Obiectivul Ucrainei pentru 2024 este, fără îndoială, ieșirea din situația de stalemate (după generalul Valery Zaluzhny) în care frontul a ajuns în urma împotmolirii ofensivei ucrainene de vară. Declarația comandantului șef al armatei ucrainene a stârnit reacția președintelui Volodimir Zelensky, care a infirmat faptul că frontul ar fi într-o situație de stalemate. În modul lor de a privi lucrurile, fiecare are partea lui de dreptate, președintele referindu-se în mod sigur la faptul că frontul este activ, cu lupte sângeroase, în care ucrainenii rezistă atacurilor în masă ale rușilor la Avdiivka și lângă Bakhmut, dar și pe linia Svatove – Kremina, iar la sud de Robotyne și în capul de pod Krynky pun presiune serioasă pe ruși. Dar, din punct de vedere militar, generalul are dreptate, stalemate este situația în care niciuna din părți nu poate aduce schimbări importante, majore, ale liniei de front, oricât de mult ar încerca.

O situație comparabilă cu Frontul de Vest în primul război mondial între anii 1914-1917. Chiar și atunci au existat mari bătălii, extrem de sângeroase cu și enorme pierderi de vieți omenești de ambele părți, cum ar fi Somme, Verdun și altele, dar fără o modificare importantă, decisivă, a liniei de front, în sensul că niciuna dintre părți, în ciuda consumurilor și jertfelor imense, nu a reușit să obțină ceea ce urmărea, respectiv o spargere a frontului care să permită o pătrundere majoră în adâncime care să aducă decizia pe câmpul de luptă. Acest stalemate de pe Frontul de Vest i-a făcut pe planificatori să caute decizia pe alte fronturi, cum ar fi cel de est, Dardanele, Orientul Mijlociu sau Balcani, la Salonic. Până la urmă, ieșirea din acest stalemate pe Frontul de Vest s-a petrecut în 1918 prin intrarea pe câmpul de luptă a trupelor SUA, sute de mii de militari proaspeți aruncați în balanță de una din părți a dus la deznodământul pe care îl cunoaștem.

Al doilea război mondial a fost complet diferit prin inovațiile aduse, prin folosirea avantajului tehnic în domenii noi, cum ar fi aviația și trupele blindate și mecanizate, dar nu numai acest avantaj tehnic, ci mai ales modul de folosire al lor. În prima fază vorbim de blitzkrieg, războiul fulger, aplicat cu succes de trupele germane. Puțini știu că, de fapt, blitzkriegul nu este o invenție germană, ci una sovietică, preluată de germani de la sovietici în perioada în care erau aliați, practic mai devreme, când Germania, pentru a eluda restricțiile militare impuse de aliați la sfârșitul primului război mondial, desfășura exerciții militare în URSS. Dezvoltarea teoretică a blitzkriegului de către sovietici s-a făcut sub denumirea Bătăliei în Adâncime, de către un colectiv din jurul mareșalului Mihail Tuhacevski, format din teoreticieni ca și Vladimir Triandafillov, Nikolai Varholomeev, Alexander Svechin, Georgii Isserson sau Pyotr Smirnov. Aceștia au dezvoltat această teorie a Bătăliei în Adâncime, dar epurările lui Stalin cărora le-a căzut victimă chiar mareșalul Mihail Tuhacevski (executat la 12 iunie 1937) a făcut ca această teorie să fie pe moment abandonată, până la 19 august 1939 când generalul Jukov o folosește cu succes în bătălia de la Khalhin Gol contra japonezilor în Manciuria. Germanii o preiau, o dezvoltă și o rafinează folosind-o cu rezultate devastatoare în Polonia, Franța sau URSS în prima fază. Ulterior, sovieticii reușesc să întoarcă soarta războiului pe frontul de est grație epuizării și supraextinderii germanilor, superiorității în oameni în urma mobilizării generale și ajutorului material în tehnică de luptă de la aliații occidentali. Ori, din aceste motive nu prea am avut stalemate în al doilea război mondial, liniile de front erau străpunse în urma utilizării binomului tanc-avion, apoi prin masarea de trupe și tehnică cu o superioritate covârșitoare în punctul ales de străpungere.

Dar aceste condiții nu au putut fi realizate în Ucraina în 2023 și este puțin probabil să fie realizate în 2024 poate numai printr-o mobilizare generală din partea rușilor, aspect ce iese din discuție, cel puțin pe moment, din cauze ce țin de chestiuni de politică internă, regimul Putin se teme să întindă coarda prea mult ca să nu provoace o nemulțumire generală care ar putea duce la revoltă, dar despre asta într-o analiză viitoare, când vom vorbi de perspectiva rușilor.

Această situație îi favorizează, fără îndoială, pe ruși. Le conservă câștigurile teritoriale, atâtea câte sunt, mult mai puține decât ambițiile inițiale cu care au plecat la război, și pot trage de timp până ce ucrainenii și occidentul obosesc în acest război de uzură. În sensul că occidentalii să se sature, să reducă sau să suspende ajutorul militar și financiar, mai ales că urmează alegeri în majoritatea statelor vestice, inclusiv în SUA. Pentru asta sunt gata să-și sacrifice militarii în atacuri sinucigașe în valuri ca și la Avdiivka, în speranța că vor obține o victorie locală care să crească prestigiul lui Putin pe plan intern.

În schimb, ucrainenilor nu le convine acest stalemate, scopul lor este victoria, obiectivul maximal fiind eliberarea tuturor teritoriilor ucrainene, inclusiv Crimeea, practic revenirea la frontierele din 1991. Iar pentru asta trebuie să iasă din acest stalemate, aspect prea puțin posibil la ora actuală, în urma eșecului parțial al ofensivei lor de vară. Spun că este un eșec parțial, deoarece această ofensivă nu și-a atins obiectivul minimal (pe care îl putem intui, nu a fost unul declarat), respectiv străpungerea liniei Surovikin. Am expus aceste lucruri în analiza precedentă despre războiul ruso-ucrainean în anul 2023, disponibilă aici: https://karadeniz-press.ro/razboiul-ruso-ucrainean-anul-2023/

O prelungire a războiului printr-unul de uzură, de durată nedeterminată, este foarte costisitor pentru Ucraina, putând duce la ruina totală a acestei țări. Costurile materiale și umane sunt deja imense, fiecare zi în care războiul continuă înseamnă creșterea exponențială a acestora. Orașe distruse, milioane de oameni refugiați în exteriorul și interiorul țării, infrastructura grav afectată, zeci de mii de morți și răniți, civili și militari, costuri civile și militare enorme pe care tot ajutorul vestic nu are cum să le compenseze. Ucraina este practic devastată de războiul criminal declanșat de Putin, dar nu cedează, fiindcă a pierdut prea mult ca să mai poată fi cale de întoarcere. Pentru ucraineni, singura opțiune valabilă este victoria. Au sacrificat prea mult ca să renunțe. Mai ales că au experiența conflictului cu rușii încă din 2014, rușii nu s-au mulțumit cu ocuparea Crimeii și cu conflictul din Donbass, când au desprins o bucată din estul Ucrainei, ci au declanșat o invazie pe scară largă opt ani mai târziu, în 2022. Ei sunt conștienți că o înghețare a conflictului sau un stalemate prelungit nu va face altceva decât să de timp Rusiei pentru a se regrupa și reînarma pentru un nou atac, așa cum s-a întâmplat după 2014. Rușii au resursele umane pe care ucrainenii nu le au, au răbdare și timp atâta vreme cât nu intră în colaps economic sau social. Iar la ora actuală, după datele ce le avem, rușii încă mai pot, dar nu putem fi siguri când va fi momentul în care vor ceda intern, ca și în 1917.

De aceea ucrainenii urmăresc să obțină victoria cât mai repede, să iasă din acest stalemate și să încheie războiul în termeni favorabili, care să justifice sacrificiile de până acum. Iar occidentalii au spus încă din 2022 că războiul se va încheia doar atunci când ucrainenii vor dori, lăsându-i pe aceștia, ce duc greul războiului, să decidă dacă și când vor negocia. Un aspect este clar, nimeni nu va negocia cu Putin, fiindcă acesta a dovedit de nenumărate ori că a mințit, și-a mințit partenerii occidentali până în ultima clipă, spunând că nu va ataca Ucraina chiar cu două zile înainte de a o face. Ori, cu acest individ nu ai cum să negociezi.

Referitor la perspectiva Ucrainei de a ieși din stalemateul actual, cea mai bună sursă este chiar comandantul șef al armatei ucrainene, generalul Valery Zaluzhny, care a acordat un interviu în noiembrie 2023 ziarului The Economist (vezi https://karadeniz-press.ro/generalul-valery-zaluzhny-comandantul-armatei-ucrainene-despre-situatia-frontului/ ), urmat de un eseu în care își expune punctul de vedere referitor la modul în care Ucraina poate ieși din această situație actuală defavorabilă și să obțină victoria. Expunerile generalului Zaluzhny au ca țintă în primul rând partenerii occidentali, pentru a-i conștientiza despre problemele și necesitățile Ucrainei prinsă într-un război împotriva unui adversar mult mai puternic, un război mult diferit de toate războaiele precedente pentru care alianța NATO s-a pregătit până acum. Și un război care evoluează pe paliere până acum prea puțin explorate și studiate, în care ambele părți se adaptează și aplică noi tehnologii ce vor influența decisiv conflictele viitorului, vezi https://karadeniz-press.ro/razboiul-din-ucraina-spre-o-noua-rma/.

Generalul Valery Zaluzhny, în interviul său pentru The Economist, identifică cinci aspecte ce ar trebui rezolvate pentru ca forțele armate ale Ucrainei (FAU) să poată ieși din situația de stalemate și să treacă la războiul de manevră prin străpungerea frontului întărit inamic ca și în cazul ofensivelor din Kherson și Harkov din toamna lui 2022. Acestea fără a sacrifica inutil proprii soldați, așa cum procedează rușii, după cum am văzut la Bakhmut, dar și la Vuhledar și Avdiivka, precum și în multe alte bătălii de pe frontul ucrainean. Fiindcă, după cum spune el: ”să fim onești, Rusia este un stat feudal în care cea mai ieftină resursă este viața omului. Dar pentru noi… cel mai scump lucru pe care îl avem este poporul nostru.” Ideea este că ucrainenii nu intenționează să sacrifice inutil proprii soldați, așa cum procedează rușii, cum au făcut-o în primul și al doilea război mondial. Abordarea este una apropiată de doctrina NATO, care pune preț pe viața soldaților săi, pe când Rusia, ca orice stat autocrat, îi sacrifică fără să stea pe gânduri, după cum am văzut și în actualul război.

În eseul său de nouă pagini, intitulat ”Războiul pozițional modern și cum să îl câștigi”, Zaluzhny intră în amănunte și dezvoltă teoria celor cinci aspecte cu exemple clare despre cum ar trebui abordată actuala situație și despre ce ar fi necesar, inclusiv din partea Occidentului, pentru a rupe actualul impas și pentru a da Ucrainei victoria meritată în 2024.

În continuare voi analiza versiunea lui Zaluzhny din eseul intitulat ”Războiul pozițional modern și cum să îl câștigi”, cu adnotările și comentariile necesare, dar trebuie menționat faptul că aici se ocupă doar de aspectele tactice, pe linia de front pentru străpungerea lui, ieșirea din stalemate și trecerea la războiul de manevră.

Superioritatea aeriană

Zaluzhny spune că Ucraina a început războiul în 2022 cu 120 de avioane de luptă, dintre care doar 40 (o treime) pe deplin operaționale, și cu 33 de batalioane de rachete antiaeriene cu rază scurtă și medie, dintre care doar 18 pe deplin dotate și deplin operaționale. Totuși, ucrainenii au rezistat în această primă fază, covârșitoare, a războiului, cu grele sacrificii din partea aviatorilor și a apărătorilor antiaerieni. Primul val de atac aerian al rușilor împotriva bazelor aeriene ucrainene nu a avut succesul scontat, ucrainenii mutând avioanele prețioase în baze secundare, așa că prima lovitură a rușilor a căzut în gol. Ucrainenii s-au regrupat și contraatacat, provocând pierderi importante invadatorilor, au avut loc dueluri aeriene în care aviatorii ucrainenii au rezistat și s-au apărat, ar trebui să-l amintim pe pilotul Ștefan Ciobanu, de 58 de ani, ucrainean de etnie română, căzut la datorie într-o bătălie aeriană la 28 februarie 2022. A fost decorat post mortem de președintele Zelenski.

Occidentul, văzând că ucrainenii rezistă, i-au aprovizionat cu a serie de sisteme de rachete antiaeriene, plus avioane de proveniență sovietică Mig-29 din țările est-europene. Astfel că rușii nu au reușit să obțină superioritate aeriană pe teritoriul Ucrainei, ceea ce este un aspect important, chiar vital.

În toată doctrina NATO, dar și a URSS și a Rusiei, dobândirea superiorității aeriene este esențială pentru demararea operațiunilor terestre. Adică, fără dobândirea supremației aeriene, succesul operațiunile terestre este sub semnul întrebării. Să ne amintim din istoria recentă. Coaliția din 1990 împotriva Irakului în primul Război din Golf a dus o campanie aeriană de cinci luni împotriva Irakului ce ocupase Kuweitul în 2 august 1990 înainte de a declanșa ofensiva terestră în 24 august 1991, o campanie de 100 de ore care a dus la capitularea Irakului. În bombardamentele asupra Serbiei în 1999, NATO avea supremație aeriană totală, totuși au pierdut un F-117 Nighthawk la 27 septembrie în fața apărării antiaeriene sârbești. În Afghanistan, în 2001, SUA stăpânea cerul, talibanii nu aveau nici un fel de mijloace aeriene. În 2003, la invazia Irakului, la fel, americanii aveau controlul total al spațiului aerian.

De cealaltă parte, rușii, în războaiele din Cecenia (1994-1996 și 1999-2002) aveau superioritate aeriană totală, la fel ca și în războiul din Georgia (2008), când au pierdut cinci avioane împotriva unei țări care nu avea deloc aviație, ci doar rachete antiaeriene.

Astfel, în invazia rusă din Ucraina începută în 2022, cerul rămâne disputat, rușii nu dețin superioritate aeriană în spațiul aerian ucrainean și nu mai riscă să-și trimită avioanele în adâncime de teama sistemelor antiaeriene ucrainene, unele dintre ele de proveniență occidentală. Așa că încearcă să o mențină doar în spațiul câmpului de luptă, pe linia frontului, care este discutabilă, dar și aceasta se degradează vizibil, pe măsură ce sistemele occidentale încep să își facă apariția. De exemplu, în decembrie, un sistem Patriot a doborât trei avioane rusești Su-34, câteva zile mai târziu au fost doborâte un Su-34 și un Su-30.

La limita inferioară, ucrainenii au utilizat cu succes dronele Bairaktar distrugând coloanele blindate ce avansau spre Kiev. La începutul războiului aveau doar 18 astfel de drone, ulterior au mai primit altele, acestea fiind un factor esențial în înfrângerea rușilor la Kiev, Cernigov sau Summy. Ulterior, rușii s-au adaptat în protecția antiaeriană, dar și ucrainenii au venit cu inovații care i-au costat mult pe ruși, cum ar fi adaptarea dronelor civile în scop militar. O dronă care duce cu ea o grenadă sau o bombă ce poate fi lansată peste agresori este una din aceste inovații, plus folosirea intensivă a dronelor FPV.

Rușii nu au superioritate aeriană pe teritoriul Ucrainei, așa că recurg la lovituri în adâncime cu rachete și cu drone, unele dintre ele drone Shahed primite din Iran. Rușii lovesc obiective civile, semn că nu au date din interior pentru țintirea obiectivelor militare, sau lovirea țintelor civile face parte din tactica lor pentru a înmuia rezistența ucraineană, în ideea că civilii vor ceda și vot cere încheierea războiului. Din punct de vedere istoric, bombardarea civililor are rezultatul exact opus, adică întărirea voinței de a lupta tocmai pentru a răzbuna aceste victime civile. Dar, din punct de vedere militar, pentru ucraineni înseamnă disiparea sistemelor de apărare antiaeriană, oricum puține, în ideea că acestea vor trebui poziționate în apropierea orașelor pentru a intercepta rachetele și dronele rusești, iar cele poziționate în orașe vor lipsi chiar de pe linia frontului, acolo unde este mai mare nevoie de ele. În iarna trecută, rușii au atacat cu preponderență sistemele de distribuție a energiei electrice, făcând ca mare parte din zonele urbane să fie lipsite de electricitate, aspect care a dus la mari probleme pentru populația civilă. Ne putem aștepta din nou la astfel de atacuri, dar în decembrie și prima parte a lunii ianuarie loviturile rusești cu rachete și drone au vizat populația civilă, chiar dacă mare parte din rachete și drone au fost interceptate și distruse, tot au fost unele care au lovit și provocat numeroase victime. Chestiunea importantă ține de ideea că sistemele de apărare antiaeriană, puține cum sunt, trebuie împărțite între orașele atacate și frontul de luptă.

Fiindcă la nivel operațional, pe linia de front, supremația aeriană este esențială. În timpul ofensivei ucrainene de vară, rușii au folosit din plin capacitatea de lovire a elicopterelor Ka-52 decolate de la aeroportul din Berdiansk care zburau până la linia de front și își lansau rachetele împotriva trupelor ucrainene ce avansau pentru a străpunge linia Surovikin. O linie defensivă super fortificată, cu dinți de tigru, câmpuri minate și șanțuri antitanc, plus tranșee întărite pentru adăpostirea infanteriei ce trebuia să contraatace de fiecare dată când o poziție defensivă cedează.

Elicopterele Ka-52 își lansau rachetele de la distanță, de la peste 3 km, în afara razei de acțiune a rachetelor antiaeriene portabile de tip Stinger din dotarea ucrainenilor, loviturile nu erau prea precise din această cauză, dar totuși provocau pierderi și întârzieri în ofensiva ucraineană. A fost nevoie de intrarea în dotarea ucrainenilor a rachetelor Storm Shadow și a ATACMS pentru a bombarda baza din Berdiansk și facilitățile ei, distrugând la sol mai multe elicoptere Ka-52 și reducând amenințarea acestora.

Cert este faptul că niciuna din părți nu deține superioritate aeriană deplină, cum a fost în celelalte conflicte menționate mai sus, rușii având un ușor avantaj cantitativ, dar nici ei nu îndrăznesc să intre cu aviația în zona în care se află dispuse sistemele antiaeriene ucrainene. De aceea recurg la drone și rachete de croazieră pentru lovirea în adâncime a teritoriului ucrainean.

În afara dotării cu avioane occidentale și instruirea piloților pe acestea, Zaluzhny vede și alte mijloace prin care s-ar putea rezolva chestiunea superiorității aeriene pe linia de front, cum ar fi:

– folosirea simultană și în masă a dronelor ieftine (drone de atac și de observare) pentru a suprasatura sistemul defensiv inamic, a induce în eroare inamicul asupra numărului real al țintelor și a expune elementele sistemului defensiv inamic

– doborârea dronelor inamice cu ajutorul dronelor de vânătoare proprii pentru eliminarea unei amenințări directe de către dronele kamikaze asupra trupelor și personalului proprii pe câmpul de luptă

– utilizarea simulatoarelor de radiații ale rachetelor antiaeriene cu rază medie ca să ilumineze proximitatea țintelor și să reducă în apropierea liniei de contact eficacitatea rachetelor ghidate împotriva trupelor noastre când începe ofensiva, având în vedere că aviația inamică le va lansa de la raza maximă de acțiune, pentru a nu fi doborâți, astfel va fi redusă eficacitatea acestora, mai ales că piloții vor evita să se apropie

– orbirea UAV-urilor ce folosesc recunoașterea termică (diferența de căldură) pe timp de noapte prin utilizarea stroboscoapelor

– folosirea în masă a mijloacelor de război electronic (sisteme mici și portabile de bruiaj, sisteme anti-dronă etc.) de către unitățile din linia de contact pentru a contracara dronele inamice și a crește protecția trupelor proprii de atacurile UAV

Spargerea câmpurilor de mine pentru pătrunderea în adâncime

Una dintre cele mai mari probleme întâmpinate de ucraineni în cursul ofensivei lor de vară au fost câmpurile minate din linia Surovikin. Această linie este compusă din câmpuri minate, după care urmau dinți de tigru, șanțuri antitanc, apoi tranșee fortificate apărate de inamic. Trupele din ofensivă trebuiau să treacă de aceste câmpuri minate pentru a ajunge la șanțurile antitanc și apoi la tranșeele fortificate, dacă reușeau, erau contraatacate imediat din linia următoare, fapt care ducea la lupte intense și consumatoare de resurse umane și materiale, dar și de timp. Iar după cucerirea primei linii, urma a doua, identică, cu câmpuri de mine, șanțuri antitanc, dinți de tigru și tranșee fortificate. Apoi a treia și așa mai departe. De aceea au trebuit trei luni până la Robotyne și de aceea ofensiva s-a împotmolit.

Dacă ucrainenii ar fi atacat cum au făcut-o rușii la Bakhmut, Vuhledar sau Avdiivka, ar fi avut pierderi enorme, la fel cum au avut rușii în aceste localități. Dar ei au ales să își conserve forța de luptă și au ales altă abordare, care le conserva forța de atac, dar consuma timp. Dar rușii contraatacau fiecare poziție cucerită de ucraineni, risipindu-și resursele. De aceea s-a ajuns în situația puțin întâlnită în istoria militară, în care apărătorii au de cel puțin trei ori mai multe pierderi decât atacatorii.

Dar problema câmpurilor de mine a rămas ca un factor care întârzie sau chiar împiedică ofensiva uneia din părți. Fiindcă și ucrainenii au dispus câmpuri de mine care au produs mari pierderi rușilor în ofensivele lor de la Vuhledar sau Avdiivka, doar ca să le amintim pe cele mai recente. Mai mult, la ora actuală, câmpurile de mine se pot extinde pe o adâncime de 15-20 km în Ucraina. Dar dronele inamice pot identifica echipele de deminare și să transmită coordonate ca să fie angajate de artileria inamică, astfel ca acestea să fie în real pericol.

Problema câmpurilor de mine este menționată de Zaluzhny în interviul său, acesta spune că de multe ori reușeau să curețe cu vehicule specializate de deminare (din care ucrainenii au foarte puține, din păcate), dar rușii lansau în cursul nopții alte mine din aruncătoare sau aerian. Pe timp de vară, în cursul nopții, reușeau să le identifice din cauza diferenței de căldură (minele păstrau căldura asimilată ziua, față de terenul care se răcea mai repede) dar problema a rămas.

Trebuie menționat că minarea terenului este folosită de ambele părți, dar ucrainenii au interesul să spargă cât mai repede apărarea inamică pentru a ieși din acest stalemate. Pentru a reuși asta, Zaluzhny dă câteva soluții neconvenționale, dar care ar putea deveni ceva normal în războaiele viitoare: utilizarea sistemului LIDAR pentru detectarea minelor, perdele de fum pentru protejarea echipelor de deminare, folosirea motoarelor de avion de la aparatele inutilizabile, tunuri de apă sub presiune, folosirea de muniție cu dispersie pentru a provoca explozia minelor, inclusiv folosirea excavatoarelor și a roboților dirijați, injectarea de exploziv sau folosirea de rachete cu dispersie care să detoneze minele și să deschidă o breșă în apărarea inamică.

Artileria de contra baterie

Una dintre cele mai mari probleme întâmpinate de ucraineni în cursul războiului a fost superioritatea inamicului în toate domeniile, dar mai ales în privința artileriei. Rușii au fost superiori din punct de vedere al artileriei tot timpul, chiar dacă acest avantaj a scăzut constant în decursul războiului. De la 20000 de obuze pe zi trase în primăvara lui 2022 pe întreg frontul, când rușii asediau Sieveridonetsk și Lisiceansk, la 6000 pe zi la asediul Bakhmutului în iarna lui 2022/2023, s-a ajuns la 3000 pe zi în toamna lui 2023. Asta denotă o clară degradare a posibilității rușilor de a duce un astfel de război de uzură.

De partea ucraineană, problema ține în primul rând de menținerea ritmului consumului muniției de artilerie. Majoritatea pieselor de artilerie din dotarea armatei ucrainene sunt cele din perioada sovietică, cu calibre care nu se regăsesc în dotarea trupelor NATO, astfel că muniția necesară poate fi livrată doar din țările care au posibilitatea să producă astfel de muniții. Vedem că țările occidentale donează sisteme de artilerie Ucrainei, dar muniția este pe sistem NATO, pe calibrele respective, astfel că artileria donată de NATO funcționează numai pe muniție NATO. Spre exemplu, tunurile grele ucrainene sunt de calibru 152 mm, dar țările NATO produc muniție doar pe 155 mm, așa că pentru aceste piese ucrainenii sunt dependenți de livrarea muniției de către occidentali. Singurii care pot livra muniție pentru tunurile ucrainene, repet, majoritatea dintre cele din dotarea armatei ucrainene, sunt Ucraina, România și Bulgaria. Acestea două din urmă produc muniție și livrează Ucrainei, dar se pare că nu în ritmul în care se consumă această muniție.

Așa că Ucraina are o problemă în acest sens, mai ales că, după ultimele informații, Coreea de Nord a trimis Rusiei un milion de obuze, în timp ce Iranul a continuat livrarea către Rusia a dronelor Shahed-3 plus alte echipamente militare. În același timp, occidentalii au scăzut cu 30% livrarea munițiilor promise deja.

Dar revenind la problema artileriei, Zaluzhny remarcă că la începutul războiului ucrainenii erau depășiți total de superioritatea rușilor, inclusiv în artilerie. Necesitatea identificării și neutralizării artileriei inamice a devenit o prioritate pentru ambele părți, astfel că acțiunile de contrabaterie devin esențiale. Intrarea în serviciu a armelor occidentale, a rachetelor ghidate (cum ar fi Excalibur de 155 mm) a reușit să reducă handicapul prin țintirea cu precizie a artileriei autopropulsate sau a radarelor inamice. Dar și rușii s-au adaptat rapid, fiindcă sistemul de ghidare prin GPS este foarte sensibil la aplicarea războiului electronic de către inamic, ceea ce a dus la scăderea preciziei loviturilor. De asemenea, rușii au adoptat noi tactici ca să contracareze avantajul ucrainean, cum ar fi dispersia tunurilor, executarea focului de la raza maximă de acțiune, măsuri electronice de contracarare și noi mijloace de război electronic (sistemul Pole 21). Totodată, rușii au început să folosească propriile drone Lancet, Orla sau Zala pentru ”iluminarea” tunurilor ucrainene, ceea ce a făcut să crească eficacitatea focurilor lor de contrabaterie. Ei au început să crească densitatea focului utilizând piese de artilerie învechite în combinație cu cele moderne, de rachete sau muniții de precizie cum ar fi Krasnopol de 122 mm, care este folosită prin iluminarea țintei cu telemetru din puncte de observație de la sol. Astfel, ucrainenii au fost nevoiți să folosească HIMARS pentru distrugerea artileriei și lansatoarelor multiple inamice.

Cu toate acestea, Zaluzhny consideră că, în ciuda superiorității rusești în artilerie, au ajuns la o paritate din punct de vedere al eficienței, astfel că, repet, chiar dacă rușii sunt superiori în privința numărului, în artilerie s-a ajuns la un echilibru. Dar nu este destul, pentru a reuși ieșirea din această situație, este nevoie de câștigarea superiorității ucrainene și în acest domeniu. Pentru asta Zaluzhny propune realizarea de hărți GPS pentru a îmbunătăți navigarea rachetelor de precizie și a nu fi afectate de contramăsurile electronice inamice, creșterea importanței misiunilor de contrabaterie prin includerea în complexuri de recunoaștere și lovire de către dronele kamikaze, utilizarea mijloacelor de contrabaterie combinate cu cele inducere în eroare, creșterea capabilității de ISR (Intelligence, Surveillance, Reconnaissance) și utilizarea mijloacelor neconvenționale.

Războiul electronic

Rusia a acordat o mare atenție acestui aspect, creând încă din 2009 o ramură separată în cadrul forțelor militare dedicată războiului electronic. Astfel, au creat și dezvoltat circa 60 de tipuri de echipamente pentru războiul electronic și au upgradat cele vechi, mare parte pentru războiul de tranșee, respectiv la nivel tactic: Silok, Piton, Harpoon, Piroed, Strizh, Lisochok etc. Multe au fost pierdute în prima fază a războiului, dar inamicul continuă să mențină o superioritate în acest sens, mai ales pe axele Kupyansk și Bakhmut, unde au edificat un sistem stratificat de capabilități care își schimă permanent poziția.

Ucraina a început războiul având 65% din capacitățile de război electronic din perioada sovietică, doar 25 fiind mai noi. Totuși, au reușit să producă, să upgradeze și adapteze mijloace ca și Bukovel-AD, Khmara, Enclave, Nota, plus cele primite de la partenerii occidentali, astfel că s-a ajuns la o paritate și în acest domeniu. Dar cercetările și implementările continuă de ambele părți.

Zaluzhny consideră că este esențială câștigarea superiorității și sub acest aspect pentru reușita ieșirii din acest impas militar, și aduce o serie de propuneri de natură mai mult tehnică, dar și de combinare a războiului electronic cu trupele de asalt, de eliminare a războiului electronic inamic etc.

Crearea și pregătirea unităților de rezervă

Orice război care se prelungește își ia rația lui de pierderi umane și materiale, războiul ruso-ucrainean nu face excepție. Iar aici apare problema înlocuirii pierderilor umane, de morți, răniți și dispăruți, pentru a putea continua războiul din moment ce niciuna dintre părți nu pare dispusă să cedeze. Rușii au avut pierderi colosale, la fel ca și alte războaie, dar continuă să alimenteze malaxorul fără să pară că ar avea vreo problemă. Recrutează din regiunile sărace ale vastei Rusii, cu promisiuni financiare de nerefuzat pentru oameni fără vreo speranță de mai bine, recrutează din închisori (Wagner 50000 de recruți, ministerul apărării rus 100000 de recruți), dintre muncitorii imigranți din Asia Centrală (22000 de recruți) și din alte părți pentru a completa pierderile imense din războiul contra ucrainenilor.

Ucrainenii nu au astfel de posibilități, ei se bazează pe sistemul propriu de recrutare și pe patriotismul cetățenilor, plus voluntari străini, până acum nu au avut probleme de personal. Dar pe măsură ce războiul se prelungește, acestea ar putea să apară.

Iar crearea de rezerve care să poată fi folosite la nevoie este deosebit de importantă, mai ales în contextul în care intenționezi să forțezi un deznodământ care să ducă la victorie pentru a nu mai prelungi starea continuă de război. Dobândirea superiorității necesare pentru a forța victoria cere o suplimentare de personal.

Aici Zaluzhny analizează sistemul de recrutare și are propuneri pentru îmbunătățirea lui, nu vom intra în amănunte. Dar este importantă declarația sa, prin care atestă clar diferența dintre abordarea rusă și cea ucraineană, care este mult mai apropiată de cea occidentală, a NATO, prin care viața fiecărui militar NATO este prețioasă: ”Rusia a pierdut cel puțin 150 000 de morți. În orice altă țară asemenea pierderi ar fi oprit războiul”, dar nu în Rusia, care ”să fim onești, este un stat feudal în care cea mai ieftină resursă este viața omului. Dar pentru noi… cel mai scump lucru pe care îl avem este poporul nostru”. Și prin această abordare, Ucraina merită să fie parte a civilizației occidentale, care pune preț pe viața omului, nu pe visurile imperiale ale unui autocrat care crede că domnește ca și acum câteva sute de ani.

Concluzii

Perspectivele ucrainenilor pentru 2024 sunt clare, vor să încheie războiul cât mai repede cu o victorie clară, care să îndepărteze pericolul rusesc măcar pentru o generație. Pentru ei victoria înseamnă scoaterea rușilor de pe întreg teritoriul ucrainean așa cum este el recunoscut de ONU, în granițele din 1991. Și o merită, au plătit prea mult pentru asta, au vărsat mult prea mult sânge pentru asta.

Cele expuse de Zaluzhny sunt considerente de ordin tactic prin care s-ar putea obține victoria ucrainenilor, având în vedere situația actuală de blocaj, de stalemate, care în mod clar îi dezavantajează pe ucraineni care nu au posibilitățile și resursele Rusiei, cu atât mai puțin atitudinea disprețuitoare a acestora față de viața oamenilor, inclusiv ai lor.

Zaluzhny expune negru pe alb ce ar trebui și de ce ar avea nevoie pentru a obține această victorie dorită de întreg poporul ucrainean, victorie pentru care a făcut atâtea sacrificii, nu numai din 2022, ci din 2014. Atunci când la Euromaidan au cerut să nu mai facă parte din falimentara și autocrata lume rusă, ci din prospera civilizație europeană.

El nu cere nimic, dimpotrivă, spune despre ajutorul occidental: ”nu erau obligați să ne dea nimic, suntem foarte recunoscători pentru ce am primit, eu doar expun faptele”. Și în interviul său, urmat de eseul din care am extras câteva idei, expune foarte clar de ce ar fi nevoie pentru armata ucraineană pentru a ieși din situația de stalemate pentru a trece la războiul de manevră care ar putea aduce victoria așteptată. Nu vorbește de chestiuni politice, diplomatice, de aprovizionare, care ar putea influența războiul, ci doar strict din punct de vedere tactic, respectiv străpungerea frontului inamic. Fiindcă uzura, celălalt aspect care ar putea duce la terminarea războiului, îi dezavantajează clar pe ucraineni, soluția lor fiind doar străpungerea.

Sunt multe aspecte care trebuiesc analizate atent, dar un lucru este clar și cunoscut, războiul a însemnat un impuls considerabil pentru cercetare și inovație, pentru invenții militare care s-au aplicat ulterior în domeniul civil și s-au dovedit revoluționare în progresul omenirii. Dezvoltarea aviației în primul război mondial, apoi a radarului, sonarului și multe altele, inclusiv în cercetarea tehnologiei nucleare, care pe lângă bomba atomică ne-a dat și centralele nucleare, domeniul rachetelor și multe altele.

Vedem cum s-a dezvoltat și inovat în acest război tehnologia dronelor și războiul electronic, mai spun încă o dată, războiul obligă la cercetări și inovări pentru a asigura victoria uneia din părți contra celeilalte, iar Zaluzhny la asta se referă când spune că ”vedem tot ce inamicul face și el vede tot ce facem noi. Pentru a ieși din acest impas avem nevoie de ceva nou, ca și praful de pușcă ce l-au inventat chinezii și pe care încă îl folosim ca să ne ucidem între noi.”

Ucrainenii au nevoie de ceva nou sau poate au nevoie de ceva ce spune Zaluzhny pentru a rupe situația pozițională actuală și a reuși să obțină victoria pe front. Se spune că în cazul unui atac e nevoie de minim o superioritate de 3 la 1 din partea atacatorului, dar în ofensiva lor de vară, ucrainenii au atacat de pe poziții aproximativ egale și au provocat pierderi apărătorului în proporție de minim 3 la 1. Așa că războiul evoluează, se dezvoltă și apar noi situații care pot răsturna paradigme, de aceea vorbim de RMA tot mai des.

Analiza lui Zaluzhny este foarte pertinentă, vom vedea în viitor cum se va aplica. Dar, ca idee, dacă s-ar face un clasament al celor mai importanți lideri militari ai secolului XXI, pe generalul Valery Zaluzhny l-aș plasa undeva sus, deasupra altora mult mai titrați ca și Tommy Franks sau David Patraeus.