Relaționarea energetică complicată dintre Turcia și Rusia
Potențiala vizită a realesului Vladimir Putin în Turcia, la invitația lui Recep Erdogan, rebuie să ne atenționeze asupra vulnerabilității energetice ale Uniunii Europene și asupra riscurilor potențiale. Apropierea energetică Moscova – Ankara trebuie analizată cu atentie pentru a îndepărta orice agresiune hibridă a autocrațiilor estice și din spațiul MENA, autocrații apropiate de Kremlin.
În „Doctrina Gherasimov” (lansată în 2013) se definește noul tip de război (hibrid): „În cazul conflictelor actuale, a crescut rolul mijloacelor non-militare în atingerea obiectivelor politice și strategice, care au depășit în multe cazuri puterea și eficiența armelor, acestea devenind irelevante în realitatea modernă: uitilizarea componentelor informaționale și cibernetice, a forțelor speciale, a opoziției interne, a acțiunilor de dezinformare, a acțiunillor subversive a coloanei a V-a. (…) Noile conflicte vor fi asimetrice și mai puțin costisitoare, (…) astăzi combinarea dintre metodele tradiționale și „hibride a devenit o caracteristică a oricărui conflict armat”.
În arsenalul acestui tip de război se află și șantajul energetic. Astfel luând țintele definite de Strategia Energetică a Federației Ruse, publicată în 2012, putem spune că în mare parte acestea au fost atinse în țările Uniunii până în 2022 și mai apoi acțiunile strategice a fost amplificate asupra Turciei.
Tările Uniunii Europene au devenit dependente de gazul rusesc. După 2022, dependența a fost micșorată, importurile prin conducte ajungând la aproximativ 35 mmc / an în 2023, de la 155 mmc / an în 2021. Problema este că gazul natural lichefiat ce intră în Europa nu poate fi întotdeauna depistat ca având proveniență Federația Rusa. Și Turcia a devenit dependentă de gazul rusesc. Inainte de punerea în funcțiune a Turk Stream (2020) dependența era de 76%, conform datelor publicate de autorități.
Federația Rusă a facut investiții gigant în conducte. North Stream I și II, Turk Stream sunt realizările din ultimii ani care până la urmă nu au reușit să sugrume Europa. Turcia are dependență față de gazele rusești prin Blue Stream și Turk Stream atât timp cât Moscova va vinde gazele mai ieftin decat Azerbaidjanul și Iranul.
Mărirea capacităților de transport din țările fostei URSS: Turkmenistan, Kazakstan, Uzbekistan și Azerbaidjan către Occident duce la mărirea monopolului rusesc asupra gazelor, deoarece acesta trec prin conductele rusești. Turcia dorește să se interconecteze cu aceste țări dorind construirea de trasee noi de conducte din Turkmenistan și Uzbekistan sau folosind conductele rusesti (Kazahstan).
Crearea de firme intermediare în țările occidentale care să se ocupe de importurile de gaze. Acestea după impunerea de sancțiuni au fost trecute în propietatea statelor unde au fost inregistrate, au fost vândute sau inchise. Tucia și astăzi se gândește la diverse asocieri cu Moscova
Astfel dacă asocierea Gazprom-ului cu “vechii parteneri de afaceri” europeni ai acestuia în diverse companii, înainte de 2022, a funcționat și după ocuparea teritoriilor ucrainiene companiile cu acționariat rusesc au fost naționalizate, vândute sau închise, Tucia proectează în continuare la diverse asocieri cu marile companii rusești.
Mai mult decât atât, intrarea în acționariatul a cât mai multor firme de producție și distribuție de gaze sau producători de material rulant pentru industria extracției și transportului de gaze din occident, nu a arătat Turcei care sunt riscurile la care se expune.
Turcia este tranzitată și se aprovizionează cu gaze naturale prin conducte din Rusia, Azerbaidjan și Iran.
Încă din 2022 Rusia a propus Turciei de a înființa un hub de gaze în regiunea de pe continentul european – Tracia, pentru a exporta gaze naturale pe piețele europene. În acest moment se pregătesc studiile de fezabilitate în vederea devenirii acestui hub cel mai mare furnizor de gaze pentru Europa și un important traseu energetic. Definitivarea studiilor este prevăzută pentru 2024.
Acest acord ce încă se negociază face parte din strategia Turciei de a deveni putere energetică regională și din strategia Rusiei de a continua exportul de gaze către Uniunea Europeană.
Traseele energetice și rezervele de gaze turcești
Astăzi Turcia are o infrastructură importantă de transport de gaze. Input-urile se fac prin șapte conducte internaționale de gaze naturale și patru terminale LNG. Două dintre acestea au și unități plutitoare de stocare, la care se adaugă și două depozite subterane de stocare a gazelor naturale.
Fig. 1 – Conductele de gaze ce tranziteaza Turcia (sursa: Cosmin Păcuraru)
Intrările de gaze în Turcia sunt după cum urmează:
Gazele rusești vin prin:
Turk Stream are o capacitate de 31,5 miliarde de metri cubi / an (mmc / an).
Bluea Stream are o capacitate de 16 mmc / an.
Total: 46,5 mmc / an
Gazele azere vin prin:
TANAP la început a avut o capacitate de 16 mmc / an, din care 6 mmc / an rămâneau în Turcia și 10 mmc / an transportate către Europa. Astăzi capacitatea este de 23 mmc / an, urmând a se mări capacitatea până la 32 mmc / an.
Traseul BTE (Baku – Tbilisi – Erzurum) are o capacitate de 24 mmc / an.
În 2020 pe coasta Mării Negre, Turcia a descoperit rezerve de 710 mmc, ceea ce înseamnă acoperirea consumului pentru aproape 15 ani, dacă s-ar construi conducte de aprovizionare cu debitul necesar. La inaugurarea conductelor de aducțiune a gazelor, în 2023, debitul era de 10 mmc / an, urmând ca acesta să fie mărit la 40 mmc / an.
Fig. 9 – Poziționarea zăcămantului de gaze Sakarya (sursa: cursdeguvernare.ro)
De asemenea în jurul Ciprului, în 2019, au fost descoperite noi resurse de gaz de mare adâncime. Acestea sunt evaluate la 230 mmc. Turcia a acționat oportunist și cu toate că există diferende între Turcia și Cipru în împărțirea insulei și între Turcia, Cipru și Grecia în împărțirea zonelor de platou continental și-a trimis o flotă armată în zonă care să apere o navă de explorare a noului rezervor în vederea începerii exploatării. De menționat că Uniunea Europeană a protestat și a fost unul din motivele de blocare a aderării Turciei la UE.
Fig. 10 – Împărțirea platoului continental și a resurselor din jurul insulei Cipru (sursa: europilitics.ro)
Rezultă că există capacități de import de 89,8 mmc / an fără a fi folosite, rezultând că există posibilitatea de a dezvolta încă câteva conducte către Europa, Turcia devenind un furnizor și mai mare de energie pentru Europa.
Strategia Turciei pentru următorii ani
Turcia este în apropierea a 75% din rezervele dovedite de petrol și gaze naturare ale planetei ce se afla în Asia Centrală și Orientul Mijociu. Astfel aceasta și-a întocmit o strategie energetică prin care să ajungă sa faciliteze accesul Europei la energie. Plecând de la o dependență față de importurile de gaze de 99%, dependență după cum urmeaza: de Rusia (55,3%), de Iran (16,2%), de Azerbaidjan (12,7%) și prin importurile de GNL din Algeria (8,1%) și Nigeria (2,6%), Turcia încearcă să își capete o oarecare independență energetică și să devină furnizor de energie, problema este că instabilitatea și / sau agresivitatea acestor țări este destul de mare.
Turcia consumă mai mult de jumătate din gazele importate pentru producerea de energie electrică în peste 230 de centrale pe gaz, care alimentează marile aglomerări urbane. Previziunile administrației naționale prevăd că va exista o creștere a consumului cu 11 mmc / an până în 2025, datorată creșterii cererii industriale și creșterii populației. De asemenea se prognozează o creștere a cererii de energie electrică pentru 2024 la 416 TWh.
În Strategia Energetică Internațională a Turciei se prevede ca aceasta să își diversifice rutele de transport și resurselor de aprovizionare cu petrol și gaze naturale, să contribuie la securitatea energetică regională și globală, să devină o piață de energie regională și să-și dezvolte o industrie nucleară.
Este o realitate faptul că și-a diversificat producția prin începerea exploatării zăcământului din Marea Neagră și că diversificarea importurilor este prin cele trei rezervoare din care se aprovizionează cu gaz: Rusia, Azerbaidjan și Iran.
Marea problemă este ca Federației Ruse nu i-ar conveni realizarea unei conducte alternatice care să se aprovizioneze din zăcăminte alternative la gazele rusesti și invocă statutul juridic la Mării Caspice. Cu această impotrivire este greu de crezut că o astfel de conductă se va realiza.
ÎIn acest moment există posibilitatea realizării de tranzacții cu gaze între Turkmenistan și Turcia, prin contracte swap. Turkmenistanul exportă în Iran prin conductele Korpeje – Kurtkuyu ce are o capacitate de 8 mmc / an și Dauletabad – Sarakhs – Khangiran cu o capacitate de 12,5 mmc / an. Cu toate că nu există o legatură fizică între conductele ce leagă Turkmenistanul de Iran și cele care leagă Iranul de Turcia și știind că există o disponibilitate de capacitate de transport pe traseul Tabriz – Ankara Pipeline de 4 mmc / an, un contract de tip swap de maxim 4 mmc / an se poate realiza oricând, Iranul folosind gazul Turkmen în loc de cel propriu, pe care il poate exporta în Turcia.
Un alt proiect care se află în faza de analiză este realizarea unei conducte între Israel și Turcia, care s-ar lega la zăcămintele off-shore Leviathan, Tamar și Zohr. Există totuți o condiție: rezolvarea disputei dintre Cipru, Grecia și Turcia cu privire la apele teritoriale. În actuala conjunctură, după începerea conflictului din Gaza, în care Turcia s-a plasat dur împotriva Israelului, este de așteptat ca acest proiect să nu se mai discute.
Fig. 11 – Potențiale coridoare de transport de gaz Israel – Turcia (sursa: Cosmin Păcuraru)
De asemenea s-a pus în discuție și mărirea capacităților de export din Iran, dar teama Turciei este că această țară fiind sub sancțiuni economice internaționale, să nu fie sancționată la rândul său. Totuși diferendele pe tema tranzitului de gaze dintre Iran și Turcia fac ca discuțiile să treneze. Autoritățile turce chiar se gândesc să nu mai prelungeasca contractul ce expiră în 2026, de asemenea din teama de a fi sanctionată de mediul internațional.
Se mai ia în considerare și posibilitatea construcției unei conducte de gaze care sa lege Irakul de Turcia.
Fig. 12 – Posibilul traseu al conductei Irak – Turcia. (sursa: Cosmin Păcuraru)
Problema acestei conducte este nesiguranța teritoriilor pe care le-ar traversa, zona fiind extrem de instabila din cauza kurzilor, a rămășițelor ISIS care mai există și a proximității conflictului din Siria.
Turcia importă LNG și GPL (gaze petroliere lichefiate) din Statele Unite (LNG de aproape 6 mmc în 2018, și este în creștere după începerea conflictului din Ucraina), Qatar și Algeria.
Statele Unite și Turcia au relații comerciale solide urmărind ca volumul comerțului dintre cele două țări să crească la 100 miliarde dolari / an.
Dependențele Turciei
Dependența față de gazul rusesc este evidentă. A crescut după cu punerea în funcțiune a Turk Stream, dar a început să scadă după începerea conflictului din Ucraina.
În continuare, Turcia este dependentă față de gazul provenit și de la celelalte țări care ori sunt foste componente URSS, ori aliate ale Federației Ruse.
În 2010, Turcia și Federația Rusă au semnat un contract prin care RosAtom și cu subsidiarele sale vor construi o centrala nucleară la Akkuyu, pe țărmul Mării Mediterane. Construcția la primul reactor a început în 2018 și se ptreconizează a fi operațional la sfârșitul lui 2024. Al doilea reactor este și el început, urmând ca la finalizarea centralei să existe patru reactoare de 1.200 MW fiecare, astfel Turcia acoperindu-și aproximativ 10% din necesarul de consum de energie electrică. Proprietarii proiectului Akkuyu Nuclear JSC sunt numai companii subsidiare RosAtom.
Astfel se crează o mare vulnerabilitate: dependența sistemului electro-energetic național față de tehnologia, acționariatul și combustibilul nuclear, toate rusești.
Fig. 13 – Poziționarea centralei nucleare de la Akkuyu (sursa: google maps)
Presiuni geopolitice ruso – turce asupra Europei
Turcia de mult își dorea să elimine supremația rusească din Marea Neagra. Atacul din februarie 2014 al Federației Ruse asupra Ucrainei a tensionat situația în zona Mării Neagre, când Crimeea a fost ocupată, având functia unui portavion terestru avînd ca rezultat dominarea marii de flota rusească. Acest lucru a fost valabil până în 2023. După începerea războiului din Ucraina și a declanșării atacurilor cu drone ucrainiene asupra flotei rusești, situația a luat o întorsatură prielnică Turciei deoarece flota rusească s-a retras pe coastele din zona Caucazului.
Astfel „lacul rusesc” afost deblocat prin superioritatea dronelor aeriene si maritime lansate de Ucraina.
Din punctul de vedere al „puterii energetice”, aceasta s-a menținut prin conductele rămase în funcțiune, Turk Stream și Blue Stream.
În funcțiune, dar nu la capacitatea maximă au rămas și conductele ce traversează Ucraina și aprovizionează Europa.
Fig. 14 – Importurile de gaze ale Uniunii Europene din Federația Rusă (sursa: brugel.org)
De asemenea, luăm în considerare și presiunea din spatiul MENA (Meadle East – North Africa), unde în zona de Orient Mijlociu exportatorii de energie sunt state autocrate, aliate și cu Federația Rusă și cu Turcia (Azerbaidjanul, Kazahstanul) iar în nordul Africii sunt state unde acționeaza companiile rusești Wagner și Gazprom.
Fig. 15 – Presiunea crizelor influențate de Federația Rusă asupra Europei (prelucrare: Cosmin Păcuraru)
În această zonă și în zona extinsă a Mării Negre, avem câteva conflicte care pot oricand influența negativ aprovizionarea Europei cu gaze: conflictul sirian, unde printre beligeranți sunt și Federația Rusă și Turcia, aflate în tabere adverse. Avem Nagorno – Karabach cu Azerbaidjanul, țară susținută de Turcia și Armenia din care Federatia Rusa a anunțat că se retrage. Mai există conflictul din Libia, unde in spatele unor proxi se situează și Kremlinul și Ankara la care adugăm instabilitatea din Algeria, în ambele țări existând rezerve și trasee energetice legate de Gazprom. Există și conflictul înghețat din Cipru cu nerecunoscura Republică Turcă a Ciprului de Nord, lângă care Turcia a comasat trupe navale. Și nu putem uita tensiunile dintre Turcia și Grecia din Marea Mediterană.
Există clar o presiune geopolitică datorată aranjamentelor energetice ce vulnerabilizează Uniune Europeană, iar în imensitatea zonei descrise nu putem să nu luăm în considerare și apariția unei „lebede negre” ”ghidată” de Moscova care ar putea declanșa un conflict cu potențialitate de extindere.
Contracararea Uniunii Europene a asaltului energetic ruso – turc
Uniunii Europene nu îi va conveni ca gazele ce tranzitează Turcia să treaca printr-un hub condus de Federația Rusă.
Al doilea pas a fost schimbarea furnizorilor de gaze. Cele mai mari cantități importate de UE sunt provenite din Statele Unite și Qatar.
Fig. 16 – Importurile de gaze în UE (sursa: bruegel.org)
Uniunea fiind constransă de asigurarea unei cantități destul de mari de energie, încearcă să lase deschise canalele existente de aprovizionare și eventual să le diversifice.
Astfel la începutul lunii martie 2024, la Baku, la reuniunea ministerială a Consiliului Consultativ a Coridorului de Gaze Sud, s-a discutat despre realizarea Azerbaidjan – Georgia – Romania Interconector (AGRI), ce este un coridor alternativ TANAP. Acesta a fost gândit încă din 2010, fiind schițat dintr-o conductă ce aducea gaz din resursa azeră Shah Deniz din Marea Caspică, până la terminalul Shangachal, unde se conecta cu o conductă până la terminalul georgian de pe malul Mării Negre, Kulevi, unde era lichefiat. Aici se construia un terminal de transbord către tancuri LNG și era transportat către Constanța, unde era delichefiat și introdus în sistemul european de transport de gaze. Proiectul a fost înghețat în 2021 din cauza lipsei de investitori. La întâlnirea de la Baku au participat și câțiva viitori investitori din țările arabe, interesați să investeasca în noul rezervor de gaze ce urmează a fi exploatat, Absheron și în structura de transport către UE. Studiul de fezabilitate este finalizat, urmând a se începe investiția.
De asemenea, trebuie să amintim că se discută intens construirea unui cablu electric submarin de transport în curent continuu, între viitorul parc solar de 5 GW din Azerbaidjan și țărmul românesc al Mării Negre. Investitorii în acest proiect grandios sunt două firme: Masdar, din Emiratele Arabe Unite și ACWA, din Arabia Saudită.
Pe langa importurile rămase din Federația Rusă, observăm că alternativele de import de energie sunt din țări autocratice care încă se mai află sub influența Kremlinului. De asemenea o parte din rutele către Uniunea Europeană de la aceste surse energetice alternative trec prin Turcia. Aceste țări oricând putând reacționa la presiunea Federației Ruse.
O altă rută detransport a energiei, alternativă Turciei, este prin Grecia. La începutul anului 2024 s-a pus în funcțiune terminalul LNG de la Alexandroupolis din Grecia.
Pe langă acesta se discută construcția unei conducte care să transporte produse petroliere tot de la Alexandroupolis către Burgas și Constanța.
A treia cale de acțiune este reprezentată de investițiile mari ale companiei grecești PPC în infrastuctura de transport și distribuție din estul Uniunii Europene, companie care a achiziționat de curând filiala românească a Enel, fapt ce este considerat pozitiv pentru securitatea energetică a regiunii.
Ofensiva Statelor Unite în securitatea energetică strategică a regiunii
Pe lângă aprovizionarea Uniunii de către Statele Unite cu petrol, produse petroliere și LNG, unde a devenit principal furnizor, pentru sud-estul Europei, terminalele de la Alexandroupolis, interconexiunile Grecia – Bulgaria – România, reprezentând o alternativă mult mai fiabilă în aprovizionarea cu energie, Statele Unite acordă asistență pentru România, Bulgaria și Polonia în dezvoltarea de noi capacități nucleare. România beneficiază de importul de tehnologie pentru noile SMR-uri (small modular reactor). De asemenea există și un ajutor tehnologic pentru terminarea a două reactoare la Cernavodă, începute de câțiva ani.
La o analiză, chiar și sumară, observăm ca sud-estul Europei și-a diminuat simțitor dependențele energetice față de Kremlin, urmând ca acestea să fie eliminate. De asemenea diversificarea surselor de alimentare și a transportului de energie a făcut ca Turcia să nu mai fie principala cale sudică de tranzit al energiei. Cea mai importantă cale de reducere a dependenței energetice de Federația Rusă, este importul de tehnologie americană și construcția de capacități pentru producția de energie electrică în centrale nucleare.
Una dintre structurile interne de analiză a Armatei Statelor Unite ale Americii a elaborat o sinteză cuprinzătoare a tuturor tacticilor și manevrelor care au fost puse în aplicare de către forțele militare ale Federației Ruse în cei doi ani de când a început operațiunea de invadare a Ucrainei. Documentul de 280 de pagini a fost diseminat la nivelul structurilor militare americane cu scopul de a sprijini personalul acestora în încercarea de a înțelege mai bine modul de operare al unităților rusești în eventualitatea în care, la un moment dat, soldații americani vor fi nevoiți să înfrunte direct diviziile Kremlinului. De asemenea, analiza ,,Russian Tactics – February 2024’’ sau ATP 7-100.1 a fost pusă la dispoziția publicului general pe site-ul oficial al Statului Major al SUA.
Analiza este structurată în două părți, prima având trei capitole, iar cea de-a doua patru. Prima parte se axează pe partea de fundamente și convingeri care afectează modul în statul rus și-a construit doctrinele politico-militare. Partea secundă se axează pe aspectele concrete ale operațiunilor militare.
Rusia și-a construit o strategie globală condusă de dorința de a fi percepută din nou ca o putere mondială. Strategiile sale de politică externă vor rămâne dincolo de actuala conducere și este foarte probabil ca următorii lideri ruși să urmeze aceste politici în viitorul imediat, având în vedere instituționalizarea lor în întregul sistem birocratic. Ca putere mondială, Rusia crede că poate asigura stabilitatea pentru țările de la periferia sa, în special fostele state sovietice, dar consideră și că poate influența mediul politic internațional care nu se află în sfera de influență a Occidentului.
Lupta Rusiei pentru dominație regională este o caracteristică de lungă durată a politicii sale externe și este direct legată de percepția sa despre eforturile de încercuire și ,,containment’’ din partea Occidentului. Rusia crede că menținerea dominației regionale va conserva capacitatea sa de a exercita influență în ,,vecinătatea apropiată” a Rusiei – termenul Rusiei pentru fostele state sovietice și alte țări din apropiere. Perspectiva fundamentală care ghidează abordarea Rusiei în afacerile internaționale este că alți actori sunt activi în încercarea deliberată de a contracara acțiunile sale. Principala preocupare o reprezintă NATO și Statele Unite, pe care Federația Rusă îi consideră principalii vinovați pentru această interferență, iar prin urmare Rusia se pregătește pentru a face față acestor acțiuni.
Perspectiva Rusiei asupra mediului operațional se caracterizează printr-un sentiment de vulnerabilitate strategică și o dorință intensă de a obține statutul de mare putere. Există preocupări cu privire la propria populație în legătură cu posibila instabilitate generată de nemulțumirea generală față de nivelul de trai, iar încrederea în Statele Unite și aliații lor din Europa Occidentală este practic inexistentă.
Rusia consideră că pentru a obține victoria în orice conflict viitor, este crucial să aibă controlul asupra domeniului informațional (,,informatsionnye protivoborstvo’’), să mobilizeze populația pentru a sprijini operațiunile sale și să utilizeze atacuri integrate pentru a înfrânge orice agresor. Aceste elemente, folosite unitar, reprezintă conceptul actual al Rusiei privind războiul, cu accentul pus în principal pe voința politică a agresorului. Aceste concepte au fost centrale în procesul de reorganizare militară al Rusiei și în prioritizarea dezvoltării capacităților viitoare.
Rusia utilizează în mod regulat, și va continua să utilizeze elemente proxy (companii militare private, forțe separatiste în zonele de conflict înghețat, aliați și parteneri) pentru a obține succes în conflicte și pe tot parcursul perioadei de competiție. Utilizarea de către Rusia a forțelor proxy îi oferă o ,,perdea de fum’’ plauzibilă și îi permite să atingă obiective tactice, operaționale și strategice pe care altfel nu le-ar putea atinge. Aceste forțe, care nu pot fi controlate de comandanții tactici ruși, au o influență semnificativă pe câmpul de luptă tactic și oferă Rusiei avantajul suplimentar de a submina obiectivele tactice, operaționale și strategice ale Vestului. Statele Unite sunt cel mai probabil să întâlnească trei forme de proxy rusesc: grupuri militante locale (separatiste), companii militare private și organizații criminale.
Rusia are o istorie lungă în utilizarea companiilor militare private (PMC-uri) sau a forțelor străine care datează de la folosirea cazacilor de către țar în secolul al XVIII-lea pentru securitatea internă și acțiuni la periferia Rusiei. Indivizii angajați de PMC-uri pot fi recunoscuți ca mercenari de comunitatea internațională. Definiția internațională tradițională a unui mercenar este o persoană care luptă pentru câștig material în loc de loialitate față de o anumită națiune și care este indiferentă față de problemele de legalitate. În timp ce legea rusă interzice utilizarea mercenarilor, implicarea continuă a PMC-urilor rusești în conflictele din Siria și în unele țări africane indică faptul că Rusia va continua să utilizeze aceste structuri. Organizațiile criminale transnaționale joacă un rol important în abordarea rusă. Criminalitatea organizată este profund înrădăcinată în societatea rusă și probabil este un instrument major al politicii de stat a Rusiei. Mai multe țări din periferia Rusiei și din întreaga lume acuză Rusia că folosește activități criminale pentru a submina controlul țărilor lor. Rusia a folosit, și probabil va continua să folosească, rețelele criminale organizate ca armă geopolitică. Organizațiile criminale rusești, asistate de agenți de informații ruși, sunt cunoscute pentru colaborarea cu activiști politici locali, partide politice marginale și oligarhi.
Armata rusă, deși mai mică în comparație cu forțele sovietice anterioare, și-a dezvoltat semnificativ capacitățile în domeniul informațional, a acordat prioritate achiziționării și dezvoltării tehnologiei pentru a îmbunătăți capacitățile sale de luptă și a intensificat eforturile de profesionalizare a subofițerilor săi. Au apărut noi formațiuni, precum Grupului Tactic de nivel Batalion (BTG). Perspectiva sovietică asupra câmpului de luptă era una liniară, cu forțele conectate pe ambele flancuri. Evaluarea actuală a Rusiei este că, datorită impactului devastator al armelor de precizie, câmpurile de luptă vor fi dispersate și nelineare, cu brigăzi și divizii care se apără sau lansează atacuri pe direcții separate. Tacticile rusești sunt rezultatul unei combinații de inovații și continuarea practicilor sovietice anterioare.
În lumina conflictelor recente și a analizei critice a performanței sale proprii și a Statelor Unite, Rusia a demarat o restructurare și reorganizare semnificativă a forțelor sale armate pentru a putea concura eficient împotriva potențialilor agresori. Acest proces a fost motivat de anii de restricții bugetare, lipsuri de personal și deficiențe în pregătirea forțelor, evidențiate în special de performanța de luptă a Rusiei în conflictele din Cecenia din 1994-1995 și în Georgia în 2008.
În urma acestor experiențe, Rusia a conștientizat necesitatea unei reorganizări și modernizări profunde a forțelor sale armate, astfel încât să poată răspunde provocărilor viitoare și să-și atingă obiectivele strategice și doctrinare. În acest sens, Rusia a adoptat conceptul său de reorganizare, cunoscut sub numele de ,,New Look”.
Conceptul acesta urmărește exploatarea slăbiciunilor percepute ale forțelor occidentale și minimizarea expunerii forțelor terestre la confruntări directe cu acestea, cu excepția cazului în care este obținută o superioritate clară pe câmpul de luptă. Un element esențial al acestui concept este dominația informațională în toate domeniile, recunoscută drept un principiu fundamental. Astfel, Rusia a investit considerabil în dezvoltarea unor noi tehnologii și capacități, inclusiv în domeniul recunoașterii, războiului electromagnetic și a sistemelor de comandă și control automatizat.
Principalele obiective ale conceptului ,,New Look” includ eliminarea mobilizării în masă prin crearea unor unități permanente de pregătire, tranziția de la o structură tradițională armată-divizie-regiment la una mai flexibilă de armată-brigadă și creșterea profesionalismului liderilor și soldaților.
Analiza din perspectiva rusă a conflictelor recente a evidențiat necesitatea trupelor terestre pentru a fi capabile de acțiuni independente împotriva agresorilor moderni. Rusia își dorește să obțină o forță combinată de arme capabilă să desfășoare campanii scurte și de mare intensitate în faza inițială a războiului pentru a atinge obiectivele sale strategice. În acest context, liderii ruși au definit componentele esențiale ale noii forțe militare. De asemenea, strategia rusă include implementarea unor sisteme ofensive și defensive stratificate, care să poată nega penetrarea forțelor occidentale și să poată trece rapid între ofensivă și apărare, în funcție de condițiile de pe câmpul de luptă. Platformele militare trebuie să fie fiabile și construite pe șasiuri standardizate, pentru a simplifica logistica și întreținerea în timpul operațiunilor.
Un alt aspect crucial este monitorizarea zonelor disputate în toate domeniile de luptă. Aceasta necesită investiții în tehnologii de recunoaștere avansate și în capacitatea de a obține informații în timp real despre mișcările și intențiile adversarului. Totodată, Rusia caută să-și îmbunătățească capacitățile de lovire, atât letale, cât și neletale, pentru a permite lovituri precise în momentele și locațiile strategice necesare pentru a facilita succesul pe teren. Strategiile ruse sunt concepute pentru a ridica costurile unei confruntări astfel încât misiunile agresorului să devină insuportabile din punct de vedere politic, economic și diplomatic. Scopul Rusiei este să slăbească voința națională sau colectivă a agresorului de a menține conflictul prin provocarea de pierderi vizibile și umilitoare pentru forțele agresorului. Națiunile moderne au manifestat o sensibilitate la opinia publică internă și internațională în legătură cu conflictele prelungite și pierderile aparent nejustificate. Rusia este de părere că are un avantaj comparativ în fața forțelor militare superioare datorită ceea ce percepe ca o voință națională colectivă mai puternică de a suporta dificultăți sau pierderi.
Rusia își propune să obțină victorii în conflicte cu un minim de confruntări la distanță mică și să asigure că orice angajamente care au loc sunt în favoarea intereselor sale. Ea va încerca să creeze condiții în mediul informațional astfel încât desfășurarea forțelor agresorului să fie în cele din urmă contrară intereselor acestuia. Dacă totuși agresorul desfășoară forțele, obiectivele Rusiei se concentrează pe crearea de constrângeri în mediul informațional care să împiedice succesul campaniei agresorului.
Federația Rusă folosește patru tipuri de acțiuni ofensive tactice la diferite niveluri operaționale, incluzând divizia, regimentul, brigada, grupul tactic de nivel batalion: atac împotriva unui agresor care se apără, bătălia de întâlnire, urmărirea și retragerea din încercuire.
Unitățile ruse la nivel tactic utilizează metodele ofensive menționate mai sus, aplicând exercițiile de luptă standardizate. Pentru a efectua o recunoaștere în vederea confruntării, Federația Rusă își organizează forțele în așa fel încât să obțină o combinație optimă de senzori și platforme pentru detectarea și identificarea suficientă a forțelor agresoare. La nivelul tactic, Federația Rusă identifică patru metode de bază folosite în desfășurarea acțiunilor ofensive: ambuscadă, asalt, raid și recunoaștere de luptă.
Federația Rusă este cunoscută pentru adaptabilitatea, flexibilitatea și agilitatea sa, permițându-i să ajusteze rapid compoziția forțelor pentru a îmbunătăți capacitățile organizaționale împotriva vulnerabilităților cunoscute sau percepute ale agresorilor potențiali. Cu toate acestea, odată ce operațiunile de luptă încep, ritmul rapid și schimbările dinamice caracteristice câmpurilor de luptă moderne pot împiedica semnificativ capacitatea unei unități sau subunități de a genera și distribui noi informații, sau de a concepe și emite noi planuri și ordine. Ca urmare, Federația Rusă susține managementul descentralizat al bătăliilor la nivel tactic, menținând totuși controlul operațional centralizat.
La nivel tactic, gestionarea bătăliilor în cadrul Federației Ruse este în primul rând condusă de către comandanți. Execuția rapidă a planurilor sau adaptarea acțiunilor de susținere este adesea crucială pentru atingerea succesului. Comandanții tactici din cadrul Federației Ruse au autoritate crescută și se așteaptă să manifeste inițiativă în a răspunde prompt la schimbările bruște din mediul de luptă. Ofițerii ruși sunt instruiți să aplice standardele militare la condițiile de pe câmpul de luptă pentru a formula planuri eficiente.
Unitățile tactice ruse se concentrează pe îndeplinirea scopului misiunii tactice, chiar și atunci când detaliile unui plan inițial sunt schimbate din cauza acțiunii agresorului sau a evenimentelor neprevăzute. Flexibilitatea și agilitatea în acțiunile tactice sunt rezultatul instruirii, experienței practice și a pregătirii unității. Desfășurarea tactică a unităților și subunităților în formațiile de luptă este influențată de factori precum puterea de luptă, pregătirea agresorului, condițiile terenului, vremea și anotimpul.
Unitățile și subunitățile rusești formează în mod tipic două eșaloane atât în ofensivă, cât și în defensivă. În ofensivă, un prim eșalon al unei divizii sau brigăzi efectuează atacul inițial; funcția sa este de a atinge obiectivul imediat al armatei. În defensivă, primul eșalon ocupă poziția principală înaintată, iar funcția sa este de a perturba atacul agresorului în fața sau în interiorul acestei poziții și de a se repoziționa într-o apărare de manevră.
Atât în ofensivă, cât și în defensivă, al doilea eșalon are atribuită o funcție specifică, iar această atribuire îl distinge de o rezervă. În ofensivă, al doilea eșalon are rolul de a exploata succesul primului eșalon și de a atinge obiectivul principal al organizației părinte. Alte funcții specifice ale celui de-al doilea eșalon pot fi de a desfășura urmărirea, de a distruge elemente agresoare depășite sau de a respinge un contraatac.
Reorganizarea ,,New Look” a schimbat structurile militare rusești din structura sovietică cu patru niveluri – district militar, armată, divizie și regiment – la o forță modernizată cu trei niveluri – district militar, armată și brigadă. Statul Major al Rusiei consideră brigada drept cel mai bun element de construcție organizațională, având capacitățile necesare pentru a lupta în războaie locale și conflicte armate, și cel puțin inițial, pentru a lupta în războaie de amploare mare. Formația de brigadă oferă un nivel de mobilitate strategică pe care Rusia nu a reușit să-l obțină folosind structura divizională sovietică anterioară. Diviziile de infanterie motorizată și tancuri au un număr mai mare de soldați mobilizați și recruți, cu o forță totală de aproximativ 8.500 și 6.500 de persoane. Diviziile aeropurtate și brigăzile de infanterie navală, ca unități de elită, sunt predominant formate din soldați profesioniști și au aproximativ 5.500 și respectiv 2.500 de persoane.
Militarii ruși sunt responsabili de integrarea tuturor capacităților și resurselor disponibile pentru a contracara o forță agresoare, adoptând o abordare amplă care include atât acțiuni înainte de conflict, cât și utilizarea focurilor nucleare. În contrast cu tactica sovietică care se concentra pe artilerie masată, forțele terestre actuale și viitoare ale Rusiei se bazează pe recunoaștere mai precisă, îmbunătățiri tehnologice și o mai mare coordonare a operațiunilor pentru a obține avantajul în luptă.
Diversele capacități ale forțelor armate ruse sunt integrate la nivel strategic și operațional, având drept scop principal punerea în situația de incapacitate a adversarului. În timp ce focurile directe și indirecte sunt esențiale pentru succesul misiunilor tactice, integrarea lor cu alte elemente de lovitură și război neregulat este esențială pentru realizarea obiectivelor strategice. Astfel, forțele terestre ruse își adaptează tacticile și capacitățile pentru a se alinia cu noile provocări și oportunități de pe câmpul de luptă modern.
Transformarea continuă a forțelor terestre ruse vizează o integrare mai eficientă a tehnologiilor moderne și a cunoștințelor tactice, cu scopul de a-și menține superioritatea pe câmpul de luptă. Principiile fundamentale ale folosirii focurilor de artilerie rămân de o importanță crucială pentru forțele terestre, care văd aceste focuri ca principala lor forță și mijloc de realizare a obiectivelor în operațiuni de apărare și ofensivă.
Doctrina militară rusă consideră că focurile indirecte sunt esențiale pentru desfășurarea tuturor operațiunilor de luptă. Este necesară distrugerea sau suprimarea forțelor agresoare prin utilizarea unităților și a complexelor de foc eficiente pentru a crea condițiile favorabile desfășurării cu succes a operațiunilor terestre. În etapa inițială, comandantul principal al forțelor terestre și personalul său elaborează planul de aplicare a focurilor de la diferite niveluri, folosind justificări științifice care includ determinarea corelației dintre forțele și mijloacele disponibile și aplicarea cantităților normative stabilite. Această aplicare normativă definește spațiul și momentul manevrelor unităților și subunităților, consumul de forțe și mijloace și cantitățile de aprovizionare necesare.
În ceea ce privește focurile, se realizează calcule care stabilesc volumul și momentul necesar al focului pentru a îndeplini o anumită misiune. Pe măsură ce forțele terestre ruse desfășoară planul comandantului în timpul operațiunilor armate, unitățile de foc desfășoară o țintire precisă pentru a obține efecte concentrate și selective, reacționând la țintele identificate de recunoaștere sau manevrarea unităților terestre. Pentru formațiunile tactice, acest proces determină utilizarea sistemelor organice de foc în cadrul unei brigăzi sau a unui regiment și eventualele efecte ale loviturilor din unitățile sau subunitățile de nivel superior, precum și acțiunile de sprijin din partea unităților aeriene VKS.
Comandantul senior al artileriei dirijează focurile unităților și subunităților de artilerie subordonate și își mută postul de comandă împreună cu comandantul senior al manevrei. În funcție de situația de pe teren, comandantul senior al artileriei poate fi desfășurat înainte pentru a efectua alegerea țintelor și direcționarea focului. Rețelele integrate de comandă și control fiabile permit o separare mai mare a posturilor de comandă decât proximitatea fizică utilizată în trecut. Rețelele de transmitere a datelor în timp real, protejate de complexele extinse de război electromagnetic, facilitează comanda și controlul rapid al tuturor forțelor și mijloacelor forțelor terestre ruse.
Într-o situație defensivă, vehiculele de recunoaștere a artileriei sunt plasate în spatele companiilor din primul eșalon sau în punctele fortificate ale companiilor din al doilea eșalon. Aceste vehicule de recunoaștere oferă o observare directă a frontului și a flancurilor unei unități defensive. Această capacitate permite colectarea, analiza și evaluarea tuturor acțiunilor detectate pe teren și adaptarea rapidă la schimbările condițiilor. Vehiculele de recunoaștere furnizează, de asemenea, capacități suplimentare de identificare a țintelor și transmit informațiile către un centru de dirijare a focului, care furnizează soluții de tragere subunităților de artilerie. În timpul acțiunilor ofensive, vehiculele de recunoaștere a artileriei se deplasează împreună cu detașamentele de recunoaștere din față pentru a asigura direcționarea focului către grupurile de artilerie de sprijin, chiar și la o distanță de până la 20 de kilometri în fața grupului principal. Vehiculele de recunoaștere a artileriei, precum PRP-4A Argus la nivel de brigadă și regiment, detectează țintele de tip tanc în mișcare folosind radarul la o distanță de până la 12 kilometri. Argus utilizează, de asemenea, senzori electro-optici pentru identificarea țintelor de tanc la distanțe de până la 8 kilometri în timpul zilei și 3 kilometri în timpul nopții. Informațiile obținute de la vehiculele aeriene fără pilot sunt transmise vehiculelor de recunoaștere a artileriei prin intermediul controlului de sol al unității sau subunității UAV și al postului de comandă al manevrei.
Forțele terestre realizează manevra de schimbare a obiectivelor prin transferul focului indirect de la o țintă desemnată la alta. Acest lucru se face cu o repoziționare limitată a unităților și subunităților pentru a răspunde rapid cerințelor de angajament și pentru a evita focul de contrabaterie al inamicului. Unitățile de tragere se deplasează după ce și-au finalizat focul asupra unei ținte, având în vedere că fiecare poziție defensivă sau linie de tragere ofensivă implică crearea a 2-3 poziții alternative. Pe măsură ce o baterie își termină focul, alta preia misiunea, în timp ce prima se relochează la una dintre pozițiile sale alternative. Capacitatea de a executa rapid lovirea unui agresor cu ajutorul focului este în creștere, odată cu dezvoltarea complexelor de tragere de precizie înaltă. Aceste focuri pot fi efectuate la distanțe de până la 20 km pentru mortiere grele și 70 km pentru artilerie clasică, când sunt integrate în rețele de recunoaștere și control de la distanță cu UAV-uri. Modernizarea continuă a tunurilor și a lansatoarelor multiple de rachete permite forțelor terestre să execute focuri de precizie, iar comandanții de brigadă și regiment rămân capabili să folosească salve de focuri masive pentru a susține acțiunile tactice pe teren.
Artileria operează din poziții ,,deschise” sau ,,închise” conform planului comandantului. O poziție deschisă este un loc de tragere care nu este ascuns de supravegherea la nivelul solului, în timp ce o poziție închisă este ascunsă sau neobservată în timpul tragerii. Pozițiile de tragere ale bateriei includ amplasamentele tunurilor, buncărele sau zonele de depozitare a munițiilor, locul vehiculelor de comandă pentru dirijarea focului, adăposturile pentru personal și pozițiile defensive, zonele de reîncărcare pentru artileria cu rachete și suportul meteorologic.
În timp ce planifică și stabilește pozițiile de tragere, comandantul principal al unității din Forțelor Terestre desemnează două sau trei poziții pentru fiecare baterie. Aceste poziții permit deplasarea după trageri pentru a evita loviturile de contrabaterie. Ele sunt amplasate la minim 300 de metri distanță una de cealaltă. Aceste poziții primesc prioritate pentru stabilirea lor, fiind pregătite să atace orice forță agresoare. De asemenea, comandantul desemnează tunurile care acoperă sectorul cel mai probabil al unui atac al agresorului. Misiunea acestor tunuri este să observe sectorul desemnat, să identifice și să distrugă armele de foc ale agresorului care pot împiedica avansul și, dacă este necesar, să înlocuiască tunurile dezactivate. În plus, ca parte a strategiei de înșelăciune, forțele terestre pregătesc și poziții de tragere false, precum și posturi mobile ale tunurilor utilizate pentru a confunda inamicul. Un tun trage 1-2 proiectile și apoi se deplasează pentru a fi înlocuit de un tun fals, contribuind astfel la inducerea în eroare a adversarului.
Unitățile și subunitățile antitanc reprezintă o parte semnificativă a structurii brigăzii motorizate. În cadrul Forțelor Terestre, tragerile antitanc provin atât din tancuri, vehicule de luptă de infanterie, lansatoare de grenade, cât și din rachete ghidate antitanc (ATGM). Pe o lungime de front de 10 km, densitatea ATGM-urilor poate fi între 4–5 într-o brigadă de tancuri și 9–10 într-o brigadă motorizată. Batalioanele bazate pe vehicule blindate de transport cum ar fi BTR și MT-LB de obicei includ cel puțin un pluton antitanc. Brigăzile de infanterie motorizată au în componență un batalion antitanc propriu, iar comandantul acestui batalion are responsabilitatea de a comanda orice rezervă antitanc formată pentru a susține planul de luptă.
Tancurile și unitățile antitanc sunt în mod obișnuit poziționate în spatele primului sau celui de-al doilea eșalon al batalioanelor de infanterie motorizată. Aceste unități sunt orientate pe axa cea mai probabilă a avansului tancurilor inamice și stabilesc puncte de tragere pentru a contracara orice incursiune în defensiva proprie. În timpul unei acțiuni ofensive, aceeași strategie se aplică, cu batalioanele de infanterie motorizată atacând liniile defensive ale inamicului, iar subunitățile antitanc concentrându-se pe neutralizarea tancurilor, vehiculelor de luptă și transportoarelor blindate ale adversarului.
În anul 2015, Rusia a reorganizat structura forțelor sale aero-spațiale, unind Forțele Spațiale, Forțele Aeriene, Apărarea Spațială și Apărarea Aeriană sub o singură ramură, denumită Forțele Aero-Spațiale (Vozduzhno-kosmicheskiesily – VKS). Principalele obiective ale VKS includ controlul spațiului aerian pentru a reduce capacitățile agresorului și colectarea de informații concentrate pe amenințări. Atât aeronavele cu aripi fixe, cât și cele cu rotoare sunt echipate pentru a folosi diverse tipuri de armament, precum rachete ghidate aer-la-pământ, rachete neghidate, rachete aer-la-aer, bombe cu cădere liberă și foc de tun. Bombardierele cu aripi fixe pot, de asemenea, să utilizeze rachete ghidate, bombe ajustabile, bombe cu grupuri, rezervoare incendiare, muniții chimice și bombe nucleare. Distanțele obișnuite de securitate între aeronave și forțele terestre sunt de 1.000 m pentru rachetele cu zbor liber, 500 m pentru tunurile de elicopter și 300 m pentru mitralierele de elicopter.
În timp ce majoritatea Sistemelor Aeriene Fără Pilot (UAS) sunt regăsite în cadrul Forțelor Terestre, nu VKS, sunt în desfășurare eforturi de dezvoltare pentru a extinde capacitățile UAV în toate ramurile militare ruse. UAV-urile din Forțele Terestre folosesc platforme stabilite pentru a îndeplini mai multe funcții diferite, inclusiv recunoaștere, identificare a țintelor, luptă electronică și lovituri directe. UAS-urile folosite pentru a susține acțiunile la nivel tactic sunt în mod tipic rezistente și ușor de transportat. Acestea sunt lansate fie prin catapultă, fie manual și sunt recuperate cu ajutorul unui parașute sau balon. În schimb, UAS-urile operate de VKS necesită un aerodrom atât pentru lansare, cât și pentru recuperare.
Principala platformă de lansare pentru rachetele termobarice este reprezentată de sistemele TOS-1 și TOS-1A configurate sub forma unui complex de lansare multiplă de rachete (MLRS). Acest complex este folosit în principal împotriva unor ținte extinse, cum ar fi unități de infanterie ușoară și vehicule aflate în poziții fortificate. De asemenea, este utilizat pentru a distruge buncăre și alte ținte în mediul urban. Utilizarea sistemului TOS-1/1A se face ca o subunitate de artilerie alocată unei brigăzi de tancuri sau unei divizii mecanizate care efectuează o penetrare în linia de apărare a agresorului. Bateriile de tragere ale batalionului TOS-1/1A se deplasează spre linia frontală a forțelor terestre pentru a lansa un bombardament asupra punctului planificat pentru atac. Un bombardament cu 24 de rachete este capabil să acopere o zonă țintă de aproximativ 4 kilometri pătrați, folosind muniții termobarice care generează flăcări și presiune intensă. Unitățile și subunitățile de tancuri profita de deschiderea breșei în linia de apărare a agresorului pentru a penetra și a ocupa obiectivele sau pentru a finaliza distrugerea unităților inamice. Complexul de artilerie MRLS este format dintr-un batalion cu optsprezece lansatoare, împărțit în trei baterii cu câte șase lansatoare fiecare. Fiecare lansator este însoțit de două vehicule de reîncărcare, capabile să reumple lansatorul într-un interval de 24 de minute sau chiar mai puțin.
Pentru a menține stabilitatea în timpul apărării, este crucial ca unitățile terestre ruse să fie în stare să reziste impactului armelor nucleare și să reducă la minim expunerea la armele de precizie ale inamicului. Aceasta implică disiparea, acoperirea și ascunderea unităților, precum și utilizarea resurselor pentru a-și masca pozițiile, astfel încât acestea să fie mai puțin detectabile de radar și dispozitivele de imagistică termică ale adversarului. În plus, pentru a menține stabilitatea, unitățile terestre trebuie să fie echipate și cu mijloace de protecție împotriva munițiilor de precizie, prin utilizarea tehnologiilor de război electromagnetic. Apărarea activă implică, de asemenea, plasarea inamicului sub focuri concentrate și integrate, în timp ce se creează condiții nefavorabile pentru gestionarea luptei de către acesta. Această strategie include manevre extensive și o planificare atentă a acțiunilor de contraatac, având ca scop anihilarea adversarului cu ajutorul mijloacelor de foc nuclear și convențional.
Atunci când forțele defensive nu se află în contact direct cu agresorul, se poate crea o zonă de securitate în fața liniei de apărare, până la distanța la care pot acționa focurile de sprijin. Această zonă poate include mai multe poziții distincte, amplasate la o distanță suficientă una de cealaltă pentru a nu putea fi afectate decisiv de aceeași forță a agresorului, în general la 6-8 km una de cealaltă. De asemenea, pot fi stabilite ,,strong points’’pentru companii și plutoane, pentru a proteja zonele critice care pot fi întărite cu obstacole de către unitățile de ingineri.
În situația în care nu se stabilește o zonă de securitate înaintea liniei de apărare, o brigadă motorizată sau de tancuri poate forma o poziție avansată la 6-8 km de marginea frontală a apărării. Această tactică are ca scop inducerea în eroare a agresorului cu privire la locația reală a liniei de apărare, respingerea unor acțiuni ofensive neprevăzute și forțarea agresorului să-și dezvăluie în grabă elementele principale de luptă.
Poziția defensivă principală constă în puncte puternice integrate ale companiilor, într-o zonă de apărare a unui batalion, cu o adâncime de până la trei km, în cazul în care timpul permite pregătirea. Prima tranșeu, situată în fața apărării, este apărată de plutoanele din prima linie, iar minele sunt plasate în fața acesteia. Al doilea tranșeu, amplasat la 400–600 m în spatele primului, acoperă subunitățile din față și zonele adiacente. Al treilea tranșeu, la 600–1000 m în spatele celei de al doilea, permite subunităților să tragă în zonele vulnerabile și să servească ca punct de plecare pentru manevre. Al patrulea tranșeu, la 600–1000 m în spatele celei de al treilea, asigură acoperire și apărare.
Fiecare brigadă din Forțele Terestre este echipată cu cel puțin o companie de drone aeriene. Prin intermediul sistemelor conectate la sistemul Strelets de comandă, control, comunicații și recunoaștere, intervalul de timp de la detectarea unei ținte până la angajarea acesteia poate fi redus la mai puțin de patru minute. În timp ce folosirea munițiilor ghidate cu precizie este preferabilă pentru acțiuni împotriva țintelor de valoare mare, brigada va răspunde adesea cu focuri masive de proiectile convenționale, care pot cauza daune similare în multe situații. Compania de drone aeriene este utilă pentru identificarea țintelor, ajustarea focului de artilerie și evaluarea daunelor după atac.
Unitățile și subunitățile combinate ale Forțelor Terestre ruse urmează principiile luptei moderne de arme combinate descrise în doctrina lor. Acestea sunt elementele fundamentale care stau la baza inițiativei și creativității comandantului și facilitează luarea deciziilor corecte pentru atingerea obiectivelor stabilite. Textele și discuțiile moderne despre acțiunile tactice ale Forțelor Terestre ruse încurajează inițiativa și găsirea de soluții creative pentru a contracara potențialele capacități de luptă ale agresorului. Comandanții sunt încurajați să utilizeze mijloacele adecvate pentru a îndeplini obiectivele misiunii cu cele mai mici pierderi, într-un timp mai scurt decât cel prevăzut de norme sau manuale de luptă.
Forțele Terestre Ruse efectuează două tipuri de acțiuni ofensive împotriva unei forțe agresoare defensive: atac din adâncime și atac din poziții de contact direct. În faza de pregătire, se organizează unitățile și subunitățile pentru a optimiza acțiunile ofensive și pentru a crea sau profita de oportunități. Pregătirile ofensive integrează toate resursele pentru a perturba sistemele de luptă ale agresorului și pentru a crea vulnerabilități. După o execuție reușită a unei misiuni ofensive, se continuă acțiunile ofensive pentru a exploata oportunitățile tactice. În unele situații, ofensiva poate trece temporar la apărare pentru a consolida câștigurile sau pentru a evita contraatacurile agresorului.
În ciuda tuturor informațiilor din spațiul media, care de multe ori au luat în derâdere capacitatea Armatei Ruse de a purta operațiuni militare, perceția rezultată din eșecurile inițiale ale operațiunilor din Ucraina, realitatea stă extrem de diferit. Armata americană consideră trupele Moscovei ca fiind o amenințare extrem de serioasă, având în vedere capacitatea de adaptare și viteza cu care învață din propriile greșeli. Privită de multe ori cu superioritate de către alte armate NATO, Rusia a demonstrat că este mai mult decât un adversar rudimentar, iar asta ar trebui să stârnească îngrijorare suplimentară pentru publicul occidental. Având în vedere numărul forțelor sale și resursele disponibile, în eventualitatea unei victorii în Ucraina, Federația Rusă va fi statul cu cea mai experimentată armată raportat la caracteristicile războiului modern, iar asta va genera consecințe puternice pentru echilibrul de putere la nivel global.
Evenimentele din ultimele zile, când ucrainenii au doborât 14 avioane rusești în două săptămâni (practic unul pe zi) m-au făcut să realizez o analiză sumară asupra războiului aerian din Ucraina. Am să încerc să o fac pe înțelesul tuturor, cu cât mai puține detalii tehnice și cât mai multe explicații. Desigur, nu am cum să acopăr integral toate aspectele acestui gen de război, ci doar cele pe care le consider esențiale pentru înțelegerea cât mai bună de către cititori.
Doctrina militară, atât a NATO, cât și a URSS/Rusiei, preconizează câștigarea supremației aeriene ca și o premisă fundamentală a victoriei în război. De aici înțelegem motivul investițiilor enorme din ultimele decenii în avioane performante, până la generația a V-a, dar și în sisteme de apărare antiaeriană din ce în ce mai capabile, cu rază de acțiune tot mai extinsă, o apărare antiaeriană multistratificată, pe mai multe paliere.
Superioritatea aeriană în conflictele post Război Rece
Despre importanța supremației aeriene în conflictele moderne e suficient să dăm câteva exemple.
În Războiul din Golf (1991), în prima fază, elicopterele americane zburând la joasă înălțime au distrus sistemele radar și de apărare antiaeriană ale irakienilor creând un culoar de zbor pentru aviația care a atacat obiectivele militare din interior, începând cu restul sistemelor antiaeriene și continuând cu obiectivele militare într-o campanie aeriană de o lună înainte de a începe ofensiva terestră la 24 februarie 1991 care a durat cam 100 de ore (patru zile) până la cedarea armatei irakiene. Aviația irakiană (circa 100 de avioane de fabricație sovietică) a evitat o luptă disproporționată și a fost distrusă la sol sau a fugit în Iran. După campania aeriană de o lună, în care toate obiectivele militare irakiene au fost distruse și supremația aerului a fost incontestabil de partea aliaților, campania terestră a durat extrem de puțin. Practic, stăpânind cerul, aliații nu au avut de întâmpinat o rezistență serioasă de durată.
În intervenția NATO împotriva Serbiei din 1999, o campanie strict aeriană timp de trei luni, la fel, supremația aeriană a NATO a fost incontestabilă, prea puține avioane sârbești au încercat ceva, două fiind doborâte în lupte aeriene. Cu toate acestea, în ciuda acestei superiorități aeriene totale, la 27 martie 1999 apărarea antiaeriană sârbă reușește să doboare un F-117A (avion invizibil radar, înlocuit ulterior de mult mai performantul B-2 Spirit) cu o rachetă S-125 Neva/Pechora de fabricație sovietică. În consecință, NATO a continuat bombardamentele de la altitudine superioară, peste 3000 de metri, iar acuratețea loviturilor a avut de suferit. De aici putem vedea cum un adversar cu aviația militară scoasă din funcțiune poate să provoace pierderi împotriva unei puteri cu supremație aeriană totală doar cu sistemele de apărare antiaeriană, la fel cum vom vedea în cazul Georgiei contra Rusiei. În Irak (2003) și Afghanistan (2001), tot așa, supremația aeriană a SUA a fost totală și de necontestat, eșecurile ulterioare din timpul ocupației fiind cauzate de gherilă.
De partea cealaltă, ar trebui să începem cu URSS în Afghanistan (1979-1988), unde avea superioritate aeriană totală. Dar această superioritate aeriană a început să fie contestată la palierul inferior de când mujahedinii au primit rachete FIM-92 Stinger și au început să doboare elicopterele rusești. Au doborât și câteva avioane, dar numai la decolare sau la altitudine mică.
În conflictele din Georgia pentru Osetia de Sud (1992) și Abhazia (1993), rușii au pierdut cel puțin un avion în fața unui adversar care nu avea deloc aviație, dar mai mult, în 2008, tot în Georgia, au pierdut patru avioane în cinci zile de război, tot împotriva aceluiași adversar fără putere militară aeriană. Această enumerare arată nu numai importanța sistemelor defensive antiaeriene, ci și faptul că rușii au o problemă cu aviația de mai demult, iar această problemă, dacă nu e rezolvată, tinde să se acutizeze.
Începutul războiului
Fără îndoială, unul din obiectivele principale ale Rusiei la declanșarea invaziei în 24 februarie 2022 a fost câștigarea supremației aeriene încă de la începutul războiului. Nu numai că așa zice doctrina, ci și din motivul practic evident că dobândirea acestei supremații aeriene ar fi facilitat mișcarea fără probleme a trupelor ruse pe teritoriul Ucrainei și ar fi descurajat din start orice fel de tentativă de rezistență, la fel cum s-a întâmplat în Irak în 1991. Dominația totală a cerului de către aviația rusă ar fi fost un factor determinant în ecuația evoluției conflictului în această fază. Iar prin dobândirea acesteia, rușii puteau fi aproape siguri că nu va mai exista altă fază, ci doar cedarea apărării ucrainene în fața inevitabilului. În mod sigur planurile rușilor s-au bazat pe o idee preconcepută (foarte dăunătoare în planificările militare) conform căreia vor fi așteptați în Ucraina cu flori, o parte din armata ucraineană li se va alătura sau va rămâne neutră, iar restul va ceda în scurtă vreme în fața puterii militare ruse, iar supremația aeriană totală va fi o dovadă incontestabilă a acestei puteri.
Astfel că primele obiective vizate de atacul rus din 24 februarie 2022 au fost bazele aeriene, sistemele radar și cele de apărare antiaeriană. Dar ucrainenii, prevăzând acest atac, și-au disimulat și mutat avioanele și sistemele de apărare antiaeriană, astfel că atacul inițial rusesc cu rachete și aviație a căzut în mare parte în gol. Apărarea antiaeriană și aviația a supraviețuit șocului și a ripostat provocând pierderi neașteptate rușilor, fapt care a schimbat paradigma inițială și a dus situația aeriană într-o fază neașteptată pentru agresor. Aviația ucraineană s-a ridicat și a luptat în dueluri aeriene (dog-fight), într-unul din acestea a căzut la datorie și pilotul ucrainean de origine română Ștefan Ciobanu la 28 februarie 2022.
Pierderile rușilor în aviație în fața avioanelor de luptă ucrainene și apărării antiaeriene, chiar în această primă fază a războiului, i-a făcut să abordeze situația în mod diferit, evitând expunerea avioanelor de luptă de multe milioane de dolari în spațiul aerian contestat al Ucrainei. Mă refer la regiunile extinse în care ucrainenii luptau și se apărau, cum ar fi direcțiile de atac spre Kiev, Cernigov, Summy, Harkov. Iar asta a avut repercusiuni majore în evoluția conflictului, fără supremație aeriană totală, rușii au început să înregistreze pierderi importante la trupele terestre lăsate fără acoperire din aer. Acolo, la plafonul inferior, dronele turcești Bayraktar TB-2 au făcut dezastru în coloanele de blindate rusești.
Dar bătălia pentru Kiev a fost pierdută de către ruși la aeroportul Hustomel, lângă capitală, când au eșuat în tentativa lor de a-l ocupa în prima zi de război pentru a asigura un pod aerian care să aducă trupe suplimentare care să ocupe Kievul rapid. Dintre elicopterele rusești care au desantat trupe speciale pe aeroport, cel puțin două au fost doborâte în aer de apărarea antiaeriană. Acum putem face doar prezumții, dar este discutabil dacă reușita rușilor la Hustomel ar fi asigurat căderea rapidă a Kievului, ne amintim de rezistența eroică a Mariupolului timp de 82 de zile în care a fost total încercuit și izolat de către trupele rusești. Kievul, mult mai mare și atacat fără a fi încercuit, ar fi putut rezista mult și bine în lupte de stradă, am văzut cazurile Sieverodonetsk, Bakhmut și mai recent Avdiivka. Singura posibilitate în care Kievul ar fi putut să cadă rapid (dar nu este sigur) ar fi fost eliminarea din primele zile a lui Zelenski, și chiar s-a încercat. Ca să fac o paralelă, invazia sovietică din Afghanistan a început cu eliminarea fizică (asasinarea) liderului afghan Hafizullah Amin de către un comando Spetnaz la 27 decembrie 1979.
Revenind, la invazia rusă din 24 februarie 2022 armata ucraineană dispunea de 120 avioane de luptă dintre care doar 40 erau deplin operaționale și de 33 de batalioane de rachete cu rază scurtă și medie, dintre care doar 18 erau pe deplin încadrate și operaționale, după cum spunea generalul Valery Zaluzhny, fostul comandant șef al armatei ucrainene. Și totuși, au produs suficiente pierderi aviației rusești în prima fază a războiului ca să o facă să renunțe la atacul agresiv cu avioane de luptă și să lase problema superiorității aeriene în suspensie.
Adică o zonă a nimănui, în sensul că niciuna dintre părți nu are superioritate aeriană deplină sau totală, această superioritate aeriană este disputată pe anumite regiuni, mai ales pe liniile de front (practic o bandă de câțiva zeci de kilometri de ambele părți ale frontului), este difuză și foarte repede schimbătoare.
Continuarea războiului
Dacă în planul superior al aviației cu aripă fixă situația este cea descrisă, rușii au încercat să suplinească bombardamentul strategic cu lansările de rachete de croazieră. Nu vedem atacuri masive în adâncimea teritoriului ucrainean cu roiuri de avioane de bombardament însoțite de avioane de vânătoare ca și protecție, cum am văzut în Războiul din Golf, de exemplu, tocmai din cauza lipsei superiorității aeriene totale. În lipsa acesteia riscurile de a pierde numeroase avioane prețioase (valorând multe milioane de dolari fiecare) este prea mare în comparație cu avantajele aduse de un astfel de bombardament aviatic. Așa că rușii au schimbat strategia trecând la rachete de croazieră și, puțin mai târziu, la drone kamikaze, mai cu seamă cele iraniene de tipul Shahed-3 pe care regimul ayatollahilor (și el supus sancțiunilor și oprobiului internațional de către comunitatea vestică) s-a grăbit să le pună la dispoziția regimului partener putinist în număr mare, dar cu niște costuri destul de mari, după cum arată unele informații. Se pare că iranienii îi ajută pe camarazii ruși, dar și îi exploatează pe cât pot, știind că aceștia din urmă nu prea au alte surse de unde să poată procura tipul acesta de armament.
Astfel, confruntările haotice din februarie-martie 2023, după ce situația pe teren s-a mai stabilizat, au lăsat locul unui nou tip de război aerian, bazat mai mult pe angajamente de la distanță, din afara razei de acțiune a sistemelor antiaeriene. Iar aceste angajamente au fost de partea rusă, care menținea inițiativa pe câmpul de luptă (până în septembrie 2022, la declanșarea contraofensivelor de la Kherson și Harkov), chiar dacă a fost nevoită să renunțe la ofensivele din nord (către Kiev, Cernigov, Summy și Harkov), continuând bombardamentele de la distanță cu rachete de croazieră de tip Iskander (chiar și rachetele hipersonice Kinjal), plus dronele Shahed-3, la care se vor adăuga ulterior bombele ghidate (glide bombs).
Dar și atacurile cu rachete de croazieră de tip Iskander au fost limitate, mult mai puține ca număr chiar și în faza inițială a războiului, ca să comparăm cu numărul de rachete lansate, spre exemplu de coaliția aliată la debutul Războiului din Golf. Asta denotă că stocul rușilor de astfel de rachete este limitat, de aceea au încercat să suplinească cu dronele iraniene Shahed-3. Problema principală cu dronele kamikaze Shahed-3 este că acestea au o încărcătură explozivă foarte mult redusă față de o rachetă de croazieră (cam a douăzecea parte). Revenind la Kinjal, racheta hipersonică rusească despre care Putin spune că nu poate fi interceptată, au fost lansate împotriva Ucrainei până acum mai puțin de 20 de astfel de rachete. La 4 mai 2023 ucrainenii susțin că au doborât o rachetă Kh-47M2 Kinjal deasupra Kievului folosind un sistem MIM-104 Patriot. Rușii contestă, chiar dacă fragmente au fost prezentate către media, dar important este faptul că rușii au foarte puține astfel de rachete în inventar, sau nu riscă să le lanseze pentru a nu fi interceptate și astfel ar putea fi distrus mitul invulnerabilității acestora.
O altă chestiune ține de eficacitatea acestor tipuri de bombardamente. Vedem cum rușii lovesc cartiere de locuințe, blocuri, zone rezidențiale, toate ținte civile și prea puține ținte militare, pe când logic ar fi să atace preponderent tocmai aceste ținte militare, mă refer aici la țintele lovite mult în adâncime. Fiindcă pe linia frontului rușii folosesc tactica bombardamentului masiv de artilerie, de nivelare și distrugere totală a orașelor ce vor să le cucerească, așa a fost la Siverodonetsk, Popasna, Bakhmut și mai recent Marinka și Avdiivka. Ca și la Groznâi, în Cecenia, în 1996 și 2000.
Mulți spun că scopul lovirii civililor este producerea de victime pentru a înmuia dorința de rezistență a ucrainenilor, care să se revolte împotriva conducerii și să ceară pacea, o pace în interesul Rusiei, desigur.
Și da, și nu. Rușii lovesc ținte civile poate cu acest scop, dar numărul loviturilor și distrugerilor este minor față de ceea ce a însemnat un bombardament aerian masiv asupra unui oraș în timpul celui de-al doilea război mondial, spre exemplu. Poate suna cinic, fiindcă vorbim de morți și răniți civili, femei și copii, necombatanți, dar facem o analiză la rece aici. Bombardamentele cu rachete și drone asupra Kievului, Odessei sau altor orașe ucrainene sunt mai nimic față de bombardamentele aviației americane asupra Bucureștiului la 4 aprilie 1944, să nu mai vorbim de cele germane asupra Londrei în 1940 sau cele aliate asupra orașelor germane în 1944 sau asupra celor japoneze în 1944-1945. Loviturile rusești provoacă zeci de victime în fiecare zi de bombardament, pe când cele din ww2 provocau mii de victime la fiecare atac. Atunci de ce rușii atacă civilii, având în vedere că nu au cum să provoace atâtea victime ca și bombardamentele din ww2?
Mai mult, bombardamentele asupra civililor în ww2 au făcut ca aceștia să se revolte și să ceară guvernelor lor să ceară pacea? Bombardamentele germane asupra Londrei și orașelor engleze în 1940 i-au făcut pe britanici să cedeze? Sau bombardamentele aliaților asupra orașelor germane și japoneze i-a făcut pe aceștia să cedeze? Nu, dimpotrivă, le-a întărit dorința de luptă și de răzbunare. Efectul a fost exact invers față de cel dorit. Germanii i-au bombardat pe britanici în 1940, nu au cedat, ci dimpotrivă, la fel în cazul aliaților. Bombardamentele asupra Dresdei, un masacru, nu i-a făcut pe germani să capituleze, nici cele ale americanilor asupra Tokioului sau orașelor japoneze. În cazul japonezilor a fost nevoie de bombele atomice de la Hiroshima (6 august 1945) și Nagasaki (9 august 1945) pentru ca aceasta să capituleze la 15 august 1945.
Având în minte aceste exemple, chiar dacă acum trăim într-o altă epocă față de cea din ww2, chiar cred rușii că cu câteva rachete care omoară zeci de civili zilnic pot obține ceea ce nu s-a obținut cu zeci de mii de victime în ww2? Chiar ei, rușii, care nu se revoltă când au pierdut până acum în războiul din Ucraina peste 200000 (după alte estimări 300000) de morți, răniți și dispăruți?
Mi se pare absurd, dar în cazul rușilor nimic nu pare așa cum este. Cred că realitatea este puțin diferită, rușii lovesc ținte civile fiindcă nu au cum să lovească ținte militare, altfel s-ar concentra pe acestea, nu pe cartiere rezidențiale și blocuri de locuințe. Nu au informații asupra locațiilor țintelor militare, ucrainenii și-au disimulat aceste posibile ținte, le-au mutat și camuflat și reușesc să păstreze secretul militar. Lovesc din frustrare sau pentru a lovi ceva, plus pentru a atinge și ideea că distrugând obiective civile și ucigând civili nevinovați, poate tot îi vor face pe ucraineni să cedeze la un moment dat.
În schimb, vedem cum ucrainenii țintesc și lovesc cu succes doar ținte militare rusești în teritoriul ocupat, faptul că foarte rar lovesc ținte civile poate fi din cauza unor erori sau greșeli. De ce? Fiindcă au informații asupra obiectivelor militare rusești și știu unde și când să le lovească, pe când rușii nu au acest gen de informații și lovesc ținte civile ca să facă ceva. De unde au ucrainenii aceste informații? Dintr-un cumul de surse. Sunt informațiile de la aliați, de genul sateliților sau radarelor, dar și rușii au proprii sateliți sau radare. Din intercepțiile comunicațiilor rusești, inclusiv ale convorbirilor pe telefon ale soldaților ruși cu rudele lor de acasă (s-a făcut un documentar cutremurător pe această temă, numit Interception, merită văzut pentru a ne da seama de concepția rușilor de rând asupra acestui război).
Dar cel mai important aport îl au partizanii ucraineni din teritoriul ocupat. Am văzut în 2022 multe informații despre colaboraționiștii ucraineni din teritoriul ocupat executați de către partizani, dar de la un moment dat aceste informații au încetat. Au fost prinși toți partizanii sau au renunțat? Mișcarea de partizani a fost esențială în toate războaiele de până acum, fie că vorbim de cei din Franța ocupată sau din URSS în ww2. Și partizanii anticomuniști români dintre 1945-1962 au fost o permanentă problemă pentru regimul comunist, deci partizanii ucraineni din teritoriul ocupat de ruși sunt un atu important în desfășurarea războiului. În mod sigur, partizanii ucraineni au primit directive de la Kiev să nu se mai expună eliminând colaboraționiști, ci să se concentreze pe ceea ce ajută mai mult Kievul în această fază, respectiv furnizarea de informații. Fiindcă informația este cea care câștigă războiul, iar când armata ucraineană va trece la ofensivă, abia atunci partizanii vor trece la acțiuni de sabotaj în spatele frontului pentru a destabiliza situația forțelor de ocupație. Iar informațiile necesare acum sunt pozițiile și coordonatele centrelor de comandă, ale depozitelor de muniții, centrele logistice etc. Și vedem cum acestea sunt lovite precis de către ucraineni cu drone și rachete, mare parte dintre ele furnizate de către aliații occidentali, iar toate acestea nu ar fi fost posibile fără informațiile furnizate de către partizani, ca dovadă fiind faptul că rușii nu reușesc decât foarte rar să lovească ținte militare ucrainene în adâncime.
Mai este un aspect pe care nu am cum să nu îl amintesc aici. Este vorba de neprofesionalismul rușilor, dus de multe ori până la prostie. Doar două exemple: în 2022 un jurnalist rus face un interviu cu câțiva comandanți Wagner într-un oraș ocupat din Donbass, chiar la sediul acestora. În final, se pozează cu aceștia în fața clădirii ce le servea drept sediu. Postează interviul și fotografia pe rețelele de socializare rusești, dar în acea fotografie apare numele străzii în spate pe un gard. Mai mult, nu și-a scos geolocalizarea telefonului când a postat fotografia. La foarte puțină vreme o rachetă ucraineană spulberă clădirea sediu.
Al doilea exemplu, la 27 februarie 2022 rușii ocupă Kherson, inclusiv aeroportul Chornobaivka aflat la câțiva kilometri la vest de oraș. Rușii presează spre Odessa, angajându-se în bătălia pentru Nikolaev. Ucrainenii lovesc aeroportul Chornobaivka cu drone turcești Bayraktar TB-2 prima oară la 27 februarie 2022, cu pierderi importante pentru ruși. Totuși, aceștia continuă să îl folosească ca și bază de elicoptere și depozit de muniții. Aeroportul a fost lovit de către ucraineni de peste douăzeci de ori în intervalul 27 februarie – 5 noiembrie 2022, când a fost ocupat de către ucraineni împreună cu orașul Kherson în urma contraofensivei de toamnă. De fiecare dată rușii au înregistrat importante pierderi în elicoptere, personal și muniții. Aici au murit și doi generali ruși. Totuși, după fiecare lovitură ucraineană, rușii au continuat să folosească aeroportul ca și bază, chiar dacă a fost lovit și distrus de peste douăzeci de ori, ceea ce este mai mult decât incompetență. Este prostie.
Adaptare și contraadaptare
În acest conflict, ucrainenii au fost primii care s-au adaptat și au improvizat, fapt care le-a asigurat un avantaj important în fața unui adversar net superior numeric și material. Au rezistat în prima fază, cea critică, a războiului, nu au cedat superioritatea aeriană, apoi au improvizat cu succes.
Dar problema cu improvizarea este că ea este de scurtă durată. În orice conflict sau război, de fiecare dată când cineva vine cu o improvizație, cu ceva nou, dacă nu câștigă un avantaj major cu această improvizație, un avantaj major care să îl facă să câștige războiul în scurt timp, adversarul vine rapid cu o contra-improvizație, în sensul că vine cu ceva care să anuleze avantajul câștigat inițial de către acesta. Și procesul se reia de la început.
Ca exemple din istorie, a apărut lancea, i s-a răspuns cu scutul, tunului i s-a răspuns cu blindajul, și multe altele. Prima dată tancurile au fost folosite în Bătălia de pe Somme în 15 septembrie 1916, deși au fost o surpriză pentru germani, aceștia s-au adaptat folosind artileria cu foc direct împotriva acestora, astfel că tancurile nu au câștigat războiul atunci, războiul s-a încheiat după mai bine de doi ani, la 11 noiembrie 1918. Un lucru este cert, războiul este un catalizator pentru descoperirile științifice, care primesc subvenții imense doar pentru a găsi aplicabilitatea lor în război. Așa a fost cu aviația, radarul, sonarul și multe altele. Dar, de fiecare dată când cineva descoperă ceva și aplică în război, fiindcă primele aplicații sunt în plan militar, inclusiv internetul, adversarul va căuta și va găsi ceva care să contracareze acest avantaj inițial înainte de a fi învins de acesta.
Ucrainenii au răspuns atacului rușilor cu dronele Bayraktar TB-2 care au provocat dezastru în prima fază a războiului. La 24 februarie 2022 ucrainenii aveau 18 astfel de drone cu care au distrus coloanele de blindate ce se îndreptau spre Kiev sau spre alte orașe din nord. Au primit și altele ulterior, dar rușii s-au adaptat și au contracarat cu mijloace de război electronic (Electronic Warfare sau EW). Ucrainenii s-au adaptat și au trecut apoi la lovirea rușilor cu drone qudrocoptere, de multe ori drone din comerț cărora li se atașa o grenadă sau un proiectil pe care îl lansau asupra adversarului. Au produs prăpăd în rândul rușilor și continuă să o facă și în prezent. Dar rușii au răspuns cu o îmbunătățire a mijloacelor de EW și intrând și ei cu dronele Lancet, de observație și lovire.
În timpul ofensivei ucrainene din 2023 rușii au folosit intensiv elicopterele Ka-52 pentru a ataca coloanele ucrainene ce înaintau spre punctele alese pentru străpungere. Ucrainenii nu aveau suficiente sisteme antiaeriene, precum nu aveau suficiente echipamente de deminare și altele necesare străpungerii unei linii defensive puternice la și linia Surovikin.Ei se bazau pentru protecția antiaeriană pe lansatoarele portabile de tipul MANPADS, dar acestea au o rază de acțiune de circa 2 km. Rușii își lansau rachetele din elicoptere de la peste 3 km, acuratețea loviturilor având de suferit, dar cu toate acestea au produs pierderi importante efortului ofensiv ucrainean. Ucrainenii au reușit să se adapteze abia după ce au primit sistemele franco-britanice Storm Shadow cu care au lovit direct baza aeriană rusă de la Berdiansk, locul de decolare al elicopterelor Ka-52 provocând distrugerea mai multor aparate. Atacurile cu Ka-52 au scăzut simțitor, dar a fost prea târziu pentru a influența în timp util efortul ofensiv ucrainean înainte de venirea toamnei.
La fel și în alte tactici, ucrainenii improvizează și se adaptează, dar rușii, în scurt timp se adaptează și ei la tacticile ucrainenilor venind cu contramăsuri. Astfel că avantajul adaptabilității este doar de scurtă durată, în toate domeniile.
Revenind la războiului aerian, ucrainenii au primit de la occidentali sisteme antiaeriene performante care i-au ajutat să își protejeze mai bine spațiul aerian, inclusiv orașele lovite de rachetele și dronele rusești, sisteme occidentale cum ar fi MIM-23 Hawks, NASAMS, IRIS-T, Eurosam SAMP/T sau Patriot PAC-3. Dar problema ucrainenilor este de altă natură. Pe lângă faptul că aceste sisteme sunt prea puține față de mărimea teritoriului ucrainean, chiar adăugând și propriile lor sisteme antiaeriene de moștenire sovietică, nu au cum să suplinească o problemă majoră. Respectiv, ce să aperi în primul rând, orașele sau frontul? Fiindcă aceste sisteme antiaeriene, având în vedere apetența rușilor de a lovi orașele și țintele civile, vor trebui împărțite pentru protejarea orașelor și pentru protejarea frontului, acolo unde militarii ucraineni se bat pentru apărarea țării. Așa că sunt prea puține pentru a apăra tot. Cum spunea Frederick cel Mare al Prusiei (1740-1786), cine apără totul nu apără nimic.
Ucrainenii nu pot renunța la protecția orașelor, vedem aici scopul cinic al rușilor, bombardează orașele pentru a-i lipsi pe ucraineni de protecția antiaeriană pe câmpul de luptă, dar nici să-și lase expuși militarii de pe front.
Așa că și ucrainenii se adaptează, adică pun exact aceeași problemă rușilor. Chiar dacă SUA și aliații nu au dorit să livreze ucrainenilor muniție cu rază lungă de acțiune care ar putea lovi teritoriul rusesc în adâncime, pentru a nu escalada (!) conflictul. Ce să mai escaladezi, mi se pare destul de escaladat și la ora actuală. Iar ideea că Putin ar putea reacționa mai dur dacă rachete occidentale vor lovi Rusia mi se pare desuetă, el oricum reacționează cât de dur poate la ora actuală, dar adevărul este că Rusia, ca toate dictaturile, nu recunoaște alt limbaj decât al forței. Astfel, ucrainenii lovesc obiective militare și economice rusești adânc în teritoriul Rusiei folosind drone și alte mijloace, silindu-i și pe ruși să îți păzească aceste obiective cu sisteme antiaeriene care vor lipsi de pe front. Vedem cum sunt lovite rafinării, depozite, baze militare nu numai în teritoriul ucrainean ocupat, ci și pe teritoriul rus, nu numai la Belgorod, dar și mai departe, până în vecinătatea Moscovei sau Sankt Petersburgului. Un aspect esențial, ucrainenii nu țintesc civilii, zone rezidențiale etc., deși au demonstrat că o pot face (și după logica ww2, ar fi îndreptățiți să o facă, din moment ce rușii au lovit fără cruțare astfel de obiective civile), lovesc doar obiectivele militare și economice, dar și sedii ale instituțiilor de forță. Chiar și acestea din urmă sunt lovite noaptea, evitând pe cât posibil pierderile în civili ruși.
Perspectivele lui 2024 în războiul aerian
Războiul din Ucraina în general, dar cel aerian în special, este un nou tip de război care seamănă și nu seamănă cu celelalte războaie de până acum. În multe privințe este asemănător cu altele, dar în unele este unic, un nou tip de război pentru care nimeni nu a fost pregătit, nici NATO și nici Rusia (vezi https://karadeniz-press.ro/razboiul-din-ucraina-spre-o-noua-rma/ ).
Suntem martorii unui proces continuu de adaptabilitate și contra adaptabilitate din partea ambelor părți, în care fiecare inovație adusă de una din părți este urmată de o reacție de contracarare a acestei inovații, practic un proces continuu, caracteristic fiecărui război în parte.
Important este ca o inovație pe câmpul de luptă, ca să devină crucială, sau un game-changer, trebuie să fie ori una revoluționară, ceea ce este cam greu, sau să fie imediat urmată de o ofensivă în care, folosind această nouă inovație, să distrugă capacitatea de luptă a inamicului în scurt timp, înainte ca acesta să apuce să se contraadapteze.
În situația actuală, vedem cum ucrainenii încearcă să modeleze câmpul de luptă al viitorului apropiat în perspectiva unor eventuale acțiuni ofensive decisive. Pentru aceasta aplică tactici neconvenționale inclusiv în războiul aerian.
Respectiv, mută în secret sistemele Patriot aproape de linia frontului, extinzându-le astfel raza de acțiune în adâncimea teritoriului controlat de ruși, identifică avioanele rusești ce se cred în siguranță în zbor deasupra sudului Ucrainei sau Crimeii, achiziționează țintele și lansează rachete contra lor, apoi revin rapid înapoi în adâncime înainte ca rușii să poată reacționa. Aceste tactici au dus la doborârea a 14 avioane rusești în 14 zile, un record negru pentru aviația rusă. Majoritatea celor doborâte sunt Su-34, dar a fost și un Beriev A-50. Acesta din urmă are o importanță majoră, fiind un avion de tipul AWACS, avion de avertizare timpurie, comandă, control și supraveghere a spațiului aerian, echivalentul americanului E-3 Sentry. Rușii aveau în inventar doar nouă astfel de aparate, dintre care trei au fost doborâte deja de ucraineni. Asta înseamnă că și-au pierdut capacitatea de a supraveghea aerian nonstop, 24 de ore din 24, spațiul aerian al câmpului de luptă ucrainean. Ce să mai vorbim de spațiul aerian pe restul frontierelor extinse ale Rusiei?
Scopul ucrainenilor este nu numai distrugerea avioanelor rusești, ci împingerea acestora cât mai departe de linia de front, fiindcă niciun avion rusesc nu se va mai aventura prea aproape de teama de a fi doborât. Iar decimarea flotei de A-50 are același scop și rezultat, scăderea și pierderea capacității de supraveghere din partea rușilor a frontului de luptă în perspectiva unor acțiuni ofensive ale ucrainenilor. Slăbirea capacității de supraveghere aeriană va duce la intensificarea lovirii țintelor din adâncime și extinderea acestei zone de lovire până în Crimeea. Practic o extindere în adâncime a superiorității aeriene ucrainene prin interzicerea accesului aviației rusești, pe principiul A2AD (Anti Acces Area Denial).
Dar și rușii se adaptează, și-au revenit din surpriză, am văzut că au lovit și avariat două sisteme Patriot, dar acest aspect este inevitabil când se presează pe acest avantaj al unei tactici inovative. Vom vedea dacă ucrainenii continuă cu această tactică sau vor improviza cu ceva nou, fiindcă balanța le este favorabilă, 14 avioane dintre care un A-50 contra două sisteme Patriot avariate, posibil recuperabile. Cred că vom asista la intensificarea acestor dueluri, urmate de lovituri de drone ucrainene tot mai în adâncime și tot mai precise.
Următorul pas, dar care va fi făcut doar la declanșarea unei ofensive terestre, va fi distrugerea podului Kerci, ucrainenii au demonstrat deja că au capacitatea să îl lovească. Dar îl vor distruge la momentul oportun, atunci când rușii vor avea mai multă nevoie de el, când ucrainenii vor ataca. După cum arată situația actuală, ucrainenii se pregătesc și modelează spațiul de luptă pentru ceva important, cel mai probabil o ofensivă majoră în 2024.
Iar faptul că americanii trimit un nou ajutor ocolind Congresul ce îl blochează, iar acest ajutor conține și rachete ATACMS cu rază mare de acțiune capabile să fie lansate din sistemele MLRS deja livrate (pe care americanii au tot ezitat să le trimită din motivele expuse mai sus) nu poate fi decât o veste bună pentru ucraineni.
Întrebarea majoră care persistă în analizele tuturor este dacă livrarea de avioane F-16 ucrainenilor în acest an va fi cu adevărat un game-changer care să încline decisiv balanța războiului.
Părerea mea, având în vedere cele discutate, este că da și nu. Adică F-16 pentru ucraineni poate fi un game-changer, sau ar putea să nu fie, intrând în capcana adaptabilității și contra adaptabilității.
Dacă vor veni în număr redus, ca și tancurile Leopard sau Abrams, ultimele în număr de 31 de bucăți, când armata SUA are mii în depozite, pot fi doar un avantaj de moment fără schimbări majore, ci doar punctuale, ale cursului războiului. La fel ca și tancurile în bătălia de pe Somme, au produs unele avantaje pe front, dar nu au încheiat războiul. Dacă vor veni în număr suficient, și aici depinde de mai mulți factori, cum vor fi utilizate și momentul în care vor fi utilizate, deoarece și acesta din urmă este esențial. Dacă vor intra în luptă doar pentru hărțuieli pe linia de front vor da timp rușilor să se adapteze și să improvizeze ca răspuns la tacticile F-16. Vor putea să adapteze și să pregătească un răspuns adecvat cu sistemele lor de apărare antiaaeriană, de exemplu, sau cu mijloace de EW care să scadă eficiența avioanelor F-16 pe câmpul de luptă.
Dar dacă vor fi suficiente și angajate decisiv și masiv, în momentul unei ofensive terestre majore, da, ar putea fi un game-changer. E vorba de aplicarea avantajului tehnologic la locul și momentul potrivit, cumularea efectului avantajului în timp scurt, fără a da șansa inamicului de a se putea adapta, lipsindu-l de resursa esențială, respectiv timpul. Practic cumularea efectului ofensivei cinetice cu avantajul tehnologic care crește șansa unui succes major care să ducă la ruperea frontului, nu neapărat la capitularea inamicului, ci la o schimbare strategică importantă. Atunci ar putea fi un game-changer.
Cert este că avioanele americane sau occidentale sunt superioare tehnologic celor rusești, este un aspect clar, chiar dacă rușii sau admiratorii acestora contestă ideea. Dar este logic și normal, concepția și proiectarea sunt rezultatul concurenței acerbe între două mari companii capitaliste, respectiv Boeing și Lokheed Martin, iar concurența generează inovație și progres, investiții majore în cercetare-dezvoltare care au ca rezultat produse de cea mai bună calitate, fiind vârful de lance în progresul tehnologic. Chiar și avioanele fabricate cu ani în urmă au loc pe platformele lor pentru adăugarea permanentă și upgradarea de noi tehnologii ca și senzori sau noi tipuri de armament, în asta constă modernizarea acestora. Mai este aspectul că cele americane sunt fabricate în mii de exemplare și exportate în toată lumea, pe când cele rusești doar în sute de bucăți, astfel că feedbackul și corectarea unor deficiențe este mult mai ușor pe partea celor americane. Spre exemplu, rușii au un singur portavion, Amiral Kuznețov, care este total depășit și a petrecut mai mult timp în reparații decât în serviciu operațional. Când este în croazieră este însoțit permanent de două remorchere în caz că i se întâmplă ceva. Singurele avioane rusești capabile să decoleze și să aterizeze de pe portavion sunt Suhoi-33, fabricate inițial în număr de vreo 40 de bucăți. La ora actuală mai sunt operaționale doar opt, restul sunt scoase din uz sau au fost canibalizate pentru piesele de schimb.
Problema tacticii de luptă, modul în care sunt angajate aceste avioane în confruntările directe, fiindcă una este să arunci un avion în confruntare directă cu un roi de avioane inamice, sau să angajezi la nivel de patrulă sau escadrilă. Dar aceste aspecte nu sunt de natura acestei analize.
Dar mai există un aspect esențial care trebuie luat în considerare, pe lângă avantajul tehnologic superior al avioanelor occidentale față de cele rusești și al tacticii de angajare în luptă. Problema piloților este cea mai importantă. Piloții occidentali sunt mult mai experimentați decât cei ruși, ei au de patru-cinci ori mai multe ore de zbor de antrenament decât cei ruși, ceea ce este esențial când se ajunge la angajamente pe timp de război. Diferența este enormă, să ne amintim de piloții români din ww2 care, deși inferiori numeric, au provocat mari daune inamicilor tocmai datorită experienței lor superioare. Piloți ca și Bâzu Cantacuzino, Alexandru Șerbănescu, Tudor Greceanu și alții au avut rezultate deosebite în luptele aeriene, ajungând să fie trecuți în clasamentele internaționale la un loc de cinste, tocmai datorită experienței lor în lupta aeriană, românii având un meritat loc între așii aviației, imediat după cei germani și britanici.
Dar, întrebarea este dacă piloții ucraineni, chiar antrenați în vest, inclusiv în România, reușesc să dobândească un număr suficient de ore de zbor, suficientă experiență, ca să poată manevra și lupta eficient pe F-16? În așa fel încât să învingă aviația rusă și să poată înclina decisiv balanța la momentul oportun? Poți să îi dai unui pilot neexperimentat cel mai bun avion din lume, dacă acesta nu poate sau nu știe să îl folosească la modul optim.
Fiindcă aceasta este una din întrebările de al cărei răspuns depinde cum va evolua războiul aerian în 2024, dar și războiul în general. Cine are răspuns la această întrebare va putea prezice cu un grad destul de mare de acuratețe ce va fi în 2024 pe frontul din Ucraina.
Legislativul European a votat, cu o largă majoritate, rezoluția privind restituirea tezaurului României sechestrat de Rusia, relatează mass-media internațională. Tezaurul românesc din Federația Rusă se referă, în general, la bunurile materiale, inclusiv rezerve de aur, valori monetare și alte obiecte de patrimoniu cultural, care au fost trimise de România în Rusia în timpul Primului Război Mondial pentru a fi păstrate în siguranță. Contextul istoric al acestei decizii a fost invazia teritoriilor românești de către Puterile Centrale și nevoia de a proteja tezaurul național.
Succes politic
Rezoluția pe care am inițiat-o este primul document oficial european prin care solicităm Rusiei în mod explicit returnarea Tezaurului sechestrat ilegal. Este o chestiune de demnitate națională. România nu poate si nu trebuie să accepte nimic mai puțin decât restituirea celor 91,5 tone de aur și a întregului Tezaur cultural. Le mulțumesc colegilor mei din Parlamentul European pentru implicare și susținere. A însemnat mult. Mulțumesc, bineînțeles, Băncii Naționale a României pentru întregul sprijin de-a lungul acestui drum la capătul căruia avem astăzi, în premieră, o Rezoluție a Parlamentului European pe chestiunea Tezaurului României. Nu suntem singuri în acest demers. Avem recunoaștere și sprijin european ferm. După votul istoric de astăzi, Comisia Europeană va fi alături de România și împreună vom aduce Tezaurul României acasă. Important este să nu renunțăm!, a scris pe Facebook Eugen Tomac.
Anterior, Comisia Europeană anunșa că va susține o declaraţie în faţa eurodeputaţilor pe tema restituirii tezaurului românesc, însuşit ilegal de Rusia în timpul Primului Război Mondial. Declaraţia Comisiei a fost urmată de o dezbatere, după care a fost supusă la vot o rezoluţie conexă, conform agendei sesiunii plenare a Parlamentului European, reunit la Strasbourg. Eurodeputatul Eugen Tomac (PPE) susține că iniţiativa se înscrie în contextul în care Uniunea Europeană şi-a adoptat anul trecut strategia privind recuperarea bunurilor de patrimoniu traficate ilicit în Europa. „Am participat la această dezbatere (privind strategia – n.r.) în calitate de eurodeputat membru al Subcomisiei pentru drepturile omului (DROI) şi am constatat cu acel prilej că situaţia tezaurului nostru aflat la Moscova este aproape complet necunoscută la nivelul instituţiilor europene. Atunci mi-am dat seama că este foarte greu să vii să prezinţi un subiect care este de maxim interes pentru noi, românii, dar este complet necunoscut pentru publicul european, pentru instituţiile europen”, a spus preşedintele PMP. „În acest context, am luat decizia de a propune o serie de acţiuni prin care să facem cunoscută chestiunea tezaurului Băncii Naţionale a României şi a întregului nostru tezaur aflat la Moscova. În momentul de faţă am reuşit să prezentăm tuturor europarlamentarilor două volume complete în limba engleză, publicate de Banca Naţională a României şi, mai mult decât atât, să iniţiem chiar o rezoluţie (…) prin care să creăm mecanismele necesare pentru ca dosarul tezaurului României, aflat la Moscova, să devină un subiect de interes european”, a explicat el.
Sprijin politic
Eurodeputatul PSD Victor Negrescu a declarat anterior că discuţia din plenul Parlamentului European despre tezaurul României însuşit ilegal de Rusia e importantă, pentru că oferă vizibilitate unui subiect despre care partenerii europeni nu aveau cunoştinţe. În timpul Primului Război Mondial, între 1916 şi 1917, România a trimis în Rusia ţaristă tezaurul naţional (ce a inclus cantităţi însemnate de aur, obiecte de partimoniu, colecţii de artă, bijuterii, arhive), pentru a fi protejate în cazul ocupaţiei teritoriului naţional. După instalarea la putere a regimului comunist, Rusia a sechestrat tezaurul şi a refuzat înapoierea acestuia, o mare parte din valori rămânând nerestituite până în ziua de astăzi, precizează PE pe site-ul său în prezentarea acestui punct de pe ordinea de zi a sesiunii plenare.
În 1916, în timpul Primului Război Mondial, guvernul român a decis să trimită o parte semnificativă a tezaurului Băncii Naționale a României în Rusia, cu scopul de a-l proteja de avansul forțelor germane și austro-ungare. Acest tezaur includea importante cantități de aur, precum și obiecte de patrimoniu cultural de neprețuit, cum ar fi colecții de artă, documente istorice și alte valori.
Înțelegerea dintre România și Rusia prevedea că bunurile urmau să fie păstrate în siguranță de către guvernul rus până la sfârșitul conflictului, când urmau să fie returnate. Cu toate acestea, după Revoluția Bolșevică din 1917 și colapsul Imperiului Rus, situația tezaurului românesc a devenit extrem de complicată.
Eforturile guvernului român de a recupera tezaurul după război s-au confruntat cu numeroase obstacole politice și birocratice. Relațiile dintre România și Uniunea Sovietică, succesoarea Rusiei imperiale, au fluctuat de-a lungul secolului XX, complicând și mai mult situația.
Deși o mică parte a tezaurului a fost returnată în anii ’50, majoritatea acestuia rămâne în Rusia. Subiectul tezaurului românesc este în continuare un punct sensibil în relațiile dintre România și Federația Rusă, fiind adesea asociat cu discuții privind dreptatea istorică și relațiile internaționale.
Recuperarea tezaurului românesc din Federația Rusă rămâne o chestiune deschisă, cu implicații atât istorice, cât și diplomatice. Este un subiect care continuă să stârnească pasiuni și dezbateri atât în rândul istoricilor, cât și în sfera politică.
Pentru detalii mai recente sau specifice despre stadiul actual al discuțiilor sau orice demersuri recente pentru recuperarea tezaurului, ar fi necesar să consult informații actualizate, având în vedere că situația se poate schimba.
Tezaurul românesc din Federația Rusă reprezintă una dintre cele mai complexe și sensibile probleme nerezolvate ale relațiilor dintre România și Rusia, având rădăcini adânci în istoria secolului XX. Negocierile dintre România și Federația Rusă privind restituirea tezaurului au avut loc pe parcursul mai multor decenii, dar au rămas fără un rezultat concret.
În anii ’90, discuțiile privind un nou tratat bilateral între România și Rusia nu au inclus clauze referitoare la restituirea tezaurului. De exemplu, tratatul din 2003, semnat între Ion Iliescu și Vladimir Putin, nu a menționat problema tezaurului, ceea ce a păstrat status quo-ul și a limitat perspectivele de recuperare a acestuia în contextul relațiilor dintre cele două state.
Negocieri degeaba
Răspunsul Rusiei la cererile de recuperare ale României a fost adesea evaziv sau însoțit de referiri la datorii istorice ale României față de URSS, considerând că acestea echilibrează sau chiar anulează orice obligație a Rusiei de a returna tezaurul.
În plus, în spațiul public și în discursurile politice au existat frecvent întorsături de situație, cu acuzații și contra-acuzații legate de istoricul relațiilor dintre cele două țări.
De-a lungul anilor, au existat diverse estimări privind valoarea tezaurului, cu mențiuni specifice despre cantitățile de aur trimise la Moscova și despre obiectele de patrimoniu cultural de însemnătate națională. Este important de reținut că, în ciuda asigurărilor primite de la autoritățile ruse la momentul transferului, doar o mică parte a fost returnată României până în prezent.
În ciuda eforturilor diplomatice și a discuțiilor în forumuri internaționale, recuperarea tezaurului rămâne o problemă deschisă, complicată atât de contextul istoric, cât și de dinamica politică actuală. Presiunile internaționale și apelurile la dreptate istorică continuă să fie elemente prezente în discursul public românesc, dar soluționarea definitivă a acestei probleme rămâne incertă.
Tezaurul românesc aflat la Moscova include nu doar rezerve de aur, ci și o serie de obiecte de patrimoniu de o valoare culturală și istorică inestimabilă, reflectând bogăția și diversitatea moștenirii culturale a României.
Această complexitate adaugă o dimensiune suplimentară problemei, subliniind importanța tezaurului nu doar din perspectiva valorii sale materiale, ci și ca simbol al identității și istoriei naționale.
Alte exemple
Cazul tezaurului românesc și refuzul părții ruse de a îl înapoia aduce aminte de modul de acțiune al Germaniei naziste. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, naziștii au furat peste 20% din operele de artă ale Europei, inclusiv lucrări valoroase precum Ghent Altarpiece și Madonna of Bruges de Michelangelo. Această jefuire sistematică a implicat mutarea și ascunderea operelor de artă în diferite locații pentru a fi protejate sau utilizate în scopuri personale de către oficialii naziști. Unele dintre aceste opere de artă au fost recuperate după război, dar multe încă sunt considerate pierdute.
În timpul Războiului Civil Spaniol, guvernul Spaniei a decis să evacueze rezerva sa de aur către Uniunea Sovietică pentru a asigura păstrarea acesteia și pentru a plăti ajutorul militar sovietic. Această decizie a fost luată după lovitura de stat militară din 1936 organizată de Francisco Franco. Stalin a oferit sprijin guvernului spaniol prin furnizarea de arme, muniție și alte necesități, cu condiția ca Spania să plătească pentru aceste servicii cu aur. În total, aproximativ 510 tone de aur, reprezentând aproximativ 74% din rezervele totale de aur ale țării, au fost trimise în Uniunea Sovietică, ambalate în aproape opt mii de cutii.
Operațiunea de export a aurului spaniol în Uniunea Sovietică este adesea descrisă în sursele occidentale ca un jaf al unei țări aflate în război de către oficiali sovietici. Deși o parte semnificativă a rezervei de aur a fost utilizată de guvernul spaniol în scopurile propuse chiar și după ce a fost trimisă, multe dintre evenimentele legate de transferul și folosirea ulterioară a aurului au rămas neclare, iar urmele acestuia s-au pierdut în timp. Deși nu există un consens cu privire la ultimul loc în care a fost depozitat aurul, istoricii spanioli sunt convinși că acesta se află încă în depozitele sovietice.
Este greu de stabilit cu exactitate ce s-a întâmplat cu aurul spaniol după ce a ajuns în URSS, datorită lipsei de documentație clară și a dispariției multor persoane implicate în operațiune. În ciuda tuturor acestor complicații, Spania nu a făcut niciodată pretenții oficiale împotriva URSS pentru returnarea aurului.
Pentru a înțelege contextul politic în care s-a luat decizia de evacuare a aurului, este important de menționat că la alegerile din 1936, o coaliție formată din socialiști, liberali, comuniști și diverse grupări naționaliste regionale, cunoscută sub numele de Frontul Popular, a câștigat alegerile cu un procentaj strâns, ceea ce a dus la temeri generalizate de revoluție și a agravat tensiunile politice și violența în Spania. Este greu de spus dacă aurul spaniol a stat la baza rezervei de aur sovietice, dar o inspecție moartea lui Stalin a arătat că acesta a lăsat aproximativ 2,500 de tone de aur. Spre comparație: după revoluție, în depozitele fostei Rusii țariste au rămas aproximativ 850 de tone de aur. Cât despre Spania, Madridul nu a avut niciodată pretenții oficiale împotriva URSS.
Istorie dureroasă
În 1916 Consiliului General al Băncii decide strămutarea tezaurului în Rusia, la Kremlin În Primul Război Mondial (1914-1918), România semnează, la 4/17 august 1916, Convenţia politică şi militară cu Antanta. Rusia şi Franţa îi cer imperios să intre în război împotriva Austro-Ungariei, „acum ori niciodată”. Câteva săptămâni mai târziu, la 1 septembrie, forţele germano-bulgaro-otomane au trecut Dunărea, înscriindu-şi în palmares victoria de la Turtucaia. La 24 noiembrie (6 decembrie pe stil nou), aceleaşi trupe, conduse de Mackensen, au intrat în Bucureşti. Guvernul şi armata României s-au retras în Moldova. Regimul militar de ocupaţie a impus şi transferarea sediului central al Băncii Naţionale, cu tot cu tezaur, de la Bucureşti la Iaşi. La 2 decembrie, şedinţa Consiliului General al Băncii decide strămutarea tezaurului în Rusia, la Kremlin, unde era depozitat în condiţii de securitate şi tezaurul imperiului. Transportul tezaurului român în altă ţară aliată, la Londra bunăoară, ar fi comportat riscul unui atac din partea submarinelor germane. La 11 decembrie 1916, ministrul român de finanţe îl împuterniceşte pe guvernatorul Băncii, G.G. Danielopol, să expedieze tezaurul la Moscova, operaţiune aprobată ziua următoare printr-o lege votată de Consiliul de miniştri al României. Generalul rus Mossoloff a semnat cu ministrul român Danielopol protocolul prin care guvernul rus garanta integritatea tezaurului în timpul transportului şi al depozitării la Moscova. Între 12 şi 14 (respectiv, pe stil nou, 25 -27 ) decembrie 1916, tezaurul este încărcat în 17 vagoane, în gara Iaşi, sub directa supraveghere a gen. Mossoloff.
Înainte cu câteva zile de luptele de la Mărăşeşti, Banca Naţională a României decide transportarea tuturor valorilor la Moscova, printr-un al doilea transport. La 27 iulie, seara, un tren de 24 de vagoane, din care trei conţineau valori ale BN, porneşte spre Moscova. Depozitele Băncii erau închise în 188 de casete, în valoare declarată 1.594.721,09 lei, din care aurul valora efectiv 574.523,57 lei, arhiva – 500 mii lei, iar restul – titluri, efecte, depozite ale persoanelor şi băncilor particulare- în valoare de 1. 593.762.197,52 lei. Valori inestimabile, depuse în camere de depozitare care au fost pecetluite cu sigilii româneşti şi ruseşti A doua tranşă a celui de al doilea transport, expediată la 27 iulie 1917 şi recepţionată la Moscova la 3 august 1917, conţinea 1.661 de casete în valoare declarată de 7,5 miliarde lei (casetele conţineau numerar, bijuterii, tablouri şi alte depozite făcute la Casa de Depuneri de către particulari, instituţii publice şi private). în plus, au mai fost recepţionate la destinaţie 3.549 de casete conţinând valori în sumă totală de 9.416.417.177,93 lei aur. În fapt, valoarea unor casete era inestimabilă, ele conţinând: arhivele statului, picturi de Nicolae Grigorescu, tablouri rare din pinacoteca statului, gajuri ale Muntelui de Pietate, odoare mănăstireşti din Moldova şi Muntenia, documente originale din colecţiile Academiei Române, 300 sute de pergamente cu peceţi domneşti, 25 de volume manuscrise române şi slavone, cărţi rare, unice chiar, ca „Răspunsuri ale Mitropolitului Varlaam din 1644 în Catehismul calvinesc”.
La Moscova au ajuns, totodată, colecţii de medalii şi monede vechi, piese rare ale Muzeului de Antichităţi, precum Cloşca cu puii de aur (tezaurul de Pietroasa) care atestă trecerea goţilor prin România, panaghiarele lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Neamţ, evangheliile slavoneşti ferecate în aur şi argint, odoarele brâncoveneşti ale Horezului şi cele cantacuzineşti, odoarele lui Atanaric, chivotele şi epitrahilul de la Bistriţa, darurile lui Vasile Lupu şi ale soţiei sale de la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi şi evanghelia scrisă de Isidor din Bădăuţi. Doar stareţul Mănăstirii Secul din judeţul Neamţ, Ilarion Bălăiţă, a refuzat să cedeze odoarele, pe care a reuşit să le salveze. Valorile conţinute de cel de al doilea transport, cuprinzând tezaurul Casei de Depuneri a României, au fost depozitate în localul Casei de Împrumuturi şi Depozit a Rusiei din Moscova, strada Nastasisnky nr. 3, iar camerele de depozitare au fost pecetluite cu sigilii româneşti şi ruseşti, cheile fiind luate de directorul român al Casei de Depuneri, C. Ionescu, care avea dreptul să inspecteze oricând valorile păzite de o gardă de cazaci. Prin documentele semnate de reprezentanţii oficiali ai Rusiei, în august 1917, Guvernul rus garantase transportul, depozitarea şi repatrierea valorilor româneşti.
Aurul Imperiului ţarist
În 1915, rezerva de aur a Rusiei, de la Petrograd, a fost evacuată la Kazan, de teamă că oraşul ar fi putut fi ocupat de trupele Puterilor Centrale. Acolo a ajuns şi aurul păstrat în sucursalele băncii centrale a Rusiei din Moscova, Samara şi Tambov, se arată într-un amplu material publicat pe site-ul BNR.
În vara lui 1918, mai mult de jumătate din rezerva de aur a Rusiei era în subsolurile Băncii de Stat din Kazan. Bolşevicii au reuşit să mute în zonele controlate de ei mai puţin de 2% din această rezervă, înainte de cucerirea oraşului de către „albi”.
La începutul lunii august 1918, oraşul Kazan a fost ocupat de unităţi ale Legiunii Cehoslovace, constituită din foştii prizonieri de origine cehă din armata austro-ungară, şi din unităţi ale „albilor“. Aurul a fost dus la Omsk şi apoi a ajuns să fie cunoscut drept „aurul lui Kolceak“, unul dintre generalii care luptau contra puterii bolşevice. Valoarea lui a fost evaluată la circa 630 milioane ruble.
După înfrângerea lui Kolceak, cea mai mare parte a rezervei de aur, în valoare de circa 400 milioane de ruble, a ajuns în mâinile bolşevicilor, fiind dus înapoi la Kazan. Soarta restului rezervei, în valoare de peste 230 milioane ruble, a rămas neclară. S-a afirmat fie că l-au furat cehoslovacii, fie japonezii care luptau contra trupelor bolşevice în Extremul Orient.
Pe acest subiect s-au scris romane şi s-au turnat filme. Unele informaţii indică faptul că aurul ar fi fost folosit pentru a garanta unele împrumuturi făcute de emigranţii alb-gardişti. Dar atunci când sovieticii au ocupat Praga, în 1945, şi au avut acces la documente ale emigraţiei ruse, nu au descoperit nimic concret.
Un cercetător rus, Oleg Budnitskii, a publicat în 2008, la Moscova, rezultatele cercetărilor sale în arhive occidentale. El preciza că soarta acestui aur este greu de reconstituit şi pentru că cei care au operat cu el nu au fost foarte dornici să lase evidenţe clare asupra operaţiunilor efectuate. Potrivit lui Budnitskii, emigraţia albă ar fi scos din Rusia o cantitate echivalentă cu 195 milioane, din aurul în valoare de peste 230 milioane de ruble. Cea mai mare parte a aurului scos din Rusia de către emigraţia albă ar fi fost depusă în bănci japoneze, britanice şi americane. Restul se pare că a fost folosit ca garanţie pentru împrumuturi. Tot din acest aur, s-ar fi garantat un credit pentru cumpărarea de armament din S.U.A. În final, o parte a aurului ar fi fost vândută pentru a acoperi împrumuturile.
Ultima tranzacţie cunoscută datează din primăvara anului 1921, când se pare că ceea ce mai rămăsese din aurul luat de emigraţia albă a fost vândut către o bancă japoneză, pentru 500.000 dolari. Banii erau destinaţi unui guvern care ar fi putut să vină la putere în Rusia după căderea bolşevicilor. Ca să ferească aceşti bani de creditorii care vânau orice sumă, au fost investiţi în acţiuni emise de o bancă engleză cu capital rusesc, capital provenit de la antreprenori ruşi, ajunşi în emigraţie după 1917.
Diplomaţii ruşi, care au format Consiliul foştilor ambasadori ai Rusiei ţariste de la Paris, s-au ocupat de administrarea a ceea ce rămăsese din „aurul lui Kolceak“. Resursele s-au diminuat treptat, dar au ajuns până în anii ’50. Oleg Budnitskii le-a putut trasa urmele până la moartea ultimului membru al Consiliului, Maklakov, în 1957. Cartea sa „demontează“ în bună măsură speculaţiile privind furtul aurului rusesc de către japonezi sau cehoslovaci, la finele Primului Război Mondial şi în vremea războiului civil ce i-a urmat.
Aurul belgian
Înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, rezerva de aur a Belgiei era de aproximativ 600 tone de aur. Chiar înainte de declanşarea luptelor, o treime a fost depozitată la Londra, altă treime trimisă în Statele Unite şi Canada. La începutul anului 1940, 198 tone de aur au fost trimise în sudul Franţei. În momentul invadării Belgiei, doar o mică parte din aur se mai găsea în subsolul Băncii Belgiei. Aurul trimis în Franţa a fost evacuat împreună cu cel polonez, spre acelaşi loc, fortul Kayes, din Dakar (Senegal).
După capitularea Franţei, germanii au impus noului guvern să le predea aurul belgian. Operaţiunea a durat până în mai 1942, când au ajuns la Marsilia ultimele lăzi. De acolo a fost mutat la Banca Reichului. Din dispoziţia lui Göring, a fost topit şi marcat din nou cu anii 1936 şi 1937, pentru a i se pierde urma. După război, Banca Franţei şi Banca Belgiei au ajuns la un acord şi francezii au plătit o compensaţie integrală.
Ulterior s-a constituit o rezervă atât din aurul descoperit de trupele americane în 1945, într-o mină de sare din Germania (inclusiv documente din care rezulta ce s-a întâmplat cu aurul belgian), cât şi din aurul furat de nazişti şi ajuns în bănci elveţiene.
Comisia Tripartită a Aurului – constituită la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial pentru returnarea aurului monetar şi alcătuită din reprezentanţi ai S.U.A., Marii Britanii şi Franţei – urma să gestioneze repartizarea acestui aur celor care emiteau pretenţii. Banca Belgiei a înaintat o cerere în numele Băncii Franţei şi în final aceasta a recuperat 130 tone de aur, adică două treimi din compensaţia plătită Băncii Belgiei.
Aurul norvegian
În 1940, rezerva de aur a Norvegiei era de 50 tone. Autorităţile au luat din vreme măsuri pentru a-l putea evacua cât mai repede, ambalându-l în lăzi şi butoaie ce puteau fi mânuite uşor. La primele ore ale zilei de 9 aprilie 1941, când s-a aflat vestea că nave germane se apropiau de Oslo, aurul a fost expediat la Lillehammer. Încercarea paraşutiştilor germani de a ataca Lillehammer, unde se refugiase şi familia regală, s-a lovit de rezistenţa dârză a norvegienilor, care a permis evacuarea aurului mai departe, cu un tren, către o localitate de pe coasta Mării Nordului, unde debarcaseră deja trupe britanice.
Britanicii au acceptat să ajute la evacuarea aurului, care urma să fie încărcat pe trei nave de război. Prima, crucişătorul „Galatea“, a reuşit să plece înainte de sosirea germanilor. Restul aurului a fost transportat în alt port. O altă cantitate a fost încărcată la bordul crucişătorului „Glasgow“, dar căpitanul acestuia a decis să plece înainte ca întreaga cantitate să fie urcată la bord. Ce a rămas a pornit mai departe cu un vas de coastă, urmând ca în portul Tromsö să fie urcată la bordul lui „Glasgow“.
Nava costieră a fost atacată de aviaţia germană şi obligată să eşueze. Aurul a fost transferat la bordul a cinci vase de pescuit. După mai multe aventuri, a ajuns la bordul crucişătorului „Enterprise“ şi apoi în Marea Britanie. S- au pierdut pe drum doar 297 de monede (adică mai puţin de 10 kg), din cele 50 tone de aur. Ulterior, aurul a fost plasat în Statele Unite şi din el s-au finanţat cheltuielile guvernului norvegian în exil. După război, rezerva de aur rămasă a fost repatriată treptat; ultimele 10 tone reîntorcându-se în Norvegia în 1987.
Aurul olandez
La izbucnirea războiului, rezerva de aur a Olandei se găsea împărţită la Amsterdam şi Rotterdam. Cantitatea de aur din Amsterdam a fost evacuată în Anglia fără probleme. La Rotterdam, comandoul englez a reuşit să preia aurul când germanii ajunseseră la 200 m de locul unde fusese depozitat. Dar nava pe care a fost încărcat a sărit în aer şi s-a scufundat. În 1942, nemţii au descoperit locul unde se găsea şi au recuperat o parte din aur. Altă parte a fost recuperată de scafandri olandezi după război.
Ţările baltice au păstrat rezerva de aur în Marea Britanie. În iulie 1940, după ocuparea acestora de către U.R.S.S., Marea Britanie a blocat aurul. În ianuarie 1968, s-a încheiat un acord între Marea Britanie şi U.R.S.S., prin care sovieticii renunţau la aurul balticilor, iar englezii la pretenţiile legate de naţionalizarea bunurilor cetăţenilor britanici din Rusia sovietică.
În 1992 şi 1993 Marea Britanie a acordat Ţărilor Baltice compensaţii în valoare de 90 milioane lire sterline, în contul aurului pierdut.
După ocuparea Cehoslovaciei, germanii i-au obligat pe funcţionarii Băncii Centrale să emită două ordine de transfer. Unul era către Banca Reglementelor Internaţionale (BRI) şi cerea transferul a 21 tone aur din contul Cehoslovaciei la BRI (aur care era păstrat la Banca Angliei) către contul Băncii Reichului de la BRI. Al doilea cerea transferul a 27 tone aur, deţinut de Banca Cehoslovaciei la Banca Angliei, către contul BRI aflat la Banca Angliei.
Primul ordin a fost pus în practică, însă cel de al doilea nu, căci guvernul britanic blocase depozitele Cehoslovaciei după ocuparea acestei țări de către Germania. Primul ordin a fost executat considerându-se că era o tranzacţie în interiorul BRI.
După război, Cehoslovacia a cerut restituirea acestui aur. A primit doar şase tone, restul aurului fiind blocat de Londra şi Washington motivându-se că Cehoslovacia nu rezolvase pretenţiile cetăţenilor britanici şi americani ale căror proprietăţi fuseseră confiscate de către regimul comunist. Au urmat ani lungi de negocieri, problema fiind rezolvată abia în 1981, când Cehoslovacia a achitat despăgubirile cerute şi a primit în schimb aurul rămas.
Aurul albanez
Începând cu anul 1925, Albania a păstrat un stoc de aur monetar la Roma. În 1943, după ce Italia a încheiat armistiţiul cu Aliaţii, germanii au capturat acest stoc de aur. Comisia Tripartită constituită pentru returnarea aurului monetar a decis după război să blocheze restituirea stocului de aur către Albania, stoc evaluat la 6,5 milioane de lire sterline, în baza obiecţiilor formulate de către două state membre: S.U.A. şi Marea Britanie.
Americanii s-au opus pentru că Albania nu accepta să plătească despăgubiri pentru bunurile cetăţenilor americani confiscate de către regimul comunist. Marea Britanie acuza Albania că era vinovată de scufundarea, în octombrie 1946, a două nave britanice care loviseră mine în largul coastelor albaneze, incident care dusese la moartea a 44 de marinari englezi. După căderea regimului comunist din Albania, diferendul a fost rezolvat definitiv în 1996.
La izbucnirea războiului, în mare grabă, rezerva de aur a Bank Polski, răspândită în mai multe locuri, a fost strânsă şi îndreptată către România. În ciuda presiunilor Germaniei, guvernul român a permis evacuarea celei mai mari părţi a acestei rezerve: un tren a preluat-o de la graniţa de nord româno-poloneză şi a transportat-o la Constanţa, unde a fost încărcată pe un vas, cu care a pornit spre Turcia. A călătorit mai departe cu trenul, până în Liban, unde a fost încărcată pe crucişătorul francez „Emile Bertin“ şi pe alte două contratorpiloare. Toate cele trei nave au ajuns în portul francez Toulon, iar de acolo la agenţia din Nevers a Băncii Franţei.
Înaintarea rapidă a trupelor germane pe teritoriul Franţei a impus o nouă evacuare. La 18 iunie, cu o altă navă, aurul polonez a fost transportat în Africa, la Dakar, de unde a ajuns în fortul Kayes. Cum acesta se afla sub autoritatea guvernului de la Vichy iar polonezii din exil erau aliaţii Londrei, sub presiunile Germaniei, polonezilor li s-a interzis accesul la acest aur. În plus, guvernul de la Vichy, „descoperind“ că datoria Poloniei faţă de Franţa (este vorba de împrumuturile acordate anterior) era mai mare decât valoarea aurului, le-a refuzat cererile. Polonezii au dat în judecată guvernul de la Vichy la Curtea Federală din New York, care a dat o sentinţă prin care aurul Franţei aflat în depozit în S.U.A. era pus sub sechestru.
După debarcarea Aliaţilor în Africa, aurul polonez a fost recuperat şi a plecat către Marea Britanie, Canada şi S.U.A. La sfârşitul războiului, deşi în Polonia se instaurase un guvern comunist, după negocieri care au durat câţiva ani (britanicii, de exemplu, cereau plata cheltuielilor făcute de ei pentru înzestrarea unităţilor militare poloneze), aurul polonez s-a întors acasă.
Tot în 1947 s-au întors de la Bucureşti şi cele trei tone de aur rămase în subsolurile Băncii Naţionale a României, deoarece au ajuns în România mai târziu, odată cu exilul polonez, şi nu au mai fost scoase din ţară din cauza presiunilor formidabile exercitate de Germania. Acest aur, împreună cu Tezaurul BNR, a fost adăpostit la Tismana, din 1944 până la începutul lui 1947. Trebuie să precizăm că Banca Naţională a României nu a cerut nicio sumă de bani pentru păstrarea acestui aur atâţia ani.
Papa Francisc, liderul Bisericii Romano-Catolice și a statului Vatican, a stârnit furia mass-media de la Kiev după o serie de declarații considerate controversate. Într-un interviu recent, Papa Francisc a declarat că Ucraina trebuie să aibă „curajul steagului alb”, estompând, în opinia mass-media de la Kiev, linia dintre agresor și victimă prin îndemnul la deschiderea unor negocieri cu orice preț.
Conform unor surse de la Vatican, este pentru prima dată când papa Francisc a folosit termeni precum ‘steag alb’ sau ‘înfrânt’ în legătură cu războiul din Ucraina, deşi a mai vorbit în trecut despre necesitatea negocierilor pentru încheierea păcii. Președintele ucrainean, Volodimir Zelenski, a cerut anterior Papei Francisc să susțină planul de pace al Ucrainei.
În urmă cu câteva zile, liderul turc Erdogan făcea apel la negocieri de pace între Ucraina și Rusia, demers primit cu răceală de Kiev.
Pe 8 martie, în timpul unei conferințe de presă comune cu Volodimir Zelenski la Istanbul, el a repetat această idee și a subliniat că Turcia poate oferi un loc pentru dialog.
Președintele Zelenski a reacționat ferm la apelul pentru negocieri de pace, întrebând cum se pot invita la dialog persoane care blochează, distrug și ucid. El a subliniat dorința Ucrainei de a obține o pace dreaptă, conform celor 10 puncte anunțate anterior de Kiev, respingând prezența Kremlinului la masa negocierilor. Într-un interviu recent, Papa Francisc a menționat Turcia ca un posibil loc pentru negocieri între Kremlin și Kiev, exprimându-și disponibilitatea de a media discuțiile.
Pacea papală
Papa Francisc a afirmat, într-un interviu acordat televiziunii elveţiene RSI, că Ucraina ar trebui să aibă curajul ‘steagului alb’, care este ‘un cuvânt curajos’, şi de a negocia pentru a pune capăt războiului cu Rusia ‘înainte ca lucrurile să se înrăutăţească’. În interviu, înregistrat luna trecută, papa a fost întrebat despre poziţia sa cu privire la dezbaterea între cei care spun că Ucraina ar trebui să renunţe întrucât nu a putut respinge forţele ruse, şi cei care afirmă că aceasta ar legitima acţiunile părţii mai puternice. Intervievatorul a fost folosit expresia ‘steagul albul’ în întrebare. ‘Este o interpretare, este adevărat’, a răspuns papa Francisc, potrivit unei transcrieri şi a unui video parţial publicate în avans. Interviul integral urmează să fie difuzat pe 20 martie în cadrul unei noi emisiuni culturale. ‘Dar cred că cel mai puternic este cel care se uită la situaţie, se gândeşte la oameni şi are curajul steagului alb şi negociază’, a afirmat papa, adăugând că negocierile ar trebui să aibă loc cu ajutorul puterilor internaţionale. ‘Cuvântul a negocia este un cuvânt curajos. Când vezi că eşti învins, când lucrurile nu merg bine, trebuie să ai curajul să negociezi’, a continuat papa. Într-un comunicat după publicarea interviului, purtătorul de cuvânt a Vaticanului, Matteo Bruni, a clarificat că suveranul pontif a preluat termenul ‘steagul alb’ de la intervievatorul său şi l-a folosit pentru ‘a indica o oprire a ostilităţilor (şi) un armistiţiu obţinute cu curajul negocierilor’.
Papa: ‘Sunt aici’
‘Poţi simţi ruşine’, a spus papa cu referire la negociere, ‘dar cu câţi morţi se va încheia (războiul)? (Ar trebui) negociat la timp, găsită o ţară care poate fi mediator’, a adăugat el, menţionând Turcia printre ţările care s-au oferit. ‘Să nu vă fie ruşine să negociaţi, înainte ca lucrurile să se înrăutăţească’, a spus papa, care a făcut numeroase apeluri la pace în ‘Ucraina martirizată’ şi a trimis anul trecut un emisar de pace, pe cardinalul italian Matteo Zuppi, să se întâlnească cu autorităţile la Kiev, Moscova şi Washington. Întrebat dacă este dispus să medieze, papa a răspuns: ‘Sunt aici’. Anterior, în data de 24 februarie, după rugăciunea antifonului marian „Angelus”, papa Francisc a amintit că s-au împlinit doi ani de la începerea războiului de amploare din Ucraina.
„Atâtea victime, răniți, distrugeri, angoase, lacrimi într-o perioadă care devine teribil de lungă și al cărei sfârșit nu se întrevede încă! Este un război care nu numai că devastează acea regiune a Europei, dar dezlănțuie un val global de frică și ură. În timp ce îmi reînnoiesc cea mai profundă afecțiune pentru chinuitul popor ucrainean și mă rog pentru toți, în special pentru numeroasele victime nevinovate, pledez pentru restaurarea acelui pic de umanitate care creează condițiile pentru o soluție diplomatică în căutarea unei păci juste și durabile” – a spus Sfântul Părinte.
Demers fără rezultat
Într-o vizită anterioară la Budapesta, liderul Bisericii Romano-Catolice, Papa Francisc, a repus pe tapet firavele demersuri pentru a aduce pacea în Ucraina. Șeful statului Vatican a confirmat faptul că este implicat într-un efort de a pune capăt conflictului dintre Rusia şi Ucraina.
Demersurile pentru identificarea unei soluții diplomatice în criza din Ucraina nu țin prima pagină a ziarelor internaționale, pe fondul pregătirilor intense pentru contraofensiva forțelor militare ucrainene.
Statutul Papei Bisericii Romano-Catolice de lider al celui mai mic stat suveran din lume, o enclavă în orașul Roma cu o suprafață de aproximativ jumătate de kilometru pătrat, îi oferă un statut unic la nivel mondial, având atât o calitate religioasă, cât și politică și diplomatică.
Stat ecleziastic, unde funcțiile înalte sunt ocupate de către clerici romano-catolici, Vaticanul a fost implicat în numeroase demersuri de a aduce pacea în zonele fierbinți ale lumii. Diplomația secretă coordonată de Papa de la Roma a jucat un rol important în astfel de demersuri, o parte rămânând nedescoperite.
Interesele Vaticanului și a Bisericii Romano-Catolice în Ucraina sunt vaste, pornind de la apărarea Bisericii Greco-Catolice din Ucraina și până la susținerea Ucrainei ca stat independent și democratic. Din păcate, vizita unui cap al Bisericii Romano-Catolice în Ucraina a reprezentat mereu o problemă geopolitică spinoasă în relațiile dintre ortodoxie și catolicism, patriarhii ruși opunându-se din toate puterile.
Unul dintre interlocutorii cunoscuți ai Papei, a fost mitropolitul Ilarion Alfeev, unul dintre demnitari importanți ai Patriarhiei Ortodoxe Ruse, fost conducător al Direcției de Relații Externe din cadrul Administrației Patriarhale Ruse. Cunoscut pentru poziția sa radicală, mitropolitul rus a declarat, în urmă cu un număr de ani, că atitudinea provestică a Bisericii Greco-Catolice din Ucraina este rană deschisă în trupul creștinătății.
De când Rusia a invadat Ucraina în februarie 2022, papa Francisc a pledat pentru pace în fiecare săptămână şi şi-a exprimat în mod repetat dorinţa de a acţiona ca intermediar între Kiev şi Moscova. Oferta sa nu a fost acceptată public de către conducerea Federației Ruse. Demersurile papale în acest sens nu au fost sprijinite nici de pricipalele puteri ale lumii, pe fondul intensificării retorice războinice pe diferite fonturi.
Premierul ucrainean Denis Şmihal s-a întâlnit anterior cu papa la Vatican şi a spus că a discutat despre o „formulă de pace” înaintată de preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski. El a mai declarat că l-a invitat pe suveranul pontif să viziteze Kievul, fără să fie stabilit un calendar concret.
Papa Francisc a declarat anterior că vrea să efectueze o vizită la Kiev, dar şi la Moscova, în cadrul unei misiuni de pace.
Pacea sultanului
Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan a anunţat recent că ţara sa se oferă să găzduiască un summit pentru încheierea păcii între Rusia şi Ucraina, pentru a pune capăt războiului. La o conferinţă de presă după o întâlnire la Istanbul cu omologul său ucrainean Volodimir Zelenski, Erdogan a afirmat că a discutat în detaliu cu acesta despre evoluţia războiului din Ucraina. Şeful statului a mai afirmat că Turcia va contribui semnificativ la reconstrucţia Ucrainei, după încetarea conflictului. Zelenski a declarat cu aceeaşi ocazie că Rusia nu va fi invitată la eventuala reuniune la vârf, dar un reprezentant al Moscovei ar putea participa la următoarea întâlnire, după ce se va stabili o foaie de parcurs către pace, convenită cu aliaţii Ucrainei la reuniunea programată în Elveţia.
Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan l-a primit la Istanbul pe Volodimir Zelenski, preşedintele Ucrainei, pentru discuţii referitoare la evoluţia războiului dintre Ucraina şi Rusia.
Preşedinţia turcă a precizat că întâlnirea a început în jurul orei 16.15 GMT (18.15, ora României şi Turciei), după ce Zelenski a vizitat un şantier naval de lângă Istanbul pentru a inspecta lucrările la două corvete construite pentru marina ucraineană.
Turcia este membră a NATO şi a susţinut integritatea teritorială a Ucrainei, dar întreţine, de asemenea, relaţii cordiale cu Rusia şi vorbeşte în mod regulat cu ambele părţi în conflict, în special în calitate de sponsor al acordului privind Marea Neagră, care a ridicat o blocadă rusă de facto a exporturilor de cereale ucrainene.
Vizita lui Zelenski la Istanbul vine înaintea unei vizite aşteptate a preşedintelui rus Vladimir Putin, despre care Kremlinul a declarat că va avea loc după alegerile din Rusia din 15-17 martie.
Biroul lui Zelenski a declarat că agenda discuţiilor cu Erdogan a inclus formula de pace menită să pună capăt războiului cu Rusia, eliberarea prizonierilor de război ucraineni deţinuţi de Moscova şi legăturile bilaterale din industria de apărare.
La începutul întâlnirii, Zelenski a declarat pe platforma X că Ankara şi Kievul ar trebui să colaboreze pentru a obţine securitatea alimentară şi securitatea navigaţiei în Marea Neagră, adăugând că Ucraina doreşte, de asemenea, legături mai puternice în domeniul apărării cu Turcia şi are nevoie de ajutorul acesteia pentru a asigura eliberarea prizonierilor.
„Suntem interesaţi să consolidăm cooperarea bilaterală şi coproducţia cu companiile de apărare turceşti”, a spus el.
Ankara și-a reiterat dorinţa de a pune capăt războiului „pe baza negocierilor”, subliniind în acelaşi timp sprijinul ferm şi continuu pentru integritatea teritorială, suveranitatea şi independenţa Ucrainei.
Săptămâna trecută, ministrul turc de externe Hakan Fidan a declarat, după întâlnirea cu omologul rus Serghei Lavrov la Forum Diplomatic de la Antalya, că a venit timpul ca Kievul şi Moscova să înceapă discuţiile pentru încetarea focului, dar a adăugat că acest lucru nu trebuie să însemne recunoaşterea ocupaţiei ruseşti.
Kievul răspunde
Întrebat la acelaşi forum dacă Ucraina ar putea continua să lupte în cazul în care sprijinul occidental scade, ministrul adjunct de externe ucrainean Mîkola Tociţki a declarat că doar o retragere completă a Rusiei ar pune capăt luptelor, chiar dacă Ucraina nu are „100% sprijin” din partea partenerilor săi occidentali.
Sursa turcă a precizat că printre alte puncte de pe ordinea de zi a întâlnirii cu Zelenski se numără siguranţa navigaţiei comerciale, după încetarea Iniţiativei Mării Negre, la care Rusia a renunţat în iulie anul trecut.
Acest acord, mediat de Turcia şi de Naţiunile Unite, a permis Ucrainei să exporte în siguranţă cereale din porturile sale din Marea Neagră. Ankara a făcut presiuni pentru a-l reactiva, dar Rusia, care a declarat că solicitările sale de condiţii mai bune pentru propriile exporturi de alimente şi combustibil au fost ignorate, a spus că nu este interesată.
Turcia, care controlează ieşirea de la Marea Neagră, a oferit sprijin militar Kievului, opunându-se în acelaşi timp sancţiunilor occidentale impuse Rusiei.
Ca parte a actului său de echilibrare, Ankara s-a oferit să medieze între părţi şi să găzduiască discuţii de pace, menţinându-şi în acelaşi timp legăturile cu Ucraina în domeniul industriei de apărare şi aprofundându-şi cooperarea energetică cu Rusia. De asemenea, a semnat un acord pentru a participa la reconstrucţia postbelică a Ucrainei.
Luna trecută, Reuters a relatat în exclusivitate că ameninţarea SUA de a aplica sancţiuni firmelor financiare care fac afaceri cu Rusia a răcit comerţul turco-rus, perturbând sau încetinind unele plăţi atât pentru petrolul importat, cât şi pentru exporturile turceşti.
Turcia, având relații cu ambele părți implicate și experiență în medierea conflictelor internaționale, poate oferi un cadru neutru pentru negocieri. Cu toate acestea, succesul depinde de voința și flexibilitatea ambelor părți implicate în conflict, precum și de complexitatea problemelor geopolitice și de securitate.
Planul lui Zelenski
Planul de pace prezentat de liderul de la Kiev, și susținut de majoritatea aliaților Ucrainei prevede 10 puncte.
1. Siguranţa radiologică şi nucleară, cu accent pe restabilirea securităţii în jurul celei mai mari centrale nucleare din Europa, Zaporojie, din Ucraina, care este acum ocupată de armata rusă;
2. Securitatea alimentară, incluzând protejarea şi asigurarea exporturilor de cereale ale Ucrainei către cele mai sărace naţiuni din lume;
3. Securitatea energetică, cu accent pe restricţiile de preţ asupra resurselor energetice ruseşti, precum şi pe sprijinirea Ucrainei în refacerea infrastructurii energetice, din care jumătate a fost afectată de atacurile ruseşti;
4. Eliberarea tuturor prizonierilor şi deportaţilor, inclusiv a prizonierilor de război şi a copiilor deportaţi în Rusia;
5. Restabilirea integrităţii teritoriale a Ucrainei – despre care Zelenski a spus că „nu poate fi negociată” – şi reafirmarea acesteia de către Rusia în conformitate cu Carta ONU;
6. Retragerea trupelor ruseşti din toate regiunile şi încetarea ostilităţilor, restabilirea frontierelor de stat ale Ucrainei cu Rusia. Kievul insistă pe retragerea armatei și autorităților ruse și din Crimeea, anexată ilegal în 2014, nu numai pe regiunile declarate anexate după ofensiva pe scară largă declanșată de Rusia în februarie 2022;
7. Justiţie, care să includă înfiinţarea unui tribunal special care să judece crimele de război ruseşti;
8. Prevenirea ecocidului, necesitatea de a proteja mediul, cu accent pe deminare şi refacerea instalaţiilor de tratare a apei;
9. Prevenirea escaladării conflictului şi construirea unei arhitecturi de securitate în spaţiul euro-atlantic, incluzând garanţii pentru Ucraina;
10. Confirmarea încheierii războiului, care să includă un document semnat de părţile implicate.
Sunt puține informații despre condițiile impuse de Rusia pentru pace în Ucraina, iar detalii specifice despre aceste condiții pot varia în funcție de evoluțiile politice și militare din teren. Surse oficiale menționează că Rusia a exclus patru țări occidentale (SUA, Regatul Unit, Franța și Germania) dintr-un eventual efort de mediere a conflictului în Ucraina, subliniind că acestea nu pot avea pretenții la un rol de mediatori neutri în procesul de pace.
Ofensivă rusă
Trupele ruse au crescut presiunea asupra poziţiilor defensive ucrainene în timpul unor lupte grele în estul Ucrainei, a declarat comandantul ucrainean al regiunii. Luptele sunt centrate în zona situată la vest de Bahmut, a declarat Serhii Sidorinon pentru televiziunea ucraineană.”Inamicul suferă pierderi grele, dar îşi completează constant rândurile cu noi rezerve”, a spus el. Scopul atacurilor ruseşti este să ajungă la Ceasiv Yar.”Se luptă ziua, dar şi noaptea”, a spus Sidorin. La rândul lor, forţele armate ucrainene au încercat să rupă avântul ofensiv rusesc cu contraatacuri, dar au fost împinse înapoi în satul Ivanivske. „Inamicul încearcă în prezent să ia cu asalt oraşul, atât frontal, cât şi dinspre flancuri”, a spus Sidorin. Informaţiile nu au putut fi iniţial verificate în mod independent. Între timp, oficiali de la Moscova şi din sudul Rusiei au declarat sâmbătă că apărarea antiaeriană a doborât zeci de drone ucrainene care au vizat zone din sudul Rusiei în timpul nopţii. Efectele unui atac asupra oraşului Taganrog de la Marea Azov sunt încă în curs de evaluare, a scris pe Telegram guvernatorul regiunii Rostov, Vasili Golubev. Potrivit rapoartelor ruse, regiunea Rostov din apropierea graniţei cu Ucraina a fost cel mai puternic afectată, fiind înregistrate 41 de atacuri. De asemenea, au fost distruse mai multe drone care se apropiau de oraşul Morozovsk, la aproximativ 230 de kilometri de capitala regională Rostov-pe-Don. Presa independentă a raportat că dronele ucrainene au vizat şi o fabrică de avioane militare ruseşti din regiune. Iniţial nu au existat informaţii despre daune. În regiunea Kursk, guvernatorul a raportat că resturi de la o dronă ucraineană doborâtă au lovit acoperişul unui spital, dar nu au provocat victime. Pe frontul diplomatic, membrii Grupului de Contact pentru Apărarea Ucrainei (UDCG) urmează să se întâlnească din nou luna aceasta la Baza Aeriană Ramstein din Germania pentru a discuta sprijinul pentru efortul de război al Kievului. La invitaţia secretarului american al Apărării Lloyd Austin, grupul urmează să se întrunească pe 19 martie. Cunoscută şi sub numele de Grupul Ramstein, alianţa a 56 de ţări coordonează livrările de arme către Ucraina, care se bazează pe sprijinul occidental pentru a respinge forţele ruse. De asemenea, miniştrii apărării şi oficialii militari de vârf sunt aşteptaţi să discute şi despre alte preocupări comune de securitate la această reuniune a grupului. UDCG este formată din toate cele 32 de state membre ale NATO, inclusiv Suedia după aderarea sa pe 7 martie, precum şi alte 24 de ţări care s-au opus invaziei ruse. Ultima întâlnire a avut loc, prin videoconferinţă, pe 14 februarie.
Ajutor cu picătura
Şeful diplomaţiei ucrainene a atenţionat recent Occidentul împotriva ajutorului „cu picătura” furnizat Kievului, adăugând că doar livrări regulate de material militar ar permite evitarea unei extinderi a războiului în afara Ucrainei. „Strategia ce constă în a furniza ajutor Ucrainei cu picătura nu mai funcţionează”, a declarat Dmitro Kuleba în timpul unei vizite la Vilnius. „S-a terminat (cu această strategie) şi, dacă lucrurile continuă după cum se derulează în prezent, aceasta nu se va termina bine pentru noi toţi”, a adăugat Kuleba în timpul unei conferinţe de presă la finalul unei întrevederi cu omologii săi francez, lituanian, leton şi eston. Şeful diplomaţiei ucrainene a îndemnat la „o aprovizionare fără restricţii şi la timp cu arme şi muniţii pentru a se asigura că Ucraina va învinge Rusia”. Dmitro Kuleba a îndemnat de asemenea la transferarea pe teritoriul ucrainean a unor antrenamente militare conduse de Occident, a unor servicii de mentenanţă a armelor, precum şi a producţiei de echipamente militare, operaţiune ce ar crea mai multă logistică pentru ţara sa, potrivit lui Kuleba. Ministrul ucrainean de externe i-a invitat pe toţi cei care se îndoiesc că războiul ar putea depăşi frontierele Ucrainei „să se trezească şi să citească cărţile de istorie”. Aceasta ar ajuta, potrivit lui, „să fie evitată o situaţie în care veţi trebui să luaţi decizii la o scară complet diferită a tragediei pentru a vă apăra propriile sate, oraşe şi teritorii”. „Decizii slabe: mai mult război. Decizii puternice: sfârşitul războiului. Este simplu”, a declarat el.
Linii roșii
La rândul său, ministrul lituanian al afacerilor externe Gabrielius Landsbergis a subliniat că aliaţii occidentali ai Ucrainei „ar trebui să traseze linii roşii pentru Rusia”, nu pentru ei înşişi şi „să nu excludă nicio formă de sprijin pentru Ucraina”, făcând ecoul recentelor declaraţii ale preşedintelui francez. De asemenea, ministrul lituanian s-a declarat „fericit că drapelul ucrainean este alături de (drapelul) francez cu această ocazie”. La sfârşitul lui februarie, Emmanuel Macron a declarat că trimiterea în Ucraina a unor trupe terestre „nu ar trebui exclusă” în numele unei „ambiguităţi strategice” şi că totul va fi făcut pentru ca Rusia lui Vladimir Putin că piardă acest război. Până acum, europenii şi americanii s-au delimitat de poziţia franceză, însă Emmanuel Macron, care a organizat săptămâna trecută o conferinţă internaţională de sprijin militar pentru Ucraina, o consideră necesară pentru a relua „iniţiativa” în faţa Moscovei. Potrivit ministrului francez al afacerilor externe Stephane Séjourné, Occidentul nu-şi poate asuma „riscul unei victorii ruse în Ucraina, pentru că aceasta va avea un preţ foarte ridicat pentru noi toţi”. „Pentru că noi ştim bine că Rusia nu se va opri aici”, a adăugat el. „În acest cadru, trebuie astăzi să nu ne interzicem nimic în termeni de noi acţiuni”, a mai declarat Séjourné.
Șarjă poloneză
Şeful diplomaţiei poloneze Radoslaw Sikorski a reacţionat pozitiv la recentele declaraţii ale preşedintelui francez Emmanuel Macron, conform căruia nu trebuie exclusă trimiterea de trupe ale aliaţilor NATO în Ucraina. „Prezenţa forţelor NATO în Ucraina nu este de neconceput”, a scris Sikorski pe reţeaua socială X, fosta Twitter, vineri seara, la peste o săptămână după ce liderul francez a generat dezbateri aprinse cu afirmaţiile sale în timpul unei reuniuni a liderilor europeni. „Apreciez iniţiativa preşedintelui francez Emmanuel Macron, pentru că lui Putin trebuie să-i fie frică, nu nouă să ne fie frică de Putin”, a continuat Sikorski. Polonia este un aliat ferm al Ucrainei încă de când Rusia şi-a lansat invazia la scară largă împotriva Ucrainei, în februarie 2022. Poziţia lui Sikorski contrastează cu cea a prim-ministrului polonez Donald Tusk, care, în timpul vizitei sale de săptămâna trecută la Praga, a spus clar că Polonia nu intenţionează să trimită trupe pentru a susţine Ucraina. Potrivit lui Tusk, aliaţii ar trebui să se concentreze pe a-i acorda Ucrainei sprijin maxim în eforturile sale militare împotriva invaziei ruse. Emmanuel Macron a provocat un val de reacţii de îngrijorare atunci când a spus că trimiterea de trupe ale Occidentului în Ucraina nu trebuie scoasă din calcul. „Nu există în prezent un consens asupra unei desfăşurări oficiale de trupe terestre”, a spus Macron în timpul conferinţei aliaţilor europeni ai Ucrainei care a avut loc la Paris pe 26 februarie. „Însă în dinamică nimic nu trebuie exclus. Vom face tot ce este necesar pentru a ne asigura că Rusia nu poate câştiga acest război”, a declarat preşedintele francez. Afirmaţia sa a provocat rapid reacţii negative din partea câtorva state membre NATO. Mai târziu, ministrul francez al apărării Sebastien Lecornu a declarat că afirmaţiile preşedintelui francez „au fost scoase din context” şi că Macron a reafirmat că Franţa nu va fi „co-beligerantă” în conflictul din Ucraina.
Opoziție britanică
Şeful diplomaţiei britanice David Cameron şi-a exprimat opoziţia faţă de trimiterea de trupe occidentale în Ucraina, chiar şi pentru a forma acolo soldaţi, într-un interviu pentru cotidianul german Süddeutsche Zeitung, citat de mass-media internațională. Întrebat dacă, în opinia sa, este un lucru inteligent ca în situaţia actuală să se excludă orice trimitere de soldaţi occidentali în Ucraina, Cameron a răspuns publicaţiei germane: „Misiunile de formare sunt mai bine executate în afara ţării. În Marea Britanie, noi am format 60.000 de soldaţi ucraineni”. „Ar trebui să evităm să creăm ţinte evidente pentru Putin”, a spus David Cameron, potrivit declaraţiilor sale traduse în germană de cotidianul citat. Pe 26 februarie, preşedintele francez Emmanuel Macron a suscitat o intensă polemică după ce a afirmat că trimiterea de trupe occidentale în Ucraina nu poate fi exclusă în viitor. Guvernul britanic a reacţionat o zi mai târziu, precizând că „un mic număr” de persoane trimise de Regatul Unit se aflau deja în Ucraina „pentru a susţine forţele armate ucrainene, în special în termeni de formare medicală”. „Nu prevedem desfăşurarea (de soldaţi britanici în Ucraina) la o scară mai mare”, a continuat purtătorul de cuvânt al prim-ministrului britanic Rishi Sunak. Anterior, ministrul francez al apărării Sebastien Lecornu a precizat că trimiterea de „trupe terestre combatante” în Ucraina nu este luată în calcul. Însă, el a estimat că există căi de explorat pentru „deminare, pentru formarea de soldaţi ucraineni pe teritoriul ucrainean”. „Cu cât mai mult va trebui Ucraina să-şi crească armata, cu atât mai importante vor fi necesităţile de a majora pregătirea” soldaţilor ucraineni, a adăugat ministrul francez.
Totodată, în interviul său pentru Süddeutsche Zeitung, David Cameron a reafirmat utilitatea, în opinia lui, a armelor cu rază de acţiune lungă pentru a susţine Ucraina şi a evocat ideea de a ajuta Berlinul să îşi depăşească reticenţele în a furniza Kievului rachete Taurus de fabricaţie germană.
Problema Taurus
Întrebat dacă Londra ar putea ajuta Germania să rezolve problemele care împiedică livrarea de rachete Taurus, Cameron a spus: „Suntem hotărâţi să lucrăm în strânsă colaborare cu partenerii noştri germani asupra acestei probleme, la fel ca alţii, pentru a ajuta Ucraina”. Cameron a mai fost întrebat de Süddeutsche Zeitung cu privire la opţiunea deja evocată în ianuarie de presă: cea privind un fel de troc în care Berlinul să furnizeze rachete Taurus Londrei şi apoi Regatul Unit alte rachete Storm Shadow Ucrainei. „Suntem gata să examinăm toate opţiunile pentru a obţine un impact maxim pentru Ucraina. Însă eu nu voi da detalii şi nu voi dezvălui adversarilor noştri ceea ce noi intenţionăm să facem”, a spus Cameron. De teama unei escaladări a conflictului, Berlinul refuză de mai multe luni să livreze Kievului rachete Taurus, cu o rază de acţiune de peste 500 de km şi care ar putea prin urmare, dacă Ucraina ar dispune de ele, să vizeze obiective mult mai în adâncul teritoriului rus. Kievul a obţinut începând din luna mai a anului trecut rachete Storm Shadow/Scalp (rază de acţiune de 250 km), livrate de Franţa şi Regatul Unit, apoi rachete americane ATACMS (rază de acţiune de 165 de km).
Ucraina „trebuie să câştige războiul”
Ministrul britanic al apărării Grant Shapps a insistat vineri, în timpul vizitei sale la Kiev, că Ucraina „trebuie să câştige războiul” cu Rusia şi pentru aceasta aliaţii ei trebuie să-şi intensifice sprijinul, după ce a anunţat în ziua precedentă că Regatul Unit va furniza armatei ucrainene un nou pachet de ajutor militar ce cuprinde peste 10.000 de drone de atac şi de recunoaştere. Într-un mesaj video postat pe reţeaua de socializare X, ministrul britanic afirmă că a venit la Kiev „pentru a da alarma în lumea democratică”, întrucât „trebuie să ne asigurăm că Ucraina câştigă războiul”. „Regatul Unit s-a angajat să facă mai mult ca niciodată, cu cel mai mare pachet de ajutor militar al nostru până în prezent”, a subliniat oficialul britanic, referindu-se la cele 10.000 de noi drone. „Fiecare naţiune trebuie acum să facă la fel şi să se asigure că libertatea triumfă în faţa tiraniei”, a indicat el în continuare. Ministrul britanic al apărării a anunţat joi că regatul Unit va furniza armatei ucrainene anul acesta „peste 10.000 de drone”, inclusiv drone de atac, iar guvernul de la Londra a alocat pentru acest demers încă 125 de milioane de lire sterline, în plus faţă de cele 200 de milioane de lire promise anterior. Pachetul include circa o mie de drone de atac de unică folosinţă, plus drone de supraveghere maritimă şi de atac ce pot fi folosite contra navelor flotei ruse de la Marea Neagră, dar cea mai mare parte a pachetului va cuprinde drone FPV (First Person View), acestea din urmă fiind drone dirijate de un pilot care vede într-o cască sau pe ecranul unui calculator imaginea terenului deasupra căruia zboară drona. Atât armata rusă cât şi cea ucraineană folosesc intens dronele pentru recunoaştere, pentru reglarea tirului artileriei şi pentru atacuri asupra infanteriei şi echipamentelor militare, inclusiv asupra tancurilor, blindatelor sau obuzierelor. Trupele ucrainene încearcă de asemenea să compenseze cu ajutorul dronele deficitul de muniţie de artilerie cu care se confruntă. Însă armata rusă foloseşte mijloace performante de război electronic pentru neutralizarea dronelor, iar industria militară rusă a conceput de la începutul războiului mai multe tipuri de drone de atac şi recunoaştere. De exemplu, Rusia a dezvăluit săptămâna trecută o dronă FPV necunoscută până atunci, denumită „Piranha”, cu care a distrus unul dintre tancurile americane Abrams furnizate Ucrainei de SUA, un alt tanc de acelaşi tip fiind apoi distrus de drone Upyr („Vampir”).
Uniunea Europeană trebuie să îşi crească semnificativ capacitatea industrială de apărare în următorii cinci ani, iar pentru asta este nevoie de sporirea cheltuielilor, a declarat joi, la Congresul PPE de la Bucureşti, preşedinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, care a cerut totodată crearea unui post de comisar european pentru apărare. Acesta este doar unul dintre semnalele puternice transmise de către conducerea PPE de la București.
Securitate în Europa
„Securitatea în Europa înseamnă, de asemenea, să facem mai mult pentru propria noastră apărare. Scopul nostru comun ar trebui să fie foarte clar. Trebuie să ne creştem semnificativ capacitatea industrială de apărare în următorii cinci ani. Iar în centrul acestui lucru trebuie să fie un principiu simplu. Europa trebuie să cheltuiască mai mult, Europa trebuie să cheltuiască mai bine şi Europa trebuie să cheltuiască bani europeni. Iar acest lucru ne va ajuta să acoperim nevoia urgentă de a reconstrui, reface şi moderniza forţele armate ale statelor membre. Şi să susţinem în continuare Ucraina”, a afirmat Ursula von der Leyen în discursul susţinut cu prilejul votului pentru desemnarea ei drept candidată a Partidului Popular European la preşedinţia Comisiei Europene. Ea a subliniat că Europa trebuie să dezvolte şi să producă „următoarea generaţie de capabilităţi operaţionale care să câştige lupte”. În acest context, Ursula von der Leyen a pledat pentru crearea unui post de „comisar pentru apărare pentru următorul mandat”. „PPE este partidul care a susţinut o Europă care se poate apăra. Şi noi vom fi partidul care va îndeplini o uniune a apărării. Iar acest subiect necesită toată atenţia. Şi, prin urmare, avem nevoie de un comisar pentru apărare desemnat pentru următorul mandat”, a adăugat ea. În manifestul PPE pentru alegerile europene de la începutul lunii iunie, adoptat joi la Congresul de la Bucureşti, se menţionează că trebuie înfiinţat un post de „comisar pentru securitate şi apărare, care să coordoneze mai bine aspectele legate de apărare în cadrul competenţelor UE şi să promoveze cooperarea, precum şi un Consiliu de apărare cu miniştrii apărării din statele membre”.
Problema migrației
Europenii decid cine vine în Europa şi în ce condiţii, nu reţelele de contrabandişti şi traficanţii, a declarat joi, la Bucureşti, Ursula von der Leyen, în discursul susţinut cu prilejul votului pentru desemnarea ei drept candidată a Partidului Popular European la preşedinţia Comisiei Europene. „Împreună am livrat prin Pactul privind migraţia şi azilul. Am întărit frontierele europene şi vom continua să facem acest lucru. Ne-am îndeplinit obligaţiile europene în trecut şi o vom face şi pe viitor. Dar noi, europenii, decidem cine vine în Europa şi în ce condiţii, şi nu reţelele de crimă organizată şi traficanţii”, a spus Ursula von der Leyen, referindu-se la transferul solicitanţilor de azil către ţările terţe, prevăzut în manifestul PPE adoptat miercuri în unanimitate. Ursula von der Leyen este singurul politician înscris în cursa pentru desemnarea candidatului PPE la preşedinţia Comisiei Europene.
Criminal de război
Preşedintele rus Vladimir Putin este urmărit pentru crime de război şi există un tribunal la Haga care îl aşteaptă, a declarat joi, la Bucureşti, Ursula von der Leyen, în discursul susţinut cu prilejul votului pentru desemnarea ei drept candidată a Partidului Popular European la preşedinţia Comisiei Europene. „Putin este urmărit pentru crime de război şi va fi judecat. Există un tribunal de război care îl aşteaptă”, a declarat Ursula von der Leyen, subliniind încă o dată că „Europa va rămâne alături de Ucraina cât este nevoie”. „Putin este responsabil pentru moartea lui Aleksei Navalnîi (principalul oponent al Kremlinului, mort în închisoare în condiţii suspecte – n.r.). Şi a fost incredibil să vedem curajul celor care au participat la înmormântarea lui Navalnîi. Una dintre femeile curajoase care au participat a zis că Navalnîi s-a sacrificat pe el ca să salveze ţara, iar Putin a sacrificat ţara pentru a se salva pe el”, a mai spus von der Leyen. „Nu există o chestiune mai presantă decât Ucraina. Am fost în Bucea după ce localitatea a fost eliberată, nu voi uita sacii de cadavre. Civili nevinovaţi, tineri, bătrâni ucişi de soldaţii lui Putin. Nu voi uita părinţii disperaţi ai căror copii au fost răpiţi de Rusia. Ca mamă şi bunică, inima mea sângerează când aud aceste poveşti”, a mai spus von der Leyen în discursul susţinut la Congresul PPE de la Bucureşti. Preşedinta în exerciţiu a Comisiei Europene a mai spus că Rusia „a distrus case, spitale şi grădiniţe, dar nu a reuşit să distrugă visul (…) unei Ucraine libere şi prospere, în inima Uniunii Europene”. „Şi astăzi, prieteni, acest vis continuă să trăiască. Şi în Republica Moldova, şi în Georgia, şi în Balcanii de Vest. Şi împreună vor transforma acest vis într-o realitate. În asta cred şi PPE-ul şi Europa”, a adăugat ea.
Războiul pentru Schengen
Partidul Popular European a adoptat miercuri în unanimitate, în cadrul congresului său de la Bucureşti, manifestul care cere aderarea cât mai curând posibil a României la spaţiul Schengen, după ce delegaţia austriacă a Partidului Popular la putere a renunţat să mai voteze împotrivă.
„Surpriză la Congresul Partidului Popular European de la Bucureşti. Delegaţia austriacă nu a mai votat împotriva manifestului electoral al Partidului Popular European care cere aderarea cât mai curând posibil a României la spaţiul Schengen. Manifestul a fost adoptat în unanimitate. Acest vot arată că blocajul a fost depăşit şi că, chiar dacă au existat dificultăţi, le vom depăşi şi vom obţine aderarea deplina a României la spaţiul Schengen”, a declarat miercuri seară eurodeputatul român Siegfried Mureşan, vicepreşedinte al PPE, într-un comunicat de presă, citat de mass-media. În manifestul adoptat de PPE se menţionează că „avem nevoie de aderarea deplină la Schengen pentru Bulgaria şi România, prin ridicarea cât mai curând posibil nu doar a controalelor aeriene şi maritime, ci şi a controalelor la frontierele terestre”. „Trebuie să reparăm spaţiul Schengen, care este în prezent disfuncţional, în special prin consolidarea în continuare a protecţiei frontierelor externe ale UE şi prin prevenirea migraţiei ilegale către Europa, pentru a avea un spaţiu Schengen sigur şi complet, fără controale la frontierele interne”, mai pledează documentul intern al formaţiunii paneuropene. Mai devreme, în cadrul conferinţei de presă comune susţinute în deschiderea Congresului PPE, Manfred Weber a recunoscut că există o „provocare austriacă” şi a precizat că „în PPE avem opinii diferite asupra unora dintre chestiuni şi este absolut democratic să le exprimăm”. „Un lucru vreau să-l transmit cu claritate: PPE sprijină extinderea deplină a spaţiului Schengen, astfel că România şi Bulgaria ar trebui să adere imediat la zona Schengen, respectă toate criteriile”, a subliniat Manfred Weber în cadrul conferinţei de presă susţinute la începerea Congresului PPE, alături de preşedintele PNL, Nicolae Ciucă. De asemenea, Manfred Weber a ţinut să îi felicite pe „prietenii” români pentru aderarea la spaţiul Schengen cu frontierele maritime şi aeriene de la 31 martie. „Primul pas este acum aderarea cu frontierele maritime şi aeriene şi vrem să vedem România şi Bulgaria aderând cât de repede la zona Schengen. PPE ca partid este clar asupra acestui lucru”, a subliniat liderul PPE. El s-a folosit de prilej să le ceară şi socialiştilor din Austria să ia în considerare o schimbare a opiniei „pentru că şi ei se opun acordării accesului deplin al României şi Bulgariei la Schengen”. „Deci avem o provocare austriacă în faţa noastră, trebuie să convingem toate partidele”, a mai spus Weber.
Ce este Schengen
Spațiul Schengen este o zonă formată din 26 de țări europene care au decis să elimine toate controalele la frontierele interne, permițând astfel libera circulație a persoanelor. A fost numit după Acordul de la Schengen, semnat pe 14 iunie 1985, în satul Schengen din Luxemburg. Obiectivul principal al spațiului Schengen este de a consolida libera circulație a bunurilor, serviciilor și oamenilor în interiorul granițelor sale.
Țările membre Schengen includ majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene (UE) și câteva țări non-UE. Printre țările UE care sunt parte a spațiului Schengen se numără Germania, Franța, Italia, Spania, Polonia și multe altele. Norvegia, Islanda, Elveția și Liechtenstein sunt țări non-UE care au aderat, de asemenea, la spațiul Schengen. Important de menționat este că unele țări din UE, cum ar fi România, Bulgaria, Croația și Cipru, sunt încă în proces de aderare la spațiul Schengen, iar Irlanda a optat să nu adere la acest spațiu.
O caracteristică importantă a spațiului Schengen este sistemul de informații Schengen (SIS), care este o bază de date comună utilizată de țările membre pentru schimbul de informații despre persoane și bunuri considerate de interes pentru securitatea spațiului. Acesta ajută la combaterea criminalității transfrontaliere și terorismului, facilitând totodată cooperarea polițienească și judiciară între statele membre.
Pe lângă eliminarea controalelor la frontierele interne, spațiul Schengen a standardizat și controalele la frontierele externe. Acest lucru înseamnă că, pentru a intra în spațiul Schengen, cetățenii țărilor terțe trebuie să îndeplinească anumite condiții și să treacă printr-un punct de control la una dintre frontierele externe. De asemenea, spațiul Schengen a facilitat procesul de obținere a vizelor de scurtă ședere pentru vizitatori, prin aplicarea unor reguli comune pentru toate țările membre.
Deși spațiul Schengen promovează libera circulație și înlăturarea barierelor fizice la granițe, acesta permite, de asemenea, reintroducerea temporară a controalelor la frontierele interne în situații excepționale, cum ar fi amenințări grave la adresa ordinii publice sau securității naționale. Aceste măsuri sunt, însă, strict reglementate și trebuie să fie proporționale cu amenințarea percepută.
În concluzie, spațiul Schengen reprezintă unul dintre cele mai semnificative realizări ale integrării europene, oferind cetățenilor posibilitatea de a călători liberă și de a trăi într-un spațiu comun fără frontiere interne. Totuși, menținerea securității și gestionarea migrației rămân provocări importante pentru țările membre Schengen.
Demers românesc
Preşedintele Klaus Iohannis a avut joi o întrevedere cu cancelarul federal al Republicii Austria, Karl Nehammer, unul dintre subiectele abordate fiind aderarea deplină a României la spaţiul Schengen. „În discuţia mea cu cancelarul Karl Nehammer am convenit să continuăm procesul de aderare deplină a României la Schengen până când vom atinge acest obiectiv final. UE trebuie să fie unită, puternică, prosperă şi acest lucru va consolida şi mai mult securitatea UE pentru beneficiul tuturor cetăţenilor noştri”, a menționat Klaus Iohannis pe rețelele de socializare.
În prima zi a reuniunii, PPE a adoptat, în unanimitate, manifestul care solicită aderarea cât mai curând posibil a României la spaţiul Schengen. În manifestul adoptat de PPE se menţionează că este nevoie „de aderarea deplină la Schengen pentru Bulgaria şi România, prin ridicarea cât mai curând posibil nu doar a controalelor aeriene şi maritime, ci şi a controalelor la frontierele terestre”.
Conflict geopolitic
Ţinta Kremlinului este să schimbe guvernarea de la Chişinău, astfel încât să poată să folosească Republica Moldova şi Transnistria în războiul împotriva Ucrainei, a declarat, miercuri, preşedintele Republicii Moldova, Maia Sandu. Ea a afirmat într-o emisiune la Digi 24 că Rusia încearcă pe orice cale „să împiedice Republica Moldova să mai facă paşi pe calea integrării europene”, subliniind că acţiunile Kremlinului sunt cu atât mai puternice cu cât statul moldovean se apropie de Uniunea Europeană. „Kremlinul nu poate face mare lucru acum în regiunea Transnistreană. Kremlinul, ca să poată să folosească şi regiunea transnistreană, şi Republica Moldova, în general, împotriva Ucrainei în acest război, pentru că asta îşi doreşte, trebuie să schimbe guvernarea de la Chişinău. Acolo e ţinta Kremlinului. În regiunea transnistreană, sigur, mai poţi face anumite acţiuni de destabilizare, dar nu mare lucru, pentru că sunt departe şi nu au ce să facă, chiar dacă ar vrea să facă acest lucru. Acum, ce încearcă să facă Kremlinul este să împiedice Republica Moldova să mai facă paşi pe calea integrării europene, să se amestece în alegerile noastre şi să îşi pună oamenii lor, oamenii pe care îi controlează şi care vor face ceea ce le zice Kremlinul”, a susţinut Maia Sandu.
Potrivit acesteia, ameninţările venite dinspre Moscova către Republica Moldova sunt constante, dar ţara sa nu este „la prima experienţă” în ceea ce priveşte încercările de destabilizare a ţării şi a situaţiei din Transnistria.
Sprijin pentru Ucraina
Ucraina are nevoie de sprijin deplin din partea tuturor ţărilor libere europene, nu există nimic care să fie mai urgent decât revenirea la pace, a declarat Maia Sandu, preşedintele Republicii Moldova. Liderul de la Chişinău a avut o intervenţie în sesiunea plenară din prima zi a Congresului Partidului European care se desfăşoară la Bucureşti. „Suntem adunaţi astăzi aici într-un moment esenţial pentru libertate şi pentru democraţiile liberale care sunt supuse atacurilor la momentul de faţă. Agresiunea rusă caută să facă ca eşichierul internaţional să revină la modul cum arăta înainte. De aceea democraţiile noastre trebuie să se ralieze, democraţii care pun preţ pe drepturile omului, pe democraţie şi pe o societate liberală. Acesta este fundamentul pentru o lume paşnică şi prosperă”, a declarat Maia Sandu. Ea a subliniat că în Ucraina este atacată securitatea Europei, şi este nevoie de sprijin deplin din partea ţărilor europene libere. „În Ucraina securitatea Europei este atacată. Nu e momentul să ne îndoim. Ucraina are nevoie de sprijin deplin din partea tuturor ţărilor libere europene. Nu există nimic care să fie mai urgent decât revenirea la pace. Lângă Ucraina se află Moldova. Ce întâmplă în Ucraina va defini viitorul Moldovei zeci de ani de acum înainte. Rusia doreşte să atragă Moldova în sfera sa de influenţă, unde drepturile omului, libertatea de expresie sau de adunare să fie încălcate”, a declarat Maia Sandu. Ea a punctat că astăzi, Moldova „nu mai este pe masă pentru a fi împărţită aşa cum îşi doreşte Rusia”, ci se află la masa discuţiilor. „Rusia nu-şi doreşte să întrebe ţări mici ca a noastră ce anume îşi doresc. Pentru Rusia, Republica Moldova nu trebuie să aibă niciun un cuvânt de spus în harta geopolitică, însă poporul moldovean a ales altă cale. Astăzi Moldova nu mai este pe masă pentru a fi împărţită aşa cum îşi doreşte Rusia, ci se află la masa discuţiilor. Noi am făcut o alegere conştientă să nu fim contrânşi iarăşi să revenim în sfera de influenţă a Rusiei. Este alegerea noastră să trăim liberi într-o ţară democratică. Nu cu teamă şi oprimaţi. Şi reafirmăm aici sprijinul nostru pentru această alegere „, a declarat Maia Sandu. Azi, mai mult decât oricând este nevoie de curaj de leadership şi de unitate pentru a proteja societăţile libere şi pentru a respinge orice formă de agresiune, a subliniat ea în acelaşi context. Preşedintele Republicii Moldova a punctat că agresiunile nu vor dispărea dacă închidem ochii la ele, „acestea vor reveni iar şi iar dacă nu sunt oprit şi de fiecare dată o vor face mai puternic şi vor fi mai urâte”. „Nu este momentul să ne concentrăm asupra noastră individual, ci este momentul să dăm dovadă de generozitate. Să fim idealişti şi să apărăm acele valori în care cu toţii credem, democraţie, libertatea de alegere şi pacea”, a declarat Maia Sandu. Preşedintele R. Moldova a evidenţiat faptul că PPE a fost partidul care a sprijinit cel mai puternic integrarea Moldovei în UE. „Ne-aţi sprijinit în trecut în lupta împotriva oligarhilor şi a corupţiei. Astăzi, confruntaţi cu agresiunea, contăm pe voi pe drumul nostru către integrarea în UE. Apreciez leadership-ul pe care l-am primit de la Ursula von der Leyen, de la Roberta Metsola şi de la mulţi alţi prieteni adunaţi aici. Niciodată responsabilitatea noastră şi leadership-ul în Europa nu au fost mai importante decât în momentele de criză. Împreună ne vom ridica la înălţimea provocării şi vom clădi o Uniune mai mare şi mai puternică. Doar împreună!”, a concluzionat Maia Sandu.
Referendum pentru Europa
Preşedintele Republicii Moldova, Maia Sandu, propune organizarea, în aceeaşi zi cu alegerile prezidenţiale din noiembrie, a unui referendum pe tema aderării europene a Moldovei. Liderul de la Chişinău a declarat, miercuri, într-o emisiune la postul de televiziune Digi 24, că referendumul este „un proiect de ţară”, care să confirme că Republica Moldova îşi doreşte „să ajungă parte a familiei europene”. „Noi avem partide care lucrează pentru Kremlin, nu pentru cetăţenii Republicii Moldova şi atunci ce putem face în această situaţie? Putem să demonstrăm că există o majoritate a cetăţenilor Republicii Moldova care sprijină acest proiect de ţară, să scriem în Constituţie şi, respectiv, să fie obligată toată clasa politică să urmeze decizia cetăţenilor”, a afirmat Maia Sandu. Şefa statului moldovean a precizat că suprapunerea referendumului cu alegerile prezidenţiale are ca scop atragerea unui număr cât mai mare de alegători şi pentru a da posibilitatea tuturor cetăţenilor cu drept de vot, atât din ţară, cât şi din diasporă, să îşi exprime opţiunea cu privire la aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană. „Sper să avem o decizie reprezentativă şi pozitivă. Proiectul Moldova europeană este singura opţiune pentru noi. Nu există altă opţiune prin care Republica Moldova să poată să îşi păstreze libertatea, democraţia şi pacea. Nu exagerez, este singura opţiune de dezvoltare democratică şi dezvoltare economică sustenabilă pentru noi (…) Noi suntem europeni. Acum este important să ne înscriem şi în acte şi să vadă şi Moscova, care ne doreşte răul, şi să vadă şi statele europene, care ne-au deschis uşile, să vadă că această alegere nu este doar alegerea mea, ci este alegerea cetăţenilor Republicii Moldova”, a subliniat Sandu.
Apel PPE
Lideri de guvern şi de opoziţie din Europa de Est au făcut apel miercuri, în prima zi a Congresului Partidului Popular European (PPE) de la Bucureşti, la intensificarea sprijinului pentru Ucraina, inclusiv prin oferirea de noi arme, şi a luptei împotriva Rusiei conduse de preşedintele Vladimir Putin, considerând că o eventuală victorie a Moscovei în război ar reprezenta o ameninţare pentru securitatea europeană şi globală. „Noi, europenii, ne confruntăm în prezent cu cele mai mari ameninţări şi pericole geopolitice la adresa securităţii noastre, a modului nostru de viaţă, a principiilor şi valorilor democratice de după cel de-Al Doilea Război Mondial. În momentul de faţă avem un privilegiu uriaş de a nu fi în primele linii ale frontului, sub domnia gloanţelor, bombelor şi rachetelor, şi în primele rânduri de tranşee. Acest privilegiu ne este adus de sacrificiile eroice ale ucrainenilor, atât militari, cât şi civili, bărbaţi şi femei, copii şi vârstnici”, a declarat şefa guvernului lituanian, Ingrida Simonyte, în cadrul Congresului PPE de la Bucureşti.
Ea a salutat „rezistenţa forţelor armate ucrainene şi a societăţii civile ucrainene”, care „împiedică orice formă de catastrofă modernă”, şi a atras atenţia că, dacă ajutorul pentru Ucraina nu va continua, atunci se va instala „dezordinea”, iar „prosperitatea se va prăbuşi”. „Prin urmare, modul în care abordăm această provocare şi ameninţare existenţială nu numai că va defini securitatea europeană pentru viitorul previzibil, dar sunt sigură că şi securitatea globală. Nu este o coincidenţă că dictatorii şi autocraţii de pe tot globul, de la Belarus la Iran şi Coreea de Nord, urmăresc îndeaproape şi analizează acţiunile noastre, hotărârea şi solidaritatea sau uneori lipsa ambelor”, a subliniat şefa guvernului lituanian. „Ei nu numai că îşi ajustează strategiile şi planurile agresive viitoare, dar cooperează deja foarte intens şi ajută şi întăresc regimul lui Putin să continue agresiunea şi ocupaţia, tortura, crimele de război, genocidul împotriva ucrainenilor (…) După ce îşi ucid adversarii acasă şi pun activiştii civici în închisori, ei încearcă să distrugă încrederea sistemelor noastre democratice pentru a impune polarizarea, sentimentul de vulnerabilitate sau cel puţin confuzia. Dar nu ne vom teme. Rusia lui Putin nu este la fel de puternică precum a fost Uniunea Sovietică, care, apropo, s-a prăbuşit şi ea”, a adăugat Ingrida Simonyte. „Putem şi trebuie să ajutăm Ucraina să câştige acest război, pentru că este şi războiul nostru. Acest război este împotriva noastră, împotriva tuturor valorilor în care credem. De la Marea Neagră la Marea Baltică, de la Marea Mediterană la Marea Caspică, de la Atlantic la Indo-Pacific, cu toţii ar trebui să ne intensificăm eforturile. Formula câştigătoare nu este un fel de misterios Sfânt Graal (…). Formula victoriei este destul de clară. Sprijin militar din ce în ce mai rapid pentru Ucraina, sprijin economic din ce în ce mai rapid, tragerea la răspundere pentru crimele regimurilor lui Putin şi Lukaşenko (…) Să mergem mai departe şi mai repede cu sancţiuni mai puternice”, a mai afirmat ea. Lidera de la Vilnius a subliniat de asemenea că „nu ar trebui să existe tabuuri în privinţa armelor şi sistemelor militare” pentru Ucraina. „Fără tabuuri pentru sprijinul militar pentru Ucraina. Fără linii roşii autoimpuse. Dictatorii sunt buni la sprint, la mobilizarea resurselor, dar slabi la maratoane şi lupte pe termen lung. Democraţiile sunt lente la început, dar au o capacitate unică de a învăţa din greşeli şi de a se reinventa din mers. Dacă vrem o pace durabilă pe continentul european, dacă vrem să salvăm UE ca un proiect geopolitic de pace unic, o putem face doar prin a ne întări. Pace prin consolidare, nu relaxare. Pace prin victoria Ucrainei (…) Pace prin integrarea Ucrainei în NATO şi UE alături de Republica Moldova, Balcanii de Vest şi Caucazul de Sud, alături de un Belarus democratic şi european”, a mai declarat ea.
La rândul său, lidera opoziţiei din Belarus, Svetlana Tihanovskaia, care trăieşte în exil, a făcut apel la participanţii la Congresul PPE, în contextul campaniei electorale pentru alegerile europene din iunie, să fie „campioni ai democraţiei” şi „susţinători ai tuturor celor care îşi riscă viaţa şi libertatea în numele valorilor pe care le susţinem cu toţii aici”. „Vă rog să includeţi Ucraina şi Belarus în programele dumneavoastră electorale. De asemenea, vă rog să oferiţi Ucrainei tot ce are nevoie. Mulţi belaruşi luptă şi pentru libertatea Ucrainei chiar în timp ce noi vorbim acum. Mulţi dintre ei îşi dau viaţa pentru Ucraina, pentru că înţelegem că nu este doar războiul lor, este războiul nostru comun. Vă rog să fiţi alături de cei care luptă pentru un Belarus liber. Schimbări în Belarus ar putea aduce victoria Ucrainei mai repede şi ar fi o lovitură uriaşă pentru Putin. Şi, nu uitaţi, dictatorii nu pot fi calmaţi. Dictatorii nu pot fi reeducaţi. Cu ei trebuie să te lupţi. Aşa că este timpul ca democraţia să-şi arate dinţii”, a afirmat Svetlana Tihanovskaia.
Prezent la rândul său la Congresul PPE de la Bucureşti, fostul preşedinte ucrainean Petro Poroşenko, preşedinte al partidului de opoziţie Solidaritatea Europeană, a declarat că Ucraina trebuie sprijinită „atât timp cât este nevoie pentru victorie” şi că „mesajul nostru comun ar trebui să fie că nu avem încredere în Putin, că nu ne temem de Putin şi cu siguranţă vom câştiga”.
Mihail Saakaşvili rămâne în închisoare
El a făcut apel la continuarea şi intensificarea asistenţei militare pentru Ucraina. Poroşenko a cerut muniţie pentru ţara sa, „produsă în Uniunea Europeană sau livrată din întreaga lume”, şi a îndemnat la crearea unei coaliţii a avioanelor de luptă pentru „recâştigarea controlului asupra spaţiului aerian ucrainean”, nu numai prin avioane F-16, de producţie americană, ci şi prin avioane de luptă de producţie europeană. În plus, Poroşenko a spus că ţara sa are nevoie de rachete cu rază lungă de acţiune, inclusiv model Taurus, pentru „a distruge toate tipurile de muniţie şi pentru a-i ajuta pe soldaţii noştri să câştige, pentru victoria noastră comună”. Potrivit fostului preşedinte ucrainean, întărirea regimului de sancţiuni împotriva Rusiei este „singura modalitate prin care putem opri încercarea lui Putin de a finanţa războiul”. El a cerut ca activele ruseşti îngheţate să fie folosite pentru a sprijini Ucraina. În cadrul reuniunii a fost citit şi un mesaj din partea fostului preşedinte pro-european al Georgiei, Mihail Saakaşvili, care se află în prezent în închisoare, o detenţie despre care a spus că a fost motivată politic. „Anul acesta va fi crucial pentru a decide soarta unei mari părţi a Europei în multe feluri. Fie cedăm în faţa liderilor autoritari şi asistăm la instalarea unei noi Cortine de Fier în Europa, fie facem ca Europa să fie complet liberă şi o pace justă prevalează. Acest lucru este posibil doar atunci când Ucraina, sub conducerea unui Churchill modern, preşedintele Zelenski, va câştiga acest război. Nu e timp pentru ezitare sau autocomplezenţă. Este timpul pentru leadership, unitate, curaj şi hotărâre”, a transmis Saakaşvili prin mesajul său. Saakaşvili a mai spus că Putin îl consideră „duşmanul său personal, mai ales datorită rolului meu în a conduce Georgia şi, în mare parte, Ucraina în direcţia europeană”. „Putin mă vrea mort, la fel ca pe (opozantul rus) Aleksei Navalnîi, cu care m-a comparat în mai multe rânduri. Într-o astfel de situaţie, solidaritatea dumneavoastră contează foarte mult pentru mine şi pentru milioane de simpatizanţi din Georgia şi Ucraina”, le-a mai transmis el participanţilor la Congresul PPE, criticând totodată actualul regim din Georgia, spunând că este o „oligarhie în stil mafiot”. Congresul PPE a avut loc miercuri şi joi la Bucureşti pentru a o nominaliza pe Ursula von der Leyen, în vârstă de 65 de ani, pentru a conduce lista popularilor la scrutinul european de la 6-9 iunie şi, prin urmare, pentru a obţine un nou mandat de cinci ani la şefia Comisiei Europene.
