Occidentul face mutări importante în Caucazul de Sud

de | apr. 17, 2024 | Analize, GEORGIA | 0 comentarii

Între 17 și 19 martie 2024, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a efectuat o vizită în Caucazul de Sud, în toate cele trei țări (Georgia, Armenia și Azerbaidjan), unde a avut întâlniri cu liderii politici și militari ai acestora. Dincolo de declarațiile oficiale, este important de înțeles natura acestei vizite într-o regiune percepută timp […]

Între 17 și 19 martie 2024, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a efectuat o vizită în Caucazul de Sud, în toate cele trei țări (Georgia, Armenia și Azerbaidjan), unde a avut întâlniri cu liderii politici și militari ai acestora. Dincolo de declarațiile oficiale, este important de înțeles natura acestei vizite într-o regiune percepută timp de secole ca și sfera de influență a Rusiei. Dar, în urma complicațiilor Rusiei în Ucraina, această vizită și evoluțiile geopolitice majore din regiune ne arată un trend care ar trebui luat foarte serios în considerare. Mai ales în urma semnelor îngrijorătoare din Caucazul de Nord, în republicile ruse caucaziene majoritar musulmane, unde se pare că se pregătește ceva ce ar trebui să preocupe Moscova în cel mai înalt grad, dacă aceasta nu ar fi prinsă până peste cap în Ucraina.

Zona Caucazului, în general, a fost percepută ca fiind în curtea Rusiei, marile puteri din secolul XIX neimplicându-se decisiv în această regiune considerată fără prea mare importanță. Însă Rusia cucerește regiunea după lupte grele cu muntenii, chiar și marele Lev Tolstoi a luat parte la aceste campanii de la mijlocul anilor 1850. Caucazul este un front secundar în războaiele ruso-turce din 1877-1878, în care au luptat și românii, dar și în primul război mondial. Imperiul Otoman muribund pierde regiunea în favoarea Rusiei și apoi a URSS, deși pe aceste teritorii, în antichitate și în evul mediu timpuriu, statul georgian și cel armean erau puteri importante, fapt care nu avea cum să fie uitat de către urmașii acestora.

Georgia, Armenia și Azerbaidjan au o scurtă perioadă de independență între 1918 și 1920, dar sunt cucerite de bolșevici și devin parte a URSS ca republici unionale, redobândindu-și independența după disoluția imperiului sovietic în 1991. Dar sunt menținute în orbita Rusiei, aceasta fiind hegemonul necontestat multă vreme, chiar dacă între Armenia și Azerbaidjan a existat un conflict militar permanent pentru regiunea Nagorno Karabah (enclavă majoritar armeană pe teritoriul azer), conflict devenit deschis încă din 1988, din timpul URSS.

Conform politicii lui Stalin, de creare a zonelor de dispută între republicile unionale, de schimbare a ponderii populațiilor prin deportări, amestecarea populațiilor, s-au creat focare de conflict care nu au putut fi rezolvate nici în ziua de astăzi, rezidând în prezent sub forma conflictelor înghețate. Spre exemplu, teritoriile acaparate de la România în 1940, respectiv Basarabia și nordul Bucovinei, au fost împărțite de către Stalin care a dat Ucrainei nordul Bucovinei și sudul Basarabiei (Bugeacul și ceva peste), iar în schimb a dat RSS Moldovenească o fâșie la est de Nistru, numită azi Transnistria, devenită după 1991 focarul unui conflict înghețat (după conflictul deschis din 1992) care atârnă ca o piatră de moară pe trupul Republicii Moldova. La fel a procedat Stalin în toate republicile unionale, tocmai pentru a crea focare de conflict în cazul (puțin probabil atunci) în care aceste republici și-ar dobândi independența.

Cert este că în 1991 au apărut trei republici independente în Caucazul de Sud, în urma disoluției URSS, în timp ce în Caucazul de Nord, cu micile republici, a rămas în interiorul Rusiei. Tendința de separare a Ceceniei a fost înăbușită în sânge în două războaie, 1994-1996 și 1999-2002, dar stingerea rezistenței cecene s-a realizat abia în 2017.

Intenția Georgiei de a ieși de sub protectoratul rusesc a fost pedepsită prin crearea prin război a republicilor separatiste pe teritoriul ei (ca și în cazul Moldovei) Osetia de Sud (1992) și Abhazia (1993-1994), prin războaie sângeroase cu mii de victime și zeci de mii de refugiați georgieni pentru a crea zone purificate etnic. În 2004 Georgia anihilează intenția creării unei noi regiuni secesioniste Adjaria, cu capitala la Batumi, dar încercarea ei de a recupera teritoriul Osetiei de Sud, teritoriu recunoscut de către ONU ca fiind georgian, este pedepsită de către Rusia cu o invazie în timpul războiului ruso-georgian din 2008.

De atunci se părea că regiunea caucaziană va rămâne în continuare în sfera de influență a Rusiei și nimic nu mai poate schimba asta. Dar a venit 24 februarie 2022 când Rusia invadează Ucraina și se împotmolește acolo, cu pierderi imense în oameni și material, dar și ca prestigiu și influență pe plan mondial, Rusia devenind un stat paria pentru mare parte din mapamond.

Iar acest aspect nu avea cum să nu se reflecte și în geopolitica din Caucaz.

Teoriile relațiilor internaționale și geopolitica regională a Caucazului

Va trebui să fac o paranteză aici, pentru o mai bună înțelegere a complexului de securitate din Caucazul de Sud.

Există mai multe teorii ale relațiilor internaționale care încearcă să explice dinamica acestor relații, acestea sunt teorii care își au aplicabilitatea în practică, dar, ca orice teorii, reușesc să explice unele aspecte în timp ce altele rămân în afara acestora, respectiv comportamentul actorilor internaționali (state, organizații internaționale) puse în fața unor decizii cu impact major. Printre cele clasice este teoria liberalismului sau a realismului, cu dezvoltări mai moderne ca și neo-liberalismul sau neo-realismul. Reprezentanți de marcă sunt Imanuel Kant și Joseph Nye pentru liberalism (să dau un exemplu clasic și unul modern) și Tucidide și John Mearsheimer (clasic și modern). Dezbaterea este extrem de vastă, pe scurt liberalismul merge pe ideea că statele vor pacea și colaborarea internațională, realismul vede lumea ca o confruntare a puterii (vă invit să citiți despre aceste teorii, sunt mult mai vaste, nu am cum să le sintetizez aici). Niciuna dintre aceste teorii nu răspunde la problemele internaționale de astăzi, având în vedere că comportamentul actorilor internaționali nu se pliază neapărat pe cele două teorii principale. Mai ales că în ultima vreme, pe lângă actorii statali au apărut și alți actori foarte importanți, ca și organizațiile internaționale, companiile multinaționale sau rețelele internaționale, inclusiv cele de crimă organizată. De aceea au apărut noi teorii care încearcă să acopere aceste lipsuri.

Printre teoriile mai nou apărute este și cea a Școlii de la Copenhaga (apropiată de conservatorism), ai cărei principali reprezentanți sunt Barry Buzan, Ole Waever și Jaap de Wilde. Cel mai important reprezentant este Barry Buzan, a cărui carte Popoarele, statele și teama este considerată una de referință în domeniu.

Barry Buzan abordează securitatea pe mai multe paliere, securitatea individului, a statului, internațională, dar și pe sectoare, prin perspectiva militară, politică, economică, socială și ecologică. El este și autorul termenului de securitizare, dar cea mai importantă contribuție a sa, la care mă voi referi direct, este în planul securității regionale, ca un nivel intermediar între securitatea națională și internațională.

Aici el definește termenul de complex de securitate ca și un grup de state ale cărui prime preocupări de securitate le leagă laolaltă suficient de îndeaproape, încât securitățile lor naționale să nu poată fi luate în considerare în mod realist separat una de alta.

Complexele de securitate sunt dominate de relația amiciție/inamiciție între statele componente, în cadrul legăturilor istorice și geografice între ele, orice hegemon care își proiectează influența în cadrul acestor complexe de securitate trebuie să țină seama de aceste tendințe. Spre exemplu, în cadrul complexului de securitate din Asia de sud-est, conflictul predominant între India și Pakistan este unul permanent, istoric, de lungă durată, cu mai multe războaie sângeroase încă din 1947 de la separarea celor două state în urma retragerii britanicilor și declararea independenței lor. Astfel, orice hegemon care ar dori să intervină în acest complex de securitate și să-și proiecteze influența trebuie să țină seama de această rivalitate permanentă. În sensul că nu are cum altfel decât să ia partea unuia dintre rivali, inevitabil, alt hegemon competitor va lua partea celuilalt. Vedem cum în acest exemplu SUA și URSS în timpul Războiului Rece au curtat fiecare dintre aceste părți, iar statele mai slabe din complexul de securitate s-au polarizat spre fiecare dintre ele în funcție de interese pentru a-și asigura propria securitate.

În cazul complexului de securitate din Caucazul de Sud, avem rivalitatea permanentă dintre Armenia și Azerbaidjan pentru Nagorno Karabah cu conflictul militar continuu dintre cele două state. Astfel, un hegemon extern va trebui să susțină una din părți, dar inevitabil, un hegemon competitor cu interese în regiune va veni să susțină partea opusă, astfel că disputa între cele două părți din interiorul complexului de securitate va deveni, inevitabil, o dispută între hegemoni.

Cel mai bun exemplu este Orientul Mijlociu, un spațiu foarte complicat, dar care poate fi un caz școală. SUA și Occidentul au susținut Israelul, URSS a susținut statele arabe, această paradigmă a predominat războaiele dintre israelieni și arabi în tot decursul Războiului Rece, dar cu influențe și complicații chiar și după acesta până în prezent, în cursul războiului dintre Israel și Hamas.

Dar, revenind la complexul de securitate din Caucazul de Sud, după cum spune Barry Buzan, în cazul în care un hegemon extern se retrage, spațiul geopolitic din complexul de securitate este preluat de către alt hegemon, cu posibilitatea unei competiții între potențialii hegemoni pentru a umple vidul geopolitic rezultat.

Ori, la o astfel de situație asistăm astăzi în Caucazul de Sud. Rusia, hegemonul incontestabil în regiune, are mari probleme în urma împotmolirii în Ucraina, astfel că puterea și influența sa în complexul de securitate din Caucazul de Sud (dar nu numai aici, ci și în Asia Centrală, spre exemplu) se diminuează vizibil. Iar pentru acest spațiu geopolitic a pornit o competiție acerbă între potențialii hegemoni mondiali sau regionali.

Bătălia geopolitică pentru Caucazul de Sud

Complexele de securitate, după Barry Buzan, sunt dominate de relațiile de amiciție/inamiciție cu fundament geografic și istoric între actorii din acest complex: ”tiparele amiciției și inamiciției modelează întregul caracter al relațiilor din regiune”. Un hegemon extern are posibilitatea să se alinieze, susținând una din părți (prin furnizarea de arme sau intervenție directă pentru una din părți, sau sprijin economic), sau să acopere (cum a fost între 1922 și 1991 când întreaga regiune a fost sub ocupația URSS). Prin acoperire conflictele nu sunt stinse total, în cele mai multe cazuri sunt doar amânate, vedem conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan care a reizbucnit încă din 1988, când ambele state erau în cadrul URSS, dar liberalizarea a dus la o scădere a controlului central de la Moscova și a favorizat reizbucnirea vechilor tensiuni vechi de decenii.

După cum am sugerat deja, complexul de securitate din Caucazul de Sud este dominat de relația de inamiciție istorică și geografică între Armenia și Azerbaidjan, cu precădere pentru Nagorno-Karabah, dar nu numai. Există problema enclavei azere Nahicevan, separată de restul Azerbaidjanului de un coridor armean, dar și alte dispute teritoriale mai minore.

Cum spuneam, regiunea a fost acoperită de către URSS până în 1991, iar după 1991 Rusia, ca moștenitoare a URSS, a preluat rolul de hegemon extern principal.

În cazul Georgiei, pentru a se asigura de loialitatea acesteia și a-i înfrâna tendințele de orientare spre Vest, Rusia a acționat cum am spus mai sus, prin crearea de republici secesioniste și chiar prin invazie directă, dar la ora actuală, după ce influența rusă dă semne de oboseală în urma complicațiilor din Ucraina, situația este departe de a fi clarificată. Georgia are un președinte proeuropean (doamna Salome Zurabișvili), dar guvernul este dominat de personalitatea și influența oligarhului miliardar pro-rus Bedzina Ivanishvili, cu averea făcută în Rusia, care dorește apropierea de Rusia în defavoarea Occidentului. Conducerea țării este puternic fracturată între cele două tendințe, dar sondajele arată că populația favorizează o direcție pro-vest. Oricum, un punct important pentru clarificarea atitudinii de viitor a Georgiei (care a obținut statutul de țară candidată la UE), este scrutinul din octombrie 2024, care ar putea arăta direcția de urmat pentru această țară. Sunt speranțe ca să fie un scrutin corect, deși Rusia va încerca să influențeze rezultatele prin toate mijloacele. Deci, și aici influența Rusiei se joacă la modul serios.

Azerbaidjanul s-a aflat și el în anii 90 ai secolului trecut sub influența hegemonului principal Rusia, dar având în vedere conflictul cu Armenia și faptul că Rusia a favorizat-o pe aceasta din urmă, Azerbaidjanul, după o serie de înfrângeri militare care au dus la controlul armean asupra regiunii Nagorno Karabah în dispută, dar și a teritoriului adiacent care face legătura enclavei cu teritoriul Armeniei, s-a reorientat. Această reorientare a fost favorizată de noul El Dorado azer, respectiv rezervele de petrol și gaze de la Marea Caspică, care prin exploatarea lor au adus azerilor importante resurse materiale.

Aceștia s-au orientat primordial spre Turcia, cu care are legături etnice și religioase, dar profitând și de noua abordare geopolitică a Turciei lui Erdogan, care își redescoperă vocația imperială și acționează pentru a-și îmbunătăți statutul de putere regională în toate direcțiile, inclusiv spre statele cu populație turcică din Asia Centrală, dar și în Orientul Mijlociu. După cum spunea George Friedman acum mai bine de douăzeci de ani, Turcia a fost cinci sute de ani un imperiu și doar o sută de ani o democrație, așa că vocația imperială nu are cum să dispară. Dezamăgită de amânarea repetată a integrării în UE, cu un potențial economic și militar major în regiune, cu posibilitatea extinderii sferei de influență în statele turcice din jur, era inevitabil ca această țară să-și redescopere veleitățile imperiale de mare putere regională. Iar unul din vectori este Azerbaidjan, după cum s-a și întâmplat.

Turcia a sprijinit militar Azerbaidjanul în conflictul cu Armenia, prin furnizarea de armament și de tot ce le era necesar. În plus, în urma încasărilor din gaz și petrol, bugetul militar al Azerbaidjanului era în 2020 mai mare decât întregul buget al Armeniei, astfel că victoria azerilor în războiul din 2020 și ultimatumul din 2023 a avut rezultatul previzibil.

La ora actuală, Azerbaidjanul, în urma succesului recent prin recuperarea majorității teritoriilor cucerite de armeni în anii 90, menține o politică externă multi-vectorială, încercând să aibă relații bune cu toate puterile majore implicate în regiune. L-a primit în vizită pe Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, dar fără să se angajeze cu ceva, menține relații cu Rusia (chiar a cumpărat în anii trecuți armament din Rusia, fapt care i-a enervat rău pe armeni, făcându-i să se întrebe de loialitatea aliatului lor rus), dar menține relații foarte apropiate cu Turcia, sponsorul lor principal militar. Relații mai reci are cu vecinul Iran, și acesta cu veleități de putere regională, pe motiv că are între granițele sale cam 40% din teritoriul Azerbaidjanului istoric, Azerbaidjanul mare, cu o populație azeră importantă. Oricum, Azerbaidjanul președintelui Ilham Aliyev este o dictatură și nu are vreo șansă să se apropie de UE și NATO atât timp cât acest regim continuă, dar nici nu are intenția să o facă.

În această regiune Armenia este țara care este pe cale să facă cel mai mare balans geopolitic din ultimii ani. Aproape treizeci de ani a fost cel mai apropiat aliat al Rusiei dintre fostele republici sovietice, în schimbul susținerii acesteia în conflictul lung cu Azerbaidjanul. A primit armament de la Rusia (dar Rusia a vândut și Azerbaidjanului), a acceptat baze militare rusești pe teritoriul ei, s-a aliniat la politicile Rusiei. Totul în schimbul susținerii acesteia în războiul pe viață și pe moarte contra Azerbaidjanului. Dar, în 2018, se petrece un eveniment care deranjează în cel mai înalt grad conducerea Rusiei, respectiv pe Vladimir Putin. Revoluția armeană din 2018 l-a obligat pe premier să demisioneze, liderul revoluției Nikol Pashinian devenind prim-ministru confirmat ulterior, sub conducerea sa țara a înregistrat progrese semnificative pe plan economic (cea mai mare creștere din țările foste sovietice), dar și o îmbunătățire a democrației, libertății presei și combaterii corupției. Ori, acest aspect a fost cât se poate de deranjant pentru Putin, la fel ca și progresele democratice ale Ucrainei, sau ale altor state post-sovietice ca și Georgia sau Moldova. Teama permanentă a liderului de la Kremlin că aceste tendințe democratice ar putea atinge Rusia l-a făcut să intervină inclusiv în reprimarea din 2020-2021 a protestelor din Belarus împotriva falsificării alegerilor.

Armenii au și o dispută istorică cu Turcia, aliatul Azerbaidjanului, parte din teritoriul Armeniei istorice este în Turcia, dar sunt și reminiscențe vechi, de genul genocidului armenilor comis de Imperiul Otoman în 1915, nerecunoscut de Turcia până în prezent.

Armenia a fost foarte dezamăgită din cauza pasivității Rusiei în războiul cu Azerbaidjanul din 2020, dar mai cu seamă în 2023. Părerile experților sunt împărțite, unii zic că Rusia și-a abandonat aliatul din cauza faptului că premierul armean este prea pro-european, alții zic că Armenia a fost abandonată din cauză că Rusia nu avea ce face din cauza problemelor cu Ucraina. Poate fi o combinație din amândouă, dar propaganda rusă a aruncat întreaga vină în spinarea premierului armean.

Cert este că această atitudine a aliatului și protectorului rus a provocat o mare dezamăgire în Armenia, chiar premierul Nikol Pashinian declarând că nu mai vede rolul alianței cu Rusia, din moment ce aceasta a abandonat Armenia. Chiar și bazele ruse pe teritoriul armean nu își mai au rostul (baza de la Gyumri, al doilea oraș ca mărime din Armenia, baza aeriană 3624 de la Ergumi, lângă Erevan, plus baze mai mici în regiunile sudice și estice ale țării). Vezi https://karadeniz-press.ro/dilema-armeniei-si-mutatiile-geopolitice-din-caucazul-de-sud/.

Premierul Pashinian s-a întâlnit cu secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, care i-a reiterat importanța continuării reformelor democratice, chiar pe fondul deteriorării relațiilor Armeniei cu Rusia. Mai departe, premierul armean Nikol Pashinian se întâlnește la Bruxelles la începutul lui aprilie și face declarații cu Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, cu secretarul de stat american Antony Blinken și cu înaltul reprezentant al UE pentru relații externe și securitate Joseph Borrell, prin care este susținut drumul european al Armeniei. Cu puțin timp în urmă Armenia a declarat că intenționează să-și depună candidatura pentru aderarea la UE.

Ori, aceste evoluții arată o schimbare majoră de politică externă a Armeniei, o reorientare hotărâtă către structurile vestice, aspect care nu are cum să nu supere Rusia. Menționez faptul că UE a intervenit financiar în Armenia pentru refugiații veniți din Nagorno Karabah (ceea ce Rusia nu a făcut) și pentru alte programe menite să susțină dezvoltarea democratică și economică a Armeniei.

Ceea ce spuneam, reducerea influenței Rusiei în urma războiului cu Ucraina duce la creșterea influenței regionale a altui hegemon extern, în cazul de față Occidentul.

Probleme potențiale pentru Rusia în nordul Caucazului

Aceste evoluții în regiunea Caucazului de Sud sunt dublate de o creștere a activității militanților anti-ruși din nordul Caucazului, regiune din Rusia, dar formată din republici unionale populate de etnici non-ruși, mare parte musulmani. După cum spun statisticile: Daghestan (90% musulmani, ruși 3,6%), Cecenia (95% musulmani, 1,2% ruși), Ingușeția (96% musulmani, 0,7% ruși), Kabardino-Balkaria (70% musulmani, 19,8% ruși), Characheai Cerkezia (64% musulmani, 27% ruși) Osetia de Nord (30% musulmani, 18,9% ruși). Să nu uităm faptul că Cecenia, care și-a declarat independența față de Rusia, a fost teatrul a două războaie sângeroase cu Rusia între 1994-1996 și 1999-2002, conflictul militar și insurgența extinzându-se și în republicile vecine, Rusia declarând victoria și eliminarea insurgenței nord-caucaziene abia în 2017.

Dar potențialul insurgent a rămas, chiar dacă nu s-a manifestat deschis în ultimii ani. După invazia rusă în Ucraina în 2022 militanții anti-ruși au rămas în așteptare o vreme, urmărind evoluția evenimentelor. Dar la 8 noiembrie 2023 a avut loc Congresul Popoarelor din Caucazul de Nord în incinta Parlamentului European care a reunit mai mulți reprezentanți din exil al popoarelor nord-caucaziene (vezi https://karadeniz-press.ro/rezistenta-nord-caucaziana-se-organizeaza-in-exil/) care au cerut o politică de autodeterminare a popoarelor din Caucazul de Nord, regiune cuprinsă între granițele Rusiei, pe versanții nordici ai Caucazului.

Dar, se pare că insurgenții au început să devină activi în nordul Caucazului după doi ani de stagnare a Rusiei în Ucraina, considerând o bună oportunitate de a profita de blocajul de pe teritoriul ucrainean.

Între 2 și 3 martie are loc o confruntare violentă cu morți și răniți între trupele siloviki (mercenari ai siloviki, vezi https://karadeniz-press.ro/mercenarii-rusi-dupa-prigojin/) și membrii armatei de eliberare a Ingusheției. La 29 martie FSB declară că a prevenit intenția unor militanți de a comite atentate teroriste la Stavropol Krai (FSB spune că a prevenit 12 atentate în ultimul an). În capitala Daghestanului, Makhachkala, la 31 martie, un cartier întreg este evacuat și trupele siloviki se angajează în schimburi de focuri cu un grup de militanți, după 24 de ore sunt capturați trei dintre ei având asupra lor arme automate, explozibili, inclusiv IED (dispozitive explozive improvizate).

Deci, se pare că insurgența nord-caucaziană are potențialul de a crește în intensitate pe fundalul slăbirii controlului centralizat al Moscovei cu resursele drenate în întregime spre Ucraina. O astfel de creștere a insurgenței va slăbi și mai mult Moscova, putând duce până la desprinderea unor teritorii de sub controlul ei direct.

Iar acest aspect va duce inevitabil la slăbirea tot mai accentuată a influenței Rusiei în sudul Caucazului, cu repercusiuni majore pentru geopolitica regiunii, inclusiv pentru Armenia și Georgia, inclusiv republicile secesioniste de pe teritoriul acesteia din urmă, Abhazia și Osetia de Sud.

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Concurs eseuri