Obiectivul Rusiei pentru 2024 este fără îndoială să își păstreze câștigurile teritoriale și să câștige timp, fiindcă stalemate-ul le convine în mai mare măsură decât ucrainenilor. Câștigurile teritoriale rusești sunt mult mai mici decât obiectivele inițiale, să ne amintim că au pornit cu ideea de a ”denazifica” Ucraina, respectiv să o cucerească, măcar până la Nipru (plus Kievul cu partea sa la vest de fluviu) și întreaga parte de sud, inclusiv Odessa și Bugeacul, să ajungă până la gurile Dunării și să facă legătura cu auto-proclamata republică transnistreană. Ulterior, după eșecul de la Kiev, au renunțat la axele de atac dinspre nord, respectiv Kiev, Cernigov și Summy, ca să se concentreze pe sud-est, respectiv Donbass. După o luptă acerbă la Sieverdonetsk și Lysyceansk, Izium, Popasna și alte puncte fierbinți, în toamna lui 2022 au anexat oficial oblasturile Luhansk, Donetsk, Zaporojie și Kherson, deși nu controlau pe deplin niciunul dintre ele. Este prima oară în istorie când un stat anunță anexarea unor provincii pe care nu le controlează!
Mai mult, ofensivele ucrainene din toamna lui 2022 i-au alungat pe ruși de la sud-est de Harkov până în Luhansk și au recuperat Izium și alte orașe pentru care rușii au plătit scump, dar și parte din Kherson, eliberând singura reședință de oblast cucerită de ruși în decursul războiului. Anul 2023 a trecut cu ofensiva de iarnă a rușilor în care au pierdut enorm, material și uman, la Bakhmut, Avdiivka, Marinka, Vuhledar și în alte părți, reușind să cucerească doar Bakhmut. Ofensiva de vară a Ucrainei nu și-a îndeplinit obiectivele, reușind o străpungere maximă de 17 kilometri în Zaporoje pe axa Tokmak, până dincolo de Robotynye, dar a provocat însemnate pierderi rusești, mult mai mari decât ale atacatorilor ucraineni. Ucrainenii au decis să-și facă propriul lor sistem defensiv paralel cu linia Surovikin a rușilor, pentru a-și conserva câștigurile din 2023 și a împiedica o eventuală contraofensivă rusească.
Oricum, ofensiva de iarnă rusă s-a concentrat asupra Avdiivka, un intrând în frontul rusesc din 2014 încoace, care a rezistat cu eroism până acum, dar și în alte puncte, dar cu intensitate mai redusă față de Avdiivka. Rezultatul a fost cucerirea eroicei Marinka, după ce aceasta a rezistat, de asemenea, din 2014. Alte puncte sunt pe frontul de nord, din Luhansk, pe linia Kremina – Svatove, dar și încercările eșuate din sud, din Kherson, de cucerire a capului de pod ucrainean de la Krynky, pe malul stâng al Niprului.
Efortul principal a fost la Avdiivka, de înțeles, deoarece orașul chiar are o importanță strategică. Este un intrând în dispozitivul rusesc foarte aproape de orașul Donetsk, orașul reședință al oblastului cu același nume, practic o suburbie a orașului Donetsk, important centru pentru armata rusă. De aici ucrainenii pot bombarda cu ușurință orașul, chiar și cu piese de artilerie de calibru mic. Poate fi folosit, la un moment dat, ca și o bază de plecare pentru un asalt asupra orașului. Deci, este de înțeles interesul și efortul rușilor pentru a-l cuceri, urmărind învăluirea lui de pe ambele flancuri, din intrândurile pozițiilor rusești care îl înconjoară din trei părți.
Prin cucerirea lui, rușii ar rezolva aceste probleme strategice, ar obține o rectificare a frontului, dar și o bază de plecare pentru un atac în adâncime care ar putea lua Vuhledar din flanc, având în vedere că toate atacurile dinspre sud au eșuat cu pierderi masive pentru ruși, aici fiind cimitirul infanteriei marine rusești, Brigada 155 Infanterie Marină rusă având pierderi de peste 50% din efectiv.
Dar după pierderile imense cu cel mai defavorabil raport (circa 10 la 1, față de 6 la 1 la Bakhmut), rușii au încetinit ritmul, urmărind probabil să se regrupeze pentru noi atacuri. Ori, după aceste pierderi cauzate de asalturile frontale în valuri, fără sens, va mai dura ceva până să poată concentra suficiente resurse pentru asta.
Dar rușii nu urmăresc numai rectificarea frontului, ci și livrarea unei victorii pentru Putin, pentru a-i aduce ceva capital în vederea alegerilor prezidențiale din martie și a mulțumi opinia publică internă. Oricum, problema alegerilor este clară, dar ar arăta mai bine pe plan intern împreună cu o victorie cât de mică pentru ruși, victorie care ar putea fi umflată de propagandă.
Având în vedere că în această configurație și după atâtea pierderi, rușii nu sunt capabili de o ofensivă majoră, care ar urma să spargă liniile ucrainene și să pătrundă în adâncime măcar câteva zeci de kilometri (comparativ cu ofensiva ucraineană de la Harkov, când au fost eliberați peste 6000 de kmp), așa că se mulțumesc cu câștiguri minore sau rectificări ale liniei de front, plus ideea de a pune presiune pe ucraineni ca să nu-i lase să-și concentreze resursele pe anumite direcții. Una ar fi Krynky, am analizat-o amănunțit, ca și altele, în articolul https://karadeniz-press.ro/razboiul-ruso-ucrainean-anul-2023/
Am analizat în articolul precedent (https://karadeniz-press.ro/perspective-ucrainene-asupra-razboiului-in-2024/) perspectiva ucraineană, acum este rândul perspectivei rusești asupra lui 2024.
Speranța răzgândirii Occidentului
Obiectivul strategic al rușilor pentru 2024 este tergiversarea, câștigarea de timp, în ideea că ucrainenii vor obosi și că vesticii se vor sătura de război și vor diminua, sau chiar înceta ajutorul militar și de altă natură acordat Ucrainei. Rușii mizează că anul acesta sunt alegeri în aproape toată UE, și venirea la putere a unor partide pro-ruse ar putea avea acest rezultat. Mai ales, sunt alegeri în SUA, unde o revenire a lui Trump la Casa Albă este văzută de ruși ca o garanție a succesului lor. Chiar generalul Valeri Gherasimov, șeful de stat major al armatei ruse, a declarat în octombrie că ei se așteaptă și sunt pregătiți ca operațiunea lor militară specială din Ucraina să dureze până în 2025. Adică până după instalarea oficială a viitorului președinte la Casa Albă (la 20 ianuarie 2025), care în speranța rușilor ar fi Trump.
Dar rușii au mai avut astfel de speranțe după eșecurile din 2022. Au sperat că europenii vor îngheța de frig în iarna 2022/2023 fiindcă au renunțat la gazul rusesc, așa că vor renunța să ajute Ucraina în schimbul reluării livrărilor de gaz. S-au înșelat, ca și în alte asumpții ale lor. Mai mult, în iarna asta moscoviții și alți cetățeni ruși îngheață din cauza problemelor cu aprovizionarea sau cu infrastructura.
Dar nici în cazul în care Donald Trump ajunge președinte în 2025, nu cred că rușii ar avea motive de bucurie. Ei s-au mai înșelat în cazul Italiei, cu Merloni, dar au avut dreptate în cazul Slovaciei. Dar SUA este cu totul altceva.
Oricare președinte ar ajunge la Casa Albă, va urma niște principii clare de politică externă, și niciun președinte nu va ceda în fața unui inamic declarat (Rusia a declarat în doctrina sa militară cu mai bine de 10 ani în urmă SUA și NATO ca principal inamic), mai ales că nu pierde nici un soldat american sau NATO pentru a slăbi Rusia și a o neutraliza ca amenințare principală pentru următoarele decenii, în perspectiva unui viitor conflict probabil cu China. Astfel, ipotetic vorbind, dacă Iranul ar intra într-un război cu unul dintre vecini, SUA nu l-ar susține pe acesta cu bani și armament, atât timp cât nu-și trimite soldații pe câmpul de luptă? Disputa lui Trump cu europenii ține numai de bani și alocări de resurse, el intrând în conflict cu aceștia (în stilul său nediplomatic) doar cu referire la alocarea de către statele NATO a procentului de 2% din PIB și la faptul că europenii finanțează puterea militară rusă prin cumpărarea gazului și petrolului rusesc, aspect în care se pare că avea dreptate. Dar aceste chestiuni nu mai sunt de actualitate, europenii au renunțat în mare parte la resursele rusești, urmând să renunțe de tot, iar problema înarmării și alocării de resurse pentru apărare este un fapt împlinit sau în curs de îndeplinire pentru majoritatea statelor europene. Iar citatul din discuția cu un lider european în care Trump spune că nu va apăra Europa cred că este scos din context, cred că el a spus că nu o va apăra dacă nu plătește ea însăși pentru apărare și mai continuă să aprovizioneze mașina de război rusească prin achiziționarea de produse rusești.
Ca și dovadă, în 2014, când Rusia a anexat Crimeea și a declanșat conflictul din Donbass, administrația Obama a refuzat să livreze Ucrainei armament letal, ci doar echipamente militare neletale. Trump a fost acela care a decis furnizarea de armament american performant Ucraineni pentru a se apăra în Donbass, el a aprobat livrarea rachetelor FGM-148 Javelin către ucraineni în 2017, rachete care au fost una din cheile victoriei de la Kiev în prima fază a războiului. Cum spunea și George Friedman, președintele SUA are foarte mici grade de libertate în privința strategiei politicii externe, mult mai mici decât președintele unei țări oarecare, deoarece SUA are mulți aliați care ar fi dați peste cap de o schimbare bruscă de strategie și orientare a politicii externe americane, ceea ce ar provoca un cutremur geopolitic major. Ori, nimeni la vârf nu este atât de inconștient, să nu vadă clar interesul american și al blocului vestic. Deci, orice președinte va veni la Casa Albă, va susține Ucraina și speranțele conducerii rusești au prea mici șanse să se adeverească.
Toate aceste speranțe ale rușilor ne amintesc de speranțele lui Hitler și ale germanilor în 1945, că Aliații vor schimba tabăra și se vor lupta cu sovieticii înainte de a cuceri Germania. Sau în armele minune. Dar să revenim la 2024.
Problema susținerii frontului
Rusia a început invazia la 24 februarie 2022 cu circa 200000 de militari ruși, la care se adăugau circa 40000 recrutați din Donbass, respectiv forțele paramilitare ale DPR și LPR (Dontetsk People Republic și Luhansk People Republic). Este clar că au subestimat rezistența ucraineană, se așteptau să fie primiți cu flori, nu cu gloanțe, și și-au supraestimat propriile forțe. Pierderile mari au dus la renunțarea atacului pe axele nordice, manevra pe linii exterioare eșuând lamentabil. S-au concentrat pe sud și sud-est, în Donbass, unde au trimis rezervele din întreg cuprinsul Rusiei, dar, mai ales după pierderile masive în urma contraofensivelor ucrainene de la începutul toamnei în Kherson și Harkov, la 22 septembrie 2022 au fost nevoiți să declare mobilizarea parțială a 300000 de militari. Rezultatul imediat a fost fuga din țară a sute de mii de tineri de vârstă încorporabilă, dar mobilizarea s-a realizat. Ulterior, s-a mers continuu pe ideea mobilizării de voluntari cu promisiuni financiare serioase, care au prins mai ales în regiunile sărace ale Rusiei (majoritare, cu excepția Moscovei și Sankt Petersburgului) care sunt și cele populate majoritar cu etnici non-ruși.
A fost introdus Wagner care a primit inițial permisiunea să recruteze din închisori (să ne amintim, și în conflictul din Transnistria din 1992 rușii au recrutata delicvenți din închisori) unde voluntarilor li se promiteau bani și ștergerea trecutului infracțional. Wagner a recrutat circa 50000 de cetățeni ruși, dar după ce Prigojin a intrat în conflict cu conducerea militară, i s-a interzis asta, în schimb, ministerul apărării a recrutat încă 100000 de deținuți. Cei recrutați de Wagner au sfârșit majoritatea în atacurile disperate de la Bakhmut, iar cei recrutați de ministerul apărării sunt cei din batalioanele Storm-Z de sacrificiu, primul val de atac frontal contra pozițiilor întărite ucrainene. La fel ca și bașibuzucii în armata Imperiului Otoman. Rușii au mai recrutat 22000 din muncitorii din Asia Centrală veniți la muncă în Rusia (mult mai puțin decât sperau), dar se bazează foarte mult pe voluntarii din regiunile sărace din Caucaz sau Siberia, pentru care promisiunile financiare sunt irezistibile, fiind singura șansă de a ieși din sărăcie pentru ei și familiile lor. Ei sunt și foarte neinformați asupra a ceea ce se întâmplă în Ucraina, propaganda și promisiunile arată foarte bine.
Dar cea mai mare problemă este faptul că majoritatea militarilor instruiți și pregătiți au dispărut, ei fiind morți, răniți și dispăruți încă din prima fază a războiului. Locul lor este preluat de aceste completări, voluntari sau rezerviști, care sunt trimiși în prima linie după o instruire sumară sau chiar deloc, nevoia de completări în urma pierderilor este foarte mare, așa că asistăm la o degradare continuă a pregătirii unităților militare rusești. Chiar și unitățile până acum considerate de elită au ajuns să fie formate în mare parte de soldați de umplutură. Este suficient să ne referim la unitățile aeropurtate care au fost decimate la Kiev și Hostomel, sau Brigada 155 Infanterie Marină, decimată la Vuhledar și completată de două ori cu trupe de strânsură.
Atacurile frontale cu pierderi imense își spun cuvântul, unitățile sunt decimate și trebuie completate cu rezerviști fără pregătire, nu este timp pentru pregătirea lor, apoi sunt aruncate din nou în luptă în aceleași atacuri frontale cu pierderi imense, necesitând noi completări urgent, așa că nu este timp pentru instruirea recruților. În comparație, unitățile ucrainene sunt pregătite luni de zile în Occident pe armament occidental înainte de a intra în luptă, Iar la cele din țară, militarii deja cu oarecare experiență din brigăzile teritoriale, de acoperire, trec în brigăzile de manevră, susținând din mers un program de instruire și pregătire.
Foarte dificilă este situația localnicilor din Donbass care sunt recrutați forțat în trupele LNR (republica Luhansk) sau DNR (republica Dontesk), practic aproape toată populația masculină este luată cu forța în armată, pe motiv că dacă vor să scape de stăpânirea ucraineană, trebuie să lupte pentru asta. Tragic este că pierderile acestor unități nici nu sunt reprezentate în statistici.
Problema armamentului este la fel de spinoasă, în ideea că rușii pierd tancuri, vehicule blindate, alte vehicule, artilerie și celelalte într-un ritm mai mare decât produc, chiar dacă economia lor a trecut la cea de război. Producția de armament modern este limitată de lipsa de componente electronice ce veneau din import, dar acum nu mai vin. Ne referim la senzori, componente electronice și altele sub embargou occidental. Este foarte posibil ca să fie aprovizionați în secret cu unele din acestea de către chinezi, dar ritmul în care tancuri și vehicule moderne, inclusiv drone performante, ies de pe linia de producție este net inferior pierderilor. De aceea rușii au trebuit să umble prin depozitele cu echipamente rămase din timpul Războiul Rece, și am ajuns să vedem pe câmpul de luptă tancuri T-62 sau camioane din anii celui de-al doilea război mondial. Pe lângă faptul că acestea nu sunt upgradate necesităților războiului modern, mai au problema uzurii fizice accentuate, ele fiind anterior depozitate în condiții neconforme, uneori sub cerul liber, în stilul comunist de atunci. Am văzut că rușii au ajuns să depindă în mare măsură de dronele iraniene Shahed-3 pentru a lovi în adâncime teritoriul ucrainean.
Uzura echipamentelor pe câmpul de luptă își spune și ea cuvântul. Un singur exemplu, unui tun de 100 mm trebuie să i se schimbe țeava interioară după aproximativ o sută de lovituri. Vă dați seama că acest lucru este imposibil pe frontul ucrainean, astfel că acele tunuri trag cu o precizie îndoielnică și ajung să se defecteze destul de des.
Problema munițiilor este de asemenea una crucială, lipsurile în aprovizionare încep să se vadă, nu numai din cauza țintirii depozitelor de muniții și a convoaielor de aprovizionare de către rachetele HIMARS ucrainene, ci și din cauza faptului că producția nu ține ritmul cu consumul. În primăvara lui 2022, Sieverodonetsk și Popasna, rușii trăgeau 20000 de obuze pe întreg frontul pe zi. La Bakhmut, circa 6000 pe zi. În toamna lui 2023, 3000 pe zi. De aceea au cerut și primit un milion de obuze din Coreea de Nord, dar și acestea au probleme tehnice.
Rușii au problemele lor serioase cu resursele pe frontul din Ucraina, dar, din fericire pentru ucraineni, și le risipesc în atacuri frontale cu pierderi imense ce necesită mult mai multe resurse pentru a fi înlocuite. Iar acestea sunt din ce în ce mai puține și mai proaste, mai ales în calitatea militarilor.
Frontul de acasă
Pentru orice conflict care se prelungește, foarte importantă este susținerea celor de acasă pentru cei de pe front, pentru cauza războiului. Această susținere este direct proporțională cu rezultatele favorabile ale războiului și invers proporțională cu durata lui, numărul de victime și lipsurile provocate acasă de război. Degradarea acestei susțineri apare prin nemulțumiri crescânde care se manifestă sub forma protestelor populației, într-o societate democratică (cum au fost cele din SUA împotriva războiului din Vietnam, deși acolo nu au existat lipsuri cauzate de război), dar într-o societate totalitară ca și cea rusească (fie țaristă, comunistă sau putinistă) protestele sunt excluse și atrag imediata reacție dură a autorităților care arestează, persecută, agresează în forță sau condamnă protestatarii. Așa că aceste nemulțumiri se acumulează, se adună, iar la un moment dat pot răbufni violent în ciuda reacției autorităților, intensitatea acestora pot depăși la un punct capacitatea sau voința de reacție a forțelor de ordine și de aici ies răscoalele și revoluțiile. Avem un caz clar ca și revoluția rusească din martie 1917 soldată cu abdicarea țarului, dar aceasta a fost urmată de lovitura de stat bolșevică din noiembrie care a dus la războiul civil încheiat cu victoria bolșevicilor și cu regimul comunist instaurat până în 1991.
”Rusia a pierdut cel puțin 150 000 de morți. În orice altă țară asemenea pierderi ar fi oprit războiul”, dar nu în Rusia, care ”să fim onești, este un stat feudal în care cea mai ieftină resursă este viața omului. Dar pentru noi… cel mai scump lucru pe care îl avem este poporul nostru” spunea generalul Valery Zaluzhny, comandantul șef al armatei ucrainene pentru The Economist în noiembrie 2022. (vezi https://karadeniz-press.ro/generalul-valery-zaluzhny-comandantul-armatei-ucrainene-despre-situatia-frontului/ )
Ne putem întreba de ce rușii nu se revoltă în fața atâtor pierderi inutile, de ce nu protestează împotriva regimului Putin? De ce mișcările de contestare sunt așa de puține și atât de ușor potolite de forțele de ordine? Doar fiindcă forțele rusești de ordine sunt atât de puternice? Să ne amintim, l-au ajutat și pe Lukashenko să-și păstreze puterea în urma mișcărilor de protest din 2020-2021 din Belarus în urma alegerilor falsificate. Da, sunt foarte puternice și motivate să zdrobească orice manifestare împotriva regimului, dar nu este destul. La o ridicare în masă, nu ar avea cum să facă față sutelor de mii de protestatari, cum nu au făcut față forțele de ordine în cazul Euromaidanului ucrainean în 2013 sau au cedat în revoluția română din decembrie 1989.
Explicația este că încă nu sunt mișcări de masă, ci doar proteste sporadice, ușor de învins, tocmai că nu sunt de masă, sunt cu prea puțini manifestanți și nu sunt peste tot, ci doar din când în când, în anumite localități, fără ca exemplul lor să fie urmat și de nemulțumiții din alte orașe.
Dar de ce? Voi menționa câteva motive.
Mentalitatea rusească
După ieșirea de sub suzeranitatea tătară, Rusia (numită cnezatul Moscovei atunci) s-a extins în toate direcțiile cucerind și subjugând popoare într-un ritm amețitor, Paul Dobrescu spunând în Geopolitica că între 1700 și 1870, deci în 170 de ani, a petrecut 148 de ani în campanii dintre care doar două au fost defensive, înghițind în medie în fiecare an un teritoriu echivalent cu suprafața actuală a Olandei. Această expansiune a fost permanentă, în toate punctele cardinale, și a creat în mintea rusului de rând o mentalitate de cuceritor perpetuu. Chiar dacă înfrângerile militare au dus la pierderea de teritorii, Rusia de fiecare dată a revenit câțiva ani mai târziu cu o poftă și mai mare de cucerire. Mă refer la Rusia ca un titlu generic în care intră toate denumirile din evul mediu până în prezent, fie că vorbim de cnezatul rus, de Rusia imperială, de URSS sau Rusia actuală.
După cum spuneam, acest apetit continuu de cucerire și subjugare a creat în mintea rusului de rând o mentalitate imperială, chiar dacă el, mujicul de rând, trăia într-o sărăcie perpetuă, fiind recrutat de conducătorii absoluți ai Rusiei și trimis ca și carne de tun în toate campaniile de cucerire, el neavând nimic de câștigat ulterior decât jaful de moment. Se întorcea din nou la starea de sclavie medievală sau modernă (colhoznic împilat trimis în Gulag pentru orice vină închipuită sau nu). Singura șansă a lui de a realiza ceva era prin jaful de moment pe spinarea celor cuceriți, după care revenea la vechea lui stare de împilare. Ne mai mirăm de ce azi rușii fură orice din Ucraina, inclusiv mașini de spălat și electrocasnice, este doar o reminiscență și o perpetuare, pe lângă aspectul foarte clar al situației de sărăcie fără speranță în majoritatea provinciilor Rusiei actuale, excepție fiind doar marile orașe Moscova și Sankt Petersburg.
Mai mulți istorici și gânditori au încercat să pătrundă misterul mujicului rus, gata să cucerească și să se jertfească pentru cuceririle Rusiei, dar rămânând la fel de împilat, fără drepturi și fără speranță, într-o sărăcie perpetuă la el acasă. Cred că cel mai bine a pătruns esența Ion Rațiu, de care ne amintim doar ca și personajul cu papion din parlamentul românesc, care a trăit în Marea Britanie și n-a mâncat salam cu soia, uitând că el a fost poate unul dintre cei mai mari geopoliticieni români ai secolului XX, cel puțin de același nivel cu Ion Conea. Ion Rațiu a scris o serie de cărți de geopolitică în perioada Războiului Rece care s-au bucurat de mare trecere în rândul factorilor decizionali occidentali. În una dintre ele, Moscova sfidează lumea, apărută în 1956, el prevede inclusiv războiul din Vietnam și cel din Afghanistan. În această carte de referință Ion Rațiu realizează chintesența rusului de rând, prezentă inclusiv în operele marilor clasici ruși din secolul XIX, care toate sunt pătrunse de firul roșu al ideii că Rusia va arăta lumii de ce este capabilă, și lumea va recunoaște superioritatea rusească. Acest complex de superioritate se găsește inclusiv în pretenția ca Moscova să fie considerată a treia Romă, dar mai ales a avut mari și permanente reverberații în sufletul mujicului rus, dublate în timpurile actuale de o permanentă propagandă care atinge tocmai această coardă sensibilă a sufletului rușilor. Ion Rațiu dă o concluzie sumbră și valabilă și în ziua de astăzi: rusului de rând nu-i pasă dacă trăiește în cea mai neagră mizerie, atâta timp cât are două lucruri asigurate: sticla de votcă și conștiința că Rusia este o mare putere. Cu un astfel de popor, conducerea autocratică poate face orice, poate să-l arunce în război cu mâinile goale contra tancurilor, atâta timp cât îi asigură sticla de votcă și conștiința că Rusia e o mare putere respectată în întreaga lume.
Privind prin această perspectivă, putem înțelege mai ușor ultimele rezultate ale sondajului Centrului Levada, conform căruia, după 20 de luni de război, susținerea puternică pentru acesta a scăzut de la aproape 80% la ceva peste 50%. Dar rămâne mare, fiindcă mai există un procent reprezentativ care susțin războiul, dar nu în mare măsură. Motivația principală rămâne ideea că dacă tot au pierdut cât au pierdut, măcar să se aleagă cu ceva, respectiv câteva cuceriri teritoriale. Trebuie spus că sondajul poate fi contaminat de faptul că, deși este anonim, mulți ruși se tem să își exprime opțiunile proprii de teama represaliilor. Dar, oricum, sondajul este suficient de reprezentativ pentru a exprima în clar această mentalitate de cuceritori, de superioritate a rușilor care trebuie să își impună voința asupra vecinilor și, de ce nu, asupra întregii lumi. Sticla de votcă și conștiința că Rusia este o mare putere, respectată și temută pe întreg globul.
Lipsurile
Sancțiunile economice, plecarea companiilor occidentale, toate măsurile de izolare economică, comercială, diplomatică, inclusiv la nivelul sportului, nu au avut cum să nu se lase cu efecte grave asupra economiei rusești. Renunțarea la materiile prime rusești de către Occident a avut efecte majore, China și alte state nu au avut cum să preia, tehnic și logistic, întregul surplus rămas nevândut. La nivelul cetățeanului de rând a început să resimtă lipsa a tot mai multe produse de consum comune, dar și esențiale. Penuria de bunuri și produse de larg consum este reală, oricât ar încerca propaganda să ascundă aceste lucruri. Nu vă luați după datele de la Banca Mondială, care spun că economia rusă a scăzut în 2022 doar cu 2 sau 3%, acestea sunt datele furnizate de către Rusia pe care nimeni nu le poate verifica. Este exact ca și în economia noastră socialistă, aveam producții record la hectar pe hârtie, dar pâinea și produsele de bază (făină, zahăr, ulei și altele) erau raționalizate în majoritatea localităților din țară. Starea reală a economiei rusești este mult mai gravă decât o prezintă propaganda. La asta se adaugă șomajul în creștere, prin pierderea locurilor de muncă în urma plecării companiilor occidentale.
Desigur, Rusia a trecut la economia de război, se zice, dar aceasta nu poate absorbi nici pe departe întreaga forță de muncă disponibilizată. Iar banii disponibili merg către industria de război și către plățile militarilor care sunt atrași spre voluntariat cu promisiunea unor salarii mult peste medie, așa că pentru rusul de rând nu rămâne nimic.
Chestiunea este că încă Rusia mai are bani, timp de 30 de ani a aprovizionat Occidentul cu petrol, gaze și materii prime, iar banii nu prea au ajuns la populație, programele de dezvoltare în regiunile rurale sunt inexistente, iar corupția a atins cote inimaginabile (șpaga la construirea de facilități pentru Olimpiada de la Soci a ajuns la 80%, la noi se lua 10%, ca de exemplu Sorin Oprescu). Ca să ne dăm seama de nivelul sumelor încasate de Rusia și sifonate de oligarhi, în urma sancțiunilor au fost înghețate active rusești în băncile occidentale în valoare de sute de miliarde de dolari, spre comparație PIB-ul României, adică tot ce produce România într-un an, este de 284 miliarde de dolari.
Dar evidența problemelor economice ale Rusiei se văd în inflație, curs de schimb și lipsurile tot mai evidente la populație. Dar acesta nu este un factor care să ducă la o revoltă în masă, trebuie să ne amintim că populația rusă este obișnuită cu lipsurile, a trăit cu ele în toată istoria, mai ales în comunism, dar și în post-comunism. Deci rușii sunt obișnuiți cu lipsurile, important este pentru ei, cum spuneam mai sus, că Rusia este o mare putere. Și să aibă votca cu care să uite de restul.
Pierderile
Americanii au pierdut în Vietnam, în 12 ani de război (1963-1975) 58000 de morți și 300000 de răniți, dar nu au participat efectiv în toți acești ani, retrăgându-și treptat efectivele din cauza protestelor de acasă. În Irak (2003-2011) au avut 4420 de morți, în Afghanistan (2001-2021) 2400 de morți.
Rușii au pierdut (oficial) în Afghanistan (1979-1989) 14500 de morți și 58000 de răniți. În primul război cecen (1994-1996) au pierdut 5700 de morți (estimare rusă) sau 14000 de morți (estimare independentă). În al doilea război cecen, faza activă (1999-2000, 9 luni de război) au pierdut 6000 de morți (sursă rusă) sau între 9000 și 11000 de morți (surse independente).
În Ucraina, până la sfârșitul lui 2023, în mai puțin de doi ani de război, respectiv 20 de luni, au pierdut între 120000 și 250000 de morți. Numărul răniților este cel puțin triplu, iar al dispăruților de ordinul zecilor de mii, unii dintre ei prizonieri, dar majoritatea nu.
Ori, aceste pierderi nu se compară cu nimic din toate războaiele duse de Rusia după cel de-al doilea război mondial. Se pot raporta doar la primul și al doilea război mondial, când pierderile rușilor (și ale altora) au fost de ordinul milioanelor. În primul război mondial, rușii s-au revoltat în 1917, după trei ani de război, din cauza lipsurilor de acasă și a pierderilor enorme. Nu a fost un caz unic, s-au revoltat și soldații francezi de pe Frontul de Vest, tot în 1917, dar conducerea militară franceză a reacționat, a pronunțat câteva condamnări și a îmbunătățit condițiile soldaților din prima linie, inclusiv introducând rotația trupelor după un anumit număr de zile petrecute în linia întâi. La ruși era prea târziu, l-au dat jos pe țar, apoi în haosul creat bolșevicii au preluat puterea după un îndelungat și sângeros război civil (1918-1922) care a produs cinci milioane de victime.
Dar, la ora actuală, deși au pierderi mari și resimt lipsuri, rușii nu se revoltă, încă situația nu este suficient de coaptă pentru revoltă în Rusia, încă lipsurile nu sunt suficient de mari și îndelungate (rușii sun obișnuiți cu lipsurile), iar pierderile nu sunt percepute la adevărata lor amploare. Deci, revolta lui Prigojin și marșul lui spre Moscova a fost prematur, dacă el s-a bazat cumva și pe o ridicare a rușilor. În plus, mai apare și tendința rușilor spre mentalitate imperială, refacerea imperiului, chiar dacă asta implică costuri. Iar, după cum spuneam, rușii încă nu percep amploarea pierderilor, vor trebui să mia piardă cel puțin câteva zeci de mii de militari și ca războiul să ajungă la ei, să-l simtă.
Nu percep amploarea pierderilor din mai multe motive:
1. Sunt obișnuiți cu pierderile de militari și în timp de pace. E suficient să ne amintim de tragedia submarinului Kursk în 2000, sau mai reprezentativ, pierderile anuale ale militarilor ruși în timp de pace. Jurnalista Ana Politovskaia (ucisă în 2007 prin împușcare în fața blocului ei, de ziua lui Putin, de către doi FSB-iști), a făcut o statistică și a concluzionat că forțele armate ruse pierd anual, în timp de pace, circa cinci sute de soldați. Sunt morți în accidente, cele mai multe de muncă, fiind folosiți la munci grele, neplătite, fiindcă comandanții de unități îi închiriază pur și simplu la negru către firmele de construcții sau de altă natură, dar un procent important sunt recruții uciși de către ”veterani”, adică soldații cu vechime, care îi ucid în bătaie sau în urma abuzurilor. O rată importantă este cea a sinuciderilor din aceste cauze. Deci, psihologic vorbind, opinia publică rusă este obișnuită să piardă militari pe timp de pace, ce să mai vorbim pe timp de război.
2. Nu se cunoaște numărul exact, nici măcar aproximativ, al morților în războiul din Ucraina. Rușii nu prea își ridică morții de pe câmpul de luptă. Nu numai din comoditate, sau al numărului ridicat al acestora. Dacă un mort este ridicat de pe câmpul de luptă, el trebuie identificat și aparținătorii acestuia, rudele, părinți, frați, soție, copii, sunt anunțați de faptul că a murit, ceea ce produce durere și revoltă în rândul acestora. Dar dacă este declarat doar dispărut, mai există o speranță de care rudele se agață ca înecatul de un fir de pai. Ei speră ca, mai devreme sau mai târziu, să primească vești de la cel dispărut, fie că e rănit sau e prizonier, deși majoritatea celor dispăruți zac și putrezesc undeva pe pământul Ucrainei. Deci, mulți sunt dați dispăruți, deși sunt morți și nerevendicați de autorități, dar familiile lor mai speră. Sunt unii părinți care încă mai speră să apară copilul lor dat dispărut pe crucișătorul Moskva, scufundat la 14 aprilie 2022. Astfel, revolta justificată este înlocuită de speranță și va rămâne multă vreme așa.
3. Majoritatea celor trimiși în prima linie a războiului din Ucraina sunt din republicile îndepărtate, izolate și sărace ale Rusiei, și din etniile non-ruse. În aceste regiuni speranța de viață este redusă, din cauza condițiilor grele de viață și a alcoolismului, de acea sunt mai ușor de recrutat din aceste medii. Iar dacă cineva este declarat mort, familia se mulțumește cu ceva compensații, oricum condițiile de viață sunt dure acolo. Și dacă într-un sat dintr-o regiune a Siberiei sunt trei, cinci, sau zece morți, iar în alt sat tot pe atâta, familiile degeaba se revoltă, nu pot face nimic, sunt izolați și puțini. Altfel ar fi fost situația dacă într-un cartier dintr-un oraș mai răsărit, dacă câteva zeci de familii ar pierde pe cineva drag într-un război îndepărtat și fără sens. De aceea autoritățile rusești nu recrutează din Moscova sau Sankt Petersburg, deoarece acestea au potențial de revoltă ridicat, față de regiunea Tula sau alta de prin îndepărtata Siberie.
Totuși, vedem că potențial de revoltă există, cum a fost cazul în Bashkortostan, în Asia Centrală, în 17 ianuarie, când 1500 de protestatari au înfruntat forțele de ordine la minus 20 de grade în urma condamnării activistului de mediu Fail Alsynov la patru ani închisoare într-un proces considerat politic. Au fost operate zeci de arestări și protestul înăbușit, dar vedem că potențial există.
Rușii nu realizează că sunt în război
Pentru rusul de rând, războiul din Ucraina practic nu există. Mai aude ceva la știri despre operațiunea militară specială din Ucraina (special denumită așa) și pentru el sună ca și intervenția rusă din Siria, undeva departe, ceva ce nu-l afectează direct. A crescut șomajul, au dispărut produse de pe rafturi, încep să lipsească multe, viața e mai grea, s-a întețit goana după cele necesare. Dar rușii sunt obișnuiți cu lipsurile încă din timpul comunismului sau în ultimul deceniu al secolului trecut, apoi crizele din 1998 sau din anii 2000, este ceva obișnuit pentru ei. Mai aud că a murit în Ucraina fiul vecinului sau că încă câțiva sunt dispăruți. Vărul celuilalt vecinul s-a întors fără un picior, dar asta e. Sunt alte probleme.
Rusul de rând nu vede clădiri civile lovite de bombe, nu aude șuierul rachetelor și dronelor ce își caută victimele, nu ajută la scoaterea morților de sub dărâmături. Pentru el războiul este ceva abstract, ceva depărtat, de care mai aude ceva la știri, toate pozitive care spun cum rușii bat pe toată lumea, află tot de la știri că e în război cu NATO, dar asta nu îl afectează cu nimic. Doar că viața este ceva mai complicată, un aspect normal cu care s-a obișnuit. Nu vede coloane de refugiați ce fug din calea războiului, nu este el însuși nevoit să își scoată câte ceva din casa bombardată ca să ia drumul pribegiei. Nu și-a scos cu mâinile lui copilul însângerat de sub ruine, nu și-a căutat mama sau soția prin holurile bombardate ale spitalelor, nu s-a ascuns într-un șanț când vuietul unei rachete a trecut pe deasupra lui.
Pentru el, așa ceva nu există. Nu există război, ci doar o operațiune militară specială în Ucraina, pentru denazificarea acestei țări care se opune în mod absurd protecției frățești a Rusiei. Nu există victime în Ucraina, nici copii uciși, femei schilodite, bătrâni bombardați, nu există nici fete și femei violate și ucise la Bucha și Irpin, e doar propagandă occidentală, a occidentului decadent și a NATO, dușmanii lui. De ce ucrainenii încă luptă e un paradox și o absurditate pentru el, rusul de rând, cum să te opui fratelui mai mare care îți vrea doar binele?
În schimb, pentru ucraineni tot ceea ce am scris mai sus este realitatea de zi cu zi. Indiferent unde ai fi, pe linia frontului sau la sute de kilometri în spate, într-un oraș populat sau un sat izolat, oricând te poți aștepta să fi lovit de o rachetă sau de o dronă iraniană Shahed. În orice clipă îți poți vedea casa transformată în ruine incendiate, familia ucisă sau schilodită, în orice clipă te poți trezi într-o bubuitură intensă și să îți vezi brațul sau piciorul însângerat aruncat la un metru de tine. Dacă ai norocul, între ghilimele, să te trezești să le vezi.
Aceasta e diferența, ucrainenii știu că sunt în război, rușii nu realizează asta. Și rușii sunt împiedicați să realizeze asta chiar de către cei despre care spun că sunt în război cu ei, respectiv SUA și NATO. Aceștia nu au dotat trupele ucrainene cu rachete cu rază mare de acțiune pentru ca nu cumva ucrainenii să lovească teritoriul Rusiei, și acest fel să escaladeze conflictul. Pare ciudat și ipocrit, dar asta e politica.
Până acum ucrainenii au folosit rachetele occidentale doar pentru a lovi obiective militare doar din teritoriul ocupat, inclusiv Crimeea. Loviturile lor în interiorul teritoriului rusesc au fost făcute de către sabotori care au țintit strict obiective militare, evitând cu grijă cele civile, spre deosebire de ruși care și-au făcut un obicei prin a ținti civili. Tot ce a fost lovit de ucraineni în interiorul Rusiei au fost depozite de combustibil la Belgorod, fabrici de muniții sau depozite, inclusiv la Moscova și Sankt Petersburg, sau sediile FSB-ului, și acestea noaptea, pentru a evita existența victimelor nevinovate. Nu au țintit blocuri sau cartiere de locuințe.
Dar dacă ar avea în dotare rachete occidentale cu rază lungă sau medie de acțiune, capabile să lovească Moscova, și ar anunța public că, în cazul în care rușii lovesc obiective civile din Kiev, ar riposta în aceeași măsură asupra Moscovei, credeți că rușii ar mai bombarda civilii din Kiev?
Eu sunt convins că nu, deoarece Putin, în ciuda bravadei sale, este un tip fricos. Îi e frică de o revoltă sau puci din interior, în primul rând, iar un tir de rachete asupra Moscovei ar fi catalizatorul unei astfel de acțiuni. Nici nu trebuie ca ucrainenii să lovească Moscova, trebuie doar să declare public că o vor face.
Există și un precedent. La sfârșitul lui 2022 exista teama că Rusia va utiliza o bombă nucleară tactică împotriva Ucrainei. Bomba nucleară tactică este una cu putere mai mică destinată să lovească un sector de front, cu efecte limitate pe o rază de câțiva zeci de kilometri, efectul fiind mult mai redus față de o bombă nucleară clasică. Adică vor exista radiații, dar limitate. NATO a reacționat public, spunând că în cazul în care Rusia se va folosi de armament nuclear, nu va răspunde nuclear, dar va reacționa militar, fie va scufunda tot ce înseamnă flota rusă a Mării Negre, fie va distruge toate trupele ruse de pe teritoriul Ucrainei.
Dar occidentalii încă ezită ca să nu escaladeze conflictul, în timp ce rușii atacă civili, iar cetățeanul rus habar nu are că e în război.
Rușii nu realizează când au pierdut
Există multe cazuri în istorie, când armatele sunt înfrânte și se încheie pace, dar, de multe ori, pacea încheiată poartă în ea semințele războiului viitor. De ce, se întreabă mulți istorici și analiști. Armata poate fi înfrântă, dar populația nu realizează asta. Cel mai cunoscut caz este cel din 1918, armata germană a fost înfrântă pe câmpul de luptă, a existat armistițiul de la Compiègne din 11 noiembrie 1918, prin care Germania a capitulat. Dar populația germană nu a realizat că a pierdut, nu a simțit înfrângerea pe pielea ei. De aceea a considerat că, în ciuda sacrificiilor, a fost înjunghiată pe la spate, că de fapt a fost o trădare care a dus la capitulare. Că ei nu au pierdut războiul, ci că armata a capitulat în urma unei trădări a politicienilor. Această mentalitate a fost perpetuată de-a lungul anilor, așa că dorința de revanșă și de reparare a acestei nedreptăți a dus la ascensiunea lui Hitler și la ceea ce a urmat, respectiv al doilea război mondial. Hitler nu ar fi câștigat puterea deplină și nu ar putut face ce a făcut fără sprijinul total, măcar în prima fază, al poporului german.
Ideea este că în 1918 germanii nu au realizat că au pierdut războiul, au crezut că este o trădare, o lovitură pe la spate a politicienilor. De ce? Fiindcă ei nu au văzut nici un soldat aliat, nu au văzut vreun oraș german ocupat de puterile aliate, nu au simțit ce însemnă ocupația militară ce vine după înfrângerea militară. În 1918 Germania nu a fost ocupată de trupele aliate, germanul de rând nu a văzut patrule formate din soldați aliați pe străzi, nici puncte de control la intersecții. Nu au fost proclamații ale trupelor de ocupație, fiindcă nu au fost trupe de ocupație. Germanul de rând nu a văzut cum arată un soldat aliat învingător, doar a auzit că au pierdut. Este normal că s-a simțit trădat, a făcut sacrificii, și-a trimis copiii la război, apoi află că au pierdut, dar el nu realizează asta, nu există ocupație ca rezultat al înfrângerii.
Alt caz, în 2003 americanii și englezii cuceresc Irakul. Armata irakiană se prăbușește, urmează un vid de putere. Președintele George W. Bush, în loc să suplimenteze trupele pentru a asigura o ocupație temporară, dar deplină, a Irakului, a retras trupele lăsând prea puține trupe de ocupație, astfel că irakienii nici nu au realizat că sunt sub ocupație, în sensul că majoritatea irakienilor nu au văzut cum arată un soldat ocupant. De aici a urmat insurgența, peste care s-au suprapus conflictele etnice și religioase, plus implicarea Al-Queda cu rezultatele pe care el știm.
Opusul este ocupația militară în urma înfrângerii, așa cum s-a petrecut în Germania și Japonia în 1945. Aceste două țări înfrânte au fost sub ocupație câțiva ani, fiecare german și japonez a realizat asta, la tot pasul erau militari aliați, întreaga activitate se desfășura sub supravegherea acestora. Liderii acestor țări au fost judecați pentru crime de război, străzile erau patrulate de soldații aliați, ordinea era asigurată tot de aceștia. Germanul și japonezul de rând au înțeles și au văzut că au fost înfrânți.
URSS/Rusia a pierdut Războiul Rece, dar nici un soldat NATO nu a patrulat pe străzile din URSS/Rusia ca să se vadă clar cine a câștigat războiul. Nu a existat vreo ocupație, doar URSS s-a rupt în cincisprezece republici. Mai mult, niciodată în istorie nu a existat o astfel de asistență financiară de la învingător la învins ca și cea acordată de Occident Rusiei și statelor succesoare. Dar, rusul de rând nu a realizat că a fost învins, nu a văzut trupele învingătoare mărșăluind în Moscova, de aceea a considerat și consideră că a fost o trădare, au pierdut imperiul prin trădare. Iar Vladimir Putin i-a promis, la fel ca și Hitler în anii 30, că va repara și răzbuna această trădare.
Ori, și dacă mâine sau peste câteva luni sau ani, Rusia se va recunoaște înfrântă și se va retrage din Ucraina, peste douăzeci de ani sau mai puțin va reveni tot mai revanșardă, fiindcă rusul de rând nu acceptă că a fost învins, fiindcă el nu a cunoscut înfrângerea pe propria piele, fiindcă el trăiește doar cu ideea că Rusia este o mare putere, dacă i se asigură sticla de votcă. Singura modalitate prin care rușii să conștientizeze că au pierdut este ocupația militară până la Urali, inclusiv a Moscovei și Sankt Petersburgului, aspect imposibil fără un război deschis Rusia – NATO. În consecință va trebui să ne așteptăm în continuare la o amenințare permanentă din partea Rusiei.
Concluzii
Rușii abordează anul 2024 tergiversând, trăgând de timp până după alegerile din UE și SUA, pentru asta atacă în valuri anumite puncte de front fără intenția de a-l rupe, ci mai degrabă de a face rectificări sau a fixa și uza trupele ucrainene. Speranța lor este slăbirea ajutorului occidental în uram unor schimbări politice în Occident în urma alegerilor, astfel s-ar eroda încrederea ucrainenilor și ar putea ceda pretențiilor ruse, care sunt mult mai mici față de februarie 2022. Rușii s-ar mulțumi cu o schimbare de putere la Kiev și cu recunoașterea anexării celor patru provincii.
Singura modalitate prin care rușii ar putea forța o ofensivă majoră, în afara prăbușirii ucrainenilor, este o mobilizare generală. Aspect imposibil, chiar după alegerea lui Putin din martie, deoarece declararea mobilizării generale ar fi recunoașterea faptului că politica lui Putin e greșită, și concomitent i-ar face pe ruși să simtă războiul pe propria piele, anulând brusc cele spuse mai sus. Iar mobilizarea și înarmarea maselor se poate întoarce împotriva conducerii, dacă motivația nu este bună.
Oricum, rușii încep să aibă probleme cu veteranii veniți din acest război, care nu se adaptează vieții civile (erau mult mai bine plătiți) și au tendința să se alăture grupărilor criminale, dar mai grav ar fi să se alăture mișcărilor separatiste, având în vedere că majoritatea sunt etnici non-ruși din regiunile îndepărtate. URSS a avut probleme mari cu veteranii din Afghanistan, așa numiții afghany, care nu se puteau integra. Acum, veteranii din Ucraina sunt mult mai mulți, și problemele sunt doar la început.
În concluzie, chiar dacă tergiversarea pare o strategie care îi avantajează pe ruși, pe termen mediu s-ar putea dovedi o sabie cu două tăișuri, frustrările și nemulțumirile din societatea rusă (în urma lipsurilor, pierderilor etc.) se acumulează treptat și după ce ating un prag critic, pot exploda pe neașteptate la o simplă scânteie. Iar această scânteie poate fi orice, odată atinsă masa critică de nemulțumire, chiar și un protest împotriva arestării unui activist.
Deci, ca să nu riște o prăbușire din interior, Rusia va trebui să abordeze situația cu maximă precauțiune, având grijă cât de mult o întinde cu tergiversarea. Dar, la ora actuală, alte soluții nu prea are.
Materialul oferă o perspectivă clară și bine argumentată asupra strategiei Rusiei în conflictul din Ucraina pentru 2024, subliniind pragmatismul și calculul strategic al Moscovei. Este informativ și oferă o bază solidă pentru înțelegerea complexităților situației actuale.