Titlul este oarecum impropriu, pentru că partidele pro-ruse din Republica Moldova strâng rândurile nu la Chișinău, ci la Moscova, după ultimele evenimente. Adică o fac direct la sponsorul lor, fără să lase nicio urmă de îndoială asupra cui stă în spatele lor și cine îi dirijează, sponsorizează și susține financiar.
Astfel, la 21 aprilie 2024, liderii principalelor partide rusofile din Republica Moldova, adunați într-un congres la Moscova, lansează un bloc politic pro-rus cu scopul declarat al înlocuirii conducerii actuale pro-occidentale a Republicii Moldova cu una orientată fără echivoc spre Rusia. La congres au participat câteva sute de delegați din Moldova și evenimentul a avut o largă acoperire în mass-media rusă. Blocul, cu numele de Victoria (Pobeda) este format din cinci partide filo-ruse, unele desființate deja în Republica Moldova, dar deputații păstrându-și locurile în Parlament ca și independenți până la încetarea mandatului. Dar apare și liderul regiunii autonome Găgăuzia, Evghenia Guțul, care ocupă a doua poziție în Blocul Victoria.
Liderul acestui bloc este Ilan Șor, oligarhul miliardar care este pionul vizibil al influenței rusești în Moldova. Observăm similitudinile cu Georgia și Armenia, liderii partidei pro-ruse în aceste țări sunt tot oligarhi cu averile făcute în Rusia în circumstanțe netransparente. Cert este că toți aceștia dispun de fonduri nelimitate pentru a face tot posibilul pentru a asigura loialitatea acestor state față de Moscova.
Din discursul lui Ilan Șor la congresul de constituire a blocului pro-rus, se desprind cinci idei principale, căi de acțiune spre îndeplinirea obiectivelor:
– propaganda pentru votul NU la referendumul din octombrie 2024 privind calea europeană a Republicii Moldova pe motiv că ”aceste valori ne sunt străine nouă” și chiar periculoase
– propaganda pentru ca Moldova să caute căi de apropiere de Rusia până la integrarea ca membru în Uniunea Economică Eurasiatică condusă de Rusia
– înlăturarea Maiei Sandu din fotoliul de președinte al republicii la alegerile din octombrie 2024 pentru a lipsi Partidul de Acțiune și Solidaritate (PAS) de principalul vehicul electoral
– protejarea ”interesului național și suveranității” Republicii Moldova împotriva ”controlului din afară al Vestului Colectiv”
– transformarea Republicii Moldova într-o federație prin stabilirea de entități federale ”de limbă rusă” în Găgăuzia, în Bălți (al doilea oraș ca mărime în Moldova) și Transnistria
Dacă primele patru sunt obiective cunoscute și recunoscute de pro-rușii din Moldova, ultimul mi se pare cel mai important în actuala conjunctură geopolitică. Se observă cum Rusia, prinsă până peste cap în războiul cu Ucraina, începe să aibă mari dificultăți în controlul asupra statelor mai mici din ”străinătatea apropiată”, respectiv spațiul fostei URSS, chiar în cele care îi erau extrem de loiale până la începutul anilor 2020. Mă refer în primul rând la Armenia (vezi https://karadeniz-press.ro/dilema-armeniei-si-mutatiile-geopolitice-din-caucazul-de-sud/ ), dar și la Georgia și Asia Centrală. Mai mult, influența rusă se degradează vizibil și alte regiuni, cum ar fi Orientul Mijlociu (vezi https://karadeniz-press.ro/degradarea-influentei-ruse-in-orientul-mijlociu/ ).
Republica Moldova reprezintă un caz mai special. Cu legături speciale cu România, parte a căreia a fost în decursul istoriei recente și, istoric vorbind, parte a unui voivodat românesc toată perioada medievală, această fâșie de teritoriu între Prut și Nistru, cu majoritatea populației de limbă română, în ciuda tuturor eforturilor de deznaționalizare din ultimii două sute de ani, reprezintă o provocare suplimentară pentru Moscova. Fiindcă pentru a împiedica o unire cu România sau o orientare a Republicii Moldova spre vest, Rusia a creat pe teritoriul acesteia entitatea transnistreană, conflictul de acolo înghețat între timp, la fel ca și în cazul Georgiei, cu Abhazia și Osetia de Sud.
La granița UE și NATO și cu legături speciale cu România, în urma influenței rusești a tot balansat de o parte sau alta. Dar, în ultima perioadă, după invazia rusă din Ucraina, Moldova tinde mai mult spre Occident și spre România, poate și de teama de a nu împărtăși soarta Ucrainei, având în vedere și prezența entității transnistrene și amenințării armatei ruse de ocupație de acolo.
Ori, de fiecare dată când Republica Moldova dă semne de orientare spre Occident, Rusia agită imediat spectrul federalizării, vă mai amintiți de memorandumul Kozak de acum douăzeci de ani. Cât timp Moldova este pro-rusă, ca și în timpul lui Dodon și Voronin, această amenințare nu a existat.
Dar faptul că federalizarea este pusă clar și răspicat pe tapet chiar în congresul de constituire a blocului pro-rus la Moscova, cu câteva sute de delegați moldoveni pro-ruși, înseamnă că această idee a federalizării a devenit preponderentă, liderii de la Kremlin consideră că nu mai au cum să preia Republica Moldova integral, așa că se mulțumesc cu bucăți din ea.
Merită făcută o comparație cu Ucraina. Până în 2004, pe timpul lui Kravciuk și Kucima, Ucraina a fost un aliat fidel al Rusiei. Dar în 2004 are loc Maidanul sau Revoluția Portocalie, în urma falsificării alegerilor care l-au dat câștigător pe Ianukovici în dauna lui Iuschenko. Protestele au dus la repetarea alegerilor, Iuschenko, proeuropean, iese câștigător. În 2010 alegerile sunt câștigate de pro-rusul Ianukovici, care orientează țara spre Rusia și renunță în 2013 la apropierea de UE. A urmat Euromaidanul, dar administrația Ianukovici deschide focul împotriva protestatarilor. Aici s-a rupt ceva, ca și în Revoluția română din decembrie 1989. Ianukovici fuge și Rusia înțelege că nu mai poate avea toată Ucraina, așa că se mulțumește cu bucăți din ea, preia Crimeea și apoi parte din Donbass, nu se mulțumește și plusează, rezultatul îl vedem și astăzi prin războiul ruso-ucrainean. Deci, când Rusia simte că pierde un teritoriu, încearcă să mențină măcar o parte din el, în primă fază prin tentativa de federalizare, ca și în Donbass. Dacă nu merge, atunci prin război.
Vedem același lucru cum se întâmplă în Republica Moldova. Partidele pro-ruse se constituie într-un bloc, își unesc forțele, dar nu printr-un congres în Republica Moldova, țara în care își desfășoară activitatea politică și pe care o reprezintă. Ci în Rusia, la Moscova, țara care îi sponsorizează, pe ei și pe Ilan Șor. Iar la acest congres spun clar și răspicat, prin gura liderului lor afiliat Moscovei, că intenționează nici mai mult, nici mai puțin, decât federalizarea Republicii Moldova, respectiv obiectivul Rusiei. Adică, dacă Moscova nu poate înghiți totul, măcar să ia o bucată, sau mai multe.
Este ciudat că Rusia nu ține cont de segmentul populației din Republica Moldova care sunt pentru independență și neutralitate, un segment destul de important. Deși aceștia pot fi catalogați în categoria visători, deoarece Republica Moldova nu are nici teritoriul, nici populația, nici resursele, nici poziție geografică, nici ieșire la mare, nimic care să-i poată da un atu pentru a putea rămâne independentă. Fiindcă nu are cum să fie, va trebui să decidă.
Mai mult, acest bloc nu ia în considerare socialiștii și comuniștii conduși de Dodon și Voronin, care nu prea se înțeleg între ei, dar reprezintă stânga rusofilă. Adevărul e că Moscova l-a abandonat pe Dodon în favoarea lui Ilan Șor asupra căruia și-a orientat susținerea și aportul financiar foarte generos.
Dar s-ar putea ca acest lucru să se schimbe în curând, iar partidele lui Voronin și Dodon să fie prinse în acest bloc, fie prin integrare, fie prin alianță. Fiindcă Dodon și-a anunțat deja participarea la Forumul Economic de la Sankt Petersburg în iunie, unde vine și Ilan Șor cu blocul său. Este destul de probabil ca după aceea să asistăm la o alianță pro-rusă pentru Moldova, la cererea specială a liderilor Rusiei.
Totul pentru a stopa parcursul pro-european al Chișinăului.
Războiul din Ucraina a subliniat importanța echipamentelor de război electronic (EW), dar a arătat și faptul că armatele occidentale nu au acordat suficientă atenție acestei capabilități. Chiar dacă nu este una de tip strict letal, poate avea consecințe extrem de severe și poate fi utilizată de către un adversar fără a fi aflat într-un conflict deschis propriu-zis. Acest lucru s-a întâmplat în luna ianuarie în Polonia.
Conform raportului Institutului pentru Studiul Războiului din ianuarie, interferențele de la începutul anului asupra sistemelor GPS în Polonia și în regiunea baltică sunt rezultatul testării de către Rusia a unor tehnologii de război electronic. În data de 16 ianuarie, au fost semnalate mai multe perturbări ale sistemului GPS în nordul și estul Poloniei, inclusiv în Varșovia și în orașul sudic Lodz, iar coridorul Suwałki a fost de asemenea afectat de aceste fenomene similare.
Conform datelor furnizate de GPSJAM, s-au înregistrat, de asemenea, niveluri ridicate de interferențe asupra sistemului GPS în sudul Mării Baltice și în nord-vestul și centrul Poloniei între 25 și 27 decembrie 2023, precum și pe 10 ianuarie 2024.
Serviciul de Securitate și Informații Militare din Suedia a analizat aceste perturbări ale GPS-ului în contextul exercițiilor de război electronic ale Flotei Baltice a Rusiei. Locotenent-colonelul Joakim Paasikivi a indicat că interferențele observate asupra sistemelor GPS la începutul lunii ianuarie sunt probabil rezultatul strategiilor de război hibrid ale Rusiei. El susține că Rusia a mai folosit anterior interferențe asupra sistemului GPS în nordul Europei pentru a ascunde activitățile din regiunea Murmansk sau pentru a perturba exercițiile NATO.
În decembrie, Rusia a desfășurat exerciții de război electronic în Kaliningrad, folosind în special sistemul Borisoglebsk-2. În Kaliningrad se găsesc Batalionul de Război Electronic 142 și Centrul de Război Electronic 841 (Unitatea militară 09643), care sunt echipate cu sistemul de bruiaj al comunicațiilor Murmansk-BN, introdus în serviciul Centrului de Război Electronic 841 al Flotei Baltice în 2018. Potrivit dezvoltatorilor acestui sistem, el poate perturba comunicațiile pe o suprafață de până la 5.000 de km. Batalionul de Război Electronic 142 are în dotare sistemele de război electronic Palatin și Krasuka.
Totuși, este important de înțeles că Federația Rusă a investit sume considerabile și zeci de ani de dezvoltare științifico-industrială pentru a ajunge în punctul de a fi practic liderul global din sectorul războiului electronic.Capacitățile de luptă electronică ale Rusiei își au originile încă din anul 1904, când au fost implicate în apărarea Port Arthur împotriva Japoniei. Această necesitate de a dezvolta lupta electronică a apărut din utilizarea semnalelor de telegraf în context militar. Forțele sovietice de luptă electronică au jucat un rol semnificativ în marile bătălii ale celui de-al Doilea Război Mondial, precum și în utilizarea minelor radio-detonate în diverse orașe. Până în anul 1956, Uniunea Sovietică activase primele sale batalioane de interferență în comunicații, radar și radionavigație în toate ramurile Forțelor Armate. Până în anii ’70, lupta electronică sovietică devenise o componentă importantă de sprijin în combaterea adversarilor, trecând de la un rol mai limitat de interferență radar inamic la formarea unei forțe organice de luptă electronică, cu scopul de a suprima mijloacele și sistemele electronice ale inamicului în operațiuni și confruntări. Interesul crescut al Rusiei pentru lupta electronică a fost influențat semnificativ de analiza utilizării acesteia de către SUA și aliații săi în Primul Război din Golf din 1991. În acea perioadă, teoreticienii militari ruși au început să acorde o atenție deosebită rolului luptei electronice ca un „multiplicator de forțe”, anticipând astfel modul în care aceasta va fi abordată în cercurile oficiale de apărare din Rusia. Pe măsură ce Rusia se adapta la concepte precum războiul centrat pe rețea și integrarea sistemelor de comandă și control, lupta electronică a devenit un element cheie în gândirea strategilor militari ruși.
Capacitatea de război electronic (REB) a Rusiei s-a dezvoltat în ultimii ani într-un activ de suport combatant formidabil, care constituie o parte cheie a forțelor armate convenționale ale acesteia. Pentru a înțelege contextul acestei dezvoltări, este necesar să examinăm modul în care acest lucru se încadrează în capacitatea militară a Rusiei, referindu-ne în special la interesele bine cunoscute și de durată ale Statului Major General în dezvoltarea multiplicatorilor de forță pentru a compensa slăbiciunile comparative în cazul unui conflict împotriva unui adversar cu tehnologie avansată.
De la momentul în care Moscova a inițiat reforma și modernizarea Forțelor Armate în 2008, unii strategi ruși au pledat pentru războiul în rețea (setetsentricheskaya voyna) ca un „multiplicator de forță” vital și un mijloc de a iniția o transformare militară mai profundă și semnificativă; un element esențial în această abordare implică REB-ul. Originile sale se află în teoria militară târzie sovietică și rusă și în promotorii Revoluției Afacerilor Militare. Acest lucru este cel mai vizibil în eforturile concertate ale Moscovei de a simplifica comanda și controlul (C2), de a proiecta și de a achiziționa sisteme automate C2 în toate forțele sale armate și de a schimba unele dintre abordările sale în război. Ceea ce s-a schimbat în decursul ultimului deceniu este că liderii politico-militari ruși au acționat pe baza acestor abordări teoretice în ceea ce privește viitorul războiului, devenind mai deschiși la perspective alternative cu privire la modul în care informațiile transformă spațiul de luptă, investind în consecință în programul necesar de modernizare.
Așa cum a remarcat general-maiorul Yuriy Lastochkin, fostul Comandant al Forțelor REB ale Rusiei: „Nu este nimic surprinzător că, în circumstanțele actuale, REB-ul – ca mijloc relativ ieftin și ușor de implementat pentru a perturba funcționarea radarului și a altor sisteme ale unui inamic și pentru a-și apăra propriile sisteme similare de interferență – devine o prioritate și un focalizare pentru dezvoltare. În anumite circumstanțe, utilizarea abordărilor REB poate fi văzută ca măsuri asimetrice care anulează beneficiile sistemelor și mijloacelor de luptă armate sofisticate ale adversarului”. De fapt, teoreticienii și planificatorii militari ruși au interese bine stabilite în analizarea și evaluarea tendințelor în războiul viitorului și în încercarea de a promova noi capacități. Aceste viziuni și discuții duc în numeroase domenii, dar există și unele teme comune. Planurile existente de modernizare militară se bazează pe astfel de idei, cu referire la robotică și nanotehnologii și chiar la dezvoltarea sau rafinarea ulterioară a elementelor „mijloacelor non-militare” în mix-ul de putere hard/soft al Rusiei. Cu toate acestea, Moscova a plasat capacitatea C4ISR și facilitarea introducerii de către forțele armate a unor abordări în rețea ale războiului la centrul transformării și modernizării sale începând cu 2008–2009. Este un element unificator în transformare, susține sprijinul industriei de apărare pentru modernizare și ghidează și modelează experimentarea cu structura forțelor, forța de muncă și aplicarea operațiilor bazate pe platformă într-un mediu de luptă informatizat.
Conform unei definiții oficiale în Dicționarul Enciclopedic Militar, ,,radioelektronnaya bor’ba’’ este un tip de luptă armată folosind mijloace electronice împotriva sistemelor C4ISR ale inamicului pentru a ,,schimba calitatea informațiilor” sau folosind mijloace electronice împotriva diferitelor active pentru a schimba condițiile mediului operațional. REB-ul constă în suprimarea și protejarea obiectivelor. Scopul său este de a ,,reduce eficacitatea” forțelor inamice, inclusiv comanda și controlul și utilizarea lor de sisteme de armament, și vizează comunicațiile și recunoașterea inamicului prin schimbarea ,,calității și vitezei” proceselor de informare. În sens invers, REB-ul în apărare protejează astfel de active și pe cele ale forțelor prietene. Este foarte important să înțelegem această definiție și cum este ea înțeleasă în ierarhia militară rusă. REB-ul ar putea fi văzut fie ca reprezentând un grup de activități pentru a aduna informații și a viza activele radio și electronice ale inamicului și pentru a oferi protecție forțelor prietene.
Utilizarea radioelektronnaya bor’ba în evoluțiile militare contemporane din Rusia indică o schimbare către mediul informațional modern, în care forțele sale armate vor opera în spectrul electromagnetic (EMS), extinzându-se dincolo de o definiție mai îngustă care se limitează la operațiuni în lungimile de undă radio. Principalele obiective ale forțelor de REB sunt, așadar, comunicațiile radio și celulare, radarele și sistemele electronice și de REB ale inamicului. În consecință, REB-ul poate suprima sau proteja, în funcție de scopul său, următoarele ținte: sistemelor C4ISR, sisteme de localizare și distribuție a țintelor, controlul focului, calculatoare și sisteme de utilități/rețea. Înainte de a putea fi suprimat, un obiectiv trebuie întâi interceptat, iar acest lucru depinde de succesul Informațiilor asupra Semnalelor (SIGINT) prin Informații Electronice (ELINT) sau Informații asupra Comunicațiilor (COMINT) – informații primite prin Suport Electronic (ES). După ce a fost identificat, obiectivul poate fi suprimat, neutralizat sau distrus prin Atacuri Electronice Direcționate (EA). Pentru a apăra aceste sisteme, se utilizează Protecția Electronică (EP). Este important să se sublinieze pentru cititor cât de interconectat este REB-ul cu alte resurse de informații tehnice care funcționează în EMS. De asemenea, este de menționat relația simbiotică între REB și războiul cibernetic, deși acest aspect nu este acoperit în detaliu în acest raport. Este important de remarcat că REB-ul se concentrează pe spațiul non-liber din EMS, în timp ce războiul cibernetic se ocupă de gestionarea provocărilor din spațiul liber.
O comparație între REB-ul din armatele ruse și cele ale SUA sau NATO este dificilă din cauza diferențelor în conceptele de funcții de luptă și procesele de luare a deciziilor militare. În plus, există o strânsă legătură între SIGINT și REB, iar unitățile de REB ale armatei ruse sunt implicate și în colectarea de informații de semnal. De asemenea, există o relație strânsă între SIGINT, apărarea antiaeriană, artilerie și REB, care este evidentă în strategia militară a Rusiei în Ucraina de Est. Unitățile de REB ruse sunt implicate în protejarea artileriei și acționează în colaborare strânsă cu SIGINT pentru a coordona acțiunile de apărare antiaeriană sau de artilerie. Pentru a înțelege mai bine aceste aspecte și importanța REB-ului în operațiunile militare ruse, este necesar să se analizeze în detaliu structura organizatorică a forțelor de REB ale Rusiei.
Ca rezultat al reformei Forțelor Armate ale Rusiei începută la sfârșitul anului 2008, trecând de la un sistem predominant de divizii la o ocupare completă a posturilor într-un sistem bazat pe brigăzi, brigăzile de manevră (tancuri și infanterie motorizată) au fost restructurate pentru a include o unitate de REB în structura lor organică. În partea superioară a diagramei se pot vedea seturile de batalioane din Brigada de Infanterie Motorizată, cu elementele de susținere a luptei în partea inferioară stângă și serviciul de susținere a luptei, cum ar fi logistica, în partea inferioară dreaptă; printre unitățile de susținere a luptei se află Compania de REB (. Sistemele de REB aflate în brigăzile de manevră ale Forțelor Terestre, care includ MRB-urile și brigăzile de tancuri, asigură acoperire pe o rază de până la 50 km.
Aceasta este o caracteristică deosebită a Forțelor Terestre Ruse, deoarece, spre deosebire de omologii lor occidentali, componenta de REB este reprezentată organic în cadrul structurii brigăzilor, ceea ce înseamnă că Forțele Terestre Ruse nu se deplasează sau nu desfășoară operațiuni fără sprijin de REB. La acest nivel, activele de REB sunt tactice, deși Forțele de REB sunt prezente în toate Forțele Armate ale Rusiei – în Forțele Terestre, Forțele Aeropurtate (VDV), Forțele Aerospațiale (VKS) și Infanteria Navală – și sunt implicate în Marina și Forțele Strategice de Rachete (RVSN). Forțele Terestre sunt principalii susținători ai REB în cadrul armatei ruse. Generalul Lastochkin prezintă forțele de REB astfel:
Forțele și mijloacele de REB fac parte din sistemul strategic de perturbare radio, Control Tehnic Integrat (kompleksny tekhnicheskiy kontrol’ – KTK), și din ansamblul de unități de REB ale districtelor militare, formațiunilor mari (armate) și formațiunilor (divizii, brigăzi) ale serviciilor și ramurilor Forțelor Armate RF. În prezent, forțele și mijloacele principale sunt concentrate în Trupele Terestre, Forțele Aerospațiale și Marina, precum și în grupările inter-servicii ale districtelor militare. În VDV, au fost înființate subunități de REB în diviziile de asalt. În RVSN, există subunități KTK pentru fiecare divizie a Forțelor Terestre și poligon. Începând cu 2014, forțele și mijloacele de perturbare radio din districte au efectuat misiuni de serviciu.
Odată cu restructurarea Forțelor Armate în 2008–2009 și reforma sistemului de districte militare (MD, forțele de REB au experimentat o transformare similară. Acest proces a dus la trecerea de la unități de REB disparate în întreaga armată la reorganizarea acestora la nivel operațional și strategic în brigăzi. În aprilie 2009, în MD-ul Vestic, a fost formată Brigada de REB nr. 15 la Novomoskovsk (Oblastul Tula), iar mai târziu a fost transferată la Tula, și procesul de formare a brigăzilor suplimentare de REB a fost finalizat în decembrie 2015 cu Brigada de REB nr. 19 în Rassvet, MD-ul Sudic. În 2016, Rusia are avea brigăzi de REB în cadrul districtele sale militare, dintre care două sunt localizate în MD-ul Vestic, deși aceasta s-ar putea schimba în viitor pe măsură ce cererea de capacități de REB crește. Fiecare dintre aceste brigăzi era formată din patru batalioane de REB și o companie. În plus, forțele de REB au centre în flotele navale și batalioane în MD-uri; acestea din urmă sunt însărcinate cu protejarea infrastructurii critice. În decembrie 2009, Moscova și Minsk au semnat un acord bilateral de apărare pentru a coopera în domeniul REB și au planificat să formeze un sistem de REB unificat pentru grupul regional de forțe; Belarus este partenerul Rusiei în domeniul REB. Cele mai puternice sisteme de REB ale Rusiei – cum ar fi Krasukha, Leer-3, Moscova și Murmansk-BN – sunt localizate în brigăzile de REB ale Forțelor Terestre. Aceste sisteme oferă raze de acțiune de câteva sute de kilometri. Aceste brigăzi sunt însărcinate cu asigurarea susținerii de luptă pentru brigăzile de manevră și pot fi divizate în părți mai mici, în funcție de mărimea forței și tipul de misiune pentru care sunt desemnate. Începând cu anul 2012, ritmul exercițiilor de REB s-a dublat, iar în august 2016 a fost organizat exercițiul Elektron-2016 – primul de acest fel din 1979 – care a implicat forțele de REB din toate ramurile și armele serviciilor.
În 2009, grupul dispersat de companii din industria de apărare internă care se ocupau de fabricarea sistemelor de luptă electronică au trecut printr-un proces de integrare verticală, concentrându-se sub autoritatea Concernului de Tehnologii Radio-Electronice (Kontsern Radioelektronnye Tekhnologii—KRET). Acest conglomerat se ocupă activ de lobby și promovarea intereselor REB în cadrul armatei ruse. Împreună cu KRET, Sozvezdiye și Centrul de Tehnologie Specială (Spetsialnyy Tekhnologicheskiy Tsentr—STT), un proiectant de UAV-uri, colaborează strâns cu forțele EW.
În 2010, industria de apărare a creat Centrul Științific-Tehnic pentru REB (Nauchno-Tekhnicheskiy Tsentr Radioelektronnoy Bor’by—NTT REB) în Voronezh, responsabil cu cercetarea și dezvoltarea (R&D) sistemelor REB viitoare.
În octombrie 2015, ministrul apărării, Sergey Shoygu, a stabilit Comitetul Militar-Științific al Forțelor de EW, iar în curând au fost înființate două companii științifico-industriale pentru a promova modernizarea inventarului de EW. Cantitatea și calitatea sistemelor de EW achiziționate de Forțele Armate ale Rusiei au crescut în mod similar.
De asemenea, eforturile inițiale de reformă din 2009 au fost sprijinite de transformarea sistemului educațional și de instruire în domeniu, care este în continuă evoluție. În 2018 au fost introduse primele simulatoare pentru a îmbunătăți instruirea. Toate unitățile au fost echipate cu complexele de instruire Magniy-REB, iar Ministerul Apărării planifica ulterior să introducă un Sistem Integrat de Instruire și Învățare (Integrirovannyy Trenazherno-Obuchayushchiy Kompleks—ITOK) pentru a spori pregătirea specialiștilor în REB.
În ultimii ani, Forțele REB ale Rusiei au fost supuse unui program intens și fără precedent de modernizare și reechipare, iar acest lucru urmează să continue în cadrul Gosudarstvennaya Programma Vooruzheniya până în 2025, cu lupta electronică jucând un rol tot mai important în planificarea apărării rusești. În timp ce acest lucru furnizează sisteme foarte credibile pentru Forțele de Luptă Electronică, unele rapoarte media au tendința de a exagera în ce măsură astfel de sisteme ar putea fi folosite pentru a bloca sistemele NATO. Sunt importante de analizat și afirmațiile rusești cu privire la capacitatea echipamentelor proprii.
Atenția acordată problemelor legate de capacitatea de lupta electronică a Rusiei a fost influențată de comentariile din mass-media mainstream legate de un exemplu clasic de dezinformare promovată de Rusia. Povestea se referă la afirmația conform căreia lupta electronică rusă ,,a orbit” sistemul de apărare antirachetă Aegis de la bordul unei nave de război a marinei SUA în Marea Neagră în aprilie 2014. Faptele legate de acest caz sunt că pe 10 aprilie 2014, USS Donald Cook a intrat în Marea Neagră într-o misiune de patrulare de rutină și a ieșit 14 zile mai târziu. Pe 15 aprilie, de Ziua Luptei Electronice a Rusiei (o sărbătoare publică dedicată trupelor de luptă electronică), programul de știri de la canalul de televiziune controlat de stat Rossiya a difuzat o poveste despre un Su-24 care s-a apropiat de USS Donald Cook pe 12 aprilie. Oficialii apărării SUA au confirmat ulterior că au avut loc unele survoluri ale unui Su-24. Cu toate acestea, în difuzarea originală, s-a menționat că sistemul de luptă electronică Khibiny era transportat la bordul Su-24 și că a reușit să oprească toate sistemele de pe USS Donald Cook, inclusiv sistemul Aegis. Media rusă a început să promoveze această poveste, iar aceasta a fost preluată rapid de mai multe surse media occidentale. Ziarul de stat rus Rossiyskaya Gazeta a reluat povestea pe 30 aprilie 2014, și a reapărut în diferite forme mai târziu în acel an. Se presupunea că Su-24 ,,s-a apropiat” de distrugător și, folosind sistemul de luptă electronică Khibiny suspendat de sub aripă, a oprit radarul, circuitele de control și sistemul de transmitere a datelor al USS Donald Cook.
Tendințele în ceea ce privește achizițiile de război electronic nu sunt marcate doar prin introducerea de sisteme moderne care sunt mai rapide și cu o rază crescută de acțiune – există și alte tendințe cheie care ar trebui să ridice îngrijorări pentru NATO. Acestea sunt automatizarea, integrarea cu sistemele automate de comandă și control și o accentuare generală asupra perturbării C4ISR a inamicului. Aceste sisteme devin, de asemenea, mai mobile. Achiziționarea de noi sisteme de luptă electronică pentru Forțele Armate ale Rusiei a fost înrădăcinată în lecțiile trase din conflictele sale din Cecenia. Aceasta s-a concentrat pe integrarea recunoașterii, a distrugerii prin foc și a interferenței pentru a viza sistemul de luptă electronică utilizat de grupurile inamice acolo. Misiunile de luptă din Caucazul de Nord au acumulat o bogată experiență în utilizarea luptei electronice în astfel de operațiuni, iar acest lucru, la rândul său, a impulsionat dezvoltarea tehnologică, dar a durat ceva timp înainte ca armata rusă să beneficieze cu adevărat de un proces de înzestrare intensificată. După Războiul Ruso-Georgian din august 2008, Moscova a lansat reforma ambițioasă a Forțelor Armate și noul GPV 2011–20 s-a angajat să atingă un obiectiv de 70% conținut nou sau modern în inventarul militar. Prima perioadă de teste și achiziții intense a sistemelor de luptă electronică a fost în 2010–13. Potrivit generalului Lastochkin, în această perioadă s-au finalizat o serie de teste și au fost achiziționate ulterior numeroase sisteme. Printre acestea se numără Borisoglebsk-2, Alurgit, Infauna, Krasukha-2-O, Krasukha-S4, Moskva-1, Parodist, Lorandit-M, Leer-2, Leer-3, Lesochek, Less, Magniy-REB și Pole-21. Procesul de achiziționare nu a arătat semne de încetinire după perioada inițială de intensificare a ritmului de introducere a noilor sisteme.
KRET ar fi livrat până în 2014 echipamente în valoare de 60,4 miliarde de ruble sau aproximativ un miliard de dolari, inclusiv sisteme IFF, echipamente avionice de bord și alte echipamente de luptă electronică . Forțele de Luptă Electronică au văzut introducerea sistemului de luptă electronică Vitebsk pentru Su-25 și pentru elicopterul de atac Ka-52. În 2014, vânzările KRET ar fi crescut cu 40% față de anul precedent. Similar, pe 15 aprilie 2017, s-a stabilit un obiectiv pentru livrări de 450 de unități pentru acel an. Acest lucru ar implica toate elementele gamei de echipamente de luptă electronică, având ca scop suprimarea comunicațiilor radio, navigației, protecția împotriva armelor de precizie înaltă și comandă și control automatizate pentru sistemele de luptă electronică. Printre sistemele de luptă electronică achiziționate în 2017 s-au numărat suplimentarele Krasukha-2-0, Moskva-1, Borisoglebsk-2, Svet-KU, Rtut’-BM și Infauna.
În noiembrie 2016, Vladimir Mikheyev, Primul Director General Adjunct al KRET, a descris ,,Sistemul EW Strategic Național” ca fiind un ,,răspuns asimetric la sistemul de operațiuni de luptă centrate pe rețea” adoptat de SUA și NATO. El a evidențiat Murmansk-BN ca o componentă crucială a acestui subsistem. Sistemul Murmansk-BN are, potrivit rapoartelor, o rază de acțiune de 5.000 km, este desfășurat pe șapte camioane și este responsabil cu monitorizarea activităților pe undele radio, interceptând semnalele inamice printr-o capacitate largă de bruiaj. Echipat cu antene înalte de 32 de metri, acest sistem a fost desfășurat în Crimeea.
Mikheyev a subliniat faptul că stabilirea sistemului strategic EW rusesc reprezintă ,,implementarea unui concept de apărare centrat pe rețea”. El a afirmat că acest sistem este conceput special pentru a viza capacitățile C4ISR ale NATO, iar complexele Murmansk sunt îndreptate împotriva sistemelor care funcționează în banda HF, cum ar fi Sistemul Global de Comunicații HF al SUA. Acestă rețea facilitează comunicarea între toate entitățile de comandă și control ale Pentagonului, precum și între navele și aeronavele Statelor Unite și ale aliaților săi din NATO. Mikheyev a subliniat că numai comunicările rezistente la bruiaj prin cablu ar putea servi ca înlocuitor complet pentru astfel de sisteme, deoarece sistemele prin satelit nu au stabilitate și capacitate suficientă de transmitere. Prin urmare, operațiunile sistemelor aflate în aria de acoperire a complexelor EW rusești ar fi afectate semnificativ.
În linii generale, modernizarea forțelor armate convenționale ale Rusiei progresează mai rapid și mai intens în Districtul Militar Vestic și cel Sudic. Trupele de război electronic din DMV au primit echipamente moderne de război electronic terestre, aeriene și spațiale. În 2015, sistemul UAV Leer-3 a fost livrat și echipat cu stația integrată de monitorizare tehnică Sled-KU și echipamentul de prevenire a scurgerii de informații LGSh-503. Jammer-ul „zabrasyvayemyy” aerodinamic Leer-3 blochează simultan trei operatori de comunicații mobile într-un rază raportată de până la 6 km și o rază de control de 60 km.
Avionul de avertizare timpurie și control Beriev A-50 Mainstay, bazat pe Il-76MD, este echipat cu complexul radio-tehnic Shmel și a intrat în serviciu activ în DMV. Greutatea sa este de 190 de tone, cu o rază de zbor de 7.500 km și o rază de achiziție a țintei de până la 800 km, iar numărul de ținte urmărite poate ajunge până la 300.
Complexul Infauna susține colectarea de informații și bruiajul comunicațiilor, oferind protecție împotriva armelor cu rază scurtă de acțiune, lansatoarelor de rachete și dispozitivelor explozive radio-controlate; acest sistem este livrat trupelor de asalt aerian. Sistemele suplimentare care intră în serviciu în DMV dezvăluie același model de modernizare rapidă a războiului electronic în desfășurare în prezent. Districtul a primit complexul de bruiaj la sol Pelena-1, destinat să bruieze radarele aeronavelor de avertizare timpurie până la 250 km distanță. De asemenea, complexul EW Borisoglebsk-2 montat pe șasiul MTLB a intrat în serviciu activ în 2015. Acesta utilizează semnale de bandă largă sigure energetic și structural pentru a furniza transmiterea de date cu viteză mare, rezistente la bruiaj. Sistemul Rtut-BM este similar și montat pe un șasiu MTLB. Se presupune că o echipă de doi membri poate desfășura complexul în zece minute pentru a proteja personalul și echipamentul împotriva munițiilor cu focoase de apropiere radio într-o zonă de până la 50 de hectare.
DMV a primit, de asemenea, echipamentul Avtobaza pentru contracararea contramăsurilor electronice, proiectat pentru detectarea pasivă a sistemelor radar care emit și transmiterea coordonatelor, clasei și frecvențelor benzilor de funcționare ale radarului la o facilității automate de comandă și control. Sistemele de bruiaj EW furnizate DMV în ultimii ani au inclus jammer-ul automat Zhitel R-330Zh, care operează în banda de frecvență de la 100 la 2.000 MHz, cu o rază de acțiune pentru colectarea de informații de comunicații și bruiajul comunicațiilor de până la 15 km pentru ținte la sol și până la 200 km pentru ținte aeriene. În timpul exercițiului Union Shield 2015, un exercițiu militar comun cu Belarus, complexul Zhitel a fost folosit pentru a bloca dronele inamice simulate. De asemenea, stații de colectare și procesare a datelor au fost achiziționate în DMV, cum ar fi complexurile Dzyudoist Lorandit și Plavsk, precum și echipamentul de monitorizare radio fix Svet-VSG utilizat pentru monitorizarea tehnică integrată. Complexul mobil EW Svet-KU a devenit operațional în 2012 și, se pare, operează în banda de frecvență de la 30 la 18.000 MHz.
În plus, complexul mobil Krasukha-4 este un alt activ de tehnologie avansată în serviciul trupelor de război electronic, distins prin multifuncționalitatea sa și utilizarea celui mai recente software. Se presupune că Krasukha-4 contracarează radarele de bord ale celor mai avansate aeronave de atac, de recunoaștere și fără pilot la o rază de până la 300 km.
Deși prezența acestor sisteme nu ar oferi Forțelor Armate Ruse oportunitatea de a ,,dezactiva” sistemele NATO într-o eventuală confruntare, acest lucru va însemna că C4ISR-ul Alianței va fi vizat și, probabil, ritmul operațional al acestuia va fi redus semnificativ și va provoca, într-o anumită măsură, o perturbare. Această capacitate de război electronic este, de asemenea, o parte integrantă a abordării ruse de antiacces/contestare și ar fi inclusă într-un răspuns la orice efort al NATO de a accesa și opera în teatrul baltic de exemplu.
Acum, după ce ajutorul militar american pentru ucraineni s-a deblocat într-un timp record, în patru zile a trecut de Camera Reprezentanților, Senat și președinte, livrările de armament performat către Ucraina au primit undă verde și acestea se pot îndrepta spre această țară greu încercată de invazia rusă. Dar asta nu înseamnă că situația de pe front se va schimba peste noapte, că inițiativa va trece mâine de partea ucraineană care va putea începe rapid o contraofensivă de proporții care să o ducă într-un marș triumfal spre Marea de Azov. Nu poate fi realizat așa ceva într-un timp scurt din motive evidente.
Ajutorul militar american
În primul rând, nu trebuie să ne facem iluzii că imediat va ajunge pe frontul ucrainean armament și muniții americane performante în valoare de 60 de miliarde de dolari. Cifra este impresionantă, este echivalentul PIB-ului României în anul 1988, perioadă pentru care unii suspină că ce bună economie aveam. Comparativ, în 2022, PIB-ul României este de 300 miliarde dolari, de cinci ori mai mare în 35 de ani, astfel că ajutorul militar ar fi de o cincime din PIB-ul României actuale, dar tot o cifră impresionantă.
Iar nu întregul ajutor american are destinație militară, ci și ajutor financiar pentru economia Ucrainei greu încercate de război. Dar este, cum spuneam o cifră mult mai mare față de ajutorul american de până atunci, respectiv pe anii 2022-2023, de la începerea războiului. De la începerea războiului (24 februarie 2022) până la sfârșitul lui 2023 SUA a acordat Ucrainei un ajutor de circa 45 miliarde dolari, deci cifra avansată acum este cu 25% mai mare. Chestiunea este că acest ajutor a fost acordat pe etape, pentru fiecare tranșă fiind necesară aprobarea Congresului, astfel că la sfârșitul lui 2023 administrația prezidențială a decis să ceară legislativului aprobarea unui ajutor total pentru întregul an 2024, pentru a nu solicita de fiecare dată pe tranșe ca și până atunci. Iar cererea președintelui a fost blocată în Congres de dispute politice interne între republicani și democrați. Nu intrăm în amănunte, dar este trist că un ajutor esențial pentru supraviețuirea Ucrainei a fost întârziat mai mult de patru luni din pricina chestiunilor de politică internă americană.
În această perioadă de blocaj administrația americană a reușit să găsească niște soluții pentru a strecura armament și muniții, un pachet de armament de 300 milioane de dolari ca sume necheltuite de ministerul apărării în exercițiul financiar precedent (inclusiv rachetele ATACAMS care au lovit aeroporturile din Crimeea la 17 martie) și armele capturate de la iranienii ce încercau să le transfere rebelilor Houthi din Yemen ce atacă vasele comerciale în strâmtoarea Bab-el-Mandeb (sudul Mării Roșii) și Golful Aden. Vorbim de mii de arme automate și aruncătoare portabile și sute de mii de cartușe.
Deci, ideea este că acest ajutor militar masiv va veni eșalonat, nu totul dintr-o dată, așa a fost programat. Și nici nu ar fi posibil altfel, ținând cont de logistică. Chiar dacă o parte din armament și muniție a fost prepoziționat în Polonia înainte de votul final și va putea fi deplasat rapid în Ucraina spre front, cantitatea este relativ destul de redusă pentru a putea fi un game changer imediat. Va putea doar ușura presiunea asupra frontului, fără a o înlătura cu totul.
Ofensiva rusă se va opri de la sine?
Nu trebuie să ne închipuim niciun moment că rușii, la auzul deblocării ajutorului militar american, vor lăsa armele și se vor întoarce spășiți acasă. Nu, ei vor continua să atace susținut, încercând să profite cât mai mult de fereastra de oportunitate ce începe treptat să se închidă. Vor presa poate și mai mult știind acest lucru, faptul că ajutorul aliat va începe să anuleze treptat avantajul lor din acest moment. Fiindcă balanța de forțe nu se va răsturna brusc, ci va începe să se încline pas cu pas în favoarea ucrainenilor, iar șansa rușilor este să profite la maxim cât mai au acest avantaj material.
Așa că vor forța și mai mult în această primă fază, chiar dacă simt și ei că se apropie de culminating point, de momentul în care vor trebui să facă o pauză operațională, în urma faptului că sunt în ofensivă continuă, mai mult sau mai puțin, cu pierderi imense, de aproape șase luni, de la începutul mai serios al atacului lor asupra Avdiivka (vezi https://karadeniz-press.ro/ofensiva-rusa-de-vara-este-posibila/ ). Inevitabil, după un asemenea ritm al atacurilor, rușii vor trebui să se regrupeze și să-și refacă forțele, presupun că după ce vor începe să se lovească mai serios de defensiva ucraineană de la Chasiv Yar. Chiar dacă se vede o intenție a lor de a învălui pe la nord, în timp ce o grupare fixează la est, și aceasta va fi oprită. La fel s-a întâmplat și în al doilea război mondial, orice ofensivă, rusă sau germană, după un ritm susținut și un tempo ridicat, a trebuit să fie oprită după un timp (maxim câteva luni), din cauza epuizării trupelor, dar și a materialelor. Este nevoie de un respiro, de regrupări de forțe, de aprovizionări, de înlocuiri, de stabilirea de noi rețele logistice, de mutarea depozitelor intermediare mai aproape de noua linie de front pentru a nu suprasolicita logistica, de întărirea trupelor destinate atacului etc. Iar asta cere timp, nu se poate realiza din mers, în timpul ofensivei.
Dar, în acest caz al rușilor, tocmai această forțare de ultim moment, pentru a profita la maxim de restul ferestrei de oportunitate rămase înainte ca ucrainenii să primească suficient armament și muniții, va face ca acel culminating point și momentul pauzei operațională să vină mai repede pentru ruși, deoarece prin forțarea aceasta vor consuma mai rapid resursele, făcându-i să se oprească ceva mai devreme decât estimam.
Partea proastă pentru ei este că se pot opri pe niște poziții defavorabile, care i-ar face vulnerabili unui contraatac ucrainean de medie intensitate. Știm cu toții cum conducerea rusă este foarte refractară ideii de a se retrage la nevoie pe poziții mai favorabile, fiindcă asta ar însemna să cedeze teritoriu cucerit, iar cucerirea teritoriului este un obiectiv primordial pentru Kremlin. Retragerea din Kherson a fost o excepție, când chiar erau puși cu spatele la zid, respectiv la fluviul Nipru, în timp ce ucrainenii victorioși în ofensiva lor de la sud de Harkov presau dincolo de râul Oskil spre și în oblastul Luhansk (ocupaseră o mică porțiune din acesta).
Cert este că rușii vor mări presiunea în această fază (sau ar trebui să o facă, dacă mai au resurse pentru asta) dacă vor să mai aibă șansa să obțină ceva palpabil în urma continuării ofensivei după căderea Avdiivkăi în februarie. Dacă nu mai au resurse pentru a mări tempoul, ofensiva lor se va opri de la sine în câteva săptămâni pentru o pauză operațională, indiferent de ajutorul american suplimentar sosit pe front.
Dar dacă rușii mai au resurse suficiente pentru a crește ritmul, chiar și pentru două săptămâni, ucrainenii sunt nevoiți să le oprească această ofensivă înainte de a avea câștiguri considerabile, cum ar fi ocuparea Chasiv Yar și avansul hotărât spre Sloviansk și Kramatorsk. Fiindcă dacă reușesc asta, rușii vor avea poziții favorabile și ucrainenilor le va fi mult mai greu să-i scoată din acestea.
Iar pentru a-i opri în acest caz, ucrainenii au nevoie de fiecare piesă de armament și muniție americană ce poate ajunge pe linia frontului. Și nu numai americană, ci și aliată. Fiindcă această încercare de forțare a rușilor va solicita mult trupele ucrainene subțiate și obosite după atâtea lupte.
Atuurile rușilor
Principalul atu al rușilor, nu numai în cursul acestei ofensive, ci și în caracterul întregului război, este superioritatea numerică dublată de o totală indiferență față de nivelul enorm al pierderilor proprii. Pentru ei, viețile propriilor reprezintă este o cantitate neglijabilă, indiferent câți mor sau sunt mutilați, locul lor este luat de alții și alții, împinși înainte în malaxor. Pentru noi, racordați la spiritul și valorile vestice, în care fiecare viață este prețioasă, ni se pare greu de crezut și de acceptat, dar aceasta este realitatea în lumea rusă. Parcă am retrăi vremurile din al doilea război mondial în care rușii atacau cu mase de infanterie pozițiile întărite și mitralierele culcau la pământ rânduri întregi, dar alții le luau locul împinși din spate de comisarii politici cu pistoalele în mâini (vezi și memoriile veteranilor români, recomand spre exemplu Cavalerii Apocalipsei de Ion V. Emilian). Orice om cu discernământ credea că acele vremuri au trecut, dar iată că nu. Deși semne au existat chiar în timpul regimului Putin.
În 2000, după ce s-a scufundat submarinul Kursk și rușii au refuzat ajutorul occidental pentru a-l scoate la suprafață la timp pentru a salva echipajul (până la urmă tot occidentalii l-au scos la suprafață dar prea târziu pentru echipaj), interpelat de un reporter care spunea că au murit 118 oameni, un amiral rus a răspuns plin de emfază: Nu-i nimic, mamele noastre vor face alții! Aceasta este atitudinea conducerii Rusiei față de pierderile proprii, dar nu numai din rândul militarilor, ci și al civililor proprii.
În cazurile luărilor de ostatici, doctrina occidentală spune că primordială este salvarea ostaticilor, dar cea rusă, dovedită în practică, este eliminarea răpitorilor, viețile ostaticilor trecând pe plan secund. Această abordare rusă s-a dovedit la teatrul Dubrovka în 2002 (132 ostatici uciși și peste 700 răniți) și la școala din Beslan în 2004 (334 ostatici morți, mare parte copii, și peste 800 de răniți).
Iar dacă rușii nu pun preț pe viețile militarilor proprii, și nici pe ale civililor proprii, ne putem aștepta să pună preț pe militarii sau civilii considerați inamici? Așa se explică bombardarea nediscriminatorie a blocurilor și zonelor rezidențiale civile din Ucraina din orașele aflate mult în spatele frontului. În schimb, ucrainenii țintesc numai obiective militare în teritoriul ocupat sau pe teritoriul Rusiei, morțile civililor fiind accidentale. Chiar și sediul FSB din Moscova sau alte orașe a fost lovit noaptea, ca să nu existe civili în clădirile respective.
Al doilea atu important al rușilor în această ofensivă, dar și în acest război este superioritatea materială în armament clasic și în muniție. Comparativ cu Ucraina, Rusia avea și are în dotare un număr enorm de mare de piese de artilerie, tancuri, vehicule blindate, avioane și armament de acest gen, o superioritate zdrobitoare care, teoretic, ar fi trebuit să facă diferența încă din februarie 2022. Dar lucrurile nu s-au întâmplat așa.
Fiindcă ucrainenii au reușit să compenseze această superioritate prin calitatea armamentului primit din Occident, dar și prin tacticile inovatoare. Aici vorbim de dronele Bayraktar TB-2 care au făcut prăpăd printre forțele blindate rusești în prima fază a războiului. Dar și de lansatoarele de rachete antitanc de tipul FGM-148 Javelin sau NLAW, dezvoltate încă din timpul Războiului Rece ca o necesitate primordială pentru infanterie în cazul luptelor împotriva blindatelor. În anii `80, teama principală a NATO o reprezenta un atac fulgerător al trupelor Pactului de la Varșovia cu divizii blindate prin trecătoarea Fulda până în inima Republicii Federale Germane de atunci. NATO nu avea suficiente tancuri ca să li se opună, așa că au dezvoltat armament pentru infanterie care să poată lupta împotriva tancurilor, rezultatul fiind tipul de rachetă antitanc Javelin, principalul răspuns al infanteriei contra blindatelor. Până atunci nu se putea concepe ca o divizie de infanterie să poată rezista atacului uneia de tancuri, nici chiar în spatele unor fortificații sau câmpuri de mine, dar de atunci avantajul blindatelor a devenit relativ pe câmpul de luptă. Iar aplicabilitatea s-a dovedit în Ucraina în 2022.
Dar și rușii, după pierderile suferite, s-au adaptat și și-au îmbunătățit capabilitățile de război electronic (EW) scăzând eficacitatea dronelor Bayraktar, și-au îmbunătățit tacticile pentru a nu mai fi surprinși pe flancuri (atacă pe front larg) și multe altele, e o altă discuție. Ucrainenii au răspuns prin folosirea de drone FPV, inclusiv împotriva infanteriei, nu numai împotriva blindatelor, rușii au început și ei să o facă.
Rușii au pierdut un număr impresionant de tancuri, vehicule blindate, centre de comandă, avioane, elicoptere, tunuri, lansatoare de rachete etc., confirmate vizual și de siteul Oryx, un număr mult disproporționat față de pierderile ucrainene, confirmate de același site.
Artileria, the Killer
Dar problema primordială rămâne, superioritatea în artilerie, fiindcă pe câmpul de luptă, cel mai mare ucigaș nu este nici infanteria, nici atacul de blindate, nici aviația, ci artileria. Asta încă de la apariția acestei arme. Statisticile din primul război mondial, confirmate de următoarele conflicte, subliniază acest lucru. Cele mai multe victime pe câmpul de luptă le provoacă artileria.
Iar aici rușii sunt net superiori față de ucraineni. Au mai multe piese de artilerie, mai multe obuze, mai multe piese de schimb. Astfel că au avut această superioritate pe tot timpul războiului și o au și acum. Desigur, occidentalii au încercat să compenseze această superioritate rusă pe acest domeniu livrând ucrainenilor fel de fel de piese de artilerie și obuziere. Dar acestea au o problemă, de fapt mai multe. În primul rând sunt prea puține. Vedem că americanii anunță livrarea de HIMARS și M270 MLRS către Ucraina, francezii obuziere Ceasar etc. Dar acestea sunt într-un număr limitat, dar mai au altă problemă majoră.
Sunt foarte bune, trag la precis și la distanță mare. Dar au o altă destinație, respectiv lovirea la punct fix, adică sunt ideale pentru distrugerea punctelor de comandă, depozitelor de muniții, concentrărilor de blindate, podurilor sau punctelor obligatorii de trecere din adâncimea frontului inamic, aerodromurilor etc. Dar sunt total improprii în lupta cruntă de front, acolo pe linia de demarcație, zona fierbinte unde se dau atacurile și contraatacurile pentru menținerea sau cucerirea unei liziere de copaci sau a unei tranșee. Fiindcă fiecare lovitură costă enorm de mult. La fel cum nu vei trage o rachetă Javelin care costă 176000 de dolari într-un camion, ci o vei trage într-un tanc de câteva milioane de dolari, la fel, nu vei trage o rachetă MLRS la aproximativ același preț contra unui atac inamic de 40 de infanteriști sau împotriva unui cuib de mitralieră în subsolul unei case dărăpănate. Muniția la aceste sisteme costă mult și este puțină, ea este destinată țintelor de valoare mare, nu contra unui val de infanteriști împinși din spate peste un câmp.
Pentru lupta directă pe front se folosește artileria clasică, vechea artilerie, cu tunuri dispuse în baterii și care trag în salve focuri de baraj în calea atacului inamic sau tiruri de interdicție (tot de baraj) în spatele frontului pentru a bloca aprovizionarea, sau tiruri pentru distrugerea fortificațiilor inamice. Aceasta este artileria care macină inamicul, care îi distruge pozițiile întărite, care îi decimează atacul sau care înmoaie rezistența frontului înainte de atacul propriu.
Iar aceste tip de artilerie, de ambele părți, de fapt grosul artileriei de pe front, este formată din tunurile clasice de pe vremea URSS, din timpul Războiului Rece, când s-au fabricat zeci de mii de astfel de tunuri.
Shell Hunger
Tunurile clasice fac legea pe front, ele trag mii de proiectile pe zi, ele desfășoară tiruri de baraj contra atacurilor inamice și tot ele bombardează pozițiile întărite. Ele duc greul războiului de artilerie, ele sunt adevărații ucigași pe câmpul de luptă. Când există o concentrare de trupe sau de tancuri pe front sau în spatele lui, este chemată artileria căreia i se dau coordonatele și aceasta execută focul. Dar odată ce deschide focul, chiar și de la câțiva kilometri în spate, poziția ei este descoperită și există riscul de tiruri inamice de contrabaterie, de aceea artileria, după ce trage câteva salve, împachetează rapid și se mută pe altă poziție prestabilită. Pentru tirurile de contrabaterie ar fi ideale pentru ucraineni obuzierele Ceasar sau altele de același tip, cu condiția ca artileria inamică să fie detectată la timp și focul de contrabaterie să fie lansat înainte de deplasarea bateriei inamice.
Dar aceste tunuri clasice au nevoie de muniție, foarte multă muniție pentru a trage tiruri de baraj sau de suprimare a apărării adverse. Iar lipsa necesarului de muniție se traduce în limbajul convențional prin termenul de shell hunger, în traducere liberă foamea de obuze, termen introdus încă din primul război mondial. În sensul lipsei necesarului de muniție pentru a susține misiunea de bază, adică limitarea tragerilor de teama epuizării rezervei de obuze care este considerată insuficientă pentru susținerea frontului.
Iar ucrainenii reclamă tocmai acest fenomen și pe bună dreptate. Dar nici rușii nu stau pe roze în acest domeniu, au consumat mai multe obuze decât și-au putut imagina, astfel că au ajuns să ceară de la nord-coreeni, care le-au livrat între 2 și 3 milioane de obuze, pe lângă ajutorul de drone Shahed de la iranieni. Ca și comparație, în timpul asediului Sievierodonetsk și Lysycheansk (mai-iunie 2022) rușii trăgeau 20000 de obuze pe zi pe întreg frontul. La Bakhmut în 2023 și Avdiivka în 2024, trăgeau 5-6000 de obuze pe zi, tot pe întreg frontul. Deci și la ruși consumul enorm de obuze își spune cuvântul.
Dar la ucraineni este o problemă suplimentară. Tunurile lor clasice, majoritatea artileriei de pe front, folosesc calibrele vechi, din fostul Tratat de la Varșovia, care nu mai sunt fabricate în țările NATO, acestea fabricând doar calibre NATO. Așa că din punct de vedere al muniției, țările NATO îi pot aproviziona pe ucraineni doar cu calibre NATO, incompatibile cu calibrele Tratatului de la Varșovia. Iar ucrainenii au prea puține tunuri calibre NATO, pentru restul, majoritatea artileriei lor, se pot baza doar pe producția de muniție proprie. Cu două excepții din cadrul țărilor NATO aliate, România și Bulgaria, care produc cât pot pentru a suplimenta deficitul de muniție pentru Ucraina. Vorbim aici de calibre de 122 mm și 152 mm, care nu se fabrică, comparabil cu 120 mm sau 155 mm, calibre ale armamentului NATO. Dar producția acestora este insuficientă pentru a suplini această Shell Hunger de pe front.
De aici vine inițiativa cehă de a cumpăra obuze de calibre potrivite din afara UE, identificând circa 800000 de obuze gata de a fi cumpărate cu contribuția statelor membre. Asta deoarece, prin birocrația UE, aceasta a condiționat alocarea de fonduri pentru sprijinul Ucrainei cu muniții și armament cu condiția ca acesta să fie procurat doar din țările membre UE. Ori, calibrele de care ucrainenii au nevoie ca de aer sunt fabricate doar în România și Bulgaria și acestea nu fac față nevoilor. Așa că inițiativa cehilor este binevenită, dar durează ceva până la finalizare, în timp ce rușii au primit, pe lângă producția proprie, între 2 și 3 milioane de obuze din Coreea de Nord.
Ca o paranteză, România nu mai produce pulbere de ani buni, de aceea este dependentă de importuri pentru fabricarea de muniții. Iar aceste importuri, mare parte vin din Serbia, aliată a Rusiei. Au trebuit să treacă doi ani de război în Ucraina vecină până când să apară inițiativa de a investi câteva milioane de euro pentru repornirea producției de pulberi la fabrica din Făgăraș, dar care va livra primele cantități abia în 2025 sau 2026. O conducere cu o viziune mai clară ar fi repornit producția a doua zi după invazia rusă din Ucraina din 2022, astfel că primele pulberi românești pentru obuze și cartușe ar fi ieșit deja de pe poarta fabricii.
Prioritățile ucrainenilor pentru stoparea ofensivei ruse
Ca idee, rușii au o superioritate în artilerie de circa 10 la 1, la fel ca și la Avdiivka la începutul anului. În plus, beneficiază de aportul important al bombelor ghidate FAB-250 și FAB-500 lansate de la o distanță de până la 80 de kilometri din avioanele Su-35. Acestea lovesc puternic pozițiile fortificate ucrainene având un aport esențial în ofensiva rusă. Ori, pentru stoparea ofensivei ruse, chiar dacă acesta accelerează în zilele următoare, ucrainenii trebuie să compenseze aceste două avantaje majore ale rușilor, în artilerie și în bombele ghidate.
Fiindcă în materie de infanterie, ucrainenii s-au dovedit net superiori până acum. Respectiv în ciocnirile directe cu infanteria rusă, cea ucraineană s-a arătat net superioară, reușind să respingă cu succes atacurile de infanterie rusă, chiar dacă era în inferioritate numerică. Problemele apăreau acolo unde intervenea artileria rusă superioară.
De aceea spun că ucrainenii trebuie să compenseze această superioritate rusească în artilerie și bombe ghidate pentru a opri ofensiva rusă, chiar dacă aceasta va avea un impuls suplimentar în următoarele zile. Prima fază este stabilizarea frontului, esențială, după aceea acumularea de trupe și armament, concomitent cu anihilarea posibilităților de lovire ale rușilor, modelarea frontului, abia apoi va putea urma contraatacul care să-i împingă pe ruși înapoi.
Primul pachet de circa un miliard de dolari, parte prepoziționat în Polonia pentru a fi livrat imediat după aprobare, conține mașini de luptă Bradley (de genul celor filmate distrugând tancul T-90), rachete interceptoare RIM-7 și rachete AIM-9 Sidewinder, muniție de artilerie și pentru HIMARS, plus rachete antiaeriene portabile FIM-92 Stinger.
De subliniat importanța muniției pentru artilerie, cu scopul de a scoate artileria ucraineană de pe front din situația de shell hunger și a compensa superioritatea rușilor în artilerie. Dar apare și muniția de HIMARS, care va fi destinată lovirii depozitelor de muniții rusești sau altor puncte importante cum ar fi logistica rușilor (poduri, triaje de cale ferată, puncte de comandă etc.), dar este posibil, având în vedere o creștere a numărului de lovituri, ca ucrainenii să le folosească pe moment și asupra unor ținte mai ”ieftine”, dar importante în această fază a războiului când este esențială restabilirea balanței de forțe defavorabile. Mă refer aici chiar la lovirea bateriilor de artilerie rusească, foc de contrabaterie cu HIMARS. Adică arunci câteva milioane de dolari din primul miliard primit, dar o faci cu un scop important, reducerea deficitului de artilerie. Și obții puncte de moral, în schimb rușii, după ce primul HIMARS va distruge o baterie de artilerie, vor fi tot mai ezitanți în plasarea propriilor tunuri și deschiderea focului, tocmai de teama HIMARS-urilor.
În plus, HIMARS vor lovi aerodromurile de pe care decolează avioanele SU-35 ce poartă bombele ghidate FAB-250 și FAB-500, la fel cum Storm Shadow au lovit bazele elicopterelor Ka-52 de la Berdiansk (octombrie 2023), elicoptere care le-au dat mult de furcă ucrainenilor în ofensiva lor de anul trecut din Zaporoje, ele lansând rachete de la 3000 de metri, în afara bătăii rachetelor portabile ucrainene, inclusiv FIM 92 Stinger. Dar acele Storm Shadow au venit prea târziu pentru a ajuta acea ofensivă ucraineană.
O mențiune specială pentru rachetele aer-aer AIM-9 Sidewinder, cu o rază de acțiune între 1 și 35 kilometri. Nu este doar o rachetă aer-aer, deși rolul său primordial acesta este, ci poate fi lansată și de pe platforme navale sau chiar terestre. Iar ucrainenii încă de anul trecut au reușit să o adapteze pentru lansarea de la sol ca și rachetă sol-aer (de pe sisteme NASAMS), folosind-o pentru protecția antiaeriană, primele rachete de acest timp fiind furnizate de canadieni și americani în 2023.
Desigur, nu ar putea avea efect împotriva avioanelor Su-35 ce lansează bombele ghidate FAB de la 80 de km de linia frontului, dar este eficientă și în interceptarea rachetelor, ca dovadă că în 2 noiembrie 2023 o rachetă AIM-9 Sidewinder lansată de pe un F-35 israelian a interceptat și distrus o rachetă de croazieră. Rămâne să vedem cum va ajuta apărarea ucraineană împotriva bombelor ghidate rusești cu viteză mai mică, dar și împotriva altor ținte aeriene inamice.
Pentru anihilarea totală a avantajului rusesc al bombelor ghidate nu este suficient, se discută suplimentarea sistemelor de apărare Patriot, care chiar ar putea face diferența, mai ales că am văzut cum ucrainenii le-au folosit ca și arme de atac împotriva aviației rusești ce se credea în siguranță deasupra Crimeii (vezi https://karadeniz-press.ro/razboiul-aerian-in-ucraina/). Și mai ales, avioanele F-16 sunt așteptate prin iunie.
În concluzie, acest prim pachet este un pas important, având în vedere și fluxul de armament și muniții ce continuă să sosească de la aliații europeni, plus cele promise de la britanici și alții. Conține suficient armament și muniții care să-i ajute pe ucraineni în acest prim obiectiv, respectiv oprirea ofensivei ruse și stabilizarea frontului în vederea acumulării pentru dezvoltarea unor activități ofensive viitoare.
Vicepreședintele Turciei, Cevdet Yilmaz, aflat în vizită în România, a declarat că cele două țări trebuie să coopereze strâns pentru securitatea regională, relatează mass-media de la București.
Primire la Cotroceni
Preşedintele României, Klaus Iohannis, l-a primit vineri, pe vicepreşedintele Republicii Turcia, Cevdet Yilmaz, aflat în vizită oficială în România, transmite Agerpres. Iohannis și-a exprimat aprecierea pentru substanţa şi dinamica dialogului politico-diplomatic bilateral, axat pe dezvoltarea continuă a Parteneriatului Strategic România-Turcia, pe toate palierele sale, inclusiv prin iniţiativa lansării Consiliului de Cooperare Strategică la Nivel Înalt dintre cele două ţări, care va dezvolta formatul reuniunilor comune de guvern şi în cadrul căruia vor fi stabilite priorităţile cheie în domeniile strategice de interes comun.
Preşedintele României şi Vicepreşedintele Turciei au salutat nivelul excelent al cooperării economice, Turcia fiind principalul partener comercial al ţării noastre din afara Uniunii Europene şi prima destinaţie extra-comunitară a exporturilor româneşti.
Iohannis a încurajat, în continuare, investiţiile turceşti şi a arătat că oportunităţile oferite de piaţa din România pot contribui la atingerea potenţialului deplin pe acest palier. În planul cooperării în domeniul securităţii, Preşedintele României a exprimat aprecierea pentru contribuţia Turciei la consolidarea posturii Aliate de apărare şi descurajare pe Flancul Estic al NATO şi la Marea Neagră, inclusiv prin participarea la misiuni de Poliţie Aeriană Întărită pe teritoriul României.
Klaus Iohannis a salutat, totodată, buna funcţionare a Grupului Naval de Deminare în Marea Neagră România – Turcia – Bulgaria, iniţiativă care reprezintă un model de cooperare eficientă în regiunea Mării Negre şi între statele aliate riverane. De asemenea, Preşedintele României şi Vicepreşedintele Turciei au avut un schimb de opinii despre principalele evoluţii de interes de pe agenda NATO şi la nivel internaţional, precum şi despre pregătirea rezultatelor Summitului aniversar al NATO de la Washington, D.C.
În ceea ce priveşte situaţia îngrijorătoare din Orientul Mijlociu, preşedintele Klaus Iohannis a subliniat că trebuie evitată escaladarea violenţei, fiind necesară coordonarea eficientă a eforturilor internaţionale în vederea avansării către o pace durabilă în regiune, când condiţiile o vor permite.
Preşedintele României a reafirmat sprijinul ţării noastre pentru consolidarea cooperării UE-Turcia şi a salutat eforturile pe care Turcia le întreprinde pentru găzduirea unui număr mare de refugiaţi, exprimând sprijinul pentru continuarea cooperării în materie dintre UE şi Turcia.
Cevdet Yilmaz: De la începerea războiului din Ucraina, Turcia a luptat foarte mult pentru oprirea războiului
Oficialul turc s-a întâlnit, la Palatul Victoria, cu prim-ministrul Marcel Ciolacu. Cevdet Yilmaz a susţinut o declaraţie de presă comună cu premierul Marcel Ciolacu. Înaltul oficial turc a menţionat actualul acord de deminare semnat de România, Bulgaria şi Turcia. „Pentru asigurarea securităţii la Marea Neagră, noi suntem două ţări riverane care suntem obligate să lucrăm şi să cooperăm şi datorită alianţei pe care o avem. De la începutul războiului şi până la ora actuală am lucrat împreună cu aliaţii noştri români şi bulgari în cadrul grupului de lucru pentru măsurile împotriva minelor în derivă de la Marea Neagră. S-a prevăzut să înceapă în cel mai scurt timp aceste activităţi comune”, a spus Cevdet Yilmaz, potrivit traducerii oficiale.
El a menţionat şi implicarea ţării sale în contextul agresiunii rusești împotriva Ucrainei. „De la începerea războiului din Ucraina, Turcia a luptat foarte mult pentru oprirea războiului, pentru asigurarea securităţii elementare globale, pentru siguranţa navigaţiei la Marea Neagră şi noi vom continua să lucrăm pe acest domeniu, datorită Convenţiei Strâmtorilor de la Marea Neagră, care ne asigură să ne asumăm o mare importanţă pentru asigurarea securităţii în această zonă, pentru a scădea tensiunea din zonă şi pentru asigurarea securităţii zonei noastre”, a declarat Cevdet Yilmaz. Totodată, vicepreşedintele Turciei a vorbit de situaţia regională de securitate. „Suntem de partea păcii, a stabilităţii în zona noastră”, a continuat el. Cevdet Yilmaz a spus că va participa, vineri, la inaugurarea conductei de transport de gaze naturale dintre Tuzla şi Podişor.
„Acest proiect este şi în beneficiul României, dar şi în acelaşi timp în beneficiul, din punct de vedere al energiei, din Uniunea Europeană”, a apreciat acesta. În intervenţia sa de la guvern, Cevdet Yilmaz a amintit că, săptămâna trecută, preşedinţii României şi Turciei au avut un dialog telefonic, în cadrul căruia „au discutat foarte fructuos în legătură cu relaţiile noastre bilaterale şi subiectele regionale”. De asemenea, a mulţumit României pentru susţinerea aderării ţării sale la Uniunea Europeană şi pentru parteneriatul strategic dintre cele două state. „Încrederea reciprocă dintre statele noastre stă la baza relaţiilor bilaterale”, a mai spus vicepreşedintele Turciei. În acest sens, a menţionat şi misiunea de poliţie aeriană efectuată de Turcia în România, sub umbrela NATO. În ceea ce priveşte schimburile economice, Cevdet Yilmaz a spus că ţara noastră este cel mai mare partener comercial al Turciei în UE şi că a fost depăşită, timp de doi ani la rând, ţinta de 10 miliarde de dolari în ce priveşte schimbul comercial.
Ciolacu: Cooperarea economică cu Turcia, unul dintre pilonii de bază ai relațiilor turco-române
Turcia este principalul partener comercial al României din afara Uniunii Europene şi prima destinaţie din afara UE a exporturilor româneşti, a afirmat, vineri, premierul Marcel Ciolacu, după întâlnirea cu vicepreşedintele turc, Cevdet Yilmaz. El a precizat că discuţiile cu oficialul turc au vizat şi contextul de securitate actual, modalităţile optime de cooperare în plan bilateral şi ca aliaţi în cadrul NATO. „Am avut o discuţie extrem de constructivă care a confirmat stadiul excelent al parteneriatului strategic bilateral. Ne propunem să ne concentrăm pe intensificarea dialogului, atât pe plan politic, dar mai ales pe plan economic, cu atât mai mult cu cât minoritatea turco-tătară din România are un rol deosebit de important în consolidarea relaţiilor noastre, fiind o punte durabilă între cele două ţări şi popoare. În plan politic, am discutat cu privire la perspectiva lansării consiliului de cooperare strategică la nivel înalt între România şi Turcia, care va urma, practic, formatul reuniunilor comune de guvern. Astfel, vom putea decide priorităţile-cheie în domeniile strategice de interes pentru ambele state”, a spus Ciolacu, într-o declaraţie comună cu Yilmaz. Ciolacu a subliniat că dezvoltarea cooperării economice reprezintă „unul dintre pilonii de bază” ai relaţiilor dintre cele două ţări. „Am salutat creşterea solidă a comerţului bilateral în ultimii ani. Turcia este principalul partener comercial al României din afara Uniunii Europene şi prima destinaţie extracomunitară a exporturilor româneşti. Avem cifre foarte bune şi pentru anul trecut când comerţul bilateral a depăşit pragul de 10 miliarde de dolari. Ne dorim ca această tendinţă de creştere să se menţină şi pe mai departe”, a adăugat prim-ministrul. Marcel Ciolacu a menţionat cooperarea dintre cele două state în domeniile energiei, transporturilor, agriculturii, industriei de apărare, agro-alimentară, prelucrătoare. „În acelaşi timp, consider prioritar să acţionăm în ce priveşte încurajarea investiţiilor în economia românească. Avem deja proiecte de colaborare cu antreprenorii turci, aflate în diverse etape ale implementării. Dintre acestea, aş menţiona conducta de transport gaz natural Marea Neagră – Podişor, un proiect strategic pentru România, dar şi pentru întreaga regiune”, a mai spus Ciolacu. Acesta a afirmat că discuţiile cu oficialul turc au mai vizat contextul de securitate actual şi modalităţile optime de cooperare, atât pe plan bilateral, cât şi ca aliaţi în cadrul NATO, pentru a putea asigura securitatea la Marea Neagră şi bună a coordonare pe flancul estic al Alianţei. „I-am mulţumit domnului vicepreşedinte pentru participarea Turciei la misiuni de poliţie aeriană ale NATO pe teritoriul României, ceea ce contribuie semnificativ la demersurile de consolidare a posturii aliate de apărare şi descurajare pe flancul estic al NATO. De asemenea, am subliniat şi importanţa grupului naval de deminare Marea Neagră România – Turcia – Bulgaria în contextul actual de securitate, un exemplu concret al modului în care putem coopera pentru asigurarea securităţii în regiunea Mării Negre”, a adăugat Marcel Ciolacu. De asemenea, Ciolacu a precizat că a discutat cu Yilmaz şi despre situaţia de securitate şi implicaţiile războiului ilegal şi neprovocat pe care Rusia l-a declanşat împotriva Ucrainei. „Am reafirmat sprijinul României pentru independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a Ucrainei, dar am vorbit, de asemenea, şi de procesul de reconstrucţie a Ucrainei. În acest context, am discutat şi despre situaţia din Republica Moldova în actuala conjunctură şi am pledat pentru menţinerea unui sprijin solid în eforturile Chişinăului de a rezista presiunilor hibride menite să inducă dezinformarea populaţiei în scopul afectării directe a stabilităţii sale”, a adăugat prim-ministrul. România consideră că Turcia este o ţară candidată şi un partener – cheie al Uniunii Europene, a mai spus Ciolacu. „Pentru România este importantă consolidarea cooperării dintre Uniunea Europeană şi Turcia în domeniile sectoriale de interes”, a mai spus el. De asemenea, cei doi oficiali şi-au exprimat îngrijorarea faţă de riscul extinderii conflictului la nivel regional în Orientul Mijlociu. „Am reiterat condamnarea atacului iranian asupra Israelului, precum şi sprijinul României faţă de iniţiativele internaţionale care vizează soluţionarea crizei de fâşia Gaza şi ameliorarea situaţiei civililor din enclavă. În acelaşi sens, am susţinut şi necesitatea asigurării libertăţii de navigare din Marea Roşie”, a adăugat prim-ministrul român.
Interese strategice comune
În 2024, relațiile dintre România și Turcia sunt caracterizate prin cooperare solidă și parteneriate strategice, accentuând pe îmbunătățirea legăturilor bilaterale și securitatea regională.
Unul dintre dezvoltările semnificative în relația lor este stabilirea unui plan de acțiune comun pentru a aprofunda legăturile bilaterale. Acest plan include creșterea comerțului bilateral de la 10 miliarde de dolari la 15 miliarde de dolari până în 2025, cu un obiectiv de a depăși 20 de miliarde de dolari până în 2030. Planul acoperă diverse domenii cum ar fi cooperarea industrială, comerțul și investițiile, agricultura, energia și parteneriatele culturale.
De asemenea, ambele țări subliniază rolurile lor în securitatea regională, în special în contextul NATO. Turcia și România au colaborat la mai multe inițiative, cum ar fi acordul de curățare a minelor din Marea Neagră, care vizează îmbunătățirea siguranței rutelor de transport afectate de mine din cauza conflictului din Ucraina. Această inițiativă este un răspuns direct la preocupările de securitate în curs în regiunea Mării Negre și subliniază angajamentul lor de a menține stabilitatea regională.
Mai mult, parteneriatul strategic între România și Turcia este consolidat de angajamentele reciproce pentru pace și stabilitate în Europa de Sud-Est și zona Mării Negre, evidențiind în continuare rolul lor pivot în geopolitica regională.
Parlamentul a aprobat, luni, în plenul reunit, solicitarea preşedintelui Klaus Iohannis pentru participarea Armatei României la operaţiile desfăşurate sub egida Grupului operativ pentru combaterea minelor marine din Marea Neagră MCM BLACK SEA, începând cu anul 2024, cu personal de stat major – până la şase militari şi o navă militară cu capabilităţi MCM şi echipă EOD la bord, având un echipaj de maximum 85 de militari.
S-au înregistrat 261 de voturi „pentru”, 7 „împotrivă” şi o abţinere. „România a promovat constant necesitatea protejării regiunii Mării Negre, îndeosebi în actualul context de securitate. Din această perspectivă, România acţionează pentru creşterea relevanţei regiunii Mării Negre în cadrul NATO, pentru a obţine sprijin aliat în susţinerea acestui obiectiv, inclusiv prin consolidarea prezenţei aliate în Marea Neagră, în special navale. Din cauza agresiunii Federaţiei Ruse împotriva Ucrainei, ameninţarea minelor în derivă instalate de ambele state s-a amplificat, afectând siguranţa navigaţiei şi a populaţiei, aşa cum au demonstrat numeroasele incidente înregistrate în Marea Neagră, în apropierea graniţelor României”, se arată în scrisoarea adresată Parlamentului de şeful statului. În acest context, Turcia a propus constituirea unei grupări navale de deminare în Marea Neagră (Mine Counter-Measures Task Group Black Sea/MCM BLACK SEA). „Din perspectiva României, pe lângă răspunsul la problema reală existentă în Marea Neagră, crearea unui grup operativ constituie atât o modalitate de dezvoltare a cooperării regionale cu aliaţii săi riverani, cât şi o oportunitate de a atrage participarea NATO şi a aliaţilor neriverani în asigurarea securităţii Mării Negre. Constituirea MCM BLACK SEA este o premieră în istoria recentă a regiunii Mării Negre şi un proiect de importanţă strategică. Cu atât mai mult, trebuie avute în vedere limitările României şi ale Bulgariei în ceea ce priveşte capabilităţile navale necesare, Turcia fiind singurul stat dintre cele nominalizate care dispune de capabilităţi dezvoltate pentru îndeplinirea cu succes a misiunii de luptă contra minelor atribuită MCM BLACK SEA”, se detaliază în document. Şeful statului mai menţionează în scrisoare că „reconfigurarea contribuţiei naţionale la operaţiile sub egida MCM BLACK SEA se va executa cu aprobarea ministrului Apărării Naţionale, în funcţie de cerinţele operaţionale şi de evoluţia activităţilor acestei misiuni, cu încadrarea în limitele numerice ale pachetului de forţe”. Fondurile financiare necesare participării la misiuni sunt asigurate din bugetul alocat Ministerului Apărării Naţionale, în condiţiile legislației românești.
Evoluția conflictului din Marea Neagră între Rusia și Ucraina în ultimii ani a arătat o serie de schimbări semnificative, reflectând o reorientare a balanței de putere în regiune.
Inițial, la începutul invaziei ruse din februarie 2022, flota rusă a Mării Negre a părut să domine marea, blocând porturile Ucrainene și capturând Insula Șerpilor. Totuși, Ucraina a reușit treptat să-și elibereze coasta și să răspundă puternic.
Un moment decisiv a fost scufundarea navei amiral rusești Moskva în aprilie 2022, urmată de recucerirea Insulei Șerpilor. Aceste victorii au fost completate de atacuri succesive asupra infrastructurii și navelor rusești folosind drone și rachete, ceea ce a redus semnificativ capacitatea navală a Rusiei în Marea Neagră.
Până în 2023, succesul tactic al Ucrainei s-a transformat în avantaje strategice semnificative. Cu sprijinul Occidentului, care a inclus livrări de rachete cu rază lungă de acțiune, Ucraina a putut efectua atacuri precise asupra țintelor din Crimeea ocupată de Rusia și a navelor rusești, forțând o retragere semnificativă a flotei rusești din Crimeea. Acest lucru a permis Ucrainei să încheie blocada porturilor sale și să reia tranzacțiile comerciale maritime.
În contextul mai larg al dreptului internațional și al securității regionale, Turcia, ca parte a Convenției de la Montreux, a jucat un rol în gestionarea accesului naval prin Strâmtorile Turcești, echilibrând drepturile de tranzit ale statelor riverane Mării Negre și preocupările legate de escaladarea conflictului.
Astfel, din perspectiva militară și economică, Ucraina a reușit să îmbunătățească semnificativ situația sa în Marea Neagră, contracarând inițial o poziție aparent dominantă a Rusiei și consolidându-și autonomia și securitatea regională.
În 2024, Flota Rusă a Mării Negre a suferit pierderi semnificative datorită atacurilor repetate ale Ucrainei și a măsurilor de reorientare strategică. Conform informațiilor disponibile, Flota Rusă a Mării Negre numără în prezent aproximativ 49 de nave și 7 submarine. Această flotă include, printre altele, submarine diesel-electrice îmbunătățite de tip Kilo, fregate din clasa Admiral Grigorovich și corvete din clasa Buyan-M, toate capabile să lanseze rachete de croazieră Kalibr. De asemenea, flota dispune de bărci de patrulare și nave amfibii mai vechi. Această informație reflectă o reducere a capacității flotei în comparație cu anii anteriori, când Rusia a pierdut aproximativ 40% din tonajul naval din Marea Neagră.
Printre navele pierdute se numără Moskva – Nava amiral a flotei, un crucișător de rachete ghidate, a fost scufundată în aprilie 2022; Saratov – navă de desant de clasa Ropucha, a fost distrusă în martie 2022 la Berdiansk; Vasiliy Bykov – corvetă de patrulare, a fost avariată grav în 2022 și considerată pierdută pentru operațiuni; Minsk și Kaliningrad – Două nave de desant de clasa Ropucha, au suferit daune semnificative în atacuri separate.
Aceste pierderi subliniază impactul semnificativ al contraofensivei ucrainene și utilizarea eficientă a dronelor și a rachetelor anti-navă. Pierderea acestor nave a avut un efect considerabil asupra capacității operaționale a flotei ruse în Marea Neagră.
Ucraina a folosit o gamă variată de sisteme de armament pentru a contracara flota rusă în Marea Neagră, inclusiv rachete anti-navă de fabricație proprie și altele furnizate de aliați. Un exemplu notabil este utilizarea rachetei Neptune, care a fost responsabilă pentru scufundarea crucișătorului Moskva.
Dronele navale și aeriene au jucat un rol crucial în atacurile Ucrainei asupra navelor rusești. Acestea includ drone explozive de mici dimensiuni și drone mai mari pentru supraveghere și atac.
Cu sprijinul aliaților săi, Ucraina a primit tehnologie militară avansată, inclusiv rachete de croazieră de lungă distanță și sisteme de rachete anti-navă, care i-au permis să extindă capacitatea de a ataca ținte la distanțe mai mari și cu mai mare precizie. Acest lucru a inclus și asistență în recalibrarea sistemelor existente pentru a crește precizia și eficacitatea lor împotriva flotei ruse.
Ucraina a adaptat sistemele de artilerie pentru a atinge ținte navale, extinzând capacitatea de a lovi navele rusești care operau în apropierea coastelor. Aceasta include utilizarea sistemelor de artilerie tradiționale, care, deși în mod normal sunt utilizate pentru ținte terestre, au fost orientate pentru a angaja ținte la mare.
Un exemplu notabil este modificarea sistemelor de rachete pentru a le face mai eficiente împotriva țintelor navale. Sistemele de rachete, inițial proiectate pentru a lovi ținte fixe pe uscat, au fost recalibrate sau modificate pentru a ataca nave în mișcare. Acest lucru implică ajustări în ghidarea și planificarea traiectoriei rachetelor pentru a compensa mișcarea țintelor pe apă.
Prin aceste adaptări, Ucraina a reușit să extindă gama de opțiuni la dispoziție pentru apărarea și atacul în zona maritimă, crescând presiunea asupra forțelor navale ruse și limitând capacitatea acestora de a opera liber în Marea Neagră. Aceste modificări demonstrează o abordare inovatoare și flexibilă în războiul modern, unde adaptabilitatea și capacitatea de a reacționa rapid la schimbările de pe câmpul de luptă sunt esențiale.
Flota NATO în Marea Neagră
Formarea unei flote NATO în Marea Neagră este un subiect complex care implică considerente geopolitice, strategice și legale.
SUA au un interes strategic în limitarea influenței Rusiei în regiunea Mării Negre și în susținerea aliaților și partenerilor din NATO. Prin prezența navală în Marea Neagră, SUA ar căuta să descurajeze acțiunile agresive ale Rusiei și să își consolideze angajamentele de securitate față de statele membre NATO din regiune, cum ar fi România și Bulgaria. Totuși, prezența SUA este limitată de Convenția de la Montreux, care reglementează trecerea navelor de război prin strâmtorile turcești, limitând astfel tonajul și durata șederii navelor non-riverane în Marea Neagră.
Regatul Unit a demonstrat un angajament ferm față de apărarea intereselor NATO și a principiilor internaționale, participând activ la exerciții militare în regiune și oferind suport Ucrainei. Prin participarea într-o posibilă flotă NATO în Marea Neagră, Regatul Unit ar putea să-și întărească relațiile cu statele din regiune și să contribuie la descurajarea expansiunii militare rusești. Totuși, precum SUA, Regatul Unit este și el constrâns de prevederile Convenției de la Montreux.
Franța, având tradiție în promovarea unei politici externe active și independente, ar vedea participarea în Marea Neagră ca pe o oportunitate de a-și reafirma angajamentul față de securitatea europeană și de a echilibra influența rusă. Franța a fost vocală în susținerea Ucrainei și ar putea folosi prezența în Marea Neagră pentru a sprijini operațiuni NATO și pentru a contribui la stabilizarea regiunii.
Convenția de la Montreux impune restricții semnificative asupra tipului și numărului de nave de război pe care puterile non-riverane le pot avea în Marea Neagră la un moment dat, precum și durata șederii acestora. Aceste restricții includ un plafon de tonaj și o limită de 21 de zile pentru șederea navelor de război non-riverane. Astfel, orice flotă NATO permanentă în Marea Neagră ar trebui să se bazeze în principal pe contribuția statelor riverane Mării Negre, cum ar fi România, Bulgaria și Turcia.
În timp ce formarea unei flote NATO în Marea Neagră are suportul logic al intereselor strategice ale aliaților, aceasta se confruntă cu limitări legale și logistice semnificative. Participarea activă a statelor riverane și cooperarea sporită între membrii NATO sunt esențiale pentru navigarea în complexitatea acestor provocări și pentru maximizarea eficacității prezenței NATO în regiune.
Interesele riveranilor
România are un interes strategic pronunțat în consolidarea securității regionale în Marea Neagră, datorită proximității sale geografice cu Ucraina și cu zona de influență a Rusiei. Ca membru al NATO și al Uniunii Europene, România vede prezența NATO în Marea Neagră ca pe o garanție a securității sale naționale și a stabilității regionale. România a fost gazda mai multor exerciții militare NATO și susține o prezență navală crescută a Alianței în regiune pentru a descuraja agresiunile și a întări flancul estic al NATO.
Deși Bulgaria este de asemenea membru NATO și al UE, țara a avut o abordare uneori mai precaută față de provocările militare în regiune, reflectând o dorință de a menține relații pragmatice cu toate părțile, inclusiv cu Rusia. Totuși, Bulgaria recunoaște importanța securității Mării Negre și a participat la exerciții militare alături de alte națiuni NATO, văzând aceste activități ca pe un mijloc de a asigura securitatea și stabilitatea în regiune. Poziția Bulgariei este uneori mai precaută, reflectând legăturile istorice și economice mai strânse cu Rusia.
Turcia joacă un rol cheie în dinamica Mării Negre, controlând accesul prin strâmtorile Bosfor și Dardanele conform Convenției de la Montreux. Turcia are relații complexe atât cu NATO, cât și cu Rusia, și își echilibrează strategic interesele pentru a maximiza securitatea națională și influența regională. Deși este aliat NATO, Turcia a avut perioade de apropiere de Rusia, inclusiv în domeniul energetic și al apărării. Totuși, Turcia susține importanța stabilității în Marea Neagră și a participat activ la exerciții militare NATO în regiune.
Italia, un membru important al NATO și al UE, are un interes strategic în promovarea stabilității și securității în regiunea Mării Negre, care este considerată esențială pentru securitatea sud-estului Europei. Italia sprijină operațiunile NATO și contribuie la misiunile Alianței în regiune, văzând Marea Neagră ca pe un punct cheie pentru securitatea energetică și pentru rutele comerciale europene.
Grecia, situată în sudul Balcanilor și având multiple interese istorice și culturale în regiunea Mării Negre, este profund interesată de stabilitatea acestei zone. Ca stat membru NATO și UE, Grecia susține o prezență consolidată a NATO în Marea Neagră pentru a contracara influența rusă și pentru a asigura securitatea rutelor maritime vitale. De asemenea, Grecia și Turcia, deși ambele sunt membre NATO, au propriile lor dispute regionale, ceea ce complică dinamica de securitate în zona Mării Negre.
Prin urmare, interesele acestor state în formarea unei flote NATO în Marea Neagră variază de la sprijin activ până la abordări mai echilibrate, toate reflectând contextul geopolitic complex al regiunii.
Poziția Turciei
Turcia nu arată în prezent un interes pentru modificarea Convenției de la Montreux. Guvernul turc este mai concentrat pe menținerea status-quo-ului în ceea ce privește Convenția, care îi oferă Turciei un control semnificativ asupra traficului naval prin strâmtorile Bosfor și Dardanele. Acest control este văzut ca un avantaj strategic, ajutând Turcia să își echilibreze interesele între Rusia și alte țări NATO. Turcia a fost foarte atentă în administrarea prevederilor Convenției, asigurându-se că drepturile și responsabilitățile sale sunt menținute fără schimbări.
Mai mult, Turcia este implicată într-un proiect major, Canalul Istanbul, care își propune să creeze o nouă rută de navigație ca alternativă la strâmtorile actuale reglementate de Convenția de la Montreux. Acest canal este destinat să ofere Turciei control suplimentar și beneficii economice, dar nu intenționează să înlocuiască reglementările Convenției Montreux referitoare la traficul militar prin strâmtorile existente. Președintele Erdogan a clarificat că Convenția de la Montreux va continua să guverneze Bosforul și Dardanele, în timp ce noul canal va avea reglementări separate.
În ultimul timp, Turcia a aplicat Convenția de la Montreux pentru a restricționa trecerea navelor de război rusești datorită conflictului în curs între Rusia și Ucraina, demonstrând angajamentul său față de respectarea cadrului legal stabilit de Convenție în timp ce navighează relațiile sale complexe atât cu NATO, cât și cu Rusia.
Soluții regionale
Pentru a forma o flotă NATO în Marea Neagră, în pofida restricțiilor impuse de Convenția de la Montreux și a complexității geopolitice a regiunii, ar putea fi luate în considerare unele soluții.
Intensificarea colaborării cu țările riverane Mării Negre care sunt membre NATO. România, Bulgaria și Turcia ar putea juca un rol central în stabilirea și operarea unei flote NATO în Marea Neagră, deoarece restricțiile Montreux nu se aplică navelor de război ale țărilor riverane. Aceste țări ar putea găzdui baze și facilități logistice pentru operațiuni NATO.
NATO ar putea organiza exerciții navale frecvente în regiune, implicând atât țările membre NATO, cât și partenerii din regiune. Aceste exerciții ar spori interoperabilitatea și ar demonstra angajamentul NATO pentru securitatea Mării Negre.
Utilizarea unui format rotativ pentru prezența navală este o altă posibilitate. Datorită limitărilor de timp impuse de Convenția de la Montreux pentru navele non-riverane, NATO ar putea adopta un format în care navele diferitelor țări membre să fie rotaționate prin Marea Neagră în intervale scurte, astfel încât să respecte limitele de 21 de zile.
Îmbunătățirea capabilităților de supraveghere și de apărare ale statelor NATO din regiune ar putea reduce nevoia de o prezență navală constantă, concentrându-se mai degrabă pe capabilități reactive rapide și eficiente.
Analiștii au atras atenția că intensificarea dialogului cu Turcia privind gestionarea strâmtorilor și explorarea posibilităților de flexibilizare a interpretărilor și aplicațiilor Convenției de la Montreux, pentru a permite o mai mare flexibilitate în operațiunile NATO.
Încurajarea cooperării cu state precum Georgia și Ucraina (aceasta din urmă într-un context diferit, în funcție de evoluțiile viitoare) este vitală, pentru a întări securitatea regională și pentru a construi o rețea de parteneriate care să susțină interesele NATO.
Perspectivă rusă
Rusia este foarte preocupată și se opune posibilității formării unei flote permanente NATO în Marea Neagră. Perspectivele rusești se concentrează pe considerente de securitate și pe impactul pe care o astfel de prezență a NATO l-ar avea asupra influenței și libertății de acțiune ale Rusiei în regiune. Autoritățile ruse interpretează orice consolidare a prezenței militare a NATO în Marea Neagră ca pe o amenințare directă la adresa securității și intereselor lor.
Oficialii ruși au exprimat în mod repetat preocupări că exercițiile militare NATO și creșterea prezenței aliate în regiune reprezintă o provocare și o amenințare pentru securitatea Rusiei. Aceste acțiuni sunt văzute de Moscova ca o încercare de a limita capacitatea Rusiei de a-și proiecta forța în regiunile adiacente și de a influența dinamica de securitate din zona Mării Negre. Rusia a reacționat la aceste mișcări prin consolidarea propriilor capabilități militare în regiune, inclusiv modernizarea și întărirea Flotei sale din Marea Neagră, și prin sporirea utilizării războiului electronic și a măsurilor de negare a accesului și a zonei de manevră pentru forțele NATO.
Orice inițiativă de formare a unei flote NATO în Marea Neagră va trebui să ia în considerare aceste preocupări și reacții din partea Rusiei, care vede regiunea ca fiind de importanță strategică majoră pentru securitatea și influența sa regională.
Asistăm la permanentizarea unei dinamici geopolitice complexe în Marea Neagră, cu NATO și aliații săi lucrând pentru a contracara influența Rusiei și a sprijini statele riverane în menținerea securității și stabilității regionale.
Capacitate de luptă
Capacitatea navală a Flotei Ruse din Marea Neagră în 2024 este semnificativă, având la dispoziție o gamă diversă de unități de luptă și suport. Flota este bine dotată cu submarine, nave de suprafață pentru operațiuni oceanice și în apropierea țărmului, aviație navală cu rachete, aviație antisubmarin și de vânătoare, precum și unități ale trupelor de coastă. Principalele sarcini ale Flotei Ruse din Marea Neagră includ protecția zonei economice și a activităților productive, asigurarea siguranței navigației și implementarea acțiunilor de politică externă ale guvernului în zonele economic importante ale oceanelor.
Flota deține aproximativ 49 de nave și 7 submarine. Printre acestea se numără șase submarine diesel-electrice îmbunătățite din clasa Kilo (Proiectul 636.3), trei fregate din clasa Admiral Grigorovich și corvete din clasa Buyan-M, toate capabile să lanseze rachete de croazieră Kalibr. Flota include de asemenea și fregata Admiral Makarov și corveta Askold, precum și vasele pentru misiuni antisubmarine și lupta antiaeriană.
Pe lângă aceste capabilități, Rusia a demonstrat și o adaptabilitate în utilizarea noilor tehnologii, inclusiv dronele navale care au adus un nou nivel de complexitate în operațiunile militare maritime. Aceste drone sunt capabile să efectueze misiuni la distanțe semnificative, fiind dificil de detectat și de interceptat de apărările tradiționale.
Rusia a întărit și componenta de amfibie a flotei, cu șase nave mari de desant provenind de la Flotele Baltică și de Nord, demonstrând astfel o concentrare strategică a capacităților sale amfibii în Marea Neagră, ceea ce subliniază importanța pe care Moscova o acordă acestei regiuni.
Componența Flotei:
Submarine: Flota include șase submarine diesel-electrice din Proiectul 636.3, cunoscute și sub numele de clasele îmbunătățite Kilo. Acestea sunt echipate cu sisteme sofisticate de rachete și torpile.
Fregate: Trei fregate din clasa Admiral Grigorovich, care sunt echipate cu rachete Kalibr, capabile de atacuri de precizie la distanță mare.
Corvete: Inclusiv corvete din clasa Buyan-M, echipate și ele cu rachete Kalibr, care le oferă capacitatea de a lovi ținte terestre și maritime de la distanțe considerabile.
Capabilități de Amfibie: Flota rusă are la dispoziție nave de desant mari, care pot transporta trupe și echipamente în operațiuni amfibii. Aceasta include nave din clasele Ropucha și Alligator, utilizate pentru a proiecta forța pe coasta adversarilor.
Aviația Navală: Aviația militară navală include avioane de vânătoare și antisubmarin, care sprijină operațiunile flotei prin supravegherea aeriană și atacurile contra submarinelor inamice.
Capabilități de Război Electronic și drone: Rusia a integrat în operațiunile sale navale tehnologii avansate de război electronic și drone, cum ar fi dronele maritime capabile să execute misiuni de recunoaștere și atac la distanțe mari, dificil de interceptat de sistemele tradiționale de apărare.
Flota joacă un rol esențial în protejarea intereselor economice și militare ale Rusiei în Marea Neagră, inclusiv asigurarea securității rutelor comerciale maritime și exercitarea influenței politice în regiune.
Această flotă este strategic amplasată pentru a influența echilibrul de putere în Marea Neagră și pentru a susține obiectivele geopolitice ale Rusiei în regiunea extinsă, inclusiv în Balcani, Caucaz și Orientul Mijlociu.
Baze navale
Bazele navale ale Flotei Ruse a Mării Negre sunt vitale pentru operațiunile și strategia militară a Rusiei în regiune.
Sevastopol este cea mai importantă bază a Flotei Ruse a Mării Negre, situată în Crimeea. Această bază găzduiește majoritatea navelor de suprafață și a submarinelor flotei, având facilități avansate pentru reparații și întreținere. De asemenea, Sevastopol servește ca centru principal pentru operațiunile logistice și de comandă.
Novorossiysk este o altă bază majoră, situată pe coasta rusă a Mării Negre. Aceasta a fost modernizată și extinsă pentru a sprijini operațiunile flotei, inclusiv facilități pentru acostarea submarinelor și navelor mari. Novorossiysk este folosită și ca punct de tranzit pentru forțele ruse către alte regiuni.
Deși nu este pe coasta Mării Negre, baza navală din Tartus este esențială pentru operațiunile Rusiei în regiunea Mării Mediterane și susține capacitățile proiecției de forță ale Flotei Mării Negre. Tartus este singura bază navală rusă în Marea Mediterană și a fost extinsă pentru a oferi suport logistic și tehnic navele rusești.
Aceste baze sunt esențiale pentru a permite Rusiei să mențină o prezență militară semnificativă în Marea Neagră și să proiecteze putere în regiunile înconjurătoare. Facilitățile oferă suport pentru operarea eficientă a navelor și pentru întreținerea acestora, asigurând capacitatea continuă a Rusiei de a influența dinamicile de securitate din zona Mării Negre și dincolo de ea.
Abhazia, fortăreață rusă
În 2024, Rusia a planificat și a semnat un acord pentru construirea unei baze navale permanente pe coasta Mării Negre în regiunea separatistă georgiană Abhazia, mai precis în districtul Ochamchira. Acest demers este văzut ca o încercare de a crește capacitățile defensive atât ale Rusiei, cât și ale Abhaziei. Această mișcare a stârnit preocupări serioase din partea Georgiei, care consideră această acțiune o violare a suveranității sale.
Acest plan face parte dintr-o strategie mai largă a Rusiei de a-și consolida prezența militară în regiunea Mării Negre, în contextul tensiunilor crescute din zonă, în special datorită conflictului continuu cu Ucraina. Abhazia, recunoscută de Rusia ca stat independent după conflictul din 2008 cu Georgia, servește ca un punct strategic pentru influența rusă în regiunea Caucazului și a Mării Negre.
Astfel, baza navală planificată în Abhazia este un element cheie în politica de securitate a Moscovei, destinată să sprijine operațiunile navale și să consolideze capacitatea de apărare a aliatului său, în timp ce continuă să provoace îngrijorare și tensiuni în relațiile internaționale din zonă.
Dobrogea, portavion NATO la Marea Neagră
România va găzdui la Mihail Kogălniceanu cea mai mare bază operaţională NATO din Europa, un adevărat portavion terestru, aşa cum este cunoscută în cadrul Alianţei această facilitate militară.
Modernizarea bazei a început încă din 2010, în contextul războiului din Afganistan, dar acum s-a intrat într-o nouă etapă de extindere a complexului militar. Sunt alocate fonduri importante în vederea construirii unui oraş militar ce va avea inclusiv un spital şi o şcoală.
Peste 10.000 de militari vor fi bazați la MK, abreviere NATO pentru Mihail Kogălniceanu, bază militară care va fi modernizată cu un efort financiar consistent până în 2030. Complexul militar găzduieşte în prezent la Mihail Kogălniceanu detaşamentele străine de avioane de luptă care ajută la misiunile de poliţie aeriană întărită, dar şi cea mai mare parte din contigentul SUA, care este detaşat prin rotaţie în România.
Peste 2.000 de hectare de teren au fost deja expropriate pentru a face loc oraşului militar. Timp de cinci ani, în zona bazei de la Mihail Kogalniceanu se vor construi alte structuri militare, un adevărat oraş militar cu clădiri anexe, un spital şi o şcoală. Actuala pistă a aeroportului va fi dublată, deservită de depozite de combustibil şi mai multe hangare pentru diferite tipuri de avioane de luptă şi drone. Şi va fi construită încă o pistă pentru aeronave, o a două cale de rulare separată.
Investiţia guvernamentală este estimată la 2,5 miliarde de euro; la final, Mihail Kogălniceanu ar putea prelua logistica şi resursele umane de la baza americană Ramstein din Germania
În 2024, România își continuă eforturile de modernizare a flotei militare, concentrându-se în special pe achiziționarea de submarine și modernizarea corvetelor existente. Ministerul Apărării Naționale al României a propus achiziționarea primelor submarine după aproape 20 de ani, evidențiind un interes pentru două submarine din clasa Scorpène, produse de compania franceză Naval Group. Aceste submarine sunt recunoscute pentru capabilitățile lor avansate și ar urma să joace un rol crucial în întărirea prezenței NATO în Marea Neagră, contribuind semnificativ la colectarea de informații despre operațiunile Rusiei în regiune.
Pe lângă submarine, România își propune și modernizarea flotei de corvete prin achiziționarea de corvete multirol din clasa Sigma 10514, care urmează să fie construite în România, la șantierul naval Damen din Galați. Acest program de achiziție a fost inițiat în 2016 și continuă să fie un element central în procesul de modernizare a Marinei Române, având ca scop dezvoltarea unei baze industriale pentru construcția de nave militare.
De asemenea, România a exprimat interesul pentru achiziționarea de noi vase de patrulare offshore, echipate similar corvetelor, pentru a răspunde nevoilor urgente ale marinei. Aceste vase sunt planificate să fie dotate cu sisteme americane, inclusiv sistemul de gestionare a luptei, armament, radare și sonare, și să fie construite tot în România.
Astfel, strategia de modernizare a Marinei Române în 2024 include elemente cheie care vizează întărirea capabilităților de luptă și supraveghere, în linie cu obiectivele NATO și ale Uniunii Europene, în contextul unei securități regionale îmbunătățite. Aceste eforturi de modernizare reflectă angajamentul României de a menține un nivel adecvat de cheltuieli pentru apărare, conform standardelor NATO.
