Acum, după ce ajutorul militar american pentru ucraineni s-a deblocat într-un timp record, în patru zile a trecut de Camera Reprezentanților, Senat și președinte, livrările de armament performat către Ucraina au primit undă verde și acestea se pot îndrepta spre această țară greu încercată de invazia rusă. Dar asta nu înseamnă că situația de pe front se va schimba peste noapte, că inițiativa va trece mâine de partea ucraineană care va putea începe rapid o contraofensivă de proporții care să o ducă într-un marș triumfal spre Marea de Azov. Nu poate fi realizat așa ceva într-un timp scurt din motive evidente.

Ajutorul militar american

În primul rând, nu trebuie să ne facem iluzii că imediat va ajunge pe frontul ucrainean armament și muniții americane performante în valoare de 60 de miliarde de dolari. Cifra este impresionantă, este echivalentul PIB-ului României în anul 1988, perioadă pentru care unii suspină că ce bună economie aveam. Comparativ, în 2022, PIB-ul României este de 300 miliarde dolari, de cinci ori mai mare în 35 de ani, astfel că ajutorul militar ar fi de o cincime din PIB-ul României actuale, dar tot o cifră impresionantă.

Iar nu întregul ajutor american are destinație militară, ci și ajutor financiar pentru economia Ucrainei greu încercate de război. Dar este, cum spuneam o cifră mult mai mare față de ajutorul american de până atunci, respectiv pe anii 2022-2023, de la începerea războiului. De la începerea războiului (24 februarie 2022) până la sfârșitul lui 2023 SUA a acordat Ucrainei un ajutor de circa 45 miliarde dolari, deci cifra avansată acum este cu 25% mai mare. Chestiunea este că acest ajutor a fost acordat pe etape, pentru fiecare tranșă fiind necesară aprobarea Congresului, astfel că la sfârșitul lui 2023 administrația prezidențială a decis să ceară legislativului aprobarea unui ajutor total pentru întregul an 2024, pentru a nu solicita de fiecare dată pe tranșe ca și până atunci. Iar cererea președintelui a fost blocată în Congres de dispute politice interne între republicani și democrați. Nu intrăm în amănunte, dar este trist că un ajutor esențial pentru supraviețuirea Ucrainei a fost întârziat mai mult de patru luni din pricina chestiunilor de politică internă americană.

În această perioadă de blocaj administrația americană a reușit să găsească niște soluții pentru a strecura armament și muniții, un pachet de armament de 300 milioane de dolari ca sume necheltuite de ministerul apărării în exercițiul financiar precedent (inclusiv rachetele ATACAMS care au lovit aeroporturile din Crimeea la 17 martie) și armele capturate de la iranienii ce încercau să le transfere rebelilor Houthi din Yemen ce atacă vasele comerciale în strâmtoarea Bab-el-Mandeb (sudul Mării Roșii) și Golful Aden. Vorbim de mii de arme automate și aruncătoare portabile și sute de mii de cartușe.

Deci, ideea este că acest ajutor militar masiv va veni eșalonat, nu totul dintr-o dată, așa a fost programat. Și nici nu ar fi posibil altfel, ținând cont de logistică. Chiar dacă o parte din armament și muniție a fost prepoziționat în Polonia înainte de votul final și va putea fi deplasat rapid în Ucraina spre front, cantitatea este relativ destul de redusă pentru a putea fi un game changer imediat. Va putea doar ușura presiunea asupra frontului, fără a o înlătura cu totul.

Ofensiva rusă se va opri de la sine?

Nu trebuie să ne închipuim niciun moment că rușii, la auzul deblocării ajutorului militar american, vor lăsa armele și se vor întoarce spășiți acasă. Nu, ei vor continua să atace susținut, încercând să profite cât mai mult de fereastra de oportunitate ce începe treptat să se închidă. Vor presa poate și mai mult știind acest lucru, faptul că ajutorul aliat va începe să anuleze treptat avantajul lor din acest moment. Fiindcă balanța de forțe nu se va răsturna brusc, ci va începe să se încline pas cu pas în favoarea ucrainenilor, iar șansa rușilor este să profite la maxim cât mai au acest avantaj material.

Așa că vor forța și mai mult în această primă fază, chiar dacă simt și ei că se apropie de culminating point, de momentul în care vor trebui să facă o pauză operațională, în urma faptului că sunt în ofensivă continuă, mai mult sau mai puțin, cu pierderi imense, de aproape șase luni, de la începutul mai serios al atacului lor asupra Avdiivka (vezi https://karadeniz-press.ro/ofensiva-rusa-de-vara-este-posibila/ ). Inevitabil, după un asemenea ritm al atacurilor, rușii vor trebui să se regrupeze și să-și refacă forțele, presupun că după ce vor începe să se lovească mai serios de defensiva ucraineană de la Chasiv Yar. Chiar dacă se vede o intenție a lor de a învălui pe la nord, în timp ce o grupare fixează la est, și aceasta va fi oprită. La fel s-a întâmplat și în al doilea război mondial, orice ofensivă, rusă sau germană, după un ritm susținut și un tempo ridicat, a trebuit să fie oprită după un timp (maxim câteva luni), din cauza epuizării trupelor, dar și a materialelor. Este nevoie de un respiro, de regrupări de forțe, de aprovizionări, de înlocuiri, de stabilirea de noi rețele logistice, de mutarea depozitelor intermediare mai aproape de noua linie de front pentru a nu suprasolicita logistica, de întărirea trupelor destinate atacului etc. Iar asta cere timp, nu se poate realiza din mers, în timpul ofensivei.

Dar, în acest caz al rușilor, tocmai această forțare de ultim moment, pentru a profita la maxim de restul ferestrei de oportunitate rămase înainte ca ucrainenii să primească suficient armament și muniții, va face ca acel culminating point și momentul pauzei operațională să vină mai repede pentru ruși, deoarece prin forțarea aceasta vor consuma mai rapid resursele, făcându-i să se oprească ceva mai devreme decât estimam.

Partea proastă pentru ei este că se pot opri pe niște poziții defavorabile, care i-ar face vulnerabili unui contraatac ucrainean de medie intensitate. Știm cu toții cum conducerea rusă este foarte refractară ideii de a se retrage la nevoie pe poziții mai favorabile, fiindcă asta ar însemna să cedeze teritoriu cucerit, iar cucerirea teritoriului este un obiectiv primordial pentru Kremlin. Retragerea din Kherson a fost o excepție, când chiar erau puși cu spatele la zid, respectiv la fluviul Nipru, în timp ce ucrainenii victorioși în ofensiva lor de la sud de Harkov presau dincolo de râul Oskil spre și în oblastul Luhansk (ocupaseră o mică porțiune din acesta).

Cert este că rușii vor mări presiunea în această fază (sau ar trebui să o facă, dacă mai au resurse pentru asta) dacă vor să mai aibă șansa să obțină ceva palpabil în urma continuării ofensivei după căderea Avdiivkăi în februarie. Dacă nu mai au resurse pentru a mări tempoul, ofensiva lor se va opri de la sine în câteva săptămâni pentru o pauză operațională, indiferent de ajutorul american suplimentar sosit pe front.

Dar dacă rușii mai au resurse suficiente pentru a crește ritmul, chiar și pentru două săptămâni, ucrainenii sunt nevoiți să le oprească această ofensivă înainte de a avea câștiguri considerabile, cum ar fi ocuparea Chasiv Yar și avansul hotărât spre Sloviansk și Kramatorsk. Fiindcă dacă reușesc asta, rușii vor avea poziții favorabile și ucrainenilor le va fi mult mai greu să-i scoată din acestea.

Iar pentru a-i opri în acest caz, ucrainenii au nevoie de fiecare piesă de armament și muniție americană ce poate ajunge pe linia frontului. Și nu numai americană, ci și aliată. Fiindcă această încercare de forțare a rușilor va solicita mult trupele ucrainene subțiate și obosite după atâtea lupte.

Atuurile rușilor

Principalul atu al rușilor, nu numai în cursul acestei ofensive, ci și în caracterul întregului război, este superioritatea numerică dublată de o totală indiferență față de nivelul enorm al pierderilor proprii. Pentru ei, viețile propriilor reprezintă este o cantitate neglijabilă, indiferent câți mor sau sunt mutilați, locul lor este luat de alții și alții, împinși înainte în malaxor. Pentru noi, racordați la spiritul și valorile vestice, în care fiecare viață este prețioasă, ni se pare greu de crezut și de acceptat, dar aceasta este realitatea în lumea rusă. Parcă am retrăi vremurile din al doilea război mondial în care rușii atacau cu mase de infanterie pozițiile întărite și mitralierele culcau la pământ rânduri întregi, dar alții le luau locul împinși din spate de comisarii politici cu pistoalele în mâini (vezi și memoriile veteranilor români, recomand spre exemplu Cavalerii Apocalipsei de Ion V. Emilian). Orice om cu discernământ credea că acele vremuri au trecut, dar iată că nu. Deși semne au existat chiar în timpul regimului Putin.

În 2000, după ce s-a scufundat submarinul Kursk și rușii au refuzat ajutorul occidental pentru a-l scoate la suprafață la timp pentru a salva echipajul (până la urmă tot occidentalii l-au scos la suprafață dar prea târziu pentru echipaj), interpelat de un reporter care spunea că au murit 118 oameni, un amiral rus a răspuns plin de emfază: Nu-i nimic, mamele noastre vor face alții! Aceasta este atitudinea conducerii Rusiei față de pierderile proprii, dar nu numai din rândul militarilor, ci și al civililor proprii.

În cazurile luărilor de ostatici, doctrina occidentală spune că primordială este salvarea ostaticilor, dar cea rusă, dovedită în practică, este eliminarea răpitorilor, viețile ostaticilor trecând pe plan secund. Această abordare rusă s-a dovedit la teatrul Dubrovka în 2002 (132 ostatici uciși și peste 700 răniți) și la școala din Beslan în 2004 (334 ostatici morți, mare parte copii, și peste 800 de răniți).

Iar dacă rușii nu pun preț pe viețile militarilor proprii, și nici pe ale civililor proprii, ne putem aștepta să pună preț pe militarii sau civilii considerați inamici? Așa se explică bombardarea nediscriminatorie a blocurilor și zonelor rezidențiale civile din Ucraina din orașele aflate mult în spatele frontului. În schimb, ucrainenii țintesc numai obiective militare în teritoriul ocupat sau pe teritoriul Rusiei, morțile civililor fiind accidentale. Chiar și sediul FSB din Moscova sau alte orașe a fost lovit noaptea, ca să nu existe civili în clădirile respective.

Al doilea atu important al rușilor în această ofensivă, dar și în acest război este superioritatea materială în armament clasic și în muniție. Comparativ cu Ucraina, Rusia avea și are în dotare un număr enorm de mare de piese de artilerie, tancuri, vehicule blindate, avioane și armament de acest gen, o superioritate zdrobitoare care, teoretic, ar fi trebuit să facă diferența încă din februarie 2022. Dar lucrurile nu s-au întâmplat așa.

Fiindcă ucrainenii au reușit să compenseze această superioritate prin calitatea armamentului primit din Occident, dar și prin tacticile inovatoare. Aici vorbim de dronele Bayraktar TB-2 care au făcut prăpăd printre forțele blindate rusești în prima fază a războiului. Dar și de lansatoarele de rachete antitanc de tipul FGM-148 Javelin sau NLAW, dezvoltate încă din timpul Războiului Rece ca o necesitate primordială pentru infanterie în cazul luptelor împotriva blindatelor. În anii `80, teama principală a NATO o reprezenta un atac fulgerător al trupelor Pactului de la Varșovia cu divizii blindate prin trecătoarea Fulda până în inima Republicii Federale Germane de atunci. NATO nu avea suficiente tancuri ca să li se opună, așa că au dezvoltat armament pentru infanterie care să poată lupta împotriva tancurilor, rezultatul fiind tipul de rachetă antitanc Javelin, principalul răspuns al infanteriei contra blindatelor. Până atunci nu se putea concepe ca o divizie de infanterie să poată rezista atacului uneia de tancuri, nici chiar în spatele unor fortificații sau câmpuri de mine, dar de atunci avantajul blindatelor a devenit relativ pe câmpul de luptă. Iar aplicabilitatea s-a dovedit în Ucraina în 2022.

Dar și rușii, după pierderile suferite, s-au adaptat și și-au îmbunătățit capabilitățile de război electronic (EW) scăzând eficacitatea dronelor Bayraktar, și-au îmbunătățit tacticile pentru a nu mai fi surprinși pe flancuri (atacă pe front larg) și multe altele, e o altă discuție. Ucrainenii au răspuns prin folosirea de drone FPV, inclusiv împotriva infanteriei, nu numai împotriva blindatelor, rușii au început și ei să o facă.

Rușii au pierdut un număr impresionant de tancuri, vehicule blindate, centre de comandă, avioane, elicoptere, tunuri, lansatoare de rachete etc., confirmate vizual și de siteul Oryx, un număr mult disproporționat față de pierderile ucrainene, confirmate de același site.

Artileria, the Killer

Dar problema primordială rămâne, superioritatea în artilerie, fiindcă pe câmpul de luptă, cel mai mare ucigaș nu este nici infanteria, nici atacul de blindate, nici aviația, ci artileria. Asta încă de la apariția acestei arme. Statisticile din primul război mondial, confirmate de următoarele conflicte, subliniază acest lucru. Cele mai multe victime pe câmpul de luptă le provoacă artileria.

Iar aici rușii sunt net superiori față de ucraineni. Au mai multe piese de artilerie, mai multe obuze, mai multe piese de schimb. Astfel că au avut această superioritate pe tot timpul războiului și o au și acum. Desigur, occidentalii au încercat să compenseze această superioritate rusă pe acest domeniu livrând ucrainenilor fel de fel de piese de artilerie și obuziere. Dar acestea au o problemă, de fapt mai multe. În primul rând sunt prea puține. Vedem că americanii anunță livrarea de HIMARS și M270 MLRS către Ucraina, francezii obuziere Ceasar etc. Dar acestea sunt într-un număr limitat, dar mai au altă problemă majoră.

Sunt foarte bune, trag la precis și la distanță mare. Dar au o altă destinație, respectiv lovirea la punct fix, adică sunt ideale pentru distrugerea punctelor de comandă, depozitelor de muniții, concentrărilor de blindate, podurilor sau punctelor obligatorii de trecere din adâncimea frontului inamic, aerodromurilor etc. Dar sunt total improprii în lupta cruntă de front, acolo pe linia de demarcație, zona fierbinte unde se dau atacurile și contraatacurile pentru menținerea sau cucerirea unei liziere de copaci sau a unei tranșee. Fiindcă fiecare lovitură costă enorm de mult. La fel cum nu vei trage o rachetă Javelin care costă 176000 de dolari într-un camion, ci o vei trage într-un tanc de câteva milioane de dolari, la fel, nu vei trage o rachetă MLRS la aproximativ același preț contra unui atac inamic de 40 de infanteriști sau împotriva unui cuib de mitralieră în subsolul unei case dărăpănate. Muniția la aceste sisteme costă mult și este puțină, ea este destinată țintelor de valoare mare, nu contra unui val de infanteriști împinși din spate peste un câmp.

Pentru lupta directă pe front se folosește artileria clasică, vechea artilerie, cu tunuri dispuse în baterii și care trag în salve focuri de baraj în calea atacului inamic sau tiruri de interdicție (tot de baraj) în spatele frontului pentru a bloca aprovizionarea, sau tiruri pentru distrugerea fortificațiilor inamice. Aceasta este artileria care macină inamicul, care îi distruge pozițiile întărite, care îi decimează atacul sau care înmoaie rezistența frontului înainte de atacul propriu.

Iar aceste tip de artilerie, de ambele părți, de fapt grosul artileriei de pe front, este formată din tunurile clasice de pe vremea URSS, din timpul Războiului Rece, când s-au fabricat zeci de mii de astfel de tunuri.

Shell Hunger

Tunurile clasice fac legea pe front, ele trag mii de proiectile pe zi, ele desfășoară tiruri de baraj contra atacurilor inamice și tot ele bombardează pozițiile întărite. Ele duc greul războiului de artilerie, ele sunt adevărații ucigași pe câmpul de luptă. Când există o concentrare de trupe sau de tancuri pe front sau în spatele lui, este chemată artileria căreia i se dau coordonatele și aceasta execută focul. Dar odată ce deschide focul, chiar și de la câțiva kilometri în spate, poziția ei este descoperită și există riscul de tiruri inamice de contrabaterie, de aceea artileria, după ce trage câteva salve, împachetează rapid și se mută pe altă poziție prestabilită. Pentru tirurile de contrabaterie ar fi ideale pentru ucraineni obuzierele Ceasar sau altele de același tip, cu condiția ca artileria inamică să fie detectată la timp și focul de contrabaterie să fie lansat înainte de deplasarea bateriei inamice.

Dar aceste tunuri clasice au nevoie de muniție, foarte multă muniție pentru a trage tiruri de baraj sau de suprimare a apărării adverse. Iar lipsa necesarului de muniție se traduce în limbajul convențional prin termenul de shell hunger, în traducere liberă foamea de obuze, termen introdus încă din primul război mondial. În sensul lipsei necesarului de muniție pentru a susține misiunea de bază, adică limitarea tragerilor de teama epuizării rezervei de obuze care este considerată insuficientă pentru susținerea frontului.

Iar ucrainenii reclamă tocmai acest fenomen și pe bună dreptate. Dar nici rușii nu stau pe roze în acest domeniu, au consumat mai multe obuze decât și-au putut imagina, astfel că au ajuns să ceară de la nord-coreeni, care le-au livrat între 2 și 3 milioane de obuze, pe lângă ajutorul de drone Shahed de la iranieni. Ca și comparație, în timpul asediului Sievierodonetsk și Lysycheansk (mai-iunie 2022) rușii trăgeau 20000 de obuze pe zi pe întreg frontul. La Bakhmut în 2023 și Avdiivka în 2024, trăgeau 5-6000 de obuze pe zi, tot pe întreg frontul. Deci și la ruși consumul enorm de obuze își spune cuvântul.

Dar la ucraineni este o problemă suplimentară. Tunurile lor clasice, majoritatea artileriei de pe front, folosesc calibrele vechi, din fostul Tratat de la Varșovia, care nu mai sunt fabricate în țările NATO, acestea fabricând doar calibre NATO. Așa că din punct de vedere al muniției, țările NATO îi pot aproviziona pe ucraineni doar cu calibre NATO, incompatibile cu calibrele Tratatului de la Varșovia. Iar ucrainenii au prea puține tunuri calibre NATO, pentru restul, majoritatea artileriei lor, se pot baza doar pe producția de muniție proprie. Cu două excepții din cadrul țărilor NATO aliate, România și Bulgaria, care produc cât pot pentru a suplimenta deficitul de muniție pentru Ucraina. Vorbim aici de calibre de 122 mm și 152 mm, care nu se fabrică, comparabil cu 120 mm sau 155 mm, calibre ale armamentului NATO. Dar producția acestora este insuficientă pentru a suplini această Shell Hunger de pe front.

De aici vine inițiativa cehă de a cumpăra obuze de calibre potrivite din afara UE, identificând circa 800000 de obuze gata de a fi cumpărate cu contribuția statelor membre. Asta deoarece, prin birocrația UE, aceasta a condiționat alocarea de fonduri pentru sprijinul Ucrainei cu muniții și armament cu condiția ca acesta să fie procurat doar din țările membre UE. Ori, calibrele de care ucrainenii au nevoie ca de aer sunt fabricate doar în România și Bulgaria și acestea nu fac față nevoilor. Așa că inițiativa cehilor este binevenită, dar durează ceva până la finalizare, în timp ce rușii au primit, pe lângă producția proprie, între 2 și 3 milioane de obuze din Coreea de Nord.

Ca o paranteză, România nu mai produce pulbere de ani buni, de aceea este dependentă de importuri pentru fabricarea de muniții. Iar aceste importuri, mare parte vin din Serbia, aliată a Rusiei. Au trebuit să treacă doi ani de război în Ucraina vecină până când să apară inițiativa de a investi câteva milioane de euro pentru repornirea producției de pulberi la fabrica din Făgăraș, dar care va livra primele cantități abia în 2025 sau 2026. O conducere cu o viziune mai clară ar fi repornit producția a doua zi după invazia rusă din Ucraina din 2022, astfel că primele pulberi românești pentru obuze și cartușe ar fi ieșit deja de pe poarta fabricii.

Prioritățile ucrainenilor pentru stoparea ofensivei ruse

Ca idee, rușii au o superioritate în artilerie de circa 10 la 1, la fel ca și la Avdiivka la începutul anului. În plus, beneficiază de aportul important al bombelor ghidate FAB-250 și FAB-500 lansate de la o distanță de până la 80 de kilometri din avioanele Su-35. Acestea lovesc puternic pozițiile fortificate ucrainene având un aport esențial în ofensiva rusă. Ori, pentru stoparea ofensivei ruse, chiar dacă acesta accelerează în zilele următoare, ucrainenii trebuie să compenseze aceste două avantaje majore ale rușilor, în artilerie și în bombele ghidate.

Fiindcă în materie de infanterie, ucrainenii s-au dovedit net superiori până acum. Respectiv în ciocnirile directe cu infanteria rusă, cea ucraineană s-a arătat net superioară, reușind să respingă cu succes atacurile de infanterie rusă, chiar dacă era în inferioritate numerică. Problemele apăreau acolo unde intervenea artileria rusă superioară.

De aceea spun că ucrainenii trebuie să compenseze această superioritate rusească în artilerie și bombe ghidate pentru a opri ofensiva rusă, chiar dacă aceasta va avea un impuls suplimentar în următoarele zile. Prima fază este stabilizarea frontului, esențială, după aceea acumularea de trupe și armament, concomitent cu anihilarea posibilităților de lovire ale rușilor, modelarea frontului, abia apoi va putea urma contraatacul care să-i împingă pe ruși înapoi.

Primul pachet de circa un miliard de dolari, parte prepoziționat în Polonia pentru a fi livrat imediat după aprobare, conține mașini de luptă Bradley (de genul celor filmate distrugând tancul T-90), rachete interceptoare RIM-7 și rachete AIM-9 Sidewinder, muniție de artilerie și pentru HIMARS, plus rachete antiaeriene portabile FIM-92 Stinger.

De subliniat importanța muniției pentru artilerie, cu scopul de a scoate artileria ucraineană de pe front din situația de shell hunger și a compensa superioritatea rușilor în artilerie. Dar apare și muniția de HIMARS, care va fi destinată lovirii depozitelor de muniții rusești sau altor puncte importante cum ar fi logistica rușilor (poduri, triaje de cale ferată, puncte de comandă etc.), dar este posibil, având în vedere o creștere a numărului de lovituri, ca ucrainenii să le folosească pe moment și asupra unor ținte mai ”ieftine”, dar importante în această fază a războiului când este esențială restabilirea balanței de forțe defavorabile. Mă refer aici chiar la lovirea bateriilor de artilerie rusească, foc de contrabaterie cu HIMARS. Adică arunci câteva milioane de dolari din primul miliard primit, dar o faci cu un scop important, reducerea deficitului de artilerie. Și obții puncte de moral, în schimb rușii, după ce primul HIMARS va distruge o baterie de artilerie, vor fi tot mai ezitanți în plasarea propriilor tunuri și deschiderea focului, tocmai de teama HIMARS-urilor.

În plus, HIMARS vor lovi aerodromurile de pe care decolează avioanele SU-35 ce poartă bombele ghidate FAB-250 și FAB-500, la fel cum Storm Shadow au lovit bazele elicopterelor Ka-52 de la Berdiansk (octombrie 2023), elicoptere care le-au dat mult de furcă ucrainenilor în ofensiva lor de anul trecut din Zaporoje, ele lansând rachete de la 3000 de metri, în afara bătăii rachetelor portabile ucrainene, inclusiv FIM 92 Stinger. Dar acele Storm Shadow au venit prea târziu pentru a ajuta acea ofensivă ucraineană.

O mențiune specială pentru rachetele aer-aer AIM-9 Sidewinder, cu o rază de acțiune între 1 și 35 kilometri. Nu este doar o rachetă aer-aer, deși rolul său primordial acesta este, ci poate fi lansată și de pe platforme navale sau chiar terestre. Iar ucrainenii încă de anul trecut au reușit să o adapteze pentru lansarea de la sol ca și rachetă sol-aer (de pe sisteme NASAMS), folosind-o pentru protecția antiaeriană, primele rachete de acest timp fiind furnizate de canadieni și americani în 2023.

Desigur, nu ar putea avea efect împotriva avioanelor Su-35 ce lansează bombele ghidate FAB de la 80 de km de linia frontului, dar este eficientă și în interceptarea rachetelor, ca dovadă că în 2 noiembrie 2023 o rachetă AIM-9 Sidewinder lansată de pe un F-35 israelian a interceptat și distrus o rachetă de croazieră. Rămâne să vedem cum va ajuta apărarea ucraineană împotriva bombelor ghidate rusești cu viteză mai mică, dar și împotriva altor ținte aeriene inamice.

Pentru anihilarea totală a avantajului rusesc al bombelor ghidate nu este suficient, se discută suplimentarea sistemelor de apărare Patriot, care chiar ar putea face diferența, mai ales că am văzut cum ucrainenii le-au folosit ca și arme de atac împotriva aviației rusești ce se credea în siguranță deasupra Crimeii (vezi https://karadeniz-press.ro/razboiul-aerian-in-ucraina/). Și mai ales, avioanele F-16 sunt așteptate prin iunie.

În concluzie, acest prim pachet este un pas important, având în vedere și fluxul de armament și muniții ce continuă să sosească de la aliații europeni, plus cele promise de la britanici și alții. Conține suficient armament și muniții care să-i ajute pe ucraineni în acest prim obiectiv, respectiv oprirea ofensivei ruse și stabilizarea frontului în vederea acumulării pentru dezvoltarea unor activități ofensive viitoare.