Între 17 și 19 martie 2024, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a efectuat o vizită în Caucazul de Sud, în toate cele trei țări (Georgia, Armenia și Azerbaidjan), unde a avut întâlniri cu liderii politici și militari ai acestora. Dincolo de declarațiile oficiale, este important de înțeles natura acestei vizite într-o regiune percepută timp de secole ca și sfera de influență a Rusiei. Dar, în urma complicațiilor Rusiei în Ucraina, această vizită și evoluțiile geopolitice majore din regiune ne arată un trend care ar trebui luat foarte serios în considerare. Mai ales în urma semnelor îngrijorătoare din Caucazul de Nord, în republicile ruse caucaziene majoritar musulmane, unde se pare că se pregătește ceva ce ar trebui să preocupe Moscova în cel mai înalt grad, dacă aceasta nu ar fi prinsă până peste cap în Ucraina.
Zona Caucazului, în general, a fost percepută ca fiind în curtea Rusiei, marile puteri din secolul XIX neimplicându-se decisiv în această regiune considerată fără prea mare importanță. Însă Rusia cucerește regiunea după lupte grele cu muntenii, chiar și marele Lev Tolstoi a luat parte la aceste campanii de la mijlocul anilor 1850. Caucazul este un front secundar în războaiele ruso-turce din 1877-1878, în care au luptat și românii, dar și în primul război mondial. Imperiul Otoman muribund pierde regiunea în favoarea Rusiei și apoi a URSS, deși pe aceste teritorii, în antichitate și în evul mediu timpuriu, statul georgian și cel armean erau puteri importante, fapt care nu avea cum să fie uitat de către urmașii acestora.
Georgia, Armenia și Azerbaidjan au o scurtă perioadă de independență între 1918 și 1920, dar sunt cucerite de bolșevici și devin parte a URSS ca republici unionale, redobândindu-și independența după disoluția imperiului sovietic în 1991. Dar sunt menținute în orbita Rusiei, aceasta fiind hegemonul necontestat multă vreme, chiar dacă între Armenia și Azerbaidjan a existat un conflict militar permanent pentru regiunea Nagorno Karabah (enclavă majoritar armeană pe teritoriul azer), conflict devenit deschis încă din 1988, din timpul URSS.
Conform politicii lui Stalin, de creare a zonelor de dispută între republicile unionale, de schimbare a ponderii populațiilor prin deportări, amestecarea populațiilor, s-au creat focare de conflict care nu au putut fi rezolvate nici în ziua de astăzi, rezidând în prezent sub forma conflictelor înghețate. Spre exemplu, teritoriile acaparate de la România în 1940, respectiv Basarabia și nordul Bucovinei, au fost împărțite de către Stalin care a dat Ucrainei nordul Bucovinei și sudul Basarabiei (Bugeacul și ceva peste), iar în schimb a dat RSS Moldovenească o fâșie la est de Nistru, numită azi Transnistria, devenită după 1991 focarul unui conflict înghețat (după conflictul deschis din 1992) care atârnă ca o piatră de moară pe trupul Republicii Moldova. La fel a procedat Stalin în toate republicile unionale, tocmai pentru a crea focare de conflict în cazul (puțin probabil atunci) în care aceste republici și-ar dobândi independența.
Cert este că în 1991 au apărut trei republici independente în Caucazul de Sud, în urma disoluției URSS, în timp ce în Caucazul de Nord, cu micile republici, a rămas în interiorul Rusiei. Tendința de separare a Ceceniei a fost înăbușită în sânge în două războaie, 1994-1996 și 1999-2002, dar stingerea rezistenței cecene s-a realizat abia în 2017.
Intenția Georgiei de a ieși de sub protectoratul rusesc a fost pedepsită prin crearea prin război a republicilor separatiste pe teritoriul ei (ca și în cazul Moldovei) Osetia de Sud (1992) și Abhazia (1993-1994), prin războaie sângeroase cu mii de victime și zeci de mii de refugiați georgieni pentru a crea zone purificate etnic. În 2004 Georgia anihilează intenția creării unei noi regiuni secesioniste Adjaria, cu capitala la Batumi, dar încercarea ei de a recupera teritoriul Osetiei de Sud, teritoriu recunoscut de către ONU ca fiind georgian, este pedepsită de către Rusia cu o invazie în timpul războiului ruso-georgian din 2008.
De atunci se părea că regiunea caucaziană va rămâne în continuare în sfera de influență a Rusiei și nimic nu mai poate schimba asta. Dar a venit 24 februarie 2022 când Rusia invadează Ucraina și se împotmolește acolo, cu pierderi imense în oameni și material, dar și ca prestigiu și influență pe plan mondial, Rusia devenind un stat paria pentru mare parte din mapamond.
Iar acest aspect nu avea cum să nu se reflecte și în geopolitica din Caucaz.
Teoriile relațiilor internaționale și geopolitica regională a Caucazului
Va trebui să fac o paranteză aici, pentru o mai bună înțelegere a complexului de securitate din Caucazul de Sud.
Există mai multe teorii ale relațiilor internaționale care încearcă să explice dinamica acestor relații, acestea sunt teorii care își au aplicabilitatea în practică, dar, ca orice teorii, reușesc să explice unele aspecte în timp ce altele rămân în afara acestora, respectiv comportamentul actorilor internaționali (state, organizații internaționale) puse în fața unor decizii cu impact major. Printre cele clasice este teoria liberalismului sau a realismului, cu dezvoltări mai moderne ca și neo-liberalismul sau neo-realismul. Reprezentanți de marcă sunt Imanuel Kant și Joseph Nye pentru liberalism (să dau un exemplu clasic și unul modern) și Tucidide și John Mearsheimer (clasic și modern). Dezbaterea este extrem de vastă, pe scurt liberalismul merge pe ideea că statele vor pacea și colaborarea internațională, realismul vede lumea ca o confruntare a puterii (vă invit să citiți despre aceste teorii, sunt mult mai vaste, nu am cum să le sintetizez aici). Niciuna dintre aceste teorii nu răspunde la problemele internaționale de astăzi, având în vedere că comportamentul actorilor internaționali nu se pliază neapărat pe cele două teorii principale. Mai ales că în ultima vreme, pe lângă actorii statali au apărut și alți actori foarte importanți, ca și organizațiile internaționale, companiile multinaționale sau rețelele internaționale, inclusiv cele de crimă organizată. De aceea au apărut noi teorii care încearcă să acopere aceste lipsuri.
Printre teoriile mai nou apărute este și cea a Școlii de la Copenhaga (apropiată de conservatorism), ai cărei principali reprezentanți sunt Barry Buzan, Ole Waever și Jaap de Wilde. Cel mai important reprezentant este Barry Buzan, a cărui carte Popoarele, statele și teama este considerată una de referință în domeniu.
Barry Buzan abordează securitatea pe mai multe paliere, securitatea individului, a statului, internațională, dar și pe sectoare, prin perspectiva militară, politică, economică, socială și ecologică. El este și autorul termenului de securitizare, dar cea mai importantă contribuție a sa, la care mă voi referi direct, este în planul securității regionale, ca un nivel intermediar între securitatea națională și internațională.
Aici el definește termenul de complex de securitate ca și un grup de state ale cărui prime preocupări de securitate le leagă laolaltă suficient de îndeaproape, încât securitățile lor naționale să nu poată fi luate în considerare în mod realist separat una de alta.
Complexele de securitate sunt dominate de relația amiciție/inamiciție între statele componente, în cadrul legăturilor istorice și geografice între ele, orice hegemon care își proiectează influența în cadrul acestor complexe de securitate trebuie să țină seama de aceste tendințe. Spre exemplu, în cadrul complexului de securitate din Asia de sud-est, conflictul predominant între India și Pakistan este unul permanent, istoric, de lungă durată, cu mai multe războaie sângeroase încă din 1947 de la separarea celor două state în urma retragerii britanicilor și declararea independenței lor. Astfel, orice hegemon care ar dori să intervină în acest complex de securitate și să-și proiecteze influența trebuie să țină seama de această rivalitate permanentă. În sensul că nu are cum altfel decât să ia partea unuia dintre rivali, inevitabil, alt hegemon competitor va lua partea celuilalt. Vedem cum în acest exemplu SUA și URSS în timpul Războiului Rece au curtat fiecare dintre aceste părți, iar statele mai slabe din complexul de securitate s-au polarizat spre fiecare dintre ele în funcție de interese pentru a-și asigura propria securitate.
În cazul complexului de securitate din Caucazul de Sud, avem rivalitatea permanentă dintre Armenia și Azerbaidjan pentru Nagorno Karabah cu conflictul militar continuu dintre cele două state. Astfel, un hegemon extern va trebui să susțină una din părți, dar inevitabil, un hegemon competitor cu interese în regiune va veni să susțină partea opusă, astfel că disputa între cele două părți din interiorul complexului de securitate va deveni, inevitabil, o dispută între hegemoni.
Cel mai bun exemplu este Orientul Mijlociu, un spațiu foarte complicat, dar care poate fi un caz școală. SUA și Occidentul au susținut Israelul, URSS a susținut statele arabe, această paradigmă a predominat războaiele dintre israelieni și arabi în tot decursul Războiului Rece, dar cu influențe și complicații chiar și după acesta până în prezent, în cursul războiului dintre Israel și Hamas.
Dar, revenind la complexul de securitate din Caucazul de Sud, după cum spune Barry Buzan, în cazul în care un hegemon extern se retrage, spațiul geopolitic din complexul de securitate este preluat de către alt hegemon, cu posibilitatea unei competiții între potențialii hegemoni pentru a umple vidul geopolitic rezultat.
Ori, la o astfel de situație asistăm astăzi în Caucazul de Sud. Rusia, hegemonul incontestabil în regiune, are mari probleme în urma împotmolirii în Ucraina, astfel că puterea și influența sa în complexul de securitate din Caucazul de Sud (dar nu numai aici, ci și în Asia Centrală, spre exemplu) se diminuează vizibil. Iar pentru acest spațiu geopolitic a pornit o competiție acerbă între potențialii hegemoni mondiali sau regionali.
Bătălia geopolitică pentru Caucazul de Sud
Complexele de securitate, după Barry Buzan, sunt dominate de relațiile de amiciție/inamiciție cu fundament geografic și istoric între actorii din acest complex: ”tiparele amiciției și inamiciției modelează întregul caracter al relațiilor din regiune”. Un hegemon extern are posibilitatea să se alinieze, susținând una din părți (prin furnizarea de arme sau intervenție directă pentru una din părți, sau sprijin economic), sau să acopere (cum a fost între 1922 și 1991 când întreaga regiune a fost sub ocupația URSS). Prin acoperire conflictele nu sunt stinse total, în cele mai multe cazuri sunt doar amânate, vedem conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan care a reizbucnit încă din 1988, când ambele state erau în cadrul URSS, dar liberalizarea a dus la o scădere a controlului central de la Moscova și a favorizat reizbucnirea vechilor tensiuni vechi de decenii.
După cum am sugerat deja, complexul de securitate din Caucazul de Sud este dominat de relația de inamiciție istorică și geografică între Armenia și Azerbaidjan, cu precădere pentru Nagorno-Karabah, dar nu numai. Există problema enclavei azere Nahicevan, separată de restul Azerbaidjanului de un coridor armean, dar și alte dispute teritoriale mai minore.
Cum spuneam, regiunea a fost acoperită de către URSS până în 1991, iar după 1991 Rusia, ca moștenitoare a URSS, a preluat rolul de hegemon extern principal.
În cazul Georgiei, pentru a se asigura de loialitatea acesteia și a-i înfrâna tendințele de orientare spre Vest, Rusia a acționat cum am spus mai sus, prin crearea de republici secesioniste și chiar prin invazie directă, dar la ora actuală, după ce influența rusă dă semne de oboseală în urma complicațiilor din Ucraina, situația este departe de a fi clarificată. Georgia are un președinte proeuropean (doamna Salome Zurabișvili), dar guvernul este dominat de personalitatea și influența oligarhului miliardar pro-rus Bedzina Ivanishvili, cu averea făcută în Rusia, care dorește apropierea de Rusia în defavoarea Occidentului. Conducerea țării este puternic fracturată între cele două tendințe, dar sondajele arată că populația favorizează o direcție pro-vest. Oricum, un punct important pentru clarificarea atitudinii de viitor a Georgiei (care a obținut statutul de țară candidată la UE), este scrutinul din octombrie 2024, care ar putea arăta direcția de urmat pentru această țară. Sunt speranțe ca să fie un scrutin corect, deși Rusia va încerca să influențeze rezultatele prin toate mijloacele. Deci, și aici influența Rusiei se joacă la modul serios.
Azerbaidjanul s-a aflat și el în anii 90 ai secolului trecut sub influența hegemonului principal Rusia, dar având în vedere conflictul cu Armenia și faptul că Rusia a favorizat-o pe aceasta din urmă, Azerbaidjanul, după o serie de înfrângeri militare care au dus la controlul armean asupra regiunii Nagorno Karabah în dispută, dar și a teritoriului adiacent care face legătura enclavei cu teritoriul Armeniei, s-a reorientat. Această reorientare a fost favorizată de noul El Dorado azer, respectiv rezervele de petrol și gaze de la Marea Caspică, care prin exploatarea lor au adus azerilor importante resurse materiale.
Aceștia s-au orientat primordial spre Turcia, cu care are legături etnice și religioase, dar profitând și de noua abordare geopolitică a Turciei lui Erdogan, care își redescoperă vocația imperială și acționează pentru a-și îmbunătăți statutul de putere regională în toate direcțiile, inclusiv spre statele cu populație turcică din Asia Centrală, dar și în Orientul Mijlociu. După cum spunea George Friedman acum mai bine de douăzeci de ani, Turcia a fost cinci sute de ani un imperiu și doar o sută de ani o democrație, așa că vocația imperială nu are cum să dispară. Dezamăgită de amânarea repetată a integrării în UE, cu un potențial economic și militar major în regiune, cu posibilitatea extinderii sferei de influență în statele turcice din jur, era inevitabil ca această țară să-și redescopere veleitățile imperiale de mare putere regională. Iar unul din vectori este Azerbaidjan, după cum s-a și întâmplat.
Turcia a sprijinit militar Azerbaidjanul în conflictul cu Armenia, prin furnizarea de armament și de tot ce le era necesar. În plus, în urma încasărilor din gaz și petrol, bugetul militar al Azerbaidjanului era în 2020 mai mare decât întregul buget al Armeniei, astfel că victoria azerilor în războiul din 2020 și ultimatumul din 2023 a avut rezultatul previzibil.
La ora actuală, Azerbaidjanul, în urma succesului recent prin recuperarea majorității teritoriilor cucerite de armeni în anii 90, menține o politică externă multi-vectorială, încercând să aibă relații bune cu toate puterile majore implicate în regiune. L-a primit în vizită pe Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, dar fără să se angajeze cu ceva, menține relații cu Rusia (chiar a cumpărat în anii trecuți armament din Rusia, fapt care i-a enervat rău pe armeni, făcându-i să se întrebe de loialitatea aliatului lor rus), dar menține relații foarte apropiate cu Turcia, sponsorul lor principal militar. Relații mai reci are cu vecinul Iran, și acesta cu veleități de putere regională, pe motiv că are între granițele sale cam 40% din teritoriul Azerbaidjanului istoric, Azerbaidjanul mare, cu o populație azeră importantă. Oricum, Azerbaidjanul președintelui Ilham Aliyev este o dictatură și nu are vreo șansă să se apropie de UE și NATO atât timp cât acest regim continuă, dar nici nu are intenția să o facă.
În această regiune Armenia este țara care este pe cale să facă cel mai mare balans geopolitic din ultimii ani. Aproape treizeci de ani a fost cel mai apropiat aliat al Rusiei dintre fostele republici sovietice, în schimbul susținerii acesteia în conflictul lung cu Azerbaidjanul. A primit armament de la Rusia (dar Rusia a vândut și Azerbaidjanului), a acceptat baze militare rusești pe teritoriul ei, s-a aliniat la politicile Rusiei. Totul în schimbul susținerii acesteia în războiul pe viață și pe moarte contra Azerbaidjanului. Dar, în 2018, se petrece un eveniment care deranjează în cel mai înalt grad conducerea Rusiei, respectiv pe Vladimir Putin. Revoluția armeană din 2018 l-a obligat pe premier să demisioneze, liderul revoluției Nikol Pashinian devenind prim-ministru confirmat ulterior, sub conducerea sa țara a înregistrat progrese semnificative pe plan economic (cea mai mare creștere din țările foste sovietice), dar și o îmbunătățire a democrației, libertății presei și combaterii corupției. Ori, acest aspect a fost cât se poate de deranjant pentru Putin, la fel ca și progresele democratice ale Ucrainei, sau ale altor state post-sovietice ca și Georgia sau Moldova. Teama permanentă a liderului de la Kremlin că aceste tendințe democratice ar putea atinge Rusia l-a făcut să intervină inclusiv în reprimarea din 2020-2021 a protestelor din Belarus împotriva falsificării alegerilor.
Armenii au și o dispută istorică cu Turcia, aliatul Azerbaidjanului, parte din teritoriul Armeniei istorice este în Turcia, dar sunt și reminiscențe vechi, de genul genocidului armenilor comis de Imperiul Otoman în 1915, nerecunoscut de Turcia până în prezent.
Armenia a fost foarte dezamăgită din cauza pasivității Rusiei în războiul cu Azerbaidjanul din 2020, dar mai cu seamă în 2023. Părerile experților sunt împărțite, unii zic că Rusia și-a abandonat aliatul din cauza faptului că premierul armean este prea pro-european, alții zic că Armenia a fost abandonată din cauză că Rusia nu avea ce face din cauza problemelor cu Ucraina. Poate fi o combinație din amândouă, dar propaganda rusă a aruncat întreaga vină în spinarea premierului armean.
Cert este că această atitudine a aliatului și protectorului rus a provocat o mare dezamăgire în Armenia, chiar premierul Nikol Pashinian declarând că nu mai vede rolul alianței cu Rusia, din moment ce aceasta a abandonat Armenia. Chiar și bazele ruse pe teritoriul armean nu își mai au rostul (baza de la Gyumri, al doilea oraș ca mărime din Armenia, baza aeriană 3624 de la Ergumi, lângă Erevan, plus baze mai mici în regiunile sudice și estice ale țării). Vezi https://karadeniz-press.ro/dilema-armeniei-si-mutatiile-geopolitice-din-caucazul-de-sud/.
Premierul Pashinian s-a întâlnit cu secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, care i-a reiterat importanța continuării reformelor democratice, chiar pe fondul deteriorării relațiilor Armeniei cu Rusia. Mai departe, premierul armean Nikol Pashinian se întâlnește la Bruxelles la începutul lui aprilie și face declarații cu Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, cu secretarul de stat american Antony Blinken și cu înaltul reprezentant al UE pentru relații externe și securitate Joseph Borrell, prin care este susținut drumul european al Armeniei. Cu puțin timp în urmă Armenia a declarat că intenționează să-și depună candidatura pentru aderarea la UE.
Ori, aceste evoluții arată o schimbare majoră de politică externă a Armeniei, o reorientare hotărâtă către structurile vestice, aspect care nu are cum să nu supere Rusia. Menționez faptul că UE a intervenit financiar în Armenia pentru refugiații veniți din Nagorno Karabah (ceea ce Rusia nu a făcut) și pentru alte programe menite să susțină dezvoltarea democratică și economică a Armeniei.
Ceea ce spuneam, reducerea influenței Rusiei în urma războiului cu Ucraina duce la creșterea influenței regionale a altui hegemon extern, în cazul de față Occidentul.
Probleme potențiale pentru Rusia în nordul Caucazului
Aceste evoluții în regiunea Caucazului de Sud sunt dublate de o creștere a activității militanților anti-ruși din nordul Caucazului, regiune din Rusia, dar formată din republici unionale populate de etnici non-ruși, mare parte musulmani. După cum spun statisticile: Daghestan (90% musulmani, ruși 3,6%), Cecenia (95% musulmani, 1,2% ruși), Ingușeția (96% musulmani, 0,7% ruși), Kabardino-Balkaria (70% musulmani, 19,8% ruși), Characheai Cerkezia (64% musulmani, 27% ruși) Osetia de Nord (30% musulmani, 18,9% ruși). Să nu uităm faptul că Cecenia, care și-a declarat independența față de Rusia, a fost teatrul a două războaie sângeroase cu Rusia între 1994-1996 și 1999-2002, conflictul militar și insurgența extinzându-se și în republicile vecine, Rusia declarând victoria și eliminarea insurgenței nord-caucaziene abia în 2017.
Dar potențialul insurgent a rămas, chiar dacă nu s-a manifestat deschis în ultimii ani. După invazia rusă în Ucraina în 2022 militanții anti-ruși au rămas în așteptare o vreme, urmărind evoluția evenimentelor. Dar la 8 noiembrie 2023 a avut loc Congresul Popoarelor din Caucazul de Nord în incinta Parlamentului European care a reunit mai mulți reprezentanți din exil al popoarelor nord-caucaziene (vezi https://karadeniz-press.ro/rezistenta-nord-caucaziana-se-organizeaza-in-exil/) care au cerut o politică de autodeterminare a popoarelor din Caucazul de Nord, regiune cuprinsă între granițele Rusiei, pe versanții nordici ai Caucazului.
Dar, se pare că insurgenții au început să devină activi în nordul Caucazului după doi ani de stagnare a Rusiei în Ucraina, considerând o bună oportunitate de a profita de blocajul de pe teritoriul ucrainean.
Între 2 și 3 martie are loc o confruntare violentă cu morți și răniți între trupele siloviki (mercenari ai siloviki, vezi https://karadeniz-press.ro/mercenarii-rusi-dupa-prigojin/) și membrii armatei de eliberare a Ingusheției. La 29 martie FSB declară că a prevenit intenția unor militanți de a comite atentate teroriste la Stavropol Krai (FSB spune că a prevenit 12 atentate în ultimul an). În capitala Daghestanului, Makhachkala, la 31 martie, un cartier întreg este evacuat și trupele siloviki se angajează în schimburi de focuri cu un grup de militanți, după 24 de ore sunt capturați trei dintre ei având asupra lor arme automate, explozibili, inclusiv IED (dispozitive explozive improvizate).
Deci, se pare că insurgența nord-caucaziană are potențialul de a crește în intensitate pe fundalul slăbirii controlului centralizat al Moscovei cu resursele drenate în întregime spre Ucraina. O astfel de creștere a insurgenței va slăbi și mai mult Moscova, putând duce până la desprinderea unor teritorii de sub controlul ei direct.
Iar acest aspect va duce inevitabil la slăbirea tot mai accentuată a influenței Rusiei în sudul Caucazului, cu repercusiuni majore pentru geopolitica regiunii, inclusiv pentru Armenia și Georgia, inclusiv republicile secesioniste de pe teritoriul acesteia din urmă, Abhazia și Osetia de Sud.
Autoritățile de la Erevan analizează posibilitatea de a depune o cerere de aderare la Uniunea Europeană, a declarat ministrul armean de externe Ararat Mirzoian, relatează mass-media regională. Demersul are loc pe fondul strategiei armene de stabilire a unor legături mai strânse cu Occidentul în faţa tensiunilor cu aliatul tradiţional Rusia.
Presiuni geopolitice
„În prezent, sunt discutate pe larg în Armenia multe oportunităţi noi şi nu va fi un secret dacă spun că printre acestea se numără şi aderarea la Uniunea Europeană”, a declarat Mirzoian într-un interviu acordat postului de televiziune turc TRT World cu ocazia Forum Diplomatic care a avut loc în Antalya, semn al noilor relații dintre Erevan și Ankara.
În prezent, Armenia are din iunie 2021 un acord de parteneriat cu Uniunea Europeană.
De la venirea la putere, în urma unei revoluţii, în 2018, premierul armean Nikol Paşinian a aprofundat legăturile Armeniei cu Europa şi Statele Unite, atrăgând în mod repetat mânia aliatului tradiţional Rusia.
Erevanul a declarat în repetate rânduri că alianţa sa cu Moscova nu se extinde şi la războiul din Ucraina, în timp ce Paşinian a acuzat Rusia că încearcă să-i submineze guvernul.
Armenia acuză, de asemenea, Rusia că nu a reuşit să o apere împotriva rivalului de lungă durată, Azerbaidjanul, care s-a apropiat de Moscova în ultimii ani şi cu care Erevanul are un conflict legat de enclava Nagorno-Karabah.
Acuzații reciproce
Armenia şi Azerbaidjanul s-au acuzat reciproc de tiruri la frontiera dintre cele două ţări rivale din Caucaz, un incident care, potrivit Erevanului, a provocat moartea a cel puțin 4 soldați armeni.
Marţi dimineaţă, „unităţi ale forţelor armate azere au deschis focul (…) asupra poziţiilor armene din apropierea Nerkin Hand”, un sat din sudul regiunii Siunik, care se învecinează atât cu Azerbaidjanul, cât şi cu enclava azeră Nahcivan, a precizat Ministerul armean al Apărării într-un comunicat. „Potrivit informaţiilor preliminare, doi armeni au fost ucişi şi alţi câţiva au fost răniţi”, a adăugat acesta.
Potrivit unui comunicat al Ministerului azer al Apărării din Azerbaidjan, forţele armene au tras de două ori luni seara asupra poziţiilor sale „în direcţia satului Kohanabi, în regiunea Tovuz”, din nord-vestul Azerbaidjanului.
La rândul său, serviciul azer al gărzii de frontieră a afirmat că acest atac asupra poziţiilor armene a fost o „operaţiune de răzbunare” ca răspuns la o „provocare” a forţelor armene care a avut loc luni seara şi care, potrivit Baku, s-ar fi soldat cu rănirea unui soldat azer.
La finalul operaţiunii de marţi, „postul militar din care s-au tras focuri de armă (…) a fost complet distrus”, a precizat serviciul azer de pază a frontierei, promiţând un „răspuns şi mai sever şi mai hotărât” la „orice provocare” la frontiera dintre Armenia şi Azerbaidjan.
Ministerul armean al Apărării a respins aceste acuzaţii, afirmând că ele „nu corespund realităţii”.
Acest incident intervine la scurt timp după realegerea preşedintelui azer Ilham Aliev, care se află la putere în această ţară bogată în hidrocarburi de două decenii. Omul forte de la Baku, în vârstă de 62 de ani, profită de victoria sa militară asupra locuitorilor din Nagorno-Karabah. În septembrie 2023, armata azeră, într-o ofensivă fulgerătoare, a preluat controlul total asupra acestei enclave muntoase populate de armeni şi autoproclamate republică, forţând zeci de mii de locuitori să fugă.
În timp ce susţine că urmăreşte un proces de pace cu Armenia, preşedintele azer nu şi-a ascuns niciodată celelalte ambiţii teritoriale ale sale: controlul regiunii armene Siunik pentru a lega enclava Nahcivan de restul Azerbaidjanului.
Acord militar
Armenia a semnat cu Franţa un contract în vederea achiziţionării de puşti de precizie de la societatea franceză PGM şi o scrisoare de intenţie în vederea formării unor ofiţeri armeni, în contextul în care Erevanul încearcă să-şi reducă dependenţa de Moscova.
”Armenia a adoptat ideea de a-şi moderniza armata. Ne vom folosi propriile mijloace şi ajutorul statelor partenere. Este vorba despre utilizarea tuturor instrumentelor păcii pentru a-şi apăra frontierele”, a declarat ministrul armean al Apărării Suren Papikian într-o conferinţă de presă comună cu omologul său francez Sébastien Lecornu. Valoarea contractului de achiziţie nu a fost dezvăluită.
Franţa s-a angajat totodată să ofere burse unor ofițeri armeni la vestita Academie Militară Saint-Cyr Coëtquidan şi va participa și la antrenarea corpului de subofițeri ai armatei armene, dar și a forțelor speciale.
Sébastien Lecornu anunţă că Franţa urmează să trimită un consilier militar specilist în apărare sol-aer, care să ajute Armenia să se apere ”de eventuale atacuri potenţiale agresoare” vizând civili.
Armenia ”se întoarce către partenerii săi care sunt cu adevărat furnizori de securitate”, declară el în această conferinţă de presă, răspunzând unei întrebări despre îndepărtatea Erevanului de Moscova, aliatul său istoric.
Armenia a lansat un proces de refomare a forţelor sale armate, a doctrinei militare şi a normelor sovietice.
Cooperarea Armeniei cu Franţa, după ce a fost înfrânt în 2020 în războiul cu Azerbaidjanul, a intrat în ”faza practică”, ”de natură sistemică şi de mare anvergură”, potrivit lui Suren Papikian.
Parisul se teme de o nouă confruntare militară cu Azerbaisjanul, rivalul istoric al Erevanului, în această regiune tulbure din Caucaz.
Franţa şi Armenia au semnat în toamnă o scrisoare de intenţie în domeniul apărării aeriene, care prevede achiziţionarea a trei radare de tip Ground Master (GM200) de la Thalès, care permit detectarea unei aeronave inamice aflate la 250 de kilometri distanţă, şi de binocluri cu viziune pe timpul nopţii, fabricate de Safran – livtrate joi.
Azerbaidjanul a recucerit, într-o ofensivă-fulger în septembrie, întreaga regiune separatistă azeră Nagorno Karabah, susţinută de Armenia, după 30 de ani de conflict.
Încă au loc în continuare confruntări armate între armatele armeană şi azeră, care s-au acuzat reciproc, la jumătatea lui februarie, de tiruri la frontieră soldate cu moartea a patru armeni, potrivit Erebavului.
Armenia aderă la CPI
Armenia s-a alăturat în mod oficial Curţii Penale Internaţionale (CPI), au anunţat oficialii, o mişcare pe care aliatul tradiţional Moscova a denunţat-o ca fiind neprietenoasă, scrie The Guardian.
Curtea cu sediul la Haga a emis în martie un mandat de arestare pe numele preşedintelui rus, Vladimir Putin, în legătură cu războiul din Ucraina şi cu deportarea ilegală de copii în Rusia.
Erevanul este acum obligat să îl aresteze pe liderul rus dacă acesta pune piciorul pe teritoriul său.
„Statutul de la Roma al CPI a intrat oficial în vigoare pentru Armenia la 1 februarie”, a declarat pentru AFP reprezentantul oficial al ţării pentru probleme juridice internaţionale, Yeghishe Kirakosyan.
Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat că Armenia a luat o „decizie greşită” atunci când parlamentul său a votat, în octombrie, ratificarea statutului de la Roma al CPI, iar ministerul rus de Externe a calificat acest demers drept un „pas neprietenos”.
Armenia găzduieşte o bază militară rusă permanentă şi face parte din alianţa militară condusă de Moscova, Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), care cuprinde mai multe foste republici sovietice.
Ţările occidentale au salutat ratificarea, care marchează extinderea jurisdicţiei curţii în ceea ce a fost mult timp considerat a fi curtea din spate a Rusiei.
„Lumea devine tot mai mică pentru autocratul de la Kremlin”, a declarat preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, referindu-se la Putin, după ce Armenia a ratificat statutul CPI în octombrie.
Prim-ministrul Armeniei, Nikol Pashinyan, a încercat să asigure Rusia că ţara sa se ocupă doar de ceea ce consideră a fi crime de război comise de vecinul său, Azerbaidjan, în conflictul lor de lungă durată, şi că nu vizează Moscova.
„Armenia a sperat că, prin aderarea la CPI, făcând un pas atât de sensibil pentru Rusia, ar putea primi garanţii de securitate din partea Occidentului”, a declarat pentru AFP analistul independent Vigen Hakobyan.
„Dar se pare că şi-a tensionat legăturile cu Rusia fără a primi garanţii reale de securitate din partea Occidentului”.
Armenia a semnat statutul de la Roma în 1999, dar nu l-a ratificat, invocând contradicţii cu constituţia ţării.
Curtea Constituţională a declarat în martie că aceste obstacole au fost eliminate după adoptarea de către Armenia a unei noi constituţii în 2015.
În noiembrie 2023, Erevanul a depus în mod oficial instrumentul de ratificare a statutului de la Roma.
Autoritățile din Georgia, Azerbaidjan, Ungaria și România iau în considerare posibilitatea creării unei companii mixte care să instaleze un cablu electric pe fundul Mării Negre, a transmis serviciul de presă al Ministerului Economiei și Dezvoltării Durabile din Georgia în urma rezultatelor unei reuniuni ministeriale desfășurate la Baku pe tema energiei verzi.
„Reprezentanții guvernelor Georgiei, Azerbaidjanului, României și Ungariei, în formatul unei ședințe ministeriale privind dezvoltarea energiei verzi, au discutat la Baku despre implementarea proiectului cablului submarin al Mării Negre și aspecte cheie legate de acesta. S-au discutat detaliile înființării unei companii mixte și următorii pași pentru dezvoltarea proiectului”, se arată în comunicatul citat.
Prim-viceprim-ministrul Georgiei, șeful Ministerului Economiei, Levan Davitashvili, care a condus delegația georgiană la Baku, a numit cablul electric subacvatic o inițiativă ambițioasă care va juca un rol decisiv în asigurarea unui lanț de transport durabil al energiei și va promova cooperarea între ţările participante la proiect. Proiectul cablului Mării Negre este un pas important spre crearea securității energetice, a adăugat serviciul de presă.
La întâlnire au participat și comisarul european pentru energie Kadri Simson și înalți reprezentanți ai guvernului bulgar.
Guvernele din Azerbaidjan, Ungaria, Georgia și România au semnat pe 17 decembrie 2022 la București un acord privind un parteneriat strategic în dezvoltarea și livrarea de energie verde. Aceasta presupune așezarea unui cablu de-a lungul fundului Mării Negre pentru a furniza energie electrică cu o capacitate de 1 GW. Linia va avea o lungime de 1.195 km și este proiectată să furnizeze energie electrică produsă în Azerbaidjan, prin Georgia și Marea Neagră, către România, pentru transportul ulterior către Ungaria și restul Europei.
În iunie anul trecut, Bulgaria și-a anunțat intenția de a se alătura proiectului.
Instalarea cablului este de așteptat să dureze trei până la patru ani.
Anterior, în cadrul vizitei președintele Georgiei, Salome Zourabichvili, în Portul Constanța, s-a discutat despre proiectul construirii unui cablu electric între România, Georgia și Azerbaidjan, dar și a unei linii de feribot.
România și Georgia au anunțat că lucrează împreună pentru operaționalizarea proiectului construirii unui cablu electric între România, Georgia și Azerbaidjan, în cadrul „Coridorului verde de electricitate”, care să conecteze regiunea Mării Caspice cu cea a Mării Negre și cu spațiul Uniunii Europene. Proiectul ar urma să fie dublat de un cablu submarin de fibră optică România-Georgia pentru dezvoltarea conectivității digitale între Uniunea Europeană, Georgia și, mai departe, către Asia Centrală.
Președintele Georgiei, Salome Zourabichvili, a fost prezentă în luna octombrie 2023, în Portul Constanța, cu ocazia vizitei oficiale în țara noastră la invitația lui Klaus Iohannis.
La sediul Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime a fost întâmpinat de reprezentanții Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, secretarii de stat Bogdan Stelian Mîndrescu și Constantin Gabriel Bunduc, directorul general Florin Vizan, președintele Consiliului Județean Constanța, Mihai Lupu, primarul municipiului Constanța, Vergil Chițac și prefectul județului Constanța, Silviu Coșa. După o scurtă întâlnire cu oficialitățile, Președintele Georgiei, Salome Zourabichvili, a vizitat Portul Contanța la bordul navei Anghel Saligny.
Vizita în Portul Constanța vine în contextul discuțiilor purtate, la Cotroceni, cu președintele României, Klaus Iohannis, care au vizat modalitățile concrete de creștere a conectivității între România și Georgia, cu valorificarea potențialului de tranzit între Europa și Asia al celor două țări, în planul transporturilor, energiei și contactelor interumane.
România și Georgia lucrează împreună pentru operaționalizarea Coridorului de transport de mărfuri Marea Neagră-Marea Caspică, discutându-se și despre stabilirea unei linii de feribot regulate la Marea Neagră, care să lege România de Georgia.
Vizita Președintelui Salome Zourabichvili a avut loc în context aniversar, anul acesta România și Georgia marcând 30 de ani de la restabilirea relațiilor diplomatice, ocazie cu care s-a semnat, la București, Declarația comună privind stabilirea unui Parteneriat Strategic între România și Georgia.
Regiunea Caucaziană este recunoscută pentru potențialul său energetic semnificativ, care include atât resursele tradiționale, cum ar fi petrolul și gazul natural, cât și resursele regenerabile, precum energia hidroelectrică, energia solară și energia eoliană. Acest mix diversificat oferă regiunii o poziție strategică în ceea ce privește securitatea energetică și dezvoltarea durabilă.
Caucazul este o zonă bogată în resurse de hidrocarburi, cu câmpuri dovedite de petrol și gaze naturale, în special în Azerbaidjan. Conductele care traversează regiunea, cum ar fi Nabucco și conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), sunt vitale pentru transportul petrolului și gazului către piețele europene.
Având în vedere relieful său montan și numărul mare de râuri, regiunea Caucaz are un potențial semnificativ pentru dezvoltarea energiei hidroelectrice. Georgia, de exemplu, este deja un exportator net de energie electrică, datorită capacităților sale hidroelectrice.
Zonele cu altitudini mari și expunerea la soare pe tot parcursul anului fac din Caucaz un loc promițător pentru dezvoltarea energiei solare. Acest lucru este valabil mai ales pentru zonele rurale și îndepărtate, unde energia solară poate oferi o sursă de electricitate fiabilă și curată.
Deși încă la început, potențialul pentru energia eoliană în regiunea Caucaz este recunoscut, mai ales în zonele montane și în câmpurile deschise, unde vânturile sunt constante și puternice.
Resursele geotermale, deși mai puțin explorate, reprezintă o altă sursă potențială de energie regenerabilă în Caucaz, în special în zonele cu activitate seismică și vulcanică.
Pentru a valorifica la maximum aceste resurse, regiunea trebuie să depășească anumite provocări, inclusiv necesitatea investițiilor în infrastructura energetică, îmbunătățirea reglementărilor și politicilor în domeniul energiei, și promovarea cooperării regionale și internaționale. Diversitatea resurselor sale oferă Caucazului oportunitatea unică de a dezvolta un mix energetic echilibrat și durabil, care să sprijine atât nevoile sale interne, cât și să contribuie la securitatea energetică a regiunilor învecinate.
Peste şase milioane de cetățeni azeri cu drept de vot sunt aşteptaţi să participe la alegerile prezidenţiale extraordinare care se desfăşoară miercuri în Azerbaidjan, relatează serviciul de presă al Ambasadei Republicii Azerbaidjan în România, citat de KARADENIZ PRESS. Reprezentanţa diplomatică azeră precizează, într-un comunicat de presă, că este pentru prima dată în istoria Azerbaidjanului independent când alegerile acoperă întregul teritoriu al unui stat suveran. ”Astfel, ca urmare a măsurilor antiteroriste desfăşurate în septembrie 2023, Azerbaidjanul s-a remarcat din rândurile unor ţări precum R. Moldova, Georgia şi Ucraina, care s-au confruntat cu probleme similare după obţinerea independenţei, şi a reuşit să-şi restabilească integritatea teritorială. Ca urmare a conflictului care a avut loc în 1988-1994, regiunea Karabah din Azerbaidjan a căzut în mâinile forţelor armate armene, iar peste 700.000 de azeri care erau rezidenţi locali ai acestui teritoriu au fost supuşi epurării etnice. După al doilea război din Karabah (2020), au fost îndeplinite condiţiile a patru rezoluţii adoptate de Consiliul de Securitate al ONU în 1993, suveranitatea Azerbaidjanului asupra regiunii Karabah a fost restabilită”, explică Ambasada Republicii Azerbaidjan în comunicat. În prezent, în cadrul programului „Marea Întoarcere” al guvernului Azerbaidjanului, aceste persoane strămutate interne se întorc la casele lor ancestrale şi se reinstalează. Şapte miliarde de dolari au fost cheltuiţi din bugetul de stat pentru lucrări de reconstrucţie şi infrastructură pe scară largă efectuate aici. Bugetul minim planificat pentru 2024 va fi de 2,4 miliarde de dolari. Se aşteaptă ca la alegerile prezidenţiale să participe 6.354.556 de cetăţeni azeri cu drept de vot. Împreună cu toate minorităţile etnice care trăiesc pe teritoriul Azerbaidjanului, minoritatea naţională armeană are dreptul de a participa la alegeri, subliniază ambasada. Pentru prima dată în istorie, vor vota foşti strămutaţi intern care s-au întors la casele lor ancestrale din Hankendi, Şuşa, Lacin, Kelbadjar şi alte regiuni şi sate eliberate. Circa 23.000 de alegători îşi vor exercita drepturile constituţionale, indiferent de naţionalitate, la 26 de secţii de votare create în aceste zone. Cetăţenii ţării care locuiesc în afara Azerbaidjanului sunt de asemenea aşteptaţi să participe activ la vot. Pentru ei au fost create secţii de votare în diverse ţări ale lumii, inclusiv în state europene, Franţa, Marea Britanie, Germania, Polonia, Cehia, Austria, Ungaria, România, Republica Moldova, precum şi în misiunile diplomatice ale Azerbaidjanului din alte ţări, mai informează sursa citată.
Premierul armean Nikol Paşinian a afirmat că ţara sa nu mai poate conta pe Rusia ca parteneră principală pentru apărare, deoarece Moscova nu şi-a onorat această responsabilitate de mai multe ori, relatează agențiile regionale de presă.
„Trebuie să înţelegem cu cine putem într-adevăr să păstrăm relaţii tehnico-militare şi de apărare”, a răspuns el unei întrebări a postului Radio Erevan despre reforma forţelor armate ale Armeniei. „Înainte, această problemă era simplă deoarece nu exista o astfel de îndoială şi nu era nicio dificultate în crearea unui concept. Înainte, 95-97% din relaţiile noastre de apărare erau cu Federaţia Rusă. Acum nu mai poate fi aşa din motive atât obiective, cât şi subiective”, a spus prim-ministrul.
Fosta republică sovietică Armenia, care are frontiere cu Georgia, Azerbaidjanul, Iranul şi Turcia, a contat multă vreme pe Rusia ca aliat de calibrul unei mari puteri. Paşinian a provocat însă iritare la Kremlin, punând la îndoială bazele alianţei bilaterale, observă Reuters.
Liderul armean a apreciat că trebuie luate în considerare eventuale legături de securitate ale Armeniei cu Statele Unite, Franţa, India şi Georgia. El a arătat că Rusia nu a ajutat Armenia când Azerbaidjanul a lansat o operaţiune militară fulger şi a redobândit controlul asupra enclavei separatiste Nagorno-Karabah, provocând astfel un exod al populaţiei majoritar armene.
Rusia susţine că Paşinian este vinovat de înfrângerea suferită de armeni în 2023, deoarece nu a reuşit să gestioneze rivalităţile complexe din sudul Caucazului.
Azerbaidjanul a acuzat Franţa de crearea premiselor unui nou război prin înarmarea Armeniei, ţară faţă de care şi-au arătat interesul şi Statele Unite, unde locuiește o importantă comunitate armeană.
Erevanul a anunțat recent că s-a alăturat în mod oficial Curţii Penale Internaţionale (CPI), au anunţat oficialii, o mişcare pe care aliatul tradiţional Moscova a denunţat-o ca fiind neprietenoasă. Curtea cu sediul la Haga a emis în martie un mandat de arestare pe numele preşedintelui rus, Vladimir Putin, în legătură cu războiul din Ucraina şi cu deportarea ilegală de copii în Rusia. Erevanul este acum obligat să îl aresteze pe liderul rus dacă acesta pune piciorul pe teritoriul său. „Statutul de la Roma al CPI a intrat oficial în vigoare pentru Armenia la 1 februarie”, a declarat pentru AFP reprezentantul oficial al ţării pentru probleme juridice internaţionale, Yeghishe Kirakosyan. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat că Armenia a luat o „decizie greşită” atunci când parlamentul său a votat, în octombrie, ratificarea statutului de la Roma al CPI, iar ministerul rus de Externe a calificat acest demers drept un „pas neprietenos”. Armenia găzduieşte o bază militară rusă permanentă şi face parte din alianţa militară condusă de Moscova, Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), care cuprinde mai multe foste republici sovietice. Ţările occidentale au salutat ratificarea, care marchează extinderea jurisdicţiei curţii în ceea ce a fost mult timp considerat a fi curtea din spate a Rusiei. „Lumea devine tot mai mică pentru autocratul de la Kremlin”, a declarat preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, referindu-se la Putin, după ce Armenia a ratificat statutul CPI în octombrie. Prim-ministrul Armeniei, Nikol Pashinyan, a încercat să asigure Rusia că ţara sa se ocupă doar de ceea ce consideră a fi crime de război comise de vecinul său, Azerbaidjan, în conflictul lor de lungă durată, şi că nu vizează Moscova. „Armenia a sperat că, prin aderarea la CPI, făcând un pas atât de sensibil pentru Rusia, ar putea primi garanţii de securitate din partea Occidentului”, a declarat pentru AFP analistul independent Vigen Hakobyan. „Dar se pare că şi-a tensionat legăturile cu Rusia fără a primi garanţii reale de securitate din partea Occidentului”. Armenia a semnat statutul de la Roma în 1999, dar nu l-a ratificat, invocând contradicţii cu constituţia ţării. Curtea Constituţională a declarat în martie că aceste obstacole au fost eliminate după adoptarea de către Armenia a unei noi constituţii în 2015. În noiembrie 2023, Erevanul a depus în mod oficial instrumentul de ratificare a statutului de la Roma.
Ministrul de externe rus Serghei Lavrov a declarat că Armenia trebuie să înţeleagă că aprofundarea cooperării cu NATO îi afectează suveranitatea, într-un interviu publicat recent de agenţia oficială rusă TASS, preluată de EFE, transmite Agerpres.
„Am încredere că la Erevan sunt conştienţi că aprofundarea interacţiunii cu Alianţa (Atlantică) duce la pierderea suveranităţii în domeniul apărării şi securităţii naţionale”, a avertizat şeful diplomaţiei ruse.
El a amintit că în acest an Armenia a participat la zeci de activităţi ale NATO, a continuat să îşi modernizeze forţele armate conform standardelor Alianţei şi armata sa se pregăteşte în mai multe ţări din blocul nord-atlantic.
„Acest lucru nu poate să nu ne îngrijoreze. Le-am spus în repetate rânduri colegilor armeni că adevăratul obiectiv al NATO este să-şi consolideze poziţiile în regiune şi să creeze condiţii pentru manipulare conform formulei ‘dezbină şi stăpâneşte’”, a adăugat Lavrov.
Ministrul rus a subliniat că Armenia se confruntă în prezent cu o serie întreagă de provocări pe care nu le va putea rezolva cu ajutorul Occidentului.
„Spre deosebire de Rusia, Statele Unite şi Uniunea Europeană nu caută să aducă pacea în republică (Armenia) sau în Caucazul de Sud în general”, a susţinut el. Potrivit lui Lavrov, obiectivul Occidentului este „de a crea un nou focar de tensiune după cele din Balcani, Orientul Mijlociu şi Ucraina”.
Ministrul de externe rus a subliniat că Moscova consideră „dăunătoare” raţionamentele din Armenia cu privire la oportunitatea menţinerii celei de-a 102-a baze militare ruse pe teritoriul republicii.
„Acordul privind amplasarea sa acolo a fost semnat la 16 martie 1995 şi a avut la bază în principal interesele naţionale şi obiectivul comun al statelor noastre de a consolida stabilitatea în Caucazul de Sud”, a amintit el.
Militarii ruşi – a subliniat Lavrov – „sunt un element cheie pentru garantarea păcii în această regiune”.
Lavrov a exprimat convingerea Moscovei că „dificultăţile” din relaţiile ruso-armene sunt „de natură tranzitorie” şi că „vor fi depăşite dacă există voinţă politică”.
La rândul său, liderul azer Ilham Aliev a afirmat anterior că au fost „create condiţiile” pentru semnarea unui tratat de pace cu Armenia, vecin şi mare adversar, asigurând că nu doreşte un „nou război”.
„Cel mai important lucru astăzi este că au fost create condiţii reale pentru semnarea unui tratat de pace”, a declarat el într-un interviu televizat.
„De aceea, trebuie să lucrăm activ asupra textului”, a adăugat liderul azer.
Observatorii rămân, însă, precauţi cu privire la progresul discuţiilor, deoarece există multe dezacorduri între cele două ţări din Caucaz.
Azerbaidjanul şi Armenia au purtat două războaie, în anii 1990 şi în 2020, legate de enclava Nagorno-Karabakh, recucerită în cele din urmă în septembrie de forţele de la Baku.
În decembrie, cele două ţări au efectuat un schimb de prizonieri văzut ca un progres diplomatic şi care a reînviat speranţele de pace. Dar tensiunile rămân mari şi incidente armate au loc în mod regulat la frontieră.
Cu toate acestea, Ilham Aliev a declarat că este „sigur că nu va fi un nou război” cu Armenia. „Voi face tot ce îmi stă în putere pentru a preveni acest lucru. Destule, destule războaie”, a adăugat el.
El a acuzat Franţa, cu care relaţiile se înrăutăţesc, că se află „la originea deteriorării situaţiei din Caucaz”.
Preşedintele azer, care critică Parisul pentru sprijinul acordat Erevanului, a afirmat încă o dată că Franţa „pregăteşte (Armenia) pentru un nou război” furnizându-i arme.
Ministerul azer de Externe a cerut anterior Franţei să oprească orice „ingerinţă” în afacerile sale interne, după arestarea unui francez acuzat de spionaj de către Baku, care a fost denunţat de Paris ca fiind „arbitrar”.
