Relaționarea energetică complicată dintre Turcia și Rusia
Potențiala vizită a realesului Vladimir Putin în Turcia, la invitația lui Recep Erdogan, rebuie să ne atenționeze asupra vulnerabilității energetice ale Uniunii Europene și asupra riscurilor potențiale. Apropierea energetică Moscova – Ankara trebuie analizată cu atentie pentru a îndepărta orice agresiune hibridă a autocrațiilor estice și din spațiul MENA, autocrații apropiate de Kremlin.
În „Doctrina Gherasimov” (lansată în 2013) se definește noul tip de război (hibrid): „În cazul conflictelor actuale, a crescut rolul mijloacelor non-militare în atingerea obiectivelor politice și strategice, care au depășit în multe cazuri puterea și eficiența armelor, acestea devenind irelevante în realitatea modernă: uitilizarea componentelor informaționale și cibernetice, a forțelor speciale, a opoziției interne, a acțiunilor de dezinformare, a acțiunillor subversive a coloanei a V-a. (…) Noile conflicte vor fi asimetrice și mai puțin costisitoare, (…) astăzi combinarea dintre metodele tradiționale și „hibride a devenit o caracteristică a oricărui conflict armat”.
În arsenalul acestui tip de război se află și șantajul energetic. Astfel luând țintele definite de Strategia Energetică a Federației Ruse, publicată în 2012, putem spune că în mare parte acestea au fost atinse în țările Uniunii până în 2022 și mai apoi acțiunile strategice a fost amplificate asupra Turciei.
- Tările Uniunii Europene au devenit dependente de gazul rusesc. După 2022, dependența a fost micșorată, importurile prin conducte ajungând la aproximativ 35 mmc / an în 2023, de la 155 mmc / an în 2021. Problema este că gazul natural lichefiat ce intră în Europa nu poate fi întotdeauna depistat ca având proveniență Federația Rusa. Și Turcia a devenit dependentă de gazul rusesc. Inainte de punerea în funcțiune a Turk Stream (2020) dependența era de 76%, conform datelor publicate de autorități.
- Federația Rusă a facut investiții gigant în conducte. North Stream I și II, Turk Stream sunt realizările din ultimii ani care până la urmă nu au reușit să sugrume Europa. Turcia are dependență față de gazele rusești prin Blue Stream și Turk Stream atât timp cât Moscova va vinde gazele mai ieftin decat Azerbaidjanul și Iranul.
- Mărirea capacităților de transport din țările fostei URSS: Turkmenistan, Kazakstan, Uzbekistan și Azerbaidjan către Occident duce la mărirea monopolului rusesc asupra gazelor, deoarece acesta trec prin conductele rusești. Turcia dorește să se interconecteze cu aceste țări dorind construirea de trasee noi de conducte din Turkmenistan și Uzbekistan sau folosind conductele rusesti (Kazahstan).
- Crearea de firme intermediare în țările occidentale care să se ocupe de importurile de gaze. Acestea după impunerea de sancțiuni au fost trecute în propietatea statelor unde au fost inregistrate, au fost vândute sau inchise. Tucia și astăzi se gândește la diverse asocieri cu Moscova
- Astfel dacă asocierea Gazprom-ului cu “vechii parteneri de afaceri” europeni ai acestuia în diverse companii, înainte de 2022, a funcționat și după ocuparea teritoriilor ucrainiene companiile cu acționariat rusesc au fost naționalizate, vândute sau închise, Tucia proectează în continuare la diverse asocieri cu marile companii rusești.
- Mai mult decât atât, intrarea în acționariatul a cât mai multor firme de producție și distribuție de gaze sau producători de material rulant pentru industria extracției și transportului de gaze din occident, nu a arătat Turcei care sunt riscurile la care se expune.
Turcia este tranzitată și se aprovizionează cu gaze naturale prin conducte din Rusia, Azerbaidjan și Iran.
Încă din 2022 Rusia a propus Turciei de a înființa un hub de gaze în regiunea de pe continentul european – Tracia, pentru a exporta gaze naturale pe piețele europene. În acest moment se pregătesc studiile de fezabilitate în vederea devenirii acestui hub cel mai mare furnizor de gaze pentru Europa și un important traseu energetic. Definitivarea studiilor este prevăzută pentru 2024.
Acest acord ce încă se negociază face parte din strategia Turciei de a deveni putere energetică regională și din strategia Rusiei de a continua exportul de gaze către Uniunea Europeană.
Traseele energetice și rezervele de gaze turcești
Astăzi Turcia are o infrastructură importantă de transport de gaze. Input-urile se fac prin șapte conducte internaționale de gaze naturale și patru terminale LNG. Două dintre acestea au și unități plutitoare de stocare, la care se adaugă și două depozite subterane de stocare a gazelor naturale.
Intrările de gaze în Turcia sunt după cum urmează:
- Gazele rusești vin prin:
Turk Stream are o capacitate de 31,5 miliarde de metri cubi / an (mmc / an).
Bluea Stream are o capacitate de 16 mmc / an.
Total: 46,5 mmc / an
- Gazele azere vin prin:
TANAP la început a avut o capacitate de 16 mmc / an, din care 6 mmc / an rămâneau în Turcia și 10 mmc / an transportate către Europa. Astăzi capacitatea este de 23 mmc / an, urmând a se mări capacitatea până la 32 mmc / an.
Traseul BTE (Baku – Tbilisi – Erzurum) are o capacitate de 24 mmc / an.
Total: 56 mmc / an
- Gazele iraniene vin prin:
Tabriz – Ankara Pipeline ce are o capacitate de 14 mmc / an (această conductă este folosită pentru 10 mmc / an, fiind disponibilă o capacitate de 4 mmc / an)
Turcia face parte din țările care au refuzat aplicarea de sanțiuni Iranului.
Total capacitate intrări prin conducte: 116,5 mmc / an
Capacitatile porturilor LNG de import:
plutitoare
Etki Liman Izmir – 15 mmc / an
Botas Dortyol – 9,7 mmc / an
terestre
Marmara LNG – 12,8 mmc / an
Egegaz Aliaga – 13,8 mmc / an
Total: 51,3 mmc / an
Capacitatea de import a Turciei este de 167,8 mmc / an.
Capacitatile de export
Exista numai două căi de export prin conducte și nici un port capabil a exporta LNG.
Prin conducte avem o conexiune cu Bulgaria de 20 mmc / an.
Din TANAP către conducta TAP (Trans Adriatic Pipeline) capacitatea este mai mică: 14,5 mmc / an, în proiect urmând a fi mărită până la 20 mmc / an.
Rezultă că totalul de export este de 34,5 mmc / an.
Diferența dintre capacitatea de import și capacitatea de export este de 133,3 mmc / an.
Consumul de gaze naturale a Turciei este de 53,5 mmc / an.
În mixul energetic primar al Turciei gazul ocupă locul doi:
Iar pentru producția de energie electrică locul întâi este ocupat de cărbune și mai apoi de gaz:
În 2020 pe coasta Mării Negre, Turcia a descoperit rezerve de 710 mmc, ceea ce înseamnă acoperirea consumului pentru aproape 15 ani, dacă s-ar construi conducte de aprovizionare cu debitul necesar. La inaugurarea conductelor de aducțiune a gazelor, în 2023, debitul era de 10 mmc / an, urmând ca acesta să fie mărit la 40 mmc / an.
De asemenea în jurul Ciprului, în 2019, au fost descoperite noi resurse de gaz de mare adâncime. Acestea sunt evaluate la 230 mmc. Turcia a acționat oportunist și cu toate că există diferende între Turcia și Cipru în împărțirea insulei și între Turcia, Cipru și Grecia în împărțirea zonelor de platou continental și-a trimis o flotă armată în zonă care să apere o navă de explorare a noului rezervor în vederea începerii exploatării. De menționat că Uniunea Europeană a protestat și a fost unul din motivele de blocare a aderării Turciei la UE.
Rezultă că există capacități de import de 89,8 mmc / an fără a fi folosite, rezultând că există posibilitatea de a dezvolta încă câteva conducte către Europa, Turcia devenind un furnizor și mai mare de energie pentru Europa.
Strategia Turciei pentru următorii ani
Turcia este în apropierea a 75% din rezervele dovedite de petrol și gaze naturare ale planetei ce se afla în Asia Centrală și Orientul Mijociu. Astfel aceasta și-a întocmit o strategie energetică prin care să ajungă sa faciliteze accesul Europei la energie. Plecând de la o dependență față de importurile de gaze de 99%, dependență după cum urmeaza: de Rusia (55,3%), de Iran (16,2%), de Azerbaidjan (12,7%) și prin importurile de GNL din Algeria (8,1%) și Nigeria (2,6%), Turcia încearcă să își capete o oarecare independență energetică și să devină furnizor de energie, problema este că instabilitatea și / sau agresivitatea acestor țări este destul de mare.
Turcia consumă mai mult de jumătate din gazele importate pentru producerea de energie electrică în peste 230 de centrale pe gaz, care alimentează marile aglomerări urbane. Previziunile administrației naționale prevăd că va exista o creștere a consumului cu 11 mmc / an până în 2025, datorată creșterii cererii industriale și creșterii populației. De asemenea se prognozează o creștere a cererii de energie electrică pentru 2024 la 416 TWh.
În Strategia Energetică Internațională a Turciei se prevede ca aceasta să își diversifice rutele de transport și resurselor de aprovizionare cu petrol și gaze naturale, să contribuie la securitatea energetică regională și globală, să devină o piață de energie regională și să-și dezvolte o industrie nucleară.
Este o realitate faptul că și-a diversificat producția prin începerea exploatării zăcământului din Marea Neagră și că diversificarea importurilor este prin cele trei rezervoare din care se aprovizionează cu gaz: Rusia, Azerbaidjan și Iran.
La diversificarea resurselor alternative de import urmează Turkmenistanul, dorindu-se construcția unei conducte pe sub Marea Caspică, odată cu deschiderea coridorului Zangezur. Noua conductă este prognozată a avea capacitatea de 30 mmc / an, din care 16 mmc / an să rămână în Turcia și 14 mmc / an să fie exportate către Europa.
Marea problemă este ca Federației Ruse nu i-ar conveni realizarea unei conducte alternatice care să se aprovizioneze din zăcăminte alternative la gazele rusesti și invocă statutul juridic la Mării Caspice. Cu această impotrivire este greu de crezut că o astfel de conductă se va realiza.
ÎIn acest moment există posibilitatea realizării de tranzacții cu gaze între Turkmenistan și Turcia, prin contracte swap. Turkmenistanul exportă în Iran prin conductele Korpeje – Kurtkuyu ce are o capacitate de 8 mmc / an și Dauletabad – Sarakhs – Khangiran cu o capacitate de 12,5 mmc / an. Cu toate că nu există o legatură fizică între conductele ce leagă Turkmenistanul de Iran și cele care leagă Iranul de Turcia și știind că există o disponibilitate de capacitate de transport pe traseul Tabriz – Ankara Pipeline de 4 mmc / an, un contract de tip swap de maxim 4 mmc / an se poate realiza oricând, Iranul folosind gazul Turkmen în loc de cel propriu, pe care il poate exporta în Turcia.
Un alt proiect care se află în faza de analiză este realizarea unei conducte între Israel și Turcia, care s-ar lega la zăcămintele off-shore Leviathan, Tamar și Zohr. Există totuți o condiție: rezolvarea disputei dintre Cipru, Grecia și Turcia cu privire la apele teritoriale. În actuala conjunctură, după începerea conflictului din Gaza, în care Turcia s-a plasat dur împotriva Israelului, este de așteptat ca acest proiect să nu se mai discute.
De asemenea s-a pus în discuție și mărirea capacităților de export din Iran, dar teama Turciei este că această țară fiind sub sancțiuni economice internaționale, să nu fie sancționată la rândul său. Totuși diferendele pe tema tranzitului de gaze dintre Iran și Turcia fac ca discuțiile să treneze. Autoritățile turce chiar se gândesc să nu mai prelungeasca contractul ce expiră în 2026, de asemenea din teama de a fi sanctionată de mediul internațional.
Se mai ia în considerare și posibilitatea construcției unei conducte de gaze care sa lege Irakul de Turcia.
Problema acestei conducte este nesiguranța teritoriilor pe care le-ar traversa, zona fiind extrem de instabila din cauza kurzilor, a rămășițelor ISIS care mai există și a proximității conflictului din Siria.
Turcia importă LNG și GPL (gaze petroliere lichefiate) din Statele Unite (LNG de aproape 6 mmc în 2018, și este în creștere după începerea conflictului din Ucraina), Qatar și Algeria.
Statele Unite și Turcia au relații comerciale solide urmărind ca volumul comerțului dintre cele două țări să crească la 100 miliarde dolari / an.
Dependențele Turciei
Dependența față de gazul rusesc este evidentă. A crescut după cu punerea în funcțiune a Turk Stream, dar a început să scadă după începerea conflictului din Ucraina.
În continuare, Turcia este dependentă față de gazul provenit și de la celelalte țări care ori sunt foste componente URSS, ori aliate ale Federației Ruse.
De asemenea există și dependențe în consumul de energie electrică. Chiar Recep Erdogan, spunea în 2019 că Turcia își acoperă energia electrică în proporție de doar 60%. Această dependeță a mai scăzut în ultimii ani deaoarece consumul general de energie e scăzut.
În 2010, Turcia și Federația Rusă au semnat un contract prin care RosAtom și cu subsidiarele sale vor construi o centrala nucleară la Akkuyu, pe țărmul Mării Mediterane. Construcția la primul reactor a început în 2018 și se ptreconizează a fi operațional la sfârșitul lui 2024. Al doilea reactor este și el început, urmând ca la finalizarea centralei să existe patru reactoare de 1.200 MW fiecare, astfel Turcia acoperindu-și aproximativ 10% din necesarul de consum de energie electrică. Proprietarii proiectului Akkuyu Nuclear JSC sunt numai companii subsidiare RosAtom.
Astfel se crează o mare vulnerabilitate: dependența sistemului electro-energetic național față de tehnologia, acționariatul și combustibilul nuclear, toate rusești.
Presiuni geopolitice ruso – turce asupra Europei
Turcia de mult își dorea să elimine supremația rusească din Marea Neagra. Atacul din februarie 2014 al Federației Ruse asupra Ucrainei a tensionat situația în zona Mării Neagre, când Crimeea a fost ocupată, având functia unui portavion terestru avînd ca rezultat dominarea marii de flota rusească. Acest lucru a fost valabil până în 2023. După începerea războiului din Ucraina și a declanșării atacurilor cu drone ucrainiene asupra flotei rusești, situația a luat o întorsatură prielnică Turciei deoarece flota rusească s-a retras pe coastele din zona Caucazului.
Astfel „lacul rusesc” afost deblocat prin superioritatea dronelor aeriene si maritime lansate de Ucraina.
Din punctul de vedere al „puterii energetice”, aceasta s-a menținut prin conductele rămase în funcțiune, Turk Stream și Blue Stream.
În funcțiune, dar nu la capacitatea maximă au rămas și conductele ce traversează Ucraina și aprovizionează Europa.
De asemenea, luăm în considerare și presiunea din spatiul MENA (Meadle East – North Africa), unde în zona de Orient Mijlociu exportatorii de energie sunt state autocrate, aliate și cu Federația Rusă și cu Turcia (Azerbaidjanul, Kazahstanul) iar în nordul Africii sunt state unde acționeaza companiile rusești Wagner și Gazprom.
În această zonă și în zona extinsă a Mării Negre, avem câteva conflicte care pot oricand influența negativ aprovizionarea Europei cu gaze: conflictul sirian, unde printre beligeranți sunt și Federația Rusă și Turcia, aflate în tabere adverse. Avem Nagorno – Karabach cu Azerbaidjanul, țară susținută de Turcia și Armenia din care Federatia Rusa a anunțat că se retrage. Mai există conflictul din Libia, unde in spatele unor proxi se situează și Kremlinul și Ankara la care adugăm instabilitatea din Algeria, în ambele țări existând rezerve și trasee energetice legate de Gazprom. Există și conflictul înghețat din Cipru cu nerecunoscura Republică Turcă a Ciprului de Nord, lângă care Turcia a comasat trupe navale. Și nu putem uita tensiunile dintre Turcia și Grecia din Marea Mediterană.
Există clar o presiune geopolitică datorată aranjamentelor energetice ce vulnerabilizează Uniune Europeană, iar în imensitatea zonei descrise nu putem să nu luăm în considerare și apariția unei „lebede negre” ”ghidată” de Moscova care ar putea declanșa un conflict cu potențialitate de extindere.
Contracararea Uniunii Europene a asaltului energetic ruso – turc
Uniunii Europene nu îi va conveni ca gazele ce tranzitează Turcia să treaca printr-un hub condus de Federația Rusă.
Primul pas a fost făcut prin reducerea voluntară cu 13,5% a consumului de gaze în 2023 în UE. La întâlnirea din 4 februarie 2024, ministri energiei din țările membre au hotărât să prelungească această politică cu încă un an, targhetul fiind reducerea consumului de gaze cu 15%.
Al doilea pas a fost schimbarea furnizorilor de gaze. Cele mai mari cantități importate de UE sunt provenite din Statele Unite și Qatar.
Uniunea fiind constransă de asigurarea unei cantități destul de mari de energie, încearcă să lase deschise canalele existente de aprovizionare și eventual să le diversifice.
Astfel la începutul lunii martie 2024, la Baku, la reuniunea ministerială a Consiliului Consultativ a Coridorului de Gaze Sud, s-a discutat despre realizarea Azerbaidjan – Georgia – Romania Interconector (AGRI), ce este un coridor alternativ TANAP. Acesta a fost gândit încă din 2010, fiind schițat dintr-o conductă ce aducea gaz din resursa azeră Shah Deniz din Marea Caspică, până la terminalul Shangachal, unde se conecta cu o conductă până la terminalul georgian de pe malul Mării Negre, Kulevi, unde era lichefiat. Aici se construia un terminal de transbord către tancuri LNG și era transportat către Constanța, unde era delichefiat și introdus în sistemul european de transport de gaze. Proiectul a fost înghețat în 2021 din cauza lipsei de investitori. La întâlnirea de la Baku au participat și câțiva viitori investitori din țările arabe, interesați să investeasca în noul rezervor de gaze ce urmează a fi exploatat, Absheron și în structura de transport către UE. Studiul de fezabilitate este finalizat, urmând a se începe investiția.
De asemenea, trebuie să amintim că se discută intens construirea unui cablu electric submarin de transport în curent continuu, între viitorul parc solar de 5 GW din Azerbaidjan și țărmul românesc al Mării Negre. Investitorii în acest proiect grandios sunt două firme: Masdar, din Emiratele Arabe Unite și ACWA, din Arabia Saudită.
Pe langa importurile rămase din Federația Rusă, observăm că alternativele de import de energie sunt din țări autocratice care încă se mai află sub influența Kremlinului. De asemenea o parte din rutele către Uniunea Europeană de la aceste surse energetice alternative trec prin Turcia. Aceste țări oricând putând reacționa la presiunea Federației Ruse.
O altă rută detransport a energiei, alternativă Turciei, este prin Grecia. La începutul anului 2024 s-a pus în funcțiune terminalul LNG de la Alexandroupolis din Grecia.
Pe langă acesta se discută construcția unei conducte care să transporte produse petroliere tot de la Alexandroupolis către Burgas și Constanța.
A treia cale de acțiune este reprezentată de investițiile mari ale companiei grecești PPC în infrastuctura de transport și distribuție din estul Uniunii Europene, companie care a achiziționat de curând filiala românească a Enel, fapt ce este considerat pozitiv pentru securitatea energetică a regiunii.
Ofensiva Statelor Unite în securitatea energetică strategică a regiunii
Pe lângă aprovizionarea Uniunii de către Statele Unite cu petrol, produse petroliere și LNG, unde a devenit principal furnizor, pentru sud-estul Europei, terminalele de la Alexandroupolis, interconexiunile Grecia – Bulgaria – România, reprezentând o alternativă mult mai fiabilă în aprovizionarea cu energie, Statele Unite acordă asistență pentru România, Bulgaria și Polonia în dezvoltarea de noi capacități nucleare. România beneficiază de importul de tehnologie pentru noile SMR-uri (small modular reactor). De asemenea există și un ajutor tehnologic pentru terminarea a două reactoare la Cernavodă, începute de câțiva ani.
Polonia are două obiective: scăderea dependenței energetice față de gazele rusești și închiderea capacităților de producție de energie electrică ce folosesc cărbune. Astfel câteva companii energetice poloneze s-au orientat către construcția de centrale nucleare. Westinhouse, Bechtel și PRJ vor construi prima centrală nuclară din Polonia, cu o capacitate de 3750 MW. De asemenea NuScale a semnat un acord de înțelegere pentru mini centrale nucleare cu o campania poloneză CGHM. Regulatorul polonez în energie nucleară a dezmințit speculațiile privind rezilierea contractului și că tehnologia NuScale respectă cerintele de securitate. Mai mult decât atât, compania românească Nuclearelectrica, a anunțat că a semnat cu CGHM, un memorandum care se bazează pe experiența în industria nucleară românească de peste 25 de ani și care „presupune o abordare complexă a tuturor activităților de dezvoltare a unui proiect SMR, de la selectarea amplasamentului până la dezafectare, cu scopul de a dezvolta proiecte SMR robuste, sigure și eficiente din punct de vedere al costurilor”.
Bulgaria a construit la Kozlodui șase reactoare cu tehnologie sovietică începând cu 1970. Primele patru au fost retrase din funcțiune, mai rămânând două cu capacitatea de 1000 MW fiecare. Al șaptelea reactor se va realiza cu tehnologia americană a companiei Westinghouse ce va avea capacitatea tot de 1000 MW. De asemenea, aceeași companie americană furnizează, din ianuarie 2024, combustibil nuclear centralei nucleare bulgărești, pentru a diminua dependența energetică a Bulgariei față de Federația Rusă.
La o analiză, chiar și sumară, observăm ca sud-estul Europei și-a diminuat simțitor dependențele energetice față de Kremlin, urmând ca acestea să fie eliminate. De asemenea diversificarea surselor de alimentare și a transportului de energie a făcut ca Turcia să nu mai fie principala cale sudică de tranzit al energiei. Cea mai importantă cale de reducere a dependenței energetice de Federația Rusă, este importul de tehnologie americană și construcția de capacități pentru producția de energie electrică în centrale nucleare.
0 Comentarii