Obiectivul Rusiei pentru 2024 este fără îndoială să își păstreze câștigurile teritoriale și să câștige timp, fiindcă stalemate-ul le convine în mai mare măsură decât ucrainenilor. Câștigurile teritoriale rusești sunt mult mai mici decât obiectivele inițiale, să ne amintim că au pornit cu ideea de a ”denazifica” Ucraina, respectiv să o cucerească, măcar până la Nipru (plus Kievul cu partea sa la vest de fluviu) și întreaga parte de sud, inclusiv Odessa și Bugeacul, să ajungă până la gurile Dunării și să facă legătura cu auto-proclamata republică transnistreană. Ulterior, după eșecul de la Kiev, au renunțat la axele de atac dinspre nord, respectiv Kiev, Cernigov și Summy, ca să se concentreze pe sud-est, respectiv Donbass. După o luptă acerbă la Sieverdonetsk și Lysyceansk, Izium, Popasna și alte puncte fierbinți, în toamna lui 2022 au anexat oficial oblasturile Luhansk, Donetsk, Zaporojie și Kherson, deși nu controlau pe deplin niciunul dintre ele. Este prima oară în istorie când un stat anunță anexarea unor provincii pe care nu le controlează!
Mai mult, ofensivele ucrainene din toamna lui 2022 i-au alungat pe ruși de la sud-est de Harkov până în Luhansk și au recuperat Izium și alte orașe pentru care rușii au plătit scump, dar și parte din Kherson, eliberând singura reședință de oblast cucerită de ruși în decursul războiului. Anul 2023 a trecut cu ofensiva de iarnă a rușilor în care au pierdut enorm, material și uman, la Bakhmut, Avdiivka, Marinka, Vuhledar și în alte părți, reușind să cucerească doar Bakhmut. Ofensiva de vară a Ucrainei nu și-a îndeplinit obiectivele, reușind o străpungere maximă de 17 kilometri în Zaporoje pe axa Tokmak, până dincolo de Robotynye, dar a provocat însemnate pierderi rusești, mult mai mari decât ale atacatorilor ucraineni. Ucrainenii au decis să-și facă propriul lor sistem defensiv paralel cu linia Surovikin a rușilor, pentru a-și conserva câștigurile din 2023 și a împiedica o eventuală contraofensivă rusească.
Oricum, ofensiva de iarnă rusă s-a concentrat asupra Avdiivka, un intrând în frontul rusesc din 2014 încoace, care a rezistat cu eroism până acum, dar și în alte puncte, dar cu intensitate mai redusă față de Avdiivka. Rezultatul a fost cucerirea eroicei Marinka, după ce aceasta a rezistat, de asemenea, din 2014. Alte puncte sunt pe frontul de nord, din Luhansk, pe linia Kremina – Svatove, dar și încercările eșuate din sud, din Kherson, de cucerire a capului de pod ucrainean de la Krynky, pe malul stâng al Niprului.
Efortul principal a fost la Avdiivka, de înțeles, deoarece orașul chiar are o importanță strategică. Este un intrând în dispozitivul rusesc foarte aproape de orașul Donetsk, orașul reședință al oblastului cu același nume, practic o suburbie a orașului Donetsk, important centru pentru armata rusă. De aici ucrainenii pot bombarda cu ușurință orașul, chiar și cu piese de artilerie de calibru mic. Poate fi folosit, la un moment dat, ca și o bază de plecare pentru un asalt asupra orașului. Deci, este de înțeles interesul și efortul rușilor pentru a-l cuceri, urmărind învăluirea lui de pe ambele flancuri, din intrândurile pozițiilor rusești care îl înconjoară din trei părți.
Prin cucerirea lui, rușii ar rezolva aceste probleme strategice, ar obține o rectificare a frontului, dar și o bază de plecare pentru un atac în adâncime care ar putea lua Vuhledar din flanc, având în vedere că toate atacurile dinspre sud au eșuat cu pierderi masive pentru ruși, aici fiind cimitirul infanteriei marine rusești, Brigada 155 Infanterie Marină rusă având pierderi de peste 50% din efectiv.
Dar după pierderile imense cu cel mai defavorabil raport (circa 10 la 1, față de 6 la 1 la Bakhmut), rușii au încetinit ritmul, urmărind probabil să se regrupeze pentru noi atacuri. Ori, după aceste pierderi cauzate de asalturile frontale în valuri, fără sens, va mai dura ceva până să poată concentra suficiente resurse pentru asta.
Dar rușii nu urmăresc numai rectificarea frontului, ci și livrarea unei victorii pentru Putin, pentru a-i aduce ceva capital în vederea alegerilor prezidențiale din martie și a mulțumi opinia publică internă. Oricum, problema alegerilor este clară, dar ar arăta mai bine pe plan intern împreună cu o victorie cât de mică pentru ruși, victorie care ar putea fi umflată de propagandă.
Având în vedere că în această configurație și după atâtea pierderi, rușii nu sunt capabili de o ofensivă majoră, care ar urma să spargă liniile ucrainene și să pătrundă în adâncime măcar câteva zeci de kilometri (comparativ cu ofensiva ucraineană de la Harkov, când au fost eliberați peste 6000 de kmp), așa că se mulțumesc cu câștiguri minore sau rectificări ale liniei de front, plus ideea de a pune presiune pe ucraineni ca să nu-i lase să-și concentreze resursele pe anumite direcții. Una ar fi Krynky, am analizat-o amănunțit, ca și altele, în articolul https://karadeniz-press.ro/razboiul-ruso-ucrainean-anul-2023/
Obiectivul strategic al rușilor pentru 2024 este tergiversarea, câștigarea de timp, în ideea că ucrainenii vor obosi și că vesticii se vor sătura de război și vor diminua, sau chiar înceta ajutorul militar și de altă natură acordat Ucrainei. Rușii mizează că anul acesta sunt alegeri în aproape toată UE, și venirea la putere a unor partide pro-ruse ar putea avea acest rezultat. Mai ales, sunt alegeri în SUA, unde o revenire a lui Trump la Casa Albă este văzută de ruși ca o garanție a succesului lor. Chiar generalul Valeri Gherasimov, șeful de stat major al armatei ruse, a declarat în octombrie că ei se așteaptă și sunt pregătiți ca operațiunea lor militară specială din Ucraina să dureze până în 2025. Adică până după instalarea oficială a viitorului președinte la Casa Albă (la 20 ianuarie 2025), care în speranța rușilor ar fi Trump.
Dar rușii au mai avut astfel de speranțe după eșecurile din 2022. Au sperat că europenii vor îngheța de frig în iarna 2022/2023 fiindcă au renunțat la gazul rusesc, așa că vor renunța să ajute Ucraina în schimbul reluării livrărilor de gaz. S-au înșelat, ca și în alte asumpții ale lor. Mai mult, în iarna asta moscoviții și alți cetățeni ruși îngheață din cauza problemelor cu aprovizionarea sau cu infrastructura.
Dar nici în cazul în care Donald Trump ajunge președinte în 2025, nu cred că rușii ar avea motive de bucurie. Ei s-au mai înșelat în cazul Italiei, cu Merloni, dar au avut dreptate în cazul Slovaciei. Dar SUA este cu totul altceva.
Oricare președinte ar ajunge la Casa Albă, va urma niște principii clare de politică externă, și niciun președinte nu va ceda în fața unui inamic declarat (Rusia a declarat în doctrina sa militară cu mai bine de 10 ani în urmă SUA și NATO ca principal inamic), mai ales că nu pierde nici un soldat american sau NATO pentru a slăbi Rusia și a o neutraliza ca amenințare principală pentru următoarele decenii, în perspectiva unui viitor conflict probabil cu China. Astfel, ipotetic vorbind, dacă Iranul ar intra într-un război cu unul dintre vecini, SUA nu l-ar susține pe acesta cu bani și armament, atât timp cât nu-și trimite soldații pe câmpul de luptă? Disputa lui Trump cu europenii ține numai de bani și alocări de resurse, el intrând în conflict cu aceștia (în stilul său nediplomatic) doar cu referire la alocarea de către statele NATO a procentului de 2% din PIB și la faptul că europenii finanțează puterea militară rusă prin cumpărarea gazului și petrolului rusesc, aspect în care se pare că avea dreptate. Dar aceste chestiuni nu mai sunt de actualitate, europenii au renunțat în mare parte la resursele rusești, urmând să renunțe de tot, iar problema înarmării și alocării de resurse pentru apărare este un fapt împlinit sau în curs de îndeplinire pentru majoritatea statelor europene. Iar citatul din discuția cu un lider european în care Trump spune că nu va apăra Europa cred că este scos din context, cred că el a spus că nu o va apăra dacă nu plătește ea însăși pentru apărare și mai continuă să aprovizioneze mașina de război rusească prin achiziționarea de produse rusești.
Ca și dovadă, în 2014, când Rusia a anexat Crimeea și a declanșat conflictul din Donbass, administrația Obama a refuzat să livreze Ucrainei armament letal, ci doar echipamente militare neletale. Trump a fost acela care a decis furnizarea de armament american performant Ucraineni pentru a se apăra în Donbass, el a aprobat livrarea rachetelor FGM-148 Javelin către ucraineni în 2017, rachete care au fost una din cheile victoriei de la Kiev în prima fază a războiului. Cum spunea și George Friedman, președintele SUA are foarte mici grade de libertate în privința strategiei politicii externe, mult mai mici decât președintele unei țări oarecare, deoarece SUA are mulți aliați care ar fi dați peste cap de o schimbare bruscă de strategie și orientare a politicii externe americane, ceea ce ar provoca un cutremur geopolitic major. Ori, nimeni la vârf nu este atât de inconștient, să nu vadă clar interesul american și al blocului vestic. Deci, orice președinte va veni la Casa Albă, va susține Ucraina și speranțele conducerii rusești au prea mici șanse să se adeverească.
Toate aceste speranțe ale rușilor ne amintesc de speranțele lui Hitler și ale germanilor în 1945, că Aliații vor schimba tabăra și se vor lupta cu sovieticii înainte de a cuceri Germania. Sau în armele minune. Dar să revenim la 2024.
Problema susținerii frontului
Rusia a început invazia la 24 februarie 2022 cu circa 200000 de militari ruși, la care se adăugau circa 40000 recrutați din Donbass, respectiv forțele paramilitare ale DPR și LPR (Dontetsk People Republic și Luhansk People Republic). Este clar că au subestimat rezistența ucraineană, se așteptau să fie primiți cu flori, nu cu gloanțe, și și-au supraestimat propriile forțe. Pierderile mari au dus la renunțarea atacului pe axele nordice, manevra pe linii exterioare eșuând lamentabil. S-au concentrat pe sud și sud-est, în Donbass, unde au trimis rezervele din întreg cuprinsul Rusiei, dar, mai ales după pierderile masive în urma contraofensivelor ucrainene de la începutul toamnei în Kherson și Harkov, la 22 septembrie 2022 au fost nevoiți să declare mobilizarea parțială a 300000 de militari. Rezultatul imediat a fost fuga din țară a sute de mii de tineri de vârstă încorporabilă, dar mobilizarea s-a realizat. Ulterior, s-a mers continuu pe ideea mobilizării de voluntari cu promisiuni financiare serioase, care au prins mai ales în regiunile sărace ale Rusiei (majoritare, cu excepția Moscovei și Sankt Petersburgului) care sunt și cele populate majoritar cu etnici non-ruși.
A fost introdus Wagner care a primit inițial permisiunea să recruteze din închisori (să ne amintim, și în conflictul din Transnistria din 1992 rușii au recrutata delicvenți din închisori) unde voluntarilor li se promiteau bani și ștergerea trecutului infracțional. Wagner a recrutat circa 50000 de cetățeni ruși, dar după ce Prigojin a intrat în conflict cu conducerea militară, i s-a interzis asta, în schimb, ministerul apărării a recrutat încă 100000 de deținuți. Cei recrutați de Wagner au sfârșit majoritatea în atacurile disperate de la Bakhmut, iar cei recrutați de ministerul apărării sunt cei din batalioanele Storm-Z de sacrificiu, primul val de atac frontal contra pozițiilor întărite ucrainene. La fel ca și bașibuzucii în armata Imperiului Otoman. Rușii au mai recrutat 22000 din muncitorii din Asia Centrală veniți la muncă în Rusia (mult mai puțin decât sperau), dar se bazează foarte mult pe voluntarii din regiunile sărace din Caucaz sau Siberia, pentru care promisiunile financiare sunt irezistibile, fiind singura șansă de a ieși din sărăcie pentru ei și familiile lor. Ei sunt și foarte neinformați asupra a ceea ce se întâmplă în Ucraina, propaganda și promisiunile arată foarte bine.
Dar cea mai mare problemă este faptul că majoritatea militarilor instruiți și pregătiți au dispărut, ei fiind morți, răniți și dispăruți încă din prima fază a războiului. Locul lor este preluat de aceste completări, voluntari sau rezerviști, care sunt trimiși în prima linie după o instruire sumară sau chiar deloc, nevoia de completări în urma pierderilor este foarte mare, așa că asistăm la o degradare continuă a pregătirii unităților militare rusești. Chiar și unitățile până acum considerate de elită au ajuns să fie formate în mare parte de soldați de umplutură. Este suficient să ne referim la unitățile aeropurtate care au fost decimate la Kiev și Hostomel, sau Brigada 155 Infanterie Marină, decimată la Vuhledar și completată de două ori cu trupe de strânsură.
Atacurile frontale cu pierderi imense își spun cuvântul, unitățile sunt decimate și trebuie completate cu rezerviști fără pregătire, nu este timp pentru pregătirea lor, apoi sunt aruncate din nou în luptă în aceleași atacuri frontale cu pierderi imense, necesitând noi completări urgent, așa că nu este timp pentru instruirea recruților. În comparație, unitățile ucrainene sunt pregătite luni de zile în Occident pe armament occidental înainte de a intra în luptă, Iar la cele din țară, militarii deja cu oarecare experiență din brigăzile teritoriale, de acoperire, trec în brigăzile de manevră, susținând din mers un program de instruire și pregătire.
Foarte dificilă este situația localnicilor din Donbass care sunt recrutați forțat în trupele LNR (republica Luhansk) sau DNR (republica Dontesk), practic aproape toată populația masculină este luată cu forța în armată, pe motiv că dacă vor să scape de stăpânirea ucraineană, trebuie să lupte pentru asta. Tragic este că pierderile acestor unități nici nu sunt reprezentate în statistici.
Problema armamentului este la fel de spinoasă, în ideea că rușii pierd tancuri, vehicule blindate, alte vehicule, artilerie și celelalte într-un ritm mai mare decât produc, chiar dacă economia lor a trecut la cea de război. Producția de armament modern este limitată de lipsa de componente electronice ce veneau din import, dar acum nu mai vin. Ne referim la senzori, componente electronice și altele sub embargou occidental. Este foarte posibil ca să fie aprovizionați în secret cu unele din acestea de către chinezi, dar ritmul în care tancuri și vehicule moderne, inclusiv drone performante, ies de pe linia de producție este net inferior pierderilor. De aceea rușii au trebuit să umble prin depozitele cu echipamente rămase din timpul Războiul Rece, și am ajuns să vedem pe câmpul de luptă tancuri T-62 sau camioane din anii celui de-al doilea război mondial. Pe lângă faptul că acestea nu sunt upgradate necesităților războiului modern, mai au problema uzurii fizice accentuate, ele fiind anterior depozitate în condiții neconforme, uneori sub cerul liber, în stilul comunist de atunci. Am văzut că rușii au ajuns să depindă în mare măsură de dronele iraniene Shahed-3 pentru a lovi în adâncime teritoriul ucrainean.
Uzura echipamentelor pe câmpul de luptă își spune și ea cuvântul. Un singur exemplu, unui tun de 100 mm trebuie să i se schimbe țeava interioară după aproximativ o sută de lovituri. Vă dați seama că acest lucru este imposibil pe frontul ucrainean, astfel că acele tunuri trag cu o precizie îndoielnică și ajung să se defecteze destul de des.
Problema munițiilor este de asemenea una crucială, lipsurile în aprovizionare încep să se vadă, nu numai din cauza țintirii depozitelor de muniții și a convoaielor de aprovizionare de către rachetele HIMARS ucrainene, ci și din cauza faptului că producția nu ține ritmul cu consumul. În primăvara lui 2022, Sieverodonetsk și Popasna, rușii trăgeau 20000 de obuze pe întreg frontul pe zi. La Bakhmut, circa 6000 pe zi. În toamna lui 2023, 3000 pe zi. De aceea au cerut și primit un milion de obuze din Coreea de Nord, dar și acestea au probleme tehnice.
Rușii au problemele lor serioase cu resursele pe frontul din Ucraina, dar, din fericire pentru ucraineni, și le risipesc în atacuri frontale cu pierderi imense ce necesită mult mai multe resurse pentru a fi înlocuite. Iar acestea sunt din ce în ce mai puține și mai proaste, mai ales în calitatea militarilor.
Frontul de acasă
Pentru orice conflict care se prelungește, foarte importantă este susținerea celor de acasă pentru cei de pe front, pentru cauza războiului. Această susținere este direct proporțională cu rezultatele favorabile ale războiului și invers proporțională cu durata lui, numărul de victime și lipsurile provocate acasă de război. Degradarea acestei susțineri apare prin nemulțumiri crescânde care se manifestă sub forma protestelor populației, într-o societate democratică (cum au fost cele din SUA împotriva războiului din Vietnam, deși acolo nu au existat lipsuri cauzate de război), dar într-o societate totalitară ca și cea rusească (fie țaristă, comunistă sau putinistă) protestele sunt excluse și atrag imediata reacție dură a autorităților care arestează, persecută, agresează în forță sau condamnă protestatarii. Așa că aceste nemulțumiri se acumulează, se adună, iar la un moment dat pot răbufni violent în ciuda reacției autorităților, intensitatea acestora pot depăși la un punct capacitatea sau voința de reacție a forțelor de ordine și de aici ies răscoalele și revoluțiile. Avem un caz clar ca și revoluția rusească din martie 1917 soldată cu abdicarea țarului, dar aceasta a fost urmată de lovitura de stat bolșevică din noiembrie care a dus la războiul civil încheiat cu victoria bolșevicilor și cu regimul comunist instaurat până în 1991.
”Rusia a pierdut cel puțin 150 000 de morți. În orice altă țară asemenea pierderi ar fi oprit războiul”, dar nu în Rusia, care ”să fim onești, este un stat feudal în care cea mai ieftină resursă este viața omului. Dar pentru noi… cel mai scump lucru pe care îl avem este poporul nostru” spunea generalul Valery Zaluzhny, comandantul șef al armatei ucrainene pentru The Economist în noiembrie 2022. (vezi https://karadeniz-press.ro/generalul-valery-zaluzhny-comandantul-armatei-ucrainene-despre-situatia-frontului/ )
Ne putem întreba de ce rușii nu se revoltă în fața atâtor pierderi inutile, de ce nu protestează împotriva regimului Putin? De ce mișcările de contestare sunt așa de puține și atât de ușor potolite de forțele de ordine? Doar fiindcă forțele rusești de ordine sunt atât de puternice? Să ne amintim, l-au ajutat și pe Lukashenko să-și păstreze puterea în urma mișcărilor de protest din 2020-2021 din Belarus în urma alegerilor falsificate. Da, sunt foarte puternice și motivate să zdrobească orice manifestare împotriva regimului, dar nu este destul. La o ridicare în masă, nu ar avea cum să facă față sutelor de mii de protestatari, cum nu au făcut față forțele de ordine în cazul Euromaidanului ucrainean în 2013 sau au cedat în revoluția română din decembrie 1989.
Explicația este că încă nu sunt mișcări de masă, ci doar proteste sporadice, ușor de învins, tocmai că nu sunt de masă, sunt cu prea puțini manifestanți și nu sunt peste tot, ci doar din când în când, în anumite localități, fără ca exemplul lor să fie urmat și de nemulțumiții din alte orașe.
Dar de ce? Voi menționa câteva motive.
Mentalitatea rusească
După ieșirea de sub suzeranitatea tătară, Rusia (numită cnezatul Moscovei atunci) s-a extins în toate direcțiile cucerind și subjugând popoare într-un ritm amețitor, Paul Dobrescu spunând în Geopolitica că între 1700 și 1870, deci în 170 de ani, a petrecut 148 de ani în campanii dintre care doar două au fost defensive, înghițind în medie în fiecare an un teritoriu echivalent cu suprafața actuală a Olandei. Această expansiune a fost permanentă, în toate punctele cardinale, și a creat în mintea rusului de rând o mentalitate de cuceritor perpetuu. Chiar dacă înfrângerile militare au dus la pierderea de teritorii, Rusia de fiecare dată a revenit câțiva ani mai târziu cu o poftă și mai mare de cucerire. Mă refer la Rusia ca un titlu generic în care intră toate denumirile din evul mediu până în prezent, fie că vorbim de cnezatul rus, de Rusia imperială, de URSS sau Rusia actuală.
După cum spuneam, acest apetit continuu de cucerire și subjugare a creat în mintea rusului de rând o mentalitate imperială, chiar dacă el, mujicul de rând, trăia într-o sărăcie perpetuă, fiind recrutat de conducătorii absoluți ai Rusiei și trimis ca și carne de tun în toate campaniile de cucerire, el neavând nimic de câștigat ulterior decât jaful de moment. Se întorcea din nou la starea de sclavie medievală sau modernă (colhoznic împilat trimis în Gulag pentru orice vină închipuită sau nu). Singura șansă a lui de a realiza ceva era prin jaful de moment pe spinarea celor cuceriți, după care revenea la vechea lui stare de împilare. Ne mai mirăm de ce azi rușii fură orice din Ucraina, inclusiv mașini de spălat și electrocasnice, este doar o reminiscență și o perpetuare, pe lângă aspectul foarte clar al situației de sărăcie fără speranță în majoritatea provinciilor Rusiei actuale, excepție fiind doar marile orașe Moscova și Sankt Petersburg.
Mai mulți istorici și gânditori au încercat să pătrundă misterul mujicului rus, gata să cucerească și să se jertfească pentru cuceririle Rusiei, dar rămânând la fel de împilat, fără drepturi și fără speranță, într-o sărăcie perpetuă la el acasă. Cred că cel mai bine a pătruns esența Ion Rațiu, de care ne amintim doar ca și personajul cu papion din parlamentul românesc, care a trăit în Marea Britanie și n-a mâncat salam cu soia, uitând că el a fost poate unul dintre cei mai mari geopoliticieni români ai secolului XX, cel puțin de același nivel cu Ion Conea. Ion Rațiu a scris o serie de cărți de geopolitică în perioada Războiului Rece care s-au bucurat de mare trecere în rândul factorilor decizionali occidentali. În una dintre ele, Moscova sfidează lumea, apărută în 1956, el prevede inclusiv războiul din Vietnam și cel din Afghanistan. În această carte de referință Ion Rațiu realizează chintesența rusului de rând, prezentă inclusiv în operele marilor clasici ruși din secolul XIX, care toate sunt pătrunse de firul roșu al ideii că Rusia va arăta lumii de ce este capabilă, și lumea va recunoaște superioritatea rusească. Acest complex de superioritate se găsește inclusiv în pretenția ca Moscova să fie considerată a treia Romă, dar mai ales a avut mari și permanente reverberații în sufletul mujicului rus, dublate în timpurile actuale de o permanentă propagandă care atinge tocmai această coardă sensibilă a sufletului rușilor. Ion Rațiu dă o concluzie sumbră și valabilă și în ziua de astăzi: rusului de rând nu-i pasă dacă trăiește în cea mai neagră mizerie, atâta timp cât are două lucruri asigurate: sticla de votcă și conștiința că Rusia este o mare putere. Cu un astfel de popor, conducerea autocratică poate face orice, poate să-l arunce în război cu mâinile goale contra tancurilor, atâta timp cât îi asigură sticla de votcă și conștiința că Rusia e o mare putere respectată în întreaga lume.
Privind prin această perspectivă, putem înțelege mai ușor ultimele rezultate ale sondajului Centrului Levada, conform căruia, după 20 de luni de război, susținerea puternică pentru acesta a scăzut de la aproape 80% la ceva peste 50%. Dar rămâne mare, fiindcă mai există un procent reprezentativ care susțin războiul, dar nu în mare măsură. Motivația principală rămâne ideea că dacă tot au pierdut cât au pierdut, măcar să se aleagă cu ceva, respectiv câteva cuceriri teritoriale. Trebuie spus că sondajul poate fi contaminat de faptul că, deși este anonim, mulți ruși se tem să își exprime opțiunile proprii de teama represaliilor. Dar, oricum, sondajul este suficient de reprezentativ pentru a exprima în clar această mentalitate de cuceritori, de superioritate a rușilor care trebuie să își impună voința asupra vecinilor și, de ce nu, asupra întregii lumi. Sticla de votcă și conștiința că Rusia este o mare putere, respectată și temută pe întreg globul.
Lipsurile
Sancțiunile economice, plecarea companiilor occidentale, toate măsurile de izolare economică, comercială, diplomatică, inclusiv la nivelul sportului, nu au avut cum să nu se lase cu efecte grave asupra economiei rusești. Renunțarea la materiile prime rusești de către Occident a avut efecte majore, China și alte state nu au avut cum să preia, tehnic și logistic, întregul surplus rămas nevândut. La nivelul cetățeanului de rând a început să resimtă lipsa a tot mai multe produse de consum comune, dar și esențiale. Penuria de bunuri și produse de larg consum este reală, oricât ar încerca propaganda să ascundă aceste lucruri. Nu vă luați după datele de la Banca Mondială, care spun că economia rusă a scăzut în 2022 doar cu 2 sau 3%, acestea sunt datele furnizate de către Rusia pe care nimeni nu le poate verifica. Este exact ca și în economia noastră socialistă, aveam producții record la hectar pe hârtie, dar pâinea și produsele de bază (făină, zahăr, ulei și altele) erau raționalizate în majoritatea localităților din țară. Starea reală a economiei rusești este mult mai gravă decât o prezintă propaganda. La asta se adaugă șomajul în creștere, prin pierderea locurilor de muncă în urma plecării companiilor occidentale.
Desigur, Rusia a trecut la economia de război, se zice, dar aceasta nu poate absorbi nici pe departe întreaga forță de muncă disponibilizată. Iar banii disponibili merg către industria de război și către plățile militarilor care sunt atrași spre voluntariat cu promisiunea unor salarii mult peste medie, așa că pentru rusul de rând nu rămâne nimic.
Chestiunea este că încă Rusia mai are bani, timp de 30 de ani a aprovizionat Occidentul cu petrol, gaze și materii prime, iar banii nu prea au ajuns la populație, programele de dezvoltare în regiunile rurale sunt inexistente, iar corupția a atins cote inimaginabile (șpaga la construirea de facilități pentru Olimpiada de la Soci a ajuns la 80%, la noi se lua 10%, ca de exemplu Sorin Oprescu). Ca să ne dăm seama de nivelul sumelor încasate de Rusia și sifonate de oligarhi, în urma sancțiunilor au fost înghețate active rusești în băncile occidentale în valoare de sute de miliarde de dolari, spre comparație PIB-ul României, adică tot ce produce România într-un an, este de 284 miliarde de dolari.
Dar evidența problemelor economice ale Rusiei se văd în inflație, curs de schimb și lipsurile tot mai evidente la populație. Dar acesta nu este un factor care să ducă la o revoltă în masă, trebuie să ne amintim că populația rusă este obișnuită cu lipsurile, a trăit cu ele în toată istoria, mai ales în comunism, dar și în post-comunism. Deci rușii sunt obișnuiți cu lipsurile, important este pentru ei, cum spuneam mai sus, că Rusia este o mare putere. Și să aibă votca cu care să uite de restul.
Pierderile
Americanii au pierdut în Vietnam, în 12 ani de război (1963-1975) 58000 de morți și 300000 de răniți, dar nu au participat efectiv în toți acești ani, retrăgându-și treptat efectivele din cauza protestelor de acasă. În Irak (2003-2011) au avut 4420 de morți, în Afghanistan (2001-2021) 2400 de morți.
Rușii au pierdut (oficial) în Afghanistan (1979-1989) 14500 de morți și 58000 de răniți. În primul război cecen (1994-1996) au pierdut 5700 de morți (estimare rusă) sau 14000 de morți (estimare independentă). În al doilea război cecen, faza activă (1999-2000, 9 luni de război) au pierdut 6000 de morți (sursă rusă) sau între 9000 și 11000 de morți (surse independente).
În Ucraina, până la sfârșitul lui 2023, în mai puțin de doi ani de război, respectiv 20 de luni, au pierdut între 120000 și 250000 de morți. Numărul răniților este cel puțin triplu, iar al dispăruților de ordinul zecilor de mii, unii dintre ei prizonieri, dar majoritatea nu.
Ori, aceste pierderi nu se compară cu nimic din toate războaiele duse de Rusia după cel de-al doilea război mondial. Se pot raporta doar la primul și al doilea război mondial, când pierderile rușilor (și ale altora) au fost de ordinul milioanelor. În primul război mondial, rușii s-au revoltat în 1917, după trei ani de război, din cauza lipsurilor de acasă și a pierderilor enorme. Nu a fost un caz unic, s-au revoltat și soldații francezi de pe Frontul de Vest, tot în 1917, dar conducerea militară franceză a reacționat, a pronunțat câteva condamnări și a îmbunătățit condițiile soldaților din prima linie, inclusiv introducând rotația trupelor după un anumit număr de zile petrecute în linia întâi. La ruși era prea târziu, l-au dat jos pe țar, apoi în haosul creat bolșevicii au preluat puterea după un îndelungat și sângeros război civil (1918-1922) care a produs cinci milioane de victime.
Dar, la ora actuală, deși au pierderi mari și resimt lipsuri, rușii nu se revoltă, încă situația nu este suficient de coaptă pentru revoltă în Rusia, încă lipsurile nu sunt suficient de mari și îndelungate (rușii sun obișnuiți cu lipsurile), iar pierderile nu sunt percepute la adevărata lor amploare. Deci, revolta lui Prigojin și marșul lui spre Moscova a fost prematur, dacă el s-a bazat cumva și pe o ridicare a rușilor. În plus, mai apare și tendința rușilor spre mentalitate imperială, refacerea imperiului, chiar dacă asta implică costuri. Iar, după cum spuneam, rușii încă nu percep amploarea pierderilor, vor trebui să mia piardă cel puțin câteva zeci de mii de militari și ca războiul să ajungă la ei, să-l simtă.
Nu percep amploarea pierderilor din mai multe motive:
1. Sunt obișnuiți cu pierderile de militari și în timp de pace. E suficient să ne amintim de tragedia submarinului Kursk în 2000, sau mai reprezentativ, pierderile anuale ale militarilor ruși în timp de pace. Jurnalista Ana Politovskaia (ucisă în 2007 prin împușcare în fața blocului ei, de ziua lui Putin, de către doi FSB-iști), a făcut o statistică și a concluzionat că forțele armate ruse pierd anual, în timp de pace, circa cinci sute de soldați. Sunt morți în accidente, cele mai multe de muncă, fiind folosiți la munci grele, neplătite, fiindcă comandanții de unități îi închiriază pur și simplu la negru către firmele de construcții sau de altă natură, dar un procent important sunt recruții uciși de către ”veterani”, adică soldații cu vechime, care îi ucid în bătaie sau în urma abuzurilor. O rată importantă este cea a sinuciderilor din aceste cauze. Deci, psihologic vorbind, opinia publică rusă este obișnuită să piardă militari pe timp de pace, ce să mai vorbim pe timp de război.
2. Nu se cunoaște numărul exact, nici măcar aproximativ, al morților în războiul din Ucraina. Rușii nu prea își ridică morții de pe câmpul de luptă. Nu numai din comoditate, sau al numărului ridicat al acestora. Dacă un mort este ridicat de pe câmpul de luptă, el trebuie identificat și aparținătorii acestuia, rudele, părinți, frați, soție, copii, sunt anunțați de faptul că a murit, ceea ce produce durere și revoltă în rândul acestora. Dar dacă este declarat doar dispărut, mai există o speranță de care rudele se agață ca înecatul de un fir de pai. Ei speră ca, mai devreme sau mai târziu, să primească vești de la cel dispărut, fie că e rănit sau e prizonier, deși majoritatea celor dispăruți zac și putrezesc undeva pe pământul Ucrainei. Deci, mulți sunt dați dispăruți, deși sunt morți și nerevendicați de autorități, dar familiile lor mai speră. Sunt unii părinți care încă mai speră să apară copilul lor dat dispărut pe crucișătorul Moskva, scufundat la 14 aprilie 2022. Astfel, revolta justificată este înlocuită de speranță și va rămâne multă vreme așa.
3. Majoritatea celor trimiși în prima linie a războiului din Ucraina sunt din republicile îndepărtate, izolate și sărace ale Rusiei, și din etniile non-ruse. În aceste regiuni speranța de viață este redusă, din cauza condițiilor grele de viață și a alcoolismului, de acea sunt mai ușor de recrutat din aceste medii. Iar dacă cineva este declarat mort, familia se mulțumește cu ceva compensații, oricum condițiile de viață sunt dure acolo. Și dacă într-un sat dintr-o regiune a Siberiei sunt trei, cinci, sau zece morți, iar în alt sat tot pe atâta, familiile degeaba se revoltă, nu pot face nimic, sunt izolați și puțini. Altfel ar fi fost situația dacă într-un cartier dintr-un oraș mai răsărit, dacă câteva zeci de familii ar pierde pe cineva drag într-un război îndepărtat și fără sens. De aceea autoritățile rusești nu recrutează din Moscova sau Sankt Petersburg, deoarece acestea au potențial de revoltă ridicat, față de regiunea Tula sau alta de prin îndepărtata Siberie.
Totuși, vedem că potențial de revoltă există, cum a fost cazul în Bashkortostan, în Asia Centrală, în 17 ianuarie, când 1500 de protestatari au înfruntat forțele de ordine la minus 20 de grade în urma condamnării activistului de mediu Fail Alsynov la patru ani închisoare într-un proces considerat politic. Au fost operate zeci de arestări și protestul înăbușit, dar vedem că potențial există.
Rușii nu realizează că sunt în război
Pentru rusul de rând, războiul din Ucraina practic nu există. Mai aude ceva la știri despre operațiunea militară specială din Ucraina (special denumită așa) și pentru el sună ca și intervenția rusă din Siria, undeva departe, ceva ce nu-l afectează direct. A crescut șomajul, au dispărut produse de pe rafturi, încep să lipsească multe, viața e mai grea, s-a întețit goana după cele necesare. Dar rușii sunt obișnuiți cu lipsurile încă din timpul comunismului sau în ultimul deceniu al secolului trecut, apoi crizele din 1998 sau din anii 2000, este ceva obișnuit pentru ei. Mai aud că a murit în Ucraina fiul vecinului sau că încă câțiva sunt dispăruți. Vărul celuilalt vecinul s-a întors fără un picior, dar asta e. Sunt alte probleme.
Rusul de rând nu vede clădiri civile lovite de bombe, nu aude șuierul rachetelor și dronelor ce își caută victimele, nu ajută la scoaterea morților de sub dărâmături. Pentru el războiul este ceva abstract, ceva depărtat, de care mai aude ceva la știri, toate pozitive care spun cum rușii bat pe toată lumea, află tot de la știri că e în război cu NATO, dar asta nu îl afectează cu nimic. Doar că viața este ceva mai complicată, un aspect normal cu care s-a obișnuit. Nu vede coloane de refugiați ce fug din calea războiului, nu este el însuși nevoit să își scoată câte ceva din casa bombardată ca să ia drumul pribegiei. Nu și-a scos cu mâinile lui copilul însângerat de sub ruine, nu și-a căutat mama sau soția prin holurile bombardate ale spitalelor, nu s-a ascuns într-un șanț când vuietul unei rachete a trecut pe deasupra lui.
Pentru el, așa ceva nu există. Nu există război, ci doar o operațiune militară specială în Ucraina, pentru denazificarea acestei țări care se opune în mod absurd protecției frățești a Rusiei. Nu există victime în Ucraina, nici copii uciși, femei schilodite, bătrâni bombardați, nu există nici fete și femei violate și ucise la Bucha și Irpin, e doar propagandă occidentală, a occidentului decadent și a NATO, dușmanii lui. De ce ucrainenii încă luptă e un paradox și o absurditate pentru el, rusul de rând, cum să te opui fratelui mai mare care îți vrea doar binele?
În schimb, pentru ucraineni tot ceea ce am scris mai sus este realitatea de zi cu zi. Indiferent unde ai fi, pe linia frontului sau la sute de kilometri în spate, într-un oraș populat sau un sat izolat, oricând te poți aștepta să fi lovit de o rachetă sau de o dronă iraniană Shahed. În orice clipă îți poți vedea casa transformată în ruine incendiate, familia ucisă sau schilodită, în orice clipă te poți trezi într-o bubuitură intensă și să îți vezi brațul sau piciorul însângerat aruncat la un metru de tine. Dacă ai norocul, între ghilimele, să te trezești să le vezi.
Aceasta e diferența, ucrainenii știu că sunt în război, rușii nu realizează asta. Și rușii sunt împiedicați să realizeze asta chiar de către cei despre care spun că sunt în război cu ei, respectiv SUA și NATO. Aceștia nu au dotat trupele ucrainene cu rachete cu rază mare de acțiune pentru ca nu cumva ucrainenii să lovească teritoriul Rusiei, și acest fel să escaladeze conflictul. Pare ciudat și ipocrit, dar asta e politica.
Până acum ucrainenii au folosit rachetele occidentale doar pentru a lovi obiective militare doar din teritoriul ocupat, inclusiv Crimeea. Loviturile lor în interiorul teritoriului rusesc au fost făcute de către sabotori care au țintit strict obiective militare, evitând cu grijă cele civile, spre deosebire de ruși care și-au făcut un obicei prin a ținti civili. Tot ce a fost lovit de ucraineni în interiorul Rusiei au fost depozite de combustibil la Belgorod, fabrici de muniții sau depozite, inclusiv la Moscova și Sankt Petersburg, sau sediile FSB-ului, și acestea noaptea, pentru a evita existența victimelor nevinovate. Nu au țintit blocuri sau cartiere de locuințe.
Dar dacă ar avea în dotare rachete occidentale cu rază lungă sau medie de acțiune, capabile să lovească Moscova, și ar anunța public că, în cazul în care rușii lovesc obiective civile din Kiev, ar riposta în aceeași măsură asupra Moscovei, credeți că rușii ar mai bombarda civilii din Kiev?
Eu sunt convins că nu, deoarece Putin, în ciuda bravadei sale, este un tip fricos. Îi e frică de o revoltă sau puci din interior, în primul rând, iar un tir de rachete asupra Moscovei ar fi catalizatorul unei astfel de acțiuni. Nici nu trebuie ca ucrainenii să lovească Moscova, trebuie doar să declare public că o vor face.
Există și un precedent. La sfârșitul lui 2022 exista teama că Rusia va utiliza o bombă nucleară tactică împotriva Ucrainei. Bomba nucleară tactică este una cu putere mai mică destinată să lovească un sector de front, cu efecte limitate pe o rază de câțiva zeci de kilometri, efectul fiind mult mai redus față de o bombă nucleară clasică. Adică vor exista radiații, dar limitate. NATO a reacționat public, spunând că în cazul în care Rusia se va folosi de armament nuclear, nu va răspunde nuclear, dar va reacționa militar, fie va scufunda tot ce înseamnă flota rusă a Mării Negre, fie va distruge toate trupele ruse de pe teritoriul Ucrainei.
Dar occidentalii încă ezită ca să nu escaladeze conflictul, în timp ce rușii atacă civili, iar cetățeanul rus habar nu are că e în război.
Rușii nu realizează când au pierdut
Există multe cazuri în istorie, când armatele sunt înfrânte și se încheie pace, dar, de multe ori, pacea încheiată poartă în ea semințele războiului viitor. De ce, se întreabă mulți istorici și analiști. Armata poate fi înfrântă, dar populația nu realizează asta. Cel mai cunoscut caz este cel din 1918, armata germană a fost înfrântă pe câmpul de luptă, a existat armistițiul de la Compiègne din 11 noiembrie 1918, prin care Germania a capitulat. Dar populația germană nu a realizat că a pierdut, nu a simțit înfrângerea pe pielea ei. De aceea a considerat că, în ciuda sacrificiilor, a fost înjunghiată pe la spate, că de fapt a fost o trădare care a dus la capitulare. Că ei nu au pierdut războiul, ci că armata a capitulat în urma unei trădări a politicienilor. Această mentalitate a fost perpetuată de-a lungul anilor, așa că dorința de revanșă și de reparare a acestei nedreptăți a dus la ascensiunea lui Hitler și la ceea ce a urmat, respectiv al doilea război mondial. Hitler nu ar fi câștigat puterea deplină și nu ar putut face ce a făcut fără sprijinul total, măcar în prima fază, al poporului german.
Ideea este că în 1918 germanii nu au realizat că au pierdut războiul, au crezut că este o trădare, o lovitură pe la spate a politicienilor. De ce? Fiindcă ei nu au văzut nici un soldat aliat, nu au văzut vreun oraș german ocupat de puterile aliate, nu au simțit ce însemnă ocupația militară ce vine după înfrângerea militară. În 1918 Germania nu a fost ocupată de trupele aliate, germanul de rând nu a văzut patrule formate din soldați aliați pe străzi, nici puncte de control la intersecții. Nu au fost proclamații ale trupelor de ocupație, fiindcă nu au fost trupe de ocupație. Germanul de rând nu a văzut cum arată un soldat aliat învingător, doar a auzit că au pierdut. Este normal că s-a simțit trădat, a făcut sacrificii, și-a trimis copiii la război, apoi află că au pierdut, dar el nu realizează asta, nu există ocupație ca rezultat al înfrângerii.
Alt caz, în 2003 americanii și englezii cuceresc Irakul. Armata irakiană se prăbușește, urmează un vid de putere. Președintele George W. Bush, în loc să suplimenteze trupele pentru a asigura o ocupație temporară, dar deplină, a Irakului, a retras trupele lăsând prea puține trupe de ocupație, astfel că irakienii nici nu au realizat că sunt sub ocupație, în sensul că majoritatea irakienilor nu au văzut cum arată un soldat ocupant. De aici a urmat insurgența, peste care s-au suprapus conflictele etnice și religioase, plus implicarea Al-Queda cu rezultatele pe care el știm.
Opusul este ocupația militară în urma înfrângerii, așa cum s-a petrecut în Germania și Japonia în 1945. Aceste două țări înfrânte au fost sub ocupație câțiva ani, fiecare german și japonez a realizat asta, la tot pasul erau militari aliați, întreaga activitate se desfășura sub supravegherea acestora. Liderii acestor țări au fost judecați pentru crime de război, străzile erau patrulate de soldații aliați, ordinea era asigurată tot de aceștia. Germanul și japonezul de rând au înțeles și au văzut că au fost înfrânți.
URSS/Rusia a pierdut Războiul Rece, dar nici un soldat NATO nu a patrulat pe străzile din URSS/Rusia ca să se vadă clar cine a câștigat războiul. Nu a existat vreo ocupație, doar URSS s-a rupt în cincisprezece republici. Mai mult, niciodată în istorie nu a existat o astfel de asistență financiară de la învingător la învins ca și cea acordată de Occident Rusiei și statelor succesoare. Dar, rusul de rând nu a realizat că a fost învins, nu a văzut trupele învingătoare mărșăluind în Moscova, de aceea a considerat și consideră că a fost o trădare, au pierdut imperiul prin trădare. Iar Vladimir Putin i-a promis, la fel ca și Hitler în anii 30, că va repara și răzbuna această trădare.
Ori, și dacă mâine sau peste câteva luni sau ani, Rusia se va recunoaște înfrântă și se va retrage din Ucraina, peste douăzeci de ani sau mai puțin va reveni tot mai revanșardă, fiindcă rusul de rând nu acceptă că a fost învins, fiindcă el nu a cunoscut înfrângerea pe propria piele, fiindcă el trăiește doar cu ideea că Rusia este o mare putere, dacă i se asigură sticla de votcă. Singura modalitate prin care rușii să conștientizeze că au pierdut este ocupația militară până la Urali, inclusiv a Moscovei și Sankt Petersburgului, aspect imposibil fără un război deschis Rusia – NATO. În consecință va trebui să ne așteptăm în continuare la o amenințare permanentă din partea Rusiei.
Concluzii
Rușii abordează anul 2024 tergiversând, trăgând de timp până după alegerile din UE și SUA, pentru asta atacă în valuri anumite puncte de front fără intenția de a-l rupe, ci mai degrabă de a face rectificări sau a fixa și uza trupele ucrainene. Speranța lor este slăbirea ajutorului occidental în uram unor schimbări politice în Occident în urma alegerilor, astfel s-ar eroda încrederea ucrainenilor și ar putea ceda pretențiilor ruse, care sunt mult mai mici față de februarie 2022. Rușii s-ar mulțumi cu o schimbare de putere la Kiev și cu recunoașterea anexării celor patru provincii.
Singura modalitate prin care rușii ar putea forța o ofensivă majoră, în afara prăbușirii ucrainenilor, este o mobilizare generală. Aspect imposibil, chiar după alegerea lui Putin din martie, deoarece declararea mobilizării generale ar fi recunoașterea faptului că politica lui Putin e greșită, și concomitent i-ar face pe ruși să simtă războiul pe propria piele, anulând brusc cele spuse mai sus. Iar mobilizarea și înarmarea maselor se poate întoarce împotriva conducerii, dacă motivația nu este bună.
Oricum, rușii încep să aibă probleme cu veteranii veniți din acest război, care nu se adaptează vieții civile (erau mult mai bine plătiți) și au tendința să se alăture grupărilor criminale, dar mai grav ar fi să se alăture mișcărilor separatiste, având în vedere că majoritatea sunt etnici non-ruși din regiunile îndepărtate. URSS a avut probleme mari cu veteranii din Afghanistan, așa numiții afghany, care nu se puteau integra. Acum, veteranii din Ucraina sunt mult mai mulți, și problemele sunt doar la început.
În concluzie, chiar dacă tergiversarea pare o strategie care îi avantajează pe ruși, pe termen mediu s-ar putea dovedi o sabie cu două tăișuri, frustrările și nemulțumirile din societatea rusă (în urma lipsurilor, pierderilor etc.) se acumulează treptat și după ce ating un prag critic, pot exploda pe neașteptate la o simplă scânteie. Iar această scânteie poate fi orice, odată atinsă masa critică de nemulțumire, chiar și un protest împotriva arestării unui activist.
Deci, ca să nu riște o prăbușire din interior, Rusia va trebui să abordeze situația cu maximă precauțiune, având grijă cât de mult o întinde cu tergiversarea. Dar, la ora actuală, alte soluții nu prea are.
Obiectivul Ucrainei pentru 2024 este, fără îndoială, ieșirea din situația de stalemate (după generalul Valery Zaluzhny) în care frontul a ajuns în urma împotmolirii ofensivei ucrainene de vară. Declarația comandantului șef al armatei ucrainene a stârnit reacția președintelui Volodimir Zelensky, care a infirmat faptul că frontul ar fi într-o situație de stalemate. În modul lor de a privi lucrurile, fiecare are partea lui de dreptate, președintele referindu-se în mod sigur la faptul că frontul este activ, cu lupte sângeroase, în care ucrainenii rezistă atacurilor în masă ale rușilor la Avdiivka și lângă Bakhmut, dar și pe linia Svatove – Kremina, iar la sud de Robotyne și în capul de pod Krynky pun presiune serioasă pe ruși. Dar, din punct de vedere militar, generalul are dreptate, stalemate este situația în care niciuna din părți nu poate aduce schimbări importante, majore, ale liniei de front, oricât de mult ar încerca.
O situație comparabilă cu Frontul de Vest în primul război mondial între anii 1914-1917. Chiar și atunci au existat mari bătălii, extrem de sângeroase cu și enorme pierderi de vieți omenești de ambele părți, cum ar fi Somme, Verdun și altele, dar fără o modificare importantă, decisivă, a liniei de front, în sensul că niciuna dintre părți, în ciuda consumurilor și jertfelor imense, nu a reușit să obțină ceea ce urmărea, respectiv o spargere a frontului care să permită o pătrundere majoră în adâncime care să aducă decizia pe câmpul de luptă. Acest stalemate de pe Frontul de Vest i-a făcut pe planificatori să caute decizia pe alte fronturi, cum ar fi cel de est, Dardanele, Orientul Mijlociu sau Balcani, la Salonic. Până la urmă, ieșirea din acest stalemate pe Frontul de Vest s-a petrecut în 1918 prin intrarea pe câmpul de luptă a trupelor SUA, sute de mii de militari proaspeți aruncați în balanță de una din părți a dus la deznodământul pe care îl cunoaștem.
Al doilea război mondial a fost complet diferit prin inovațiile aduse, prin folosirea avantajului tehnic în domenii noi, cum ar fi aviația și trupele blindate și mecanizate, dar nu numai acest avantaj tehnic, ci mai ales modul de folosire al lor. În prima fază vorbim de blitzkrieg, războiul fulger, aplicat cu succes de trupele germane. Puțini știu că, de fapt, blitzkriegul nu este o invenție germană, ci una sovietică, preluată de germani de la sovietici în perioada în care erau aliați, practic mai devreme, când Germania, pentru a eluda restricțiile militare impuse de aliați la sfârșitul primului război mondial, desfășura exerciții militare în URSS. Dezvoltarea teoretică a blitzkriegului de către sovietici s-a făcut sub denumirea Bătăliei în Adâncime, de către un colectiv din jurul mareșalului Mihail Tuhacevski, format din teoreticieni ca și Vladimir Triandafillov, Nikolai Varholomeev, Alexander Svechin, Georgii Isserson sau Pyotr Smirnov. Aceștia au dezvoltat această teorie a Bătăliei în Adâncime, dar epurările lui Stalin cărora le-a căzut victimă chiar mareșalul Mihail Tuhacevski (executat la 12 iunie 1937) a făcut ca această teorie să fie pe moment abandonată, până la 19 august 1939 când generalul Jukov o folosește cu succes în bătălia de la Khalhin Gol contra japonezilor în Manciuria. Germanii o preiau, o dezvoltă și o rafinează folosind-o cu rezultate devastatoare în Polonia, Franța sau URSS în prima fază. Ulterior, sovieticii reușesc să întoarcă soarta războiului pe frontul de est grație epuizării și supraextinderii germanilor, superiorității în oameni în urma mobilizării generale și ajutorului material în tehnică de luptă de la aliații occidentali. Ori, din aceste motive nu prea am avut stalemate în al doilea război mondial, liniile de front erau străpunse în urma utilizării binomului tanc-avion, apoi prin masarea de trupe și tehnică cu o superioritate covârșitoare în punctul ales de străpungere.
Dar aceste condiții nu au putut fi realizate în Ucraina în 2023 și este puțin probabil să fie realizate în 2024 poate numai printr-o mobilizare generală din partea rușilor, aspect ce iese din discuție, cel puțin pe moment, din cauze ce țin de chestiuni de politică internă, regimul Putin se teme să întindă coarda prea mult ca să nu provoace o nemulțumire generală care ar putea duce la revoltă, dar despre asta într-o analiză viitoare, când vom vorbi de perspectiva rușilor.
Această situație îi favorizează, fără îndoială, pe ruși. Le conservă câștigurile teritoriale, atâtea câte sunt, mult mai puține decât ambițiile inițiale cu care au plecat la război, și pot trage de timp până ce ucrainenii și occidentul obosesc în acest război de uzură. În sensul că occidentalii să se sature, să reducă sau să suspende ajutorul militar și financiar, mai ales că urmează alegeri în majoritatea statelor vestice, inclusiv în SUA. Pentru asta sunt gata să-și sacrifice militarii în atacuri sinucigașe în valuri ca și la Avdiivka, în speranța că vor obține o victorie locală care să crească prestigiul lui Putin pe plan intern.
În schimb, ucrainenilor nu le convine acest stalemate, scopul lor este victoria, obiectivul maximal fiind eliberarea tuturor teritoriilor ucrainene, inclusiv Crimeea, practic revenirea la frontierele din 1991. Iar pentru asta trebuie să iasă din acest stalemate, aspect prea puțin posibil la ora actuală, în urma eșecului parțial al ofensivei lor de vară. Spun că este un eșec parțial, deoarece această ofensivă nu și-a atins obiectivul minimal (pe care îl putem intui, nu a fost unul declarat), respectiv străpungerea liniei Surovikin. Am expus aceste lucruri în analiza precedentă despre războiul ruso-ucrainean în anul 2023, disponibilă aici: https://karadeniz-press.ro/razboiul-ruso-ucrainean-anul-2023/
O prelungire a războiului printr-unul de uzură, de durată nedeterminată, este foarte costisitor pentru Ucraina, putând duce la ruina totală a acestei țări. Costurile materiale și umane sunt deja imense, fiecare zi în care războiul continuă înseamnă creșterea exponențială a acestora. Orașe distruse, milioane de oameni refugiați în exteriorul și interiorul țării, infrastructura grav afectată, zeci de mii de morți și răniți, civili și militari, costuri civile și militare enorme pe care tot ajutorul vestic nu are cum să le compenseze. Ucraina este practic devastată de războiul criminal declanșat de Putin, dar nu cedează, fiindcă a pierdut prea mult ca să mai poată fi cale de întoarcere. Pentru ucraineni, singura opțiune valabilă este victoria. Au sacrificat prea mult ca să renunțe. Mai ales că au experiența conflictului cu rușii încă din 2014, rușii nu s-au mulțumit cu ocuparea Crimeii și cu conflictul din Donbass, când au desprins o bucată din estul Ucrainei, ci au declanșat o invazie pe scară largă opt ani mai târziu, în 2022. Ei sunt conștienți că o înghețare a conflictului sau un stalemate prelungit nu va face altceva decât să de timp Rusiei pentru a se regrupa și reînarma pentru un nou atac, așa cum s-a întâmplat după 2014. Rușii au resursele umane pe care ucrainenii nu le au, au răbdare și timp atâta vreme cât nu intră în colaps economic sau social. Iar la ora actuală, după datele ce le avem, rușii încă mai pot, dar nu putem fi siguri când va fi momentul în care vor ceda intern, ca și în 1917.
De aceea ucrainenii urmăresc să obțină victoria cât mai repede, să iasă din acest stalemate și să încheie războiul în termeni favorabili, care să justifice sacrificiile de până acum. Iar occidentalii au spus încă din 2022 că războiul se va încheia doar atunci când ucrainenii vor dori, lăsându-i pe aceștia, ce duc greul războiului, să decidă dacă și când vor negocia. Un aspect este clar, nimeni nu va negocia cu Putin, fiindcă acesta a dovedit de nenumărate ori că a mințit, și-a mințit partenerii occidentali până în ultima clipă, spunând că nu va ataca Ucraina chiar cu două zile înainte de a o face. Ori, cu acest individ nu ai cum să negociezi.
Referitor la perspectiva Ucrainei de a ieși din stalemateul actual, cea mai bună sursă este chiar comandantul șef al armatei ucrainene, generalul Valery Zaluzhny, care a acordat un interviu în noiembrie 2023 ziarului The Economist (vezi https://karadeniz-press.ro/generalul-valery-zaluzhny-comandantul-armatei-ucrainene-despre-situatia-frontului/ ), urmat de un eseu în care își expune punctul de vedere referitor la modul în care Ucraina poate ieși din această situație actuală defavorabilă și să obțină victoria. Expunerile generalului Zaluzhny au ca țintă în primul rând partenerii occidentali, pentru a-i conștientiza despre problemele și necesitățile Ucrainei prinsă într-un război împotriva unui adversar mult mai puternic, un război mult diferit de toate războaiele precedente pentru care alianța NATO s-a pregătit până acum. Și un război care evoluează pe paliere până acum prea puțin explorate și studiate, în care ambele părți se adaptează și aplică noi tehnologii ce vor influența decisiv conflictele viitorului, vezi https://karadeniz-press.ro/razboiul-din-ucraina-spre-o-noua-rma/.
Generalul Valery Zaluzhny, în interviul său pentru The Economist, identifică cinci aspecte ce ar trebui rezolvate pentru ca forțele armate ale Ucrainei (FAU) să poată ieși din situația de stalemate și să treacă la războiul de manevră prin străpungerea frontului întărit inamic ca și în cazul ofensivelor din Kherson și Harkov din toamna lui 2022. Acestea fără a sacrifica inutil proprii soldați, așa cum procedează rușii, după cum am văzut la Bakhmut, dar și la Vuhledar și Avdiivka, precum și în multe alte bătălii de pe frontul ucrainean. Fiindcă, după cum spune el: ”să fim onești, Rusia este un stat feudal în care cea mai ieftină resursă este viața omului. Dar pentru noi… cel mai scump lucru pe care îl avem este poporul nostru.” Ideea este că ucrainenii nu intenționează să sacrifice inutil proprii soldați, așa cum procedează rușii, cum au făcut-o în primul și al doilea război mondial. Abordarea este una apropiată de doctrina NATO, care pune preț pe viața soldaților săi, pe când Rusia, ca orice stat autocrat, îi sacrifică fără să stea pe gânduri, după cum am văzut și în actualul război.
În eseul său de nouă pagini, intitulat ”Războiul pozițional modern și cum să îl câștigi”, Zaluzhny intră în amănunte și dezvoltă teoria celor cinci aspecte cu exemple clare despre cum ar trebui abordată actuala situație și despre ce ar fi necesar, inclusiv din partea Occidentului, pentru a rupe actualul impas și pentru a da Ucrainei victoria meritată în 2024.
În continuare voi analiza versiunea lui Zaluzhny din eseul intitulat ”Războiul pozițional modern și cum să îl câștigi”, cu adnotările și comentariile necesare, dar trebuie menționat faptul că aici se ocupă doar de aspectele tactice, pe linia de front pentru străpungerea lui, ieșirea din stalemate și trecerea la războiul de manevră.
Superioritatea aeriană
Zaluzhny spune că Ucraina a început războiul în 2022 cu 120 de avioane de luptă, dintre care doar 40 (o treime) pe deplin operaționale, și cu 33 de batalioane de rachete antiaeriene cu rază scurtă și medie, dintre care doar 18 pe deplin dotate și deplin operaționale. Totuși, ucrainenii au rezistat în această primă fază, covârșitoare, a războiului, cu grele sacrificii din partea aviatorilor și a apărătorilor antiaerieni. Primul val de atac aerian al rușilor împotriva bazelor aeriene ucrainene nu a avut succesul scontat, ucrainenii mutând avioanele prețioase în baze secundare, așa că prima lovitură a rușilor a căzut în gol. Ucrainenii s-au regrupat și contraatacat, provocând pierderi importante invadatorilor, au avut loc dueluri aeriene în care aviatorii ucrainenii au rezistat și s-au apărat, ar trebui să-l amintim pe pilotul Ștefan Ciobanu, de 58 de ani, ucrainean de etnie română, căzut la datorie într-o bătălie aeriană la 28 februarie 2022. A fost decorat post mortem de președintele Zelenski.
Occidentul, văzând că ucrainenii rezistă, i-au aprovizionat cu a serie de sisteme de rachete antiaeriene, plus avioane de proveniență sovietică Mig-29 din țările est-europene. Astfel că rușii nu au reușit să obțină superioritate aeriană pe teritoriul Ucrainei, ceea ce este un aspect important, chiar vital.
În toată doctrina NATO, dar și a URSS și a Rusiei, dobândirea superiorității aeriene este esențială pentru demararea operațiunilor terestre. Adică, fără dobândirea supremației aeriene, succesul operațiunile terestre este sub semnul întrebării. Să ne amintim din istoria recentă. Coaliția din 1990 împotriva Irakului în primul Război din Golf a dus o campanie aeriană de cinci luni împotriva Irakului ce ocupase Kuweitul în 2 august 1990 înainte de a declanșa ofensiva terestră în 24 august 1991, o campanie de 100 de ore care a dus la capitularea Irakului. În bombardamentele asupra Serbiei în 1999, NATO avea supremație aeriană totală, totuși au pierdut un F-117 Nighthawk la 27 septembrie în fața apărării antiaeriene sârbești. În Afghanistan, în 2001, SUA stăpânea cerul, talibanii nu aveau nici un fel de mijloace aeriene. În 2003, la invazia Irakului, la fel, americanii aveau controlul total al spațiului aerian.
De cealaltă parte, rușii, în războaiele din Cecenia (1994-1996 și 1999-2002) aveau superioritate aeriană totală, la fel ca și în războiul din Georgia (2008), când au pierdut cinci avioane împotriva unei țări care nu avea deloc aviație, ci doar rachete antiaeriene.
Astfel, în invazia rusă din Ucraina începută în 2022, cerul rămâne disputat, rușii nu dețin superioritate aeriană în spațiul aerian ucrainean și nu mai riscă să-și trimită avioanele în adâncime de teama sistemelor antiaeriene ucrainene, unele dintre ele de proveniență occidentală. Așa că încearcă să o mențină doar în spațiul câmpului de luptă, pe linia frontului, care este discutabilă, dar și aceasta se degradează vizibil, pe măsură ce sistemele occidentale încep să își facă apariția. De exemplu, în decembrie, un sistem Patriot a doborât trei avioane rusești Su-34, câteva zile mai târziu au fost doborâte un Su-34 și un Su-30.
La limita inferioară, ucrainenii au utilizat cu succes dronele Bairaktar distrugând coloanele blindate ce avansau spre Kiev. La începutul războiului aveau doar 18 astfel de drone, ulterior au mai primit altele, acestea fiind un factor esențial în înfrângerea rușilor la Kiev, Cernigov sau Summy. Ulterior, rușii s-au adaptat în protecția antiaeriană, dar și ucrainenii au venit cu inovații care i-au costat mult pe ruși, cum ar fi adaptarea dronelor civile în scop militar. O dronă care duce cu ea o grenadă sau o bombă ce poate fi lansată peste agresori este una din aceste inovații, plus folosirea intensivă a dronelor FPV.
Rușii nu au superioritate aeriană pe teritoriul Ucrainei, așa că recurg la lovituri în adâncime cu rachete și cu drone, unele dintre ele drone Shahed primite din Iran. Rușii lovesc obiective civile, semn că nu au date din interior pentru țintirea obiectivelor militare, sau lovirea țintelor civile face parte din tactica lor pentru a înmuia rezistența ucraineană, în ideea că civilii vor ceda și vot cere încheierea războiului. Din punct de vedere istoric, bombardarea civililor are rezultatul exact opus, adică întărirea voinței de a lupta tocmai pentru a răzbuna aceste victime civile. Dar, din punct de vedere militar, pentru ucraineni înseamnă disiparea sistemelor de apărare antiaeriană, oricum puține, în ideea că acestea vor trebui poziționate în apropierea orașelor pentru a intercepta rachetele și dronele rusești, iar cele poziționate în orașe vor lipsi chiar de pe linia frontului, acolo unde este mai mare nevoie de ele. În iarna trecută, rușii au atacat cu preponderență sistemele de distribuție a energiei electrice, făcând ca mare parte din zonele urbane să fie lipsite de electricitate, aspect care a dus la mari probleme pentru populația civilă. Ne putem aștepta din nou la astfel de atacuri, dar în decembrie și prima parte a lunii ianuarie loviturile rusești cu rachete și drone au vizat populația civilă, chiar dacă mare parte din rachete și drone au fost interceptate și distruse, tot au fost unele care au lovit și provocat numeroase victime. Chestiunea importantă ține de ideea că sistemele de apărare antiaeriană, puține cum sunt, trebuie împărțite între orașele atacate și frontul de luptă.
Fiindcă la nivel operațional, pe linia de front, supremația aeriană este esențială. În timpul ofensivei ucrainene de vară, rușii au folosit din plin capacitatea de lovire a elicopterelor Ka-52 decolate de la aeroportul din Berdiansk care zburau până la linia de front și își lansau rachetele împotriva trupelor ucrainene ce avansau pentru a străpunge linia Surovikin. O linie defensivă super fortificată, cu dinți de tigru, câmpuri minate și șanțuri antitanc, plus tranșee întărite pentru adăpostirea infanteriei ce trebuia să contraatace de fiecare dată când o poziție defensivă cedează.
Elicopterele Ka-52 își lansau rachetele de la distanță, de la peste 3 km, în afara razei de acțiune a rachetelor antiaeriene portabile de tip Stinger din dotarea ucrainenilor, loviturile nu erau prea precise din această cauză, dar totuși provocau pierderi și întârzieri în ofensiva ucraineană. A fost nevoie de intrarea în dotarea ucrainenilor a rachetelor Storm Shadow și a ATACMS pentru a bombarda baza din Berdiansk și facilitățile ei, distrugând la sol mai multe elicoptere Ka-52 și reducând amenințarea acestora.
Cert este faptul că niciuna din părți nu deține superioritate aeriană deplină, cum a fost în celelalte conflicte menționate mai sus, rușii având un ușor avantaj cantitativ, dar nici ei nu îndrăznesc să intre cu aviația în zona în care se află dispuse sistemele antiaeriene ucrainene. De aceea recurg la drone și rachete de croazieră pentru lovirea în adâncime a teritoriului ucrainean.
În afara dotării cu avioane occidentale și instruirea piloților pe acestea, Zaluzhny vede și alte mijloace prin care s-ar putea rezolva chestiunea superiorității aeriene pe linia de front, cum ar fi:
– folosirea simultană și în masă a dronelor ieftine (drone de atac și de observare) pentru a suprasatura sistemul defensiv inamic, a induce în eroare inamicul asupra numărului real al țintelor și a expune elementele sistemului defensiv inamic
– doborârea dronelor inamice cu ajutorul dronelor de vânătoare proprii pentru eliminarea unei amenințări directe de către dronele kamikaze asupra trupelor și personalului proprii pe câmpul de luptă
– utilizarea simulatoarelor de radiații ale rachetelor antiaeriene cu rază medie ca să ilumineze proximitatea țintelor și să reducă în apropierea liniei de contact eficacitatea rachetelor ghidate împotriva trupelor noastre când începe ofensiva, având în vedere că aviația inamică le va lansa de la raza maximă de acțiune, pentru a nu fi doborâți, astfel va fi redusă eficacitatea acestora, mai ales că piloții vor evita să se apropie
– orbirea UAV-urilor ce folosesc recunoașterea termică (diferența de căldură) pe timp de noapte prin utilizarea stroboscoapelor
– folosirea în masă a mijloacelor de război electronic (sisteme mici și portabile de bruiaj, sisteme anti-dronă etc.) de către unitățile din linia de contact pentru a contracara dronele inamice și a crește protecția trupelor proprii de atacurile UAV
Spargerea câmpurilor de mine pentru pătrunderea în adâncime
Una dintre cele mai mari probleme întâmpinate de ucraineni în cursul ofensivei lor de vară au fost câmpurile minate din linia Surovikin. Această linie este compusă din câmpuri minate, după care urmau dinți de tigru, șanțuri antitanc, apoi tranșee fortificate apărate de inamic. Trupele din ofensivă trebuiau să treacă de aceste câmpuri minate pentru a ajunge la șanțurile antitanc și apoi la tranșeele fortificate, dacă reușeau, erau contraatacate imediat din linia următoare, fapt care ducea la lupte intense și consumatoare de resurse umane și materiale, dar și de timp. Iar după cucerirea primei linii, urma a doua, identică, cu câmpuri de mine, șanțuri antitanc, dinți de tigru și tranșee fortificate. Apoi a treia și așa mai departe. De aceea au trebuit trei luni până la Robotyne și de aceea ofensiva s-a împotmolit.
Dacă ucrainenii ar fi atacat cum au făcut-o rușii la Bakhmut, Vuhledar sau Avdiivka, ar fi avut pierderi enorme, la fel cum au avut rușii în aceste localități. Dar ei au ales să își conserve forța de luptă și au ales altă abordare, care le conserva forța de atac, dar consuma timp. Dar rușii contraatacau fiecare poziție cucerită de ucraineni, risipindu-și resursele. De aceea s-a ajuns în situația puțin întâlnită în istoria militară, în care apărătorii au de cel puțin trei ori mai multe pierderi decât atacatorii.
Dar problema câmpurilor de mine a rămas ca un factor care întârzie sau chiar împiedică ofensiva uneia din părți. Fiindcă și ucrainenii au dispus câmpuri de mine care au produs mari pierderi rușilor în ofensivele lor de la Vuhledar sau Avdiivka, doar ca să le amintim pe cele mai recente. Mai mult, la ora actuală, câmpurile de mine se pot extinde pe o adâncime de 15-20 km în Ucraina. Dar dronele inamice pot identifica echipele de deminare și să transmită coordonate ca să fie angajate de artileria inamică, astfel ca acestea să fie în real pericol.
Problema câmpurilor de mine este menționată de Zaluzhny în interviul său, acesta spune că de multe ori reușeau să curețe cu vehicule specializate de deminare (din care ucrainenii au foarte puține, din păcate), dar rușii lansau în cursul nopții alte mine din aruncătoare sau aerian. Pe timp de vară, în cursul nopții, reușeau să le identifice din cauza diferenței de căldură (minele păstrau căldura asimilată ziua, față de terenul care se răcea mai repede) dar problema a rămas.
Trebuie menționat că minarea terenului este folosită de ambele părți, dar ucrainenii au interesul să spargă cât mai repede apărarea inamică pentru a ieși din acest stalemate. Pentru a reuși asta, Zaluzhny dă câteva soluții neconvenționale, dar care ar putea deveni ceva normal în războaiele viitoare: utilizarea sistemului LIDAR pentru detectarea minelor, perdele de fum pentru protejarea echipelor de deminare, folosirea motoarelor de avion de la aparatele inutilizabile, tunuri de apă sub presiune, folosirea de muniție cu dispersie pentru a provoca explozia minelor, inclusiv folosirea excavatoarelor și a roboților dirijați, injectarea de exploziv sau folosirea de rachete cu dispersie care să detoneze minele și să deschidă o breșă în apărarea inamică.
Artileria de contra baterie
Una dintre cele mai mari probleme întâmpinate de ucraineni în cursul războiului a fost superioritatea inamicului în toate domeniile, dar mai ales în privința artileriei. Rușii au fost superiori din punct de vedere al artileriei tot timpul, chiar dacă acest avantaj a scăzut constant în decursul războiului. De la 20000 de obuze pe zi trase în primăvara lui 2022 pe întreg frontul, când rușii asediau Sieveridonetsk și Lisiceansk, la 6000 pe zi la asediul Bakhmutului în iarna lui 2022/2023, s-a ajuns la 3000 pe zi în toamna lui 2023. Asta denotă o clară degradare a posibilității rușilor de a duce un astfel de război de uzură.
De partea ucraineană, problema ține în primul rând de menținerea ritmului consumului muniției de artilerie. Majoritatea pieselor de artilerie din dotarea armatei ucrainene sunt cele din perioada sovietică, cu calibre care nu se regăsesc în dotarea trupelor NATO, astfel că muniția necesară poate fi livrată doar din țările care au posibilitatea să producă astfel de muniții. Vedem că țările occidentale donează sisteme de artilerie Ucrainei, dar muniția este pe sistem NATO, pe calibrele respective, astfel că artileria donată de NATO funcționează numai pe muniție NATO. Spre exemplu, tunurile grele ucrainene sunt de calibru 152 mm, dar țările NATO produc muniție doar pe 155 mm, așa că pentru aceste piese ucrainenii sunt dependenți de livrarea muniției de către occidentali. Singurii care pot livra muniție pentru tunurile ucrainene, repet, majoritatea dintre cele din dotarea armatei ucrainene, sunt Ucraina, România și Bulgaria. Acestea două din urmă produc muniție și livrează Ucrainei, dar se pare că nu în ritmul în care se consumă această muniție.
Așa că Ucraina are o problemă în acest sens, mai ales că, după ultimele informații, Coreea de Nord a trimis Rusiei un milion de obuze, în timp ce Iranul a continuat livrarea către Rusia a dronelor Shahed-3 plus alte echipamente militare. În același timp, occidentalii au scăzut cu 30% livrarea munițiilor promise deja.
Dar revenind la problema artileriei, Zaluzhny remarcă că la începutul războiului ucrainenii erau depășiți total de superioritatea rușilor, inclusiv în artilerie. Necesitatea identificării și neutralizării artileriei inamice a devenit o prioritate pentru ambele părți, astfel că acțiunile de contrabaterie devin esențiale. Intrarea în serviciu a armelor occidentale, a rachetelor ghidate (cum ar fi Excalibur de 155 mm) a reușit să reducă handicapul prin țintirea cu precizie a artileriei autopropulsate sau a radarelor inamice. Dar și rușii s-au adaptat rapid, fiindcă sistemul de ghidare prin GPS este foarte sensibil la aplicarea războiului electronic de către inamic, ceea ce a dus la scăderea preciziei loviturilor. De asemenea, rușii au adoptat noi tactici ca să contracareze avantajul ucrainean, cum ar fi dispersia tunurilor, executarea focului de la raza maximă de acțiune, măsuri electronice de contracarare și noi mijloace de război electronic (sistemul Pole 21). Totodată, rușii au început să folosească propriile drone Lancet, Orla sau Zala pentru ”iluminarea” tunurilor ucrainene, ceea ce a făcut să crească eficacitatea focurilor lor de contrabaterie. Ei au început să crească densitatea focului utilizând piese de artilerie învechite în combinație cu cele moderne, de rachete sau muniții de precizie cum ar fi Krasnopol de 122 mm, care este folosită prin iluminarea țintei cu telemetru din puncte de observație de la sol. Astfel, ucrainenii au fost nevoiți să folosească HIMARS pentru distrugerea artileriei și lansatoarelor multiple inamice.
Cu toate acestea, Zaluzhny consideră că, în ciuda superiorității rusești în artilerie, au ajuns la o paritate din punct de vedere al eficienței, astfel că, repet, chiar dacă rușii sunt superiori în privința numărului, în artilerie s-a ajuns la un echilibru. Dar nu este destul, pentru a reuși ieșirea din această situație, este nevoie de câștigarea superiorității ucrainene și în acest domeniu. Pentru asta Zaluzhny propune realizarea de hărți GPS pentru a îmbunătăți navigarea rachetelor de precizie și a nu fi afectate de contramăsurile electronice inamice, creșterea importanței misiunilor de contrabaterie prin includerea în complexuri de recunoaștere și lovire de către dronele kamikaze, utilizarea mijloacelor de contrabaterie combinate cu cele inducere în eroare, creșterea capabilității de ISR (Intelligence, Surveillance, Reconnaissance) și utilizarea mijloacelor neconvenționale.
Războiul electronic
Rusia a acordat o mare atenție acestui aspect, creând încă din 2009 o ramură separată în cadrul forțelor militare dedicată războiului electronic. Astfel, au creat și dezvoltat circa 60 de tipuri de echipamente pentru războiul electronic și au upgradat cele vechi, mare parte pentru războiul de tranșee, respectiv la nivel tactic: Silok, Piton, Harpoon, Piroed, Strizh, Lisochok etc. Multe au fost pierdute în prima fază a războiului, dar inamicul continuă să mențină o superioritate în acest sens, mai ales pe axele Kupyansk și Bakhmut, unde au edificat un sistem stratificat de capabilități care își schimă permanent poziția.
Ucraina a început războiul având 65% din capacitățile de război electronic din perioada sovietică, doar 25 fiind mai noi. Totuși, au reușit să producă, să upgradeze și adapteze mijloace ca și Bukovel-AD, Khmara, Enclave, Nota, plus cele primite de la partenerii occidentali, astfel că s-a ajuns la o paritate și în acest domeniu. Dar cercetările și implementările continuă de ambele părți.
Zaluzhny consideră că este esențială câștigarea superiorității și sub acest aspect pentru reușita ieșirii din acest impas militar, și aduce o serie de propuneri de natură mai mult tehnică, dar și de combinare a războiului electronic cu trupele de asalt, de eliminare a războiului electronic inamic etc.
Crearea și pregătirea unităților de rezervă
Orice război care se prelungește își ia rația lui de pierderi umane și materiale, războiul ruso-ucrainean nu face excepție. Iar aici apare problema înlocuirii pierderilor umane, de morți, răniți și dispăruți, pentru a putea continua războiul din moment ce niciuna dintre părți nu pare dispusă să cedeze. Rușii au avut pierderi colosale, la fel ca și alte războaie, dar continuă să alimenteze malaxorul fără să pară că ar avea vreo problemă. Recrutează din regiunile sărace ale vastei Rusii, cu promisiuni financiare de nerefuzat pentru oameni fără vreo speranță de mai bine, recrutează din închisori (Wagner 50000 de recruți, ministerul apărării rus 100000 de recruți), dintre muncitorii imigranți din Asia Centrală (22000 de recruți) și din alte părți pentru a completa pierderile imense din războiul contra ucrainenilor.
Ucrainenii nu au astfel de posibilități, ei se bazează pe sistemul propriu de recrutare și pe patriotismul cetățenilor, plus voluntari străini, până acum nu au avut probleme de personal. Dar pe măsură ce războiul se prelungește, acestea ar putea să apară.
Iar crearea de rezerve care să poată fi folosite la nevoie este deosebit de importantă, mai ales în contextul în care intenționezi să forțezi un deznodământ care să ducă la victorie pentru a nu mai prelungi starea continuă de război. Dobândirea superiorității necesare pentru a forța victoria cere o suplimentare de personal.
Aici Zaluzhny analizează sistemul de recrutare și are propuneri pentru îmbunătățirea lui, nu vom intra în amănunte. Dar este importantă declarația sa, prin care atestă clar diferența dintre abordarea rusă și cea ucraineană, care este mult mai apropiată de cea occidentală, a NATO, prin care viața fiecărui militar NATO este prețioasă: ”Rusia a pierdut cel puțin 150 000 de morți. În orice altă țară asemenea pierderi ar fi oprit războiul”, dar nu în Rusia, care ”să fim onești, este un stat feudal în care cea mai ieftină resursă este viața omului. Dar pentru noi… cel mai scump lucru pe care îl avem este poporul nostru”. Și prin această abordare, Ucraina merită să fie parte a civilizației occidentale, care pune preț pe viața omului, nu pe visurile imperiale ale unui autocrat care crede că domnește ca și acum câteva sute de ani.
Concluzii
Perspectivele ucrainenilor pentru 2024 sunt clare, vor să încheie războiul cât mai repede cu o victorie clară, care să îndepărteze pericolul rusesc măcar pentru o generație. Pentru ei victoria înseamnă scoaterea rușilor de pe întreg teritoriul ucrainean așa cum este el recunoscut de ONU, în granițele din 1991. Și o merită, au plătit prea mult pentru asta, au vărsat mult prea mult sânge pentru asta.
Cele expuse de Zaluzhny sunt considerente de ordin tactic prin care s-ar putea obține victoria ucrainenilor, având în vedere situația actuală de blocaj, de stalemate, care în mod clar îi dezavantajează pe ucraineni care nu au posibilitățile și resursele Rusiei, cu atât mai puțin atitudinea disprețuitoare a acestora față de viața oamenilor, inclusiv ai lor.
Zaluzhny expune negru pe alb ce ar trebui și de ce ar avea nevoie pentru a obține această victorie dorită de întreg poporul ucrainean, victorie pentru care a făcut atâtea sacrificii, nu numai din 2022, ci din 2014. Atunci când la Euromaidan au cerut să nu mai facă parte din falimentara și autocrata lume rusă, ci din prospera civilizație europeană.
El nu cere nimic, dimpotrivă, spune despre ajutorul occidental: ”nu erau obligați să ne dea nimic, suntem foarte recunoscători pentru ce am primit, eu doar expun faptele”. Și în interviul său, urmat de eseul din care am extras câteva idei, expune foarte clar de ce ar fi nevoie pentru armata ucraineană pentru a ieși din situația de stalemate pentru a trece la războiul de manevră care ar putea aduce victoria așteptată. Nu vorbește de chestiuni politice, diplomatice, de aprovizionare, care ar putea influența războiul, ci doar strict din punct de vedere tactic, respectiv străpungerea frontului inamic. Fiindcă uzura, celălalt aspect care ar putea duce la terminarea războiului, îi dezavantajează clar pe ucraineni, soluția lor fiind doar străpungerea.
Sunt multe aspecte care trebuiesc analizate atent, dar un lucru este clar și cunoscut, războiul a însemnat un impuls considerabil pentru cercetare și inovație, pentru invenții militare care s-au aplicat ulterior în domeniul civil și s-au dovedit revoluționare în progresul omenirii. Dezvoltarea aviației în primul război mondial, apoi a radarului, sonarului și multe altele, inclusiv în cercetarea tehnologiei nucleare, care pe lângă bomba atomică ne-a dat și centralele nucleare, domeniul rachetelor și multe altele.
Vedem cum s-a dezvoltat și inovat în acest război tehnologia dronelor și războiul electronic, mai spun încă o dată, războiul obligă la cercetări și inovări pentru a asigura victoria uneia din părți contra celeilalte, iar Zaluzhny la asta se referă când spune că ”vedem tot ce inamicul face și el vede tot ce facem noi. Pentru a ieși din acest impas avem nevoie de ceva nou, ca și praful de pușcă ce l-au inventat chinezii și pe care încă îl folosim ca să ne ucidem între noi.”
Ucrainenii au nevoie de ceva nou sau poate au nevoie de ceva ce spune Zaluzhny pentru a rupe situația pozițională actuală și a reuși să obțină victoria pe front. Se spune că în cazul unui atac e nevoie de minim o superioritate de 3 la 1 din partea atacatorului, dar în ofensiva lor de vară, ucrainenii au atacat de pe poziții aproximativ egale și au provocat pierderi apărătorului în proporție de minim 3 la 1. Așa că războiul evoluează, se dezvoltă și apar noi situații care pot răsturna paradigme, de aceea vorbim de RMA tot mai des.
Analiza lui Zaluzhny este foarte pertinentă, vom vedea în viitor cum se va aplica. Dar, ca idee, dacă s-ar face un clasament al celor mai importanți lideri militari ai secolului XXI, pe generalul Valery Zaluzhny l-aș plasa undeva sus, deasupra altora mult mai titrați ca și Tommy Franks sau David Patraeus.
Sfârșitul de an este un moment propice pentru a face un bilanț și a analiza stadiul în care se află războiul, precum și unele perspective pentru anul ce urmează. În anul 2022, după declanșarea războiului, am avut din plin atât război de manevră (atacurile asupra Kievului, Harkiv, Summy, Cernihiv și cedarea acestor direcții de atac, contraofensivele ucrainene din Kherson și Harkiv), dar și crâncene bătălii de poziții și asedii (Sieverdonetsk, Kramatorsk, Popasna, dar și primele luni de asedii la Bakhmut și Avdiivka. Au fost multe bătălii, atât dinamice, cât și de poziții, cu variate răsturnări de situație, cu angajamente aeriene prin care de la superioritate aeriană rusească s-a ajuns la stalemate, iar pe partea navală s-a ajuns de la dominarea totală a mării de către flota rusă la alungarea acestei flote din cadranul nord-vestic al Mării Negre în cel estic și nord-estic, încă în afara rachetelor ucrainene.
În schimb, anul 2023 a fost mult mai static, mai pozițional, ofensiva de iarnă rusească reușind cu mari sacrificii și practic desființarea ulterioară a Wagner cucerirea Bakhmutului, de fapt ocupând un cadran de șase pe șase kilometri, în timp ce mult așteptata ofensivă de vară ucraineană a reușit o pătrundere maximă de 17 kilometri prin liniile fortificate Surovikin pe axa spre Tokmak, dar fără a ajunge la el. Chiar și fără să-l comparăm cu 2022, anul 2023 a adus schimbări insignifiante pe linia de front, în urma unor lupte crâncene rezultate cu pierderi semnificative de ambele părți.
Reperele lui 2022
Terenul Ucrainei este în mare măsură plat, de stepă, iar țara este străbătută de prea puține drumuri asfaltate sau pietruite. Toamna, când încep ploile, și primăvara, când începe dezghețul și ploile de primăvară (fenomen numit rasputița), terenul ucrainean se transformă într-o mlaștină care face deplasarea vehiculelor militare foarte dificilă, astfel că ofensivele masive toamna și primăvara, în general, sunt practic imposibile. Germanii și românii, în 1941-1942, și sovieticii, în 1943-1944, au aflat pe pielea lor asta, de aceea ofensivele majore se dădeau vara, când terenul este complet uscat, și iarna, când este înghețat.
Aceasta este una din cauzele eșecului rușilor în primăvara lui 2022 la Kiev, Cernigov, Summy sau în fața Harkiv. Rușii s-au putut deplasa doar pe drumurile asfaltate, în coloane lungi, având flancurile vulnerabile. Din zone acoperite de pe flancuri echipe speciale ucrainene vânau tancurile și transportoarele cu aruncătoare manuale (aici și-a câștigat renumele racheta FGM-148 Javelin, dar și drona turcească Bayraktar), provocând mari pierderi unităților înaintate și coloanelor de aprovizionare. De obicei echipele mobile ucrainene incendiau primul și ultimul vehicul din coloană, blocând-o la ambele capete, apoi distrugeau în voie vehiculele unul câte unul. În urma pierderilor mari, rușii au realizat că au apucat mai mult decât puteau înghiți, astfel că au abandonat nordul Ucrainei și s-au concentrat pe sud, Donbass, Zaporoje, Kherson. Lupte grele, de uzură, în Donbass, pentru Sieverodonetsk, Kramatorsk, Popasna și altele.
Urmează contraofensiva ucraineană declanșată în Kherson la 30 august 2022. O săptămână mai târziu, cinci brigăzi ucrainene rup prin surprindere apărarea rusă la sud-est de Harkiv și îi împing pe ruși în Luhansk eliberând peste 6000 de kmp. Această lovitură de maestru a putut fi realizată doar prin disimulare și surprindere, atacul precedent previzibil în Kherson i-a făcut pe ruși să mute trupe în apărare acolo, slăbind frontul chiar la sud de Harkiv, unde au lovit. În noiembrie rușii cedează capul de pod rămas la nord de Nipru, împreună cu orașul Kherson, cap de pod rămas izolat și presat din toate direcțiile.
Din acest moment inițiativa trece de partea ucraineană, pe care o vor menține până în prezent.
Ofensiva rusă de iarnă și rebeliunea Wagner
Pentru a recâștiga inițiativa pierdută, rușii declanșează o ofensivă de iarnă, continuată în prima parte a lui 2023, cu direcția principală Bakhmut, localitate pentru care s-au dat cele mai grele lupte de până atunci. Bakhmut, ca și Marinka sau Avdiivka și altele, au fost localități contestate încă din 2014, iar din 2022 devenind obiective importante în cadrul invaziei rusești pe scară largă. Luptele îndelungate pentru acestea au făcut ca liniile de separație să fie printre cele mai fortificate din lume, imediat în urma graniței dintre Coreea de Sud și Coreea de Nord, de aici intensitatea și grozăvia angajamentelor pentru aceste localități și poziții.
În cazul Bakhmut, efortul principal a fost din partea grupării de mercenari Wagner, al cărei lider Evgheni Prigojin încerca să se afirme ca unul fără de care Rusia nu putea câștiga războiul. Tactica aleasă de ruși a fost una total neconformă pentru atacul unor astfel de poziții fortificate, respectiv asaltul frontal în valuri succesive de infanterie, ceea ce a avut ca rezultat un carnagiu printre trupele rusești. Ni se pare greu de înțeles această abordare, dar ar trebui să ne amintim că aceasta era tactica sovietică din al doilea război mondial, așa cum apare în memoriile și amintirile veteranilor noștri, care spuneau că atunci când atacau rușii o făceau în masă, se întunecau dealurile de mulțimea lor. Germanii și românii trăgeau în ei până îi respingeau sau li se termina muniția, apoi se retrăgeau sau erau copleșiți. Genul de luptă glorificată inclusiv în filmele sovietice și în cele rusești.
Pierderile rușilor la Bakhmut au ajuns și la 600 de morți și răniți pe zi, iar singura modificare a tacticii a fost de fapt o rafinare a ei. Rușii trimiteau inițial o grupă avansată, de cercetare sau de sacrificiu, când ucrainenii deschideau focul, rușii identificau pozițiile ucrainene și le bombardau cu artileria, apoi trimiteau la atac frontal o companie. Ucrainenii ripostau, rușii bombardau de unde se trăgea și așa mai departe, un alt val, practic își sacrificau proprii oameni pentru a descoperi pozițiile de foc întărite ale ucrainenilor, pentru ca apoi să le poată lovi cu artileria. Dar și ucrainenii s-au adaptat, deschideau foc asupra grupelor de sacrificiu doar din unele poziții avansate pe care le abandonau mai apoi, păstrând posibilitățile de ripostă pentru valurile ulterioare, mai numeroase.
La acea vreme lui Prigojin i se acorda mult credit, având în vedere că părea a fi singurul care i-ar putea oferi lui Vladimir Putin o victorie care să îi salveze obrazul în această ofensivă de iarnă, soldată doar cu eșecuri la Marinka, Avdiivka sau Vuhledar. I s-a permis inclusiv să recruteze voluntari din închisorile rusești pentru a-și completa rândurile subțiate de apărarea ucraineană din Bakhmut. Ca o comparație, la începutul lui 2022 în sistemul penitenciar rusesc existau circa 420000 de deținuți. În octombrie-noiembrie 2023 mai existau 266000, deci apare o diferență de aproximativ 150000 de persoane. Prigojin a recrutat pentru Wagner aproximativ 50000, după care i s-a interzis în urma conflictului cu Shoigu. Restul au fost recrutați de ministerul apărării din Rusia, parte concentrați în batalioane de pedeapsă și sacrificiu sau unități Storm-Z.
Dar lui Prigojin această încredere și libertate i s-a ridicat la cap, astfel că a început să atace public conducerea militară rusă și să o învinuiască pentru pierderile grele suferite, deși principalul vinovat era tactica aleasă pentru a servi cât mai repede Rusiei victoria mult așteptată. Desigur, nu și-a permis să îl atace direct pe Putin, ci pe capii armatei, Shoigu și Gherasimov, dar prin ricoșeu lovea și în Putin, deoarece acesta îi pusese în funcție pe cei doi. Mai mult, nu i-a schimbat când lucrurile au început să meargă prost, nici când ofensiva către Kiev a eșuat, nici când au fost surprinși de cele două contraofensive ucrainene de succes. Ulterior, când Prigojin i-a atacat public pe cei doi, l-a pus pe Putin în imposibilitate de a-i schimba, deoarece ar fi arătat slăbiciune cedând la presiunile și criticile lui Prigojin.
Ori, aceste aspecte i-au scăpat lui Prigojin și i-au adus sfârșitul. Fiindcă cucerirea Bakhmutului și popularitatea câștigată l-au făcut să se creadă de neînlocuit, dar a pus armata rusă într-o lumină proastă pe plan intern, adică cum se face că o adunătură de mercenari a reușit acolo unde au eșuat invincibilii militari ruși, mai mult, au fost singurii care chiar au cucerit ceva în această ofensivă de iarnă, chiar cu pierderi enorme. Așa că ia măsura discutabilă să pornească spre Moscova în fruntea wagneriților săi (cel puțin o parte) pentru a-și face dreptate singur, să-i înlocuiască pe Shoigu și Gherasimov, pe care îi considera vinovați de pierderile suferite.
Încă nu știm care au fost mobilurile și calculele făcute de Prigojin, pe ce se baza el sau dacă avea certitudinea unui sprijin din interior, din centrul puterii moscovite, ale unor elemente nemulțumite de politica statului rus. Cert este faptul că în niciun moment nu l-a contestat pe liderul suprem, Vladimir Putin, dar acțiunea sa, respectiv marșul asupra Moscovei început la 24 iunie 2023, a dat o lovitură grea regimului președintelui Putin. În primul rând, a dovedit că există disensiuni ireconciliabile între mercenarii Wagner și armata rusă, brațul înarmat al statului rus. Chiar dacă Wagner au avut succes prin cucerirea Bakhmut, faptul că s-au revoltat, aspect de netolerat în orice structură militară, dovedea rușilor că lucrurile nu merg bine pe front, chiar dacă propaganda spunea altceva. În al doilea rând, dovedea faptul că statul rus, condus cu o mână de fier de Putin, nu îi poate controla pe acești mercenari, chiar dacă ei s-au dovedit utili Rusiei, nu numai la Bakhmut sau în alte zone în care au acționat după 2022, dar și în Siria, în Africa sau în Donbass în 2014. Și în al treilea rând, cel mai important, au dovedit că spatele frontului rusesc este extrem de vulnerabil, o coloană cu circa 5000 de wagneriți, cuprinzând tancuri, transportoare, dar și mașini civile, a reușit să pătrundă în adâncime, să captureze Rostov pe Don și să continue spre Moscova. Toate forțele militare ruse, foarte puține, care i s-au pus împotrivă au evitat lupta sau au fost respinse. Wagneriții au doborât câteva elicoptere și un avion Il-22M de comandă și control, provocând pierderi în cadrul armatei ruse. Au pătruns și în regiunea Voronej până la 400 de kilometri de Moscova. În calea lor s-au făcut baricade, a fost excavată șoseaua pentru a-i opri cumva.
A fost nevoie de intervenția lui Lukashenko, președintele belarus, care a reușit să oprească avansul Wagner oferindu-i azil lui Prigojin, iar statul rus a renunțat la acuzații. Două luni mai târziu Prigojin este ucis în avionul care îl transporta cu alți lideri importanți ai Wagner de o rachetă antiaeriană rusească. Wagner este practic desființat, parte fiind vărsați în armata regulată rusă, parte trimiși în misiuni în Africa.
Vladimir Putin a trecut în acele zile prin cea mai mare criză a regimului său de la începutul invaziei din Ucraina. Întrebarea care rămâne, putea marșul lui Prigojin asupra Moscovei să provoace o schimbare la vârful conducerii Rusiei? Pentru a răspunde trebuie să facem niște paralele istorice.
În urma înfrângerii din războiul ruso-japonez din 1904-1905 se declanșează o revoluție cu greu înăbușită în sânge de către autoritățile țariste. În 1917, după trei ani de război, trupele ruse se revoltă și sunt sprijinite de către cei de acasă, sătui de lipsurile cauzate de război. A urmat detronarea țarului, revoluția lui Kerenski și apoi lovitura de stat a lui Lenin, urmată de războiul civil câștigat cu greu de bolșevici. Dar totul a pornit de la nemulțumirea generală în urma lipsurilor cauzate de război, a milioanelor de victime rezultate într-un conflict interminabil, în care rușii piereau cu sutele de mii în urma atacurilor frontale împotriva pozițiilor fortificate inamice. În 1917 a existat o astfel de revoltă și în cadrul armatei franceze de pe Frontul de Vest, dar a fost aplanată prin schimbări importante referitoare la condițiile soldaților francezi ce luptau în prima linie. Războiul de uzură de lungă durată provoacă nemulțumire și revoltă în rândul trupei, este problema statului cum gestionează aceste aspecte. Cu cât mai multe sicrie ajung în țară, fără vreun rezultat pozitiv palpabil pe front, cu atât populația devine mai nemulțumită și gata să se revolte. S-a văzut asta în cazul implicării URSS în Afghanistan, după aproape zece ani de război (1979-1988), cu pierderi masive, acest aspect a fost unul dintre cauzele ce au dus la prăbușirea URSS în 1991.
Din perspectivă istorică, marșul lui Prigojin asupra Moscovei ar fi putut avea succes doar în cazul în care populația rusă ar fi fost mult mai afectată de pierderile umane și de lipsurile inerente războiului, dar realitatea este încă diferită. Sancțiunile occidentale încă nu și-au făcut efectul deplin, este nevoie de timp ca populația rusă să sufere cu adevărat, mai ales că rușii sunt obișnuiți cu lipsurile încă din timpul URSS. Iar pierderile umane încă nu sunt de așa impact, din mai multe motive. Unul este faptul că rușii nu își recuperează morții, aparținătorii pot primi doar o notificare că respectivul este dispărut, deși este demult mort în Ucraina. Deci există o speranță că ar mai putea fi în viață, iar asta se poate prelungi pe termen nedefinit. Și încă ceva, mobilizații sunt din republicile îndepărtate ale Rusiei, nu din Moscova sau Sankt Petersburg. Respectiv, dacă moare cineva din Burația, Daghestan sau Tula, cetățenii ruși din Moscova sau Sankt Petersburg habar nu au și nici nu îi interesează.
Ca idee, marșul lui Prigojin, sau ceva de acest gen, ar putea avea succes doar după câțiva ani de război, când lipsurile populației devin mai acute și tot mai multe sicrie ajung acasă, astfel încât să poată provoca o revoltă care ar putea amenința conducerea lui Vladimir Putin care înăbușă din fașă orice manifestare contrară politicii sale. După aceste standarde, Prigojin s-a cam grăbit, dar asta nu înseamnă că în viitor o astfel de acțiune nu ar putea avea succes. Cert este că Putin a reușit să treacă cu succes peste cel mai sensibil moment al regimului său de la declanșarea războiului din Ucraina.
Vuhledar sau cimitirul infanteriei marine ruse
Am vrut să fac o paranteză aici referitor la ofensiva de iarnă a rușilor pentru a nu crea ideea că atacurile în valuri au fost doar o caracteristică a Wagner în atacul lor asupra Bakhmutului, ci că această tactică a fost una generală în armata rusă. Respectiv atacuri în valuri împotriva unor poziții întărite, indiferent de pierderi, rezultate cu hecatombe de morți de partea rusă, la fel ca și în ww1 sau ww2, de parcă rușii nu se pot desprinde de tiparele din acele vremuri.
Din martie 2022 până în octombrie rușii au asaltat Vuhledar fără succes, deși între timp ajunseseră aproape de Kiev și în alte părți. Abia în octombrie reușesc să ocupe Pavlinka, la sud de Vuhledar și să se apropie de oraș, apoi declanșează un atac masiv începând din 25 ianuarie 2023, în cadrul ofensivei de iarnă. Vuhledar este o poziție dominantă, care este atacată constant de către trupele ruse, care suferă pierderi enorme. Brigada 155 Infanterie Marină rusă atacă și este prinsă în câmpul minat și decimată de artileria ucraineană la 25 ianuarie, reia atacul pe aceeași direcție și este decimată din nou la începutul lui februarie, având pierderi enorme, de peste 50% din capacitatea inițială. Atacurile sunt reluate după același tipar și cu același rezultat, pierderi enorme de partea rusă fără a reuși măcar să se apropie de obiectivul final. Câmpul de luptă a rămas acoperit de epavele tancurilor și transportoarelor blindate, făcând din Vuhledar cimitirul infanteriei marine rusești. În urma pierderilor, Brigada 155 Infanterie Marină a fost refăcută în două rânduri cu recruți, dar, ca și în alte situații în cadrul armatei ruse, calitatea trupelor a avut de suferit, astfel că din unitate de elită s-a transformat în unitate de recruți neexperimentați, ceea ce a avut impact major pe câmpul de luptă.
Ofensiva ucraineană de vară
În această ofensivă, inițial de primăvară, s-au pus multe speranțe și au fost multe așteptări, în urma ofensivelor ucrainene reușite în toamna lui 2022 (Kherson și Harkov) și al eșecului ofensivei ruse de iarnă, soldată numai cu ocuparea Bakhmut în urma unor pierderi deosebit de grele. Dar această ofensivă a fost amânată până la 4 iunie 2023, din motive ce țin de vreme, pregătirea noilor brigăzi ucrainene instruite în vest parțial cu armament occidental, dar și pentru a aștepta ca o cât mai mare cantitate de armament occidental să ajungă și să fie integrată în unitățile ucrainene. Cu toate acestea, armamentul occidental ajunge doar secvențial, de cele mai multe ori în cantități insuficiente, mai ales muniția. Încă din iarnă ucrainenii au început să stocheze muniția în vederea acestei ofensive, ceea ce s-a văzut în consumul redus în perioada premergătoare.
Timpul pierdut de ucraineni este folosit din plin de către ruși, care au avut timp din octombrie până în iunie să realizeze în Zaporoje, direcția cea mai probabilă de atac, așa numită linie defensivă Surovikin, de fapt o succesiune de aliniamente fortificate cu câmpuri minate, șanțuri antitanc, dinți de tigru și poziții fortificate ale infanteriei și artileriei, realizate pe adâncime de zeci de kilometri.
După cum s-a văzut ulterior, efortul principal a avut loc în Zaporoje, obiectivul strategic străpungerea apărării ruse (linia Surovikin) și atingerea Mării de Azov (la Berdiansk sau Mariupol) și separarea în două a dispozitivului rusesc din sudul Ucrainei. În caz de reușită, trupele rusești din regiunea Kherson ar fi fost prinse într-o pungă și singura lor scăpare ar fi fost evacuarea de urgență în Crimeea înainte ca trupele ucrainene să meargă de-a lungul coastei spre sud-vest și să taie istmul Perekop. Donbassul la nord ar fi fost și el izolat, putând fi aprovizionat doar direct din Rusia, și supus presiunii pe mai multe direcții.
Realitatea este că presiunea asupra armatei ucrainene sub forma așteptărilor pentru a obține cel mai bun rezultat era foarte mare, atât pe plan intern, cât și pe plan internațional, fapt care i-a făcut să aleagă această direcție principală, aspect intuit corect și de către ruși, care au fortificat puternic zona pentru străpungere. Cum era și normal, au existat și direcții secundare, de disimulare, cum a fost cea spre Bakhmut, unde atacul a început în mai. Rușii nu aveau cum să cedeze orașul, acesta fiind singura lor victorie din 2023, așa că l-au apărat cu strășnicie, ucrainenii atingându-și scopul prin blocarea aici a numeroase efective rusești.
Cealaltă direcție secundară, pentru fixarea altor efective rusești, ar fi fost în Kherson, peste Nipru, unde era necesară traversarea și forțarea fluviului. Dar rușii au detonat barajul de la Nova Khakovka la 6 iunie, două zile după începerea ofensivei din Zaporoje, inundând zona și făcând imposibilă orice forțare a fluviului timp de două luni, până apele s-au mai retras și terenul inundat s-a mai întărit. Chiar dacă a fost o catastrofă ecologică, rușii și-au atins scopul, au disponibilizat trupe cu care să facă față atacului principal. Mai mult, prin atacuri punctuale în Luhansk și Donetsk, pe linia Svatove – Kremina, au fixat trupe ucrainene necesare la efortul principal din Zaporoje.
Ucrainenii au atacat în Zaporoje inițial în mai multe puncte, inclusiv în punctul cel mai vestic, lângă Nipru, cu direcția centrala atomică de la Energodar, tocmai pentru a le îngreuna rușilor sarcina de a descoperi care sunt direcțiile principale, ulterior s-au concentrat pe două direcții esențiale, una mai la est, de la Velika Novosilka spre Berdiansk, alta mai la vest, de la Orikiv spre Robotyne – Tokmak – Melitopol, important centru de comunicații. Pe aceasta din urmă au reușit să avanseze cel mai mult, trecând de Robotyne, dar fără să ajungă la Tokmak. În octombrie putem spune că ofensiva ucraineană a încetat, atât din cauza oboselii trupelor, cât și din considerente climatice, după cum spuneam mai sus, ucrainenii începând să edifice poziții defensive, la fel ca cum au făcut rușii începând din toamna trecută. Practic s-a ajuns la o situație de stalemate, după cum spunea generalul Valery Zaluzhny, comandantul șef al forțelor armate ucrainene (vezi https://karadeniz-press.ro/generalul-valery-zaluzhny-comandantul-armatei-ucrainene-despre-situatia-frontului/ ).
Caracteristicile luptelor din această contraofensivă sunt total diferite față de ceea ce am asistat până acum, având caracter de noutate și putând fi studiu de caz pentru academiile militare din lume, la fel ca și alte aspecte relevate până acum de conflictul ruso-ucrainean (vezi https://karadeniz-press.ro/razboiul-din-ucraina-spre-o-noua-rma/ ).
În primul rând, ucrainenii nu au avut o superioritate covârșitoare la punctul de impact, mai ales că vorbim de asaltul unor poziții puternic fortificate. Ofensiva cu mari concentrări de blindate împotriva unor poziții întărite, între două forțe tehnologizate apropiate, pare a fi ceva de domeniul trecutului. Asta deoarece dronele de supraveghere identifică zona de concentrare a blindatelor și transmit coordonatele artileriei proprii care lovește la sigur. Am văzut în primele zile ale contraofensivei, când Brigada 47 Mecanizată ucraineană, dotată cu armament occidental, a pierdut câteva Leoparduri și Mardere. Acest aspect i-a obligat pe ucraineni să schimbe tactica, atacând inițial cu infanteria, în grupe răsfirate, pozițiile întărite rusești, să le ocupe și abia apoi puteau veni blindatele care aveau deja rol de sprijin al infanteriei. În acest timp un mare efort era pe vehiculele de deminare, total insuficiente în armata ucraineană. Dar principalul efort era pe artileria de contrabaterie, respectiv identificarea și distrugerea de către artileria proprie a artileriei inamice, descoperirea poziției acesteia și distrugerea cu tiruri de contrabaterie.
Dar și rușii au învățat pe parcursul războiului, astfel că mută artileria permanent și contraatacă de fiecare dată fiecare poziție pierdută, câte trei-patru valuri pentru orice linie de fortificații. Exact ca și în primul război mondial, când în urma unui atac, dacă reușeai să ocupi o linie de tranșee, aceasta era imediat contraatacată de rezervele inamice. Dar aceste contraatacuri rusești au fost date după vechea metodă de la Bakhmut sau din altă parte, valuri umane care se aruncau prin câmp deschis (sau prin câmpurile minate proprii) spre poziția cucerită de ucraineni. Astfel s-a ajuns la un paradox, deși teoretic atacatorul trebuie să se aștepte la pierderi mult mai mari decât apărătorul, în cazul ofensivei de vară ucrainene a fost exact invers, rușii au avut pierderi estimate la de trei ori mai mari decât ucrainenii.
Dar această tactică, deși conservă blindatele și forța umană, este mare consumatoare de timp, iar strategia rușilor a fost să câștige timp, ceea ce le-a reușit. Ucrainenii au străpuns primele linii și următoarele, au avansat cu grijă evitând pierderile mari, au trecut de Robotyne, dar nu au ajuns la Tokmak, centrul de rezistență al sistemului defensiv numit linia Surovikin. Chiar dacă s-au oprit și construiesc ei înșiși linii defensive pe pozițiile cucerite, pentru a-și consolida avansul, rușii au timp să facă noi linii defensive la sud de Tokmak, astfel încât în primăvară să îi pună pe ucraineni din nou în fața unui sistem defensiv identic cu cel din 2023.
Un factor care a influențat negativ ofensiva ucraineană a fost întârzierea livrărilor de armament occidental. Dar și ezitările de a livra armament occidental performant, cu capabilități de lovire la distanță, de teamă că ucrainenii ar putea lovi cu el teritoriul Rusiei, iar Occidentul nu vrea să escaladeze astfel conflictul. Trecând peste ipocrizia acestei abordări, adică Rusia lovește ținte inclusiv civile pe tot teritoriul Ucrainei, iar ucrainenii să nu poată lovi ținte militare cu armament occidental pe teritoriul Rusiei, vedem că aceste întârzieri au produs efecte negative și trupele ucrainene în ofensivă au avut de suferit. Am să dau un singur exemplu, avansul ucrainean a fost permanent hărțuit și lovit de elicopterele rusești Ka-52 decolate de la Berdiansk și din alte baze aflate în afara razei de acțiune a rachetelor ucrainene. Elicopterele decolau de la Berdiansk și atacau ucrainenii în Zaporoje, aceștia neavând o protecție antiaeriană suficientă, cu excepția MANPADS-urilor, adică lansatoare individuale antiaeriene cum ar fi FIM-92 Stinger. Elicopterele rusești își lansau rachetele de la peste 3 km, dincolo de bătaia eficace a acestor MANPADS, și chiar dacă acuratețea acestora lăsa de dorit, ucrainenii au avut de suferit. După ce au primit suficiente rachete Storm Shadow și ATACMS americane au putut lovi și distruge elicoptere Ka-52 chiar în baza lor din Berdiansk, precum și facilitățile bazei.
Totuși, nu putem spune că ofensiva ucraineană a fost un eșec total. A reușit o străpungere maximă de 17 km pe direcția principală, a provocat pierderi disproporționat de mari în oameni și tehnică de luptă rușilor, accentuând uzura acestora, și-au conservat parțial tehnica proprie, inclusiv cea occidentală (pierderile la aceasta au fost minime, mult sub estimările inițiale), care urmează să fie suplimentată, dar, cel mai important, au căpătat o experiență de luptă superioară, inclusiv cu tehnica occidentală. În schimb rușii au avut pierderi mult mai mari, iar unitățile lor se degradează continuu prin pierderile masive de ofițeri și militari experimentați care sunt înlocuiți cu recruți fără instruire. Am exemplificat cu Brigada 155 Infanterie Marină rusă decimată în două rânduri la Vuhledar.
Frontul Kherson
Prin distrugerea barajului de la Nova Khakovka la 6 iunie rușii și-au asigurat temporar liniștea pe acest front, dar după retragerea apelor ucrainenii l-au reactivat făcând dese incursiuni dincolo de fluviu cu unități de forțe speciale, edificând capete de pod pe care le mențineau câteva zile, atrăgând contraatacurile rușilor, provocându-le pierderi, după care le evacuau înapoi peste Nipru. Acțiuni de genul lovește și fugi, rușii nu își puteau permite să lase vreun cap de pod, deoarece în lipsa vreunei reacții, acesta s-ar fi putut dezvolta și lărgi suficient ca să poată deveni o amenințare serioasă. Un cap de pod de acest gen, dacă se dezvolta suficient, putea fi urmat de constituirea unui pod de pontoane prin care să poată fi aduse întăriri și apoi să amenințe cu o pătrundere în Kherson direct spre Crimeea să taie istmul Perekop și să izoleze trupele rusești.
Astfel că rușii au fost nevoiți să suplimenteze trupele de pe malul stâng al Niprului, nu numai cu unități de supraveghere, ci și cu rezerve pentru a contraataca capetele de pod, iar aceste trupe trebuiau luate din Zaporoje. Practic, avantajul inițial în urma inundării zonei s-a terminat, ucrainenii fiind deciși să fructifice și această direcție secundară. Debarcările lor au avut inițial rol de hărțuire și testare a apărării, în cazul unui contraatac serios ei evacuând capul de pod. Au fost multiple astfel de tentative, unele insule de pe fluviu au fost ocupate permanent, unele capete de pod fiind menținute timp îndelungat.
Lucrurile au devenit mai serioase când ucrainenii au început să mențină capetele de pod, să extindă și le întărească tot mai mult, cum este cazul la Poyma sau la Krynky. La acesta din urmă, în premieră, au transferat vehicule blindate și armament greu, ceea ce poate însemna că intenția lor este edificarea unei poziții permanente. Avantajul este că malul drept, cel deținut de ucraineni, este mai înalt decât cel stâng, astfel perdeaua de protecție a artileriei de pe malul drept este mai eficientă. Mai mult, zona din adâncime este mai nisipoasă și solul este mai tare, favorizând războiul de manevră indiferent de vreme. Toate contraatacurile rusești, inclusiv cu blindate, au fost respinse cu pierderi mari de partea rușilor.
Rămâne de văzut dacă ucrainenii vor exploata în adâncime acest cap de pod, pornind la atac, dar în acest caz pierzând acoperirea artileriei proprii de pe malul opus al Niprului și putând intra în bătaia artileriei rusești, sau vor menține și întări dispozitivul păstrându-l ca o amenințare permanentă pentru ruși. În primul caz, vor trebui să rezolve chestiunea logistică, să constituie câteva poduri de pontoane pe care să le protejeze împotriva atacurilor de drone și rachete, în același timp lovind cu precizie liniile logistice rusești din interior. Oricum, forțarea unui fluviu și dezvoltarea unei ofensive peste un astfel de obstacol este una din cele mai complicate operațiuni militare, depășită doar de debarcarea amfibie de pe mare.
Capul de pod de la Krynky este un subiect de urmărit în următoarele luni.
Avdiivka
Un orășel cu 37000 de locuitori înainte de război, a fost capturat de separatiștii pro-ruși în aprilie 2014 și eliberat de ucraineni în iulie 2014. De atunci este teatrul unor lupte grele, cum ar fi în 2017, dar după invazia rusă din 2022 acestea s-au intensificat. Rușii au încercat să-l cucerească fără succes în prima fază a războiului, dar apărătorii ucraineni au rezistat. Ulterior, atacurile rusești s-au întețit, fără rezultat. Alături de Bakhmut, Marinka și Vuhledar, a fost unul din obiectivele ofensivei rusești din iarna 2022-2023, dar, deși transformat în ruine, a rezistat. După oprirea ofensivei de vară ucrainene, din octombrie atacurile rusești s-au întețit cu mai multă furie asupra Marinka și Avdiivka, în ambiția de a-i oferi lui Putin măcar o victorie înainte de sfârșitul anului, deși ambele orașe sunt de fapt un morman de ruine. Marinka, aflat la sud de Avdiivka, a fost cucerit de ruși la 25 decembrie, apărătorii ucraineni retrăgându-se la nord de fostul oraș. Dar Avdiivka rezistă provocând rușilor pierderi îngrozitoare în tentativa lor de a-l încercui.
Spre deosebire de Bakhmut, Avdiivka chiar are o importanță strategică, fiind un intrând adânc în teritoriul deținut de ruși și situat la mică distanță de orașul Donetsk, capitala oblastului cu același nume, practic este considerată ca o suburbie a acestuia, astfel că Donetsk este în bătaia inclusiv a artileriei ușoare, de calibru mic. Cucerirea lui de către ruși ar putea îndepărta acest pericol, așa că este explicabilă decizia rușilor de a ataca aici.
Rușii strâng echivalentul unei armate mecanizate (după unii analiști două armate) și se aruncă asupra extremităților de la nordul și de la sudul intrândului, începând cu 10 octombrie. Atac după atac, cu tancuri și vehicule blindate direct prin câmpurile de mine ucrainene, în bătaia artileriei și loviturilor cu drone, urmate de valuri de infanterie în câmp deschis împotriva proiectilelor cu dispersie, adică exact ce au evitat ucrainenii în cursul ofensivei lor în Zaporoje. Rezultatul a fost sub forma unor pierderi rusești îngrozitoare, practic nesustenabile, astfel că atacul se oprește în 16 octombrie și se reia sub aceeași formă câteva zile mai târziu, când rușii aduc noi unități și tehnică de luptă, doar ca să le arunce din nou în malaxor, cu același rezultat. Ca să ne dăm seama de intensitatea luptelor, în vecinătatea orașului (unde există o fabrică de cocs) se află un deal imens de deșeuri de cărbune numit Terrikon, rușii l-au asaltat și după pierderi masive au reușit să-l urce și să înfigă un steag în vârf, steag aruncat în aer de o dronă ucraineană. Dar aflați pe acel deal au constatat că nu pot săpa adăposturi împotriva tirurilor ucrainene în reziduurile de cărbunele afânat și nu pot să fie aprovizionați, așa că au trebuit să renunțe la el.
Pe măsură ce trece timpul, atacurile de blindate s-au redus din cauza pierderilor imense și au fost înlocuite cu vechea metodă, atacuri sinucigașe de infanterie în valuri. Raportul pierderilor umane este enorm, de peste 10 la 1 în favoarea ucrainenilor, ajungând în unele zile ca rușii să piardă între 900 și 1000 de oameni pe zi, morți, răniți și dispăruți, mult peste rata maximă din Bakhmut, de circa 600 de oameni pe zi. Referitor la pierderile în tehnică de luptă, conform siteului Oryx, care înregistrează numai pierderile confirmate cu probe foto, video și geolocalizate, deci mai mici decât realitatea, în Avdiivka rația de pierderi după o lună și jumătate de ofensivă rusă arată cam așa: 9 la 1 pentru tancuri (la zece tancuri pierdute, 9 sunt rusești), între 20-30 la 1 pentru vehicule blindate, peste 4 la 1 pentru artilerie auto propulsată. În termeni absoluți, repet, sunt doar pierderi confirmate cu probe foto sau video cu geolocația respectivului vehicul, vorbim de 82 de tancuri și 145 vehicule blindate doar până la 24 noiembrie. Totul doar pentru un câștig de câteva sute de metri la intrândul sudic și doi kilometri la cel nordic. Dar, la intrândul nordic, rușii s-au apropiat de principala linie de aprovizionare ucraineană, ceea ce ar putea pune probleme în viitor, dacă rușii vor putea menține tempoul, lucru puțin probabil în urma pierderilor enorme de până acum. Oricum, atacurile au mai scăzut în intensitate, dar este posibil ca rușii să aducă noi rezerve în primele luni ale anului, în cursul așteptatei lor ofensive de iarnă, care la Avdiivka a început dezastruos, dar a avut succes la Marinka.
Din punct de vedere al pierderilor, Avdiivka poate fi comparată doar cu dezastrul de la Vuhledar sau cu retragerea catastrofală de la Izium din septembrie 2022, când rușii au abandonat sute de tancuri și vehicule blindate în mâinile ucrainenilor, devenind la momentul respectiv principalii furnizori de armament pentru armata ucraineană.
Iată ce spunea generalul Valery Zaluzhny, comandantul armatei ucrainene, despre ce a văzut pe frontul de la Avdiivka, după câteva săptămâni de ofensivă rusă: ”Pe monitor, în ziua în care am fost acolo, am văzut 140 de vehicule rusești în flăcări, distruse în patru ore de când au intrat în raza de acțiune a artileriei noastre”.
Ca și concluzie, pentru a măcina trupele rusești și să le pună în imposibilitate de a deveni o amenințare ofensivă, ucrainenii ar avea nevoie de cât mai multe astfel de Avdiivka. Fiindcă uzura inamicului înseamnă să-l faci să piardă mai mult decât produce sau aduce.
La începutul lunii noiembrie, generalul Valery Zaluzhny, comandantul șef al forțelor armate ucrainene, a acordat un interviu în The Economist, urmat de publicarea unui articol și a unui eseu de nouă pagini intitulat ”Războiul pozițional modern și cum să îl câștigi”.
Momentul este unul bine ales, când a devenit clar că ofensiva de vară în care ucrainenii și Occidentul și-au pus mari speranțe, nu și-a îndeplinit obiectivul major de a străpunge apărarea rusă pe multiple linii fortificate cu câmpuri de mine, amenințând cu avansul spre Marea de Azov și separarea forțele rusești în două. Dar, din multiple motive, acest obiectiv nu a fost realizat, acest fapt ducând la o oarecare dezamăgire atât în rândul publicului intern, cât și din partea partenerilor occidentali, care, după speranțele rusești, ar putea începe să obosească și să-și piardă interesul pentru Ucraina, diminuând susținerea și sprijinul material atât de necesar ucrainenilor pentru continuarea războiului.
Ori, cel mai potrivit pentru a ieși public să explice situația și să readucă încrederea ucrainenilor și continuarea și chiar intensificarea sprijinului extern este comandantul-șef al forțelor armate ucrainene, Valery Zaluzhny, cel care, conform celui mai recent sondaj de opinie, se bucură de cea mai mare încredere din partea ucrainenilor, de circa 88%. Este oarecum de așteptat, este comandantul forțelor armate ucrainene din iulie 2021 și lui i se datorează în mare măsură respingerea invaziei rusești în primăvara lui 2022, rezistența înverșunată din Donbass și contraofensivele răsunătoare de la Harkiv și Kherson, precum și faptul că ucrainenii au preluat și menținut inițiativa pe câmpul de luptă.
Președintele Volodimir Zelenski se află pe locul doi în sondaje, în scădere cu vreo zece procente, aflându-se acum la circa 60% încredere, un nivel la care liderii occidentali îl pot doar visa. Aceste cifre ne arată contrariul celor expuse de propaganda rusă, că ucrainenii și-au pierdut încrederea în liderii lor.
Deci, Zaluzhny era cel mai potrivit să iasă în public și să explice situația actuală pe front, dar una din afirmațiile lui, ”la fel ca și în primul război mondial, am ajuns la un nivel de tehnologie care ne pune într-o situație de stalemate” și ”este probabil să nu fie nicio străpungere frumoasă în adâncime”, a atras reacția președintelui Volodimir Zelenski, care a reacționat public spunând că oamenii sunt obosiți după 18 luni de război, este ceva normal, dar nu este vorba de un stalemate. Același aspect a fost subliniat într-un interviu și de Igor Zhovka, adjunctul șefului de cabinet al președintelui. Desigur, aceste neînțelegeri între conducerea civilă și militară ucraineană a războiului au fost intens speculate de propaganda rusă, care uită că în regimurile democratice este posibil să existe divergențe și mai mari între civili și militari pe timp de criză sau război, dar asta nu impietează asupra lanțului de comandă, acesta fiind clar și bine stabilit. Doar în regimurile autoritare, cum este Rusia, președintele dă ordine și armata i le duce la îndeplinire fără crâcnire, chiar dacă sunt absurde și duc la moartea a mii de militari în atacuri în valuri fără speranță pentru obiective fără prea mare importanță strategică.
După cum spune chiar Zaluzhny despre Rusia: ”Rusia a pierdut cel puțin 150 000 de morți. În orice altă țară asemenea pierderi ar fi oprit războiul”, dar nu în Rusia, care ”să fim onești, este un stat feudal în care cea mai ieftină resursă este viața omului. Dar pentru noi… cel mai scump lucru pe care îl avem este poporul nostru”.
Interviul este foarte clar și se axează pe chestiunea războiului, în ce stadiu se află, unde se îndreaptă, respectiv spre un război de uzură în tranșee ca și primul război mondial care favorizează Rusia, deoarece aceasta poate profita de resursele mai mari în oameni și material și să obțină superioritatea în anumite puncte și anumite domenii, iar Ucraina riscă o deteriorare majoră a situației pe măsură ce acest tip de război de uzură se prelungește.
Apoi Zaluzhny enumeră ce ar fi necesar pentru a evita această stare de stalemate, cum ar putea ieși din ea și să treacă la un război de manevră care ar avantaja Ucraina așa cum a făcut-o în Kherson și Harkiv.
1. Putere aeriană.
2. Mijloace moderne de război electronic (EW).
3. Sisteme de contra-baterie.
4. Mijloace de deminare.
5. Constituirea și antrenarea de rezerve.
Observăm faptul că Occidentul nu a livrat Ucrainei armament de top decât cu întârziere. Obiectivele enunțate de Joe Biden, Ucraina nu trebuie să fie lăsată să fie învinsă, iar SUA să nu fie atrase într-un conflict direct cu Rusia, a făcut ca unele arme cheie în conflict să fie livrate după ezitări, cu întârzieri sau în cantități prea mici pentru a deveni un adevărat game-changer. În această categorie se înscriu sistemele HIMARS, apoi ATACMS, rachetele cu rază lungă de acțiune, tancurile și multe altele. Întârzierile au dat timp rușilor să se adapteze și să găsească soluții, numărul lor limitat au făcut ca efectul lor să fie important, dar nu devastator. Spre exemplu, un număr mai mare de HIMARS cu muniție suficientă din prima clipă a intrării lor în luptă ar fi avut ca efect mai multe depozite de muniții, căi de acces și puncte de comandă anihilate din primul moment și o șansă mai mare pentru ucraineni. La fel, dotarea cu F-16 ar fi avut un efect mai mare anul acesta decât ar putea avea anul viitor, rușii având timp să își extindă și întărească capabilitățile de apărare antiaeriană.
Dar Zaluzhny nu se plânge, ”nu erau obligați să ne dea nimic, suntem foarte recunoscători pentru ce am primit, eu doar expun faptele”.
Generalul Valery Zaluzhny concluzionează evidențiind încă o dată de ce ar fi nevoie pentru a ieși din această situație care avantajează mai mult Rusia decât Ucraina: ”Un război pozițional este unul prelungit care aduce riscuri enorme pentru forțele armate ucrainene și stat. Pentru ca Ucraina să scape din această capcană, vom avea nevoie de toate aceste lucruri: superioritate aeriană, capabilități de război electronic și contra-baterie mult îmbunătățite, tehnologie de deminare și abilitatea de a mobiliza și antrena mai multe rezerve. Mai trebuie să ne concentrăm pe un sistem modern de comandă și control (C2), astfel încât să putem vizualiza câmpul de luptă mai eficace decât Rusia și să luăm decizii mult mai rapid, și pe eficientizarea logisticii proprii în timp ce o întrerupem pe cea a Rusiei cu rachete cu rază lungă. Abordări noi și inovative pot transforma acest război de poziții înapoi în unul de manevră.”
Imediat după ce a devenit clar că Rusia s-a împotmolit în războiul din Ucraina, respectiv eșecul cuceririi Ucrainei în câteva zile, de pe la mijlocul anului 2022, mai mulți experți și analiști au început tot mai mult să acrediteze ideea că o înfrângere a Rusiei va duce la o fărâmițare a teritoriului Federației Ruse, chiar au apărut diferite hărți și analize pe această temă, încercând să identifice liniile de ruptură și în câte părți s-ar putea rupe Rusia. Este oarecum normal și cu precedente istorice stabilite, fiecare înfrângere a Rusiei a dus la pierderi teritoriale, de exemplu Războiul Crimeii, cel ruso-japonez, primul război mondial sau Războiul Rece. Pierderi teritoriale ale Rusiei vor deveni posibile, sau chiar probabile, în contextul în care influența Rusiei scade vizibil în urma eșecului din Ucraina, se vede cu ochiul liber prin izolarea economică și diplomatică, prin excluderea Rusiei din multe formate de dialog internațional, chiar și la ONU, când doar 5 state s-au opus declarării Rusiei ca și agresor. Rusia mai are doar câțiva aliați, și aceștia ostracizați internațional sau doar din Lumea a Treia, iar multe din statele apropiate de Rusia încep să se reorienteze geopolitic.
Anvergura reculului Rusiei în plan geopolitic a putut fi constatată în septembrie, când nu a putut face nimic pentru aliatul său Armenia în conflictul cu Azerbaidjanul sprijinit de Turcia, primul pierzând total controlul asupra enclavei Nagorno-Karabah în urma ofensivei azerilor, fapt care a provocat multă dezamăgire la Erevan și voci autorizate din vârful statului armean au dat semnalul unei posibile reorientări geopolitice a acestei țări (vezi https://karadeniz-press.ro/dilema-armeniei-si-mutatiile-geopolitice-din-caucazul-de-sud/).
În acest sens, au apărut deja semnele unei coagulări a mișcărilor secesioniste ale republicilor din interiorul Federației Ruse, respectiv a celor din Caucazul de Nord. Desigur, vorbim de reprezentanți ai acestora din exil, în interiorul Rusiei astfel de luări de poziție fiind imposibile din cauza regimului strict de control ce încă îl exercită autoritățile ruse în teritoriu.
La 8 noiembrie 2023, Congresul Popoarelor din Caucazul de Nord s-a ținut în clădirea Parlamentului European, La acest congres au avut luări de cuvânt membri ai Parlamentului European (Anna Fotyga – Polonia, Rasa Kukneviciene – Lituania, Raphael Glucksmann – Franța, Rasa Jukneviciene – Lituania) și membri din exil ai republicilor nord-caucaziene. Amintesc doar câțiva: Iyad Youghar, președinte al Consiliului Internațional Circazian, Akhmed Zakaev, prim ministru al Republicii Cecene Ichkeria, Akhmad Akhmedov, președinte al Congresului Ucrainean al Poporului din Daghestan, Shamil Albakov, reprezentant inguș al Comitetului Națiunilor din Nordul Caucazului, Hakan Cinaz, de la Consiliul Internațional Circazian și mulți alții. Merită menționat și Ilia Ponomariov, liderul aripii politice a Legiunii Rușilor Liberi, formată din voluntari ruși ce luptă în Ucraina împotriva Rusiei lui Putin, pentru eliberarea Rusiei de dictatura lui Vladimir Putin. Este de amintit faptul că acești luptători din Legiunea Rușilor Liberi au fost cei care au realizat incursiuni pe teritoriul rusesc în mai și iunie 2023 în regiunea Belgorod provocând haos pe teritoriul rusesc.
Importantă este rezoluția adoptată de acest congres, care face apel la o politică bazată pe auto-determinarea popoarelor din Caucazul de Nord, invocând și Republica Montană a Caucazului de Nord, declarată în 1917, dar care a avut o existență scurtă, regiunea fiind recucerită de bolșevici în timpul Războiului Civil din Rusia (1918-1922): ”Noi, reprezentanții numeroaselor grupări și organizații ale popoarelor circhize, cecene, daghestaneze și ingușe luptăm pentru drepturi și libertatea de a trăi pe pământurile noastre străvechi (…) afirmăm principiile de colaborare, securitate și cooperare reciprocă cu obiectivul declarat de a avansa o platformă pentru restaurarea statalității popoarelor din Caucazul de Nord inspirată din idealurile unificatoare ale Republicii Montane.”
Trebuie menționat faptul că locuitorii din nordul Caucazului au opus o rezistență feroce rușilor în secolul XIX și s-au revoltat de foarte multe ori de când au căzut sub stăpânirea rusă. După destrămarea URSS, singura care și-a declarat independența a fost Cecenia, care sub denumirea de Republica Cecenă Ichkeria a dus două războaie sângeroase cu Rusia, între 1994-1996 și 1999-2002, iar conflictul a continuat sub forma unei lupte de gherilă de joasă intensitate până în al doilea deceniu al secolului XX. Lupta a cuprins și republicile învecinate, mulți locuitori ai acestora implicându-se direct, Rusia putând să proclame stingerea insurgenței abia în 2015.
Demografic vorbind, micile republici nord-caucaziene se prezintă cam așa: Daghestanul (90% musulmani, ruși 3,6%, Cecenia (95% musulmani, 1,2% ruși), Ingușeția (96% musulmani, 0,7% ruși), Kabardino-Balkaria (70% musulmani, 19,8% ruși), Characheai Cerkezia (64% musulmani, 27% ruși) Osetia de Nord (30% musulmani, 18,9% ruși). Exercitarea controlului Rusiei poate deveni foarte dificil în cazul unei noi insurgențe, având în vedere că toate resursele militare rusești sunt drenate spre costisitorul război din Ucraina, iar ucrainenii ar fi mai mult decât fericiți ca un nou focar de război să apară pe teritoriul rusesc.
Totuși, există pericolul ca în contextul slăbirii Rusiei, aceste republici devenind independente sau cvasi-independente, să cadă sub dominația unor conduceri radicale islamiste, de genul Statul Islamic sau Al-Queda, sau mai degrabă sub influența talibanilor din Afghanistan, având în vedere că în timpul gherilei din anii 2000 genul de grupări islamiste radicale au căpătat preponderență, ca și cea a lui Doku Umarov care a și declarat un califat în nordul Caucazului. Chiar dacă reprezentanții la Congresul Popoarelor din Caucazul de Nord din 8 noiembrie sunt pro-democrație, în vâltoarea unui posibil conflict pentru independența popoarelor nord-caucaziene nu putem ști cine iese învingător.
Dar știm clar că Rusia pierde mai mult decât o fâșie de teritoriu montan în nordul Caucazului, mai mult decât câteva milioane de locuitori, marea majoritate musulmani. Rusia ar pierde atunci crestele Caucazului, o poziție naturală defensivă și ar deveni mult mai vulnerabilă la sud. Geopolitic, ar fi o catastrofă pentru Rusia, la nord de crestele Caucazului este o zonă plană, care ar fi prinsă într-o gâtuire între Ucraina și Kazahstan, iar în cazul în care Kazahstanul ar ieși de sub influența rusească, ar fi o mare problemă geopolitică.
De aceea Rusia este foarte atentă la ce se întâmplă în republicile nord-caucaziene, și la orice manifestare neautorizată reacționează preventiv (vezi https://karadeniz-press.ro/daghestanul-provoaca-ingrijorare-la-kremlin/), dar nu poate controla ce se întâmplă în exil. Iar organizarea și coagularea mișcărilor de rezistență din Caucazul de Nord, chiar și în exil, expunerea lor vizibilă chiar în unul dintre forurile europene cele mai importante, poate însemna inițierea declanșării unei mișcări în interior, care ar putea zgudui regimurile marionetă ale apropiaților lui Putin, detestați de populație, cum ar fi cel al lui Ramzan Kadârov în Cecenia, mai ales că aceste republici dau o parte însemnată din carnea de tun pentru abatorul din Ucraina.
Iar treptat, nemulțumirile se adună și se acutizează, putând degenera în mișcări care ar putea scăpa de sub controlul Kremlinului.
