrici de armament. Aceste forme de muncă forțată erau adesea însoțite de condiții inumane și rate ridicate ale mortalității.
În unele cazuri, deținuții sunt folosiți în unități speciale sau sunt oferite reduceri de pedeapsă pentru serviciu militar voluntar în zone de conflict.
Aceste practici au ridicat numeroase întrebări etice și legale, referitoare la drepturile omului și la tratamentul echitabil al deținuților. Utilizarea forțată a deținuților în acțiuni militare este văzută adesea ca o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului.
Modelul Wagner
În contextul conflictului recent din Ucraina, utilizarea deținuților în luptă, în special de către Grupul Wagner și armata rusă, a fost un subiect controversat.
Grupul Wagner, o companie militară privată rusă, cunoscută pentru implicarea sa în diverse conflicte armate, a recrutat deținuți pentru a lupta în Ucraina.
Fostul lider Wagner, Yevgeny Prigozhin, personal, a vizitat închisori din Rusia pentru a recruta deținuți. Li se oferea grațierea și o sumă de bani în schimbul serviciului lor pe front. Acest lucru a fost înregistrat și distribuit de mass-media, unde Prigozhin și alți lideri WAGNER le promiteau deținuților libertatea în schimbul a șase luni de serviciu pe linia frontului.
Deținuții recrutați erau adesea trimiși în cele mai periculoase sectoare ale frontului, unde rata mortalității era semnificativ ridicată. Rapoartele indică faptul că acești deținuți luptători nu aveau întotdeauna echipament adecvat sau pregătire militară suficientă, ceea ce îi punea într-un mare pericol.
Această practică a stârnit numeroase critici și preocupări legate de etică și drepturile omului. Folosirea prizonierilor ca luptători în conflictul armat ridică întrebări serioase privind consimțământul și tratamentul acestora, fiind considerată de mulți ca o încălcare a normelor internaționale și a drepturilor fundamentale ale omului.
Utilizarea deținuților în conflictul din Ucraina de către Grupul Wagner a fost condamnată de mai multe guverne și organizații pentru drepturile omului internaționale. Aceasta este văzută ca o tactică disperată și ca o încălcare a legilor internaționale de război.
Armata regulată rusă nu a raportat în mod concret că ar fi folosit deținuți în mod similar, dar întreaga strategie a Rusiei în conflictul ucrainean a inclus diverse tactici controversate.
În Lituania va avea loc duminică primul tur al alegerilor prezidenţiale, la care au drept de vot circa 2,5 milioane din cei 2,8 cetăţeni, relatează mass-media internațională.
Amenințări semnificative
În 2024, Lituania se confruntă cu mai multe amenințări semnificative la adresa securității naționale, care sunt influențate de contextul geopolitic tensionat din regiune.
Amenințarea Rusiei este considerată cea mai mare pentru Lituania și alte țări din regiune. Rusia își continuă politica agresivă, inclusiv prin amenințarea de a invada Ucraina și de a declanșa un conflict în Europa, în încercarea de a forța Vestul să recunoască drepturile sale de a influența deciziile politice ale altor state independente.
Influența Belarusului este o altă problemă importantă. Politica autoritară a lui Alyaksandr Lukashenka și criza migrației orchestrate de Belarus reprezintă o provocare semnificativă pentru Lituania. Aceasta implică presiuni sporite asupra granițelor Lituaniei și potențiale riscuri de instabilitate. Serviciile locale de informații au menționat posibilitatea folosirii acestei rute de către membrii ai unior organizații teroriste radicale musulmane.
Autoritățile de la Vilnius se așteaptă ca politica agresică din partea Chinei să crească substanțial prin amenințări economice, cibernetice și operațiuni de propagandă asupra Lituaniei.
În contextul conflictului din Ucraina, Lituania a înregistrat o creștere semnificativă a atacurilor cibernetice, ceea ce subliniază o eră nouă de război hibrid în care infrastructura critică a țării baltice devine o țintă principală.
Presiuni politice și economice cu caracter general sunt și ele în creștere. Mediu politic și economic tensionat, cu riscuri regionale crescute datorită proximității față de Rusia și conflictul din Ucraina, a determinat ajustări în jos ale indicelui de risc politic pe termen scurt al Lituaniei.
Clivaj etnic?
În 2024, populația rusă sau rusofonă din Lituania constituie aproximativ 5.1% din totalul populației țării. Această minoritate este în mare parte concentrată în zone urbane precum Vilnius, unde reprezintă 13% din populație, și Klaipėda, cu 28% din populație. De asemenea, orașul Visaginas are o majoritate rusă de 56%, acesta fiind construit inițial pentru lucrătorii de la Centrala Nucleară Ignalina, dezafectată în acest moment, în urma aderării la UE.
Chiar dacă nu există indicații clare că comunitatea rusă sau rusofonă din Lituania reprezintă o amenințare de securitate directă, periodic mass-media finanțată de guvernul rus amenință Lituania cu repercursiuni dure pentru încălcarea drepturilor minorității ruse.
În general, minoritățile naționale, inclusiv cea rusă, beneficiază de drepturi de educație în limba maternă și de promovare a culturii lor, conform legislației lituaniene.
Astfel, orice tensiuni sau probleme legate de comunitatea rusă din Lituania sunt mai degrabă de natură politică și diplomatică decât o amenințare directă de securitate internă.
Rusia a fost semnalată că utilizează minoritatea rusă din Lituania în scopuri de influență și destabilizare, ca parte a procesului de reimperializare a politicii sale externe. În conformitate cu evaluările recente ale amenințărilor și discuțiile oficialilor lituanieni, se pare că Rusia ar putea folosi diverse tactici de război hibrid, care includ dezinformare și manipulare, pentru a influența sau a crea tensiuni în statele baltice, inclusiv Lituania. Aceasta face parte dintr-o strategie mai amplă a Rusiei de a folosi minoritățile rusofone din fostele state sovietice pentru a-și extinde influența și a compromite coeziunea internă și securitatea acestor țări.
Înțelegere unanimă
Conform AFP, mulţi lituanieni se tem că ţara lor ar putea fi următoarea ţintă a agresiunii Moscovei, dacă forţele ruse înving în războiul din Ucraina. Directorul Centrului de Studii Est-Europene, Linas Kojala, rezumă situaţia arătând că „înţelegerea ameninţării ruse în Lituania este unanimă şi incontestabilă, iar principalii candidaţi sunt de acord în această privinţă”. Sondajele îl creditează cu un avans confortabil faţă de ceilalţi şapte candidaţi pe preşedintele în exerciţiu, fostul bancher Gitanas Nauseda, în vârstă de 59 de ani, aflat la sfârşit de mandat. În cursă s-au mai înscris şefa guvernului, Ingrida Simonyte (49 de ani), şi un avocat cunoscut, Ignas Vegele (48 de ani). Turul al doilea al alegerilor va avea loc la sfârşitul lui mai, iar observatorii anticipează o victorie a lui Nauseda, care ar urma să obţină 35% din voturi în primul tur conform celui mai recent sondaj, faţă de 12% din voturi pentru Vegele şi 10% pentru Simonyte. Şeful statului reprezintă Lituania la summiturile UE şi NATO şi decide alături de guvern politica externă a ţării, având obligaţia de a consulta guvernul şi parlamentul pentru numirile în cele mai importante funcţii oficiale.
China și Taiwan
Poziţiile principalilor trei candidaţi, similare în privinţa Rusiei, sunt diferite în legătură cu relaţiile cu China, tensionate în ultimii ani de problema Taiwanului. Vegele, care s-a remarcat contestând vaccinarea obligatorie în timpul pandemiei de COVID-19, se prezintă ca o alternativă la politicienii clasici şi promite o guvernare mai transparentă.
În 2021, Lituania a permis deschiderea unei ambasade taiwaneze de facto la Vilnius sub numele de ţară, Taiwan, în loc de cel al capitalei Taipei acceptat în practica diplomatică pentru a nu deranja Beijingul, iar relaţiile bilaterale chino-lituaniene au devenit mai tensionate. Au urmat controverse pe plan intern, unii politicieni lituanieni cerând remedierea legăturilor cu China în interesul economiei Lituaniei. „Reacţia Chinei la deschiderea oficiului (diplomatic taiwanez – n. red.) a fost mai dură decât se anticipa, ceea ce a declanşat dezbaterea”, arată Kojala, adăugând că unele companii lituaniene au avut de suferit. În campania electorală, Nauseda a declarat că consideră necesară schimbarea denumirii reprezentanţei diplomatice respective, însă Simonyte s-a opus ideii. Vegele a fost de partea preşedintelui, apreciind că decizia de a accepta numele de Taiwan a fost „nesocotită”. Simonyte este conservatoare din punct de vedere fiscal şi are opinii liberale în domeniul social, susţinând în special parteneriatele homosexuale, controversate încă în rândul lituanienilor majoritar catolici. Ea candidează a doua oară, după ce a pierdut în faţa lui Nauseda turul al doilea al alegerilor prezidenţiale din 2019. Potrivit analistului Ramunas Vilisauskas de la Universitatea din Vilnius, „doamna Simonyte este susţinută de alegătorii partidului conservator şi de liberali, în timp ce domnul Nauseda este un candidat de stânga în privinţa politicii economice şi sociale. În ceea ce îl priveşte pe Vegele, el va primi sprijinul celor care doresc pur şi simplu schimbarea”.
Politica de apărare
Lituania, fostă republică sovietică, în prezent membră a NATO şi a Uniunii Europene, este cunoscută ca una din principalele donatoare pentru Ucraina şi pentru cheltuielile ridicate cu apărarea, de 2,75% din produsul intern brut. În săptămânile următoare, guvernul va prezenta propuneri de majorare a bugetului apărării până la 3% din PIB. Fondurile respective vor fi utilizate în special pentru achiziţia de tancuri şi de sisteme de apărare antiaeriană, precum şi pentru primirea pe teritoriul lituanian a unei brigăzi din forţele armate germane; Berlinul intenţionează să disloce în Lituania circa 5000 de militari până în 2027. Niciunul din cei trei candidaţi menţionaţi nu pare să conteste proiectele respective, însă Vegele a promis că dacă va fi ales va cere auditarea apărării pentru a gestiona eficient partea financiară. Dezbaterile de politică externă, în special privind relaţiile cu China, au fost declanşate de multe ori de disensiunile între preşedinte şi conservatorii conduşi de rivala acestuia, Simonyte.
