Vladimir Putin a câștigat alegerile prezidențiale din Rusia desfășurate între 15-17 martie 2024. Nicio surpriză, de altfel, singura diferență fiind procentul de 87% din voturi, cu o prezență la vot de de 77%, în creștere de la 67,7% în 2018.
Aflat la putere, în funcția de președinte, de peste 20 de ani, într-un sistem politic precum cel rusesc, victoria sa era sigură. Contextul în care se află Rusia conferă noului său mandat semnificația unui cec în alb pentru contractul său social cu Rusia și mai ales cu creditarea poporului de a merge până la capăt în conflictul cu Occidentul. Putin nu a obținut doar un nou mandat ci a ieșit și mai întărit, contrar opiniilor care îl credeau rupt de Rusia profundă, aflată într-o opoziție față de acțiunile sale militare din Ucraina. Probabil că realegerea sa ar fi fost dificilă dacă Rusia se afla într-o mare dificultate economică din cauza sancțiunilor sau fără atingerea obiectivelor militare în Ucraina. Însă, eșecul Occidentului în a pedepsi Rusia așa cum se estimase, a avut efect contrar asupra viitorului politic al lui Vladimir Putin. Nemulțumirea populației față de regim nu este semnificativă iar asta s-a verificat la vot. Putin nu a admis nicio fisură în procesul electoral, toți cei 4 candidați aflându-se pe lista de sancțiuni a Occidentului.
Continuarea războiului a fost deja anunțată de Putin, precum și trecerea economiei pe plan de război, iar rușii au fost convinși să accepte acest sacrificiu. Kremlinul a convins la nivel de populație că sunt în război cu Occidentul, ceea ce face suportabil efortul de război.
Conform observațiilor profesorului Dan Dungaciu, Occidentul pare că nu are un plan de pace dar nici o teorie clară a victoriei asupra Rusiei iar establishment-ul de la Kremlin este de acord cu eventuale negocieri de pace fără ca Rusia să cedeze teritorii ci să se discute pe actualul amplasament de pe terenul de luptă. Sau viitorul amplasament.
Președintele rus a acordat un interviu amplu agenției de știri de stat RIA și televiziunii de stat Rossia-1, cu câteva zile înainte de alegeri. Scopul interviului a fost unul electoral dar temele alese au fost parte a unui mesaj cuprinzător în care s-a validat faptul că pilonul principal al contractului social dintre Putin și populație a rămas stabil: prosperitatea generală, salariile crescute cu două cifre, economia care a rezistat sancțiunilor și s-a stabilizat. În prima parte a atras atenția rușilor că prosperitatea copiilor este mai mare decât prosperitatea lor deci nu este motiv pentru proteste și a face, în acest fel, jocurile Occidentului. Mesajul său către Occident a fost că este suficient de puternic la cârma Rusiei și să nu se incerce nicio perturbare.
Deși interviul amintit a fost amplu, ne vom opri la a doua parte, în care întrebările au țintit conflictul Rusiei cu Occidentul, prin războiul proxy din Ucraina. Întrebările adresate și răspunsurile oferite îl fac un interviu consistent, mai ales că interviul luat de Tucker Carlson a fost acuzat de inconsistență și de lipsa întrebărilor incomode.
Jurnalistul care l-a intervievat a fost Dmitri Kiseliov, prezentator și director general al canalului de stat Russia Today (RT).
Acesta l-a întrebat, deschizând seria de teme fierbinți: „Acum avansăm pe toată linia frontului, judecând după rapoartele atât ale Ministerului Apărării, cât și ale corespondenților noștri de război. Cum să avansăm cu pierderi minime?”
Vladimir Putin a răspuns: „Trebuie să creștem mijloacele de distrugere – numărul și puterea mijloacelor de distrugere și să creștem eficacitatea forțelor și mijloacelor utilizate. […] Cu cât mai puternice și mai multe mijloace de distrugere, cu atât mai puține pierderi.”
D. Kiseliov a continuat: „Ce preț suntem dispuși să plătim pentru toată această provocare pe care am fost forțați să o facem din punct de vedere istoric?”
Vladimir Putin: „Am venit în ajutorul acestor oameni (rușilor din Estul Ucrainei). Dacă îi abandonăm astăzi pe acești oameni, atunci mâine pierderile noastre s-ar putea să crească de multe ori, iar copiii noștri nu vor avea viitor, pentru că ne vom simți nesiguri, vom fi o țară de clasa a treia sau a patra, nimeni nu va ține cont de noi dacă noi înșine nu ne putem proteja. Iar consecințele ar putea fi catastrofale pentru statalitatea rusă”.
D. Kiseliov: „Americanii par să vorbească despre negocieri, despre stabilitate strategică, dar în același timp declară nevoia de a provoca o înfrângere strategică Rusiei. Poziția noastră este: „Suntem deschiși la negocieri, dar timpul pentru gesturile amabile a trecut, s-au terminat. Deci, nu vor fi negocieri”?
Vladimir Putin a răspuns: „Nu am refuzat niciodată negocierile”. El a menționat negocierile din Turcia, la Istanbul, din 2022, unde partea rusă a venit cu un proiect de acord de pace. Fostul premier britanic Boris Johnson, a spus Putin, a venit și i-a descurajat pe ucraineni să semneze în cele din urmă și, în consecință, implementarea acordului a eșuat, așa apărând tema, în Occident, că Rusia trebuie învinsă pe câmpul de luptă.
Putin a clarificat și cum vede Rusia negocierile de pace: „Suntem pregătiți să negociem? Da, suntem pregătiți. Dar doar noi suntem pregătiți pentru negocieri, nu bazate pe niște „dorințe” după consumul de medicamente psihotrope, ci bazate pe realitățile care s-au dezvoltat, așa cum se spune în astfel de cazuri, pe teren”.
Președintele rus a reamintit, în viziunea sa, promisiunile neîndeplinite ale Occidentului față de Rusia prin care au promis că nu vor extinde NATO spre Est și apoi s-au apropiat de granițele Rusiei. Ei au promis, a continuat Putin, că acest conflict din Ucraina ,,va fi rezolvat prin mijloace pașnice, politice. După cum ne amintim, trei miniștri de externe ai Poloniei, Germaniei și Franței au sosit la Kiev și au promis că vor fi garanții acestor acorduri – o zi mai târziu a avut loc o lovitură de stat. Ei au promis că vor îndeplini acordurile de la Minsk, iar apoi au anunțat public că nu intenționează să își îndeplinească aceste promisiuni, ci au făcut doar o pauză pentru a înarma regimul Bandera din Ucraina”.
Putin a respins ideea unui armistițiu care să ofere un răgaz Occidentului și Ucrainei: „Dorim să rezolvăm toate conflictele, și mai ales acest conflict, prin mijloace pașnice. Dar trebuie să înțelegem clar pentru noi înșine că aceasta nu este o pauză pe care inamicul vrea să o ia pentru rearmare, ci aceasta este o conversație serioasă cu garanții de securitate pentru Federația Rusă. Cunoaștem diferitele opțiuni despre care se discută, cunoaștem „morcovii” pe care ne vor arăta pentru a ne convinge că a venit momentul. Aceasta trebuie să fie o conversație serioasă care să asigure securitatea părții adverse și, în acest caz, ne interesează în primul rând securitatea Federației Ruse”.
D. Kiseliov l-a întrebat direct: „Nu se va întâmpla să încheiem ceva [acord] cu ei, iar ei ne vor înșela încă o dată?”
Vladimir Putin: „Nu vreau să spun asta, dar nu am încredere în nimeni. Dar avem nevoie de garanții. Garanțiile trebuie precizate, trebuie să fie cele care ni s-ar potrivi și în care vom crede. Dar cu siguranță nu vom cumpăra promisiuni goale.
Kiseliov: „Nu aveți deloc încredere în nimeni sau vă referiți la partenerii occidentali?”
Putin: „Prefer să mă ghidez de fapte decât de urări bune și să vorbesc despre cum se poate avea încredere în toată lumea. La urma urmei, atunci când se iau decizii la acest nivel, gradul de responsabilitate pentru consecințele deciziilor luate este foarte mare. Prin urmare, nu vom face nimic care nu este în interesul țării noastre”.
Macron se răzbună pentru amestecul rusesc din Africa
D. Kiseliov: „Ce s-a întâmplat cu Macron? El va trimite trupe franceze să lupte cu armata noastră. Cum să reacționăm la asta?”
Putin a răspuns că „militarii țărilor occidentale sunt prezenți de multă vreme în Ucraina, au fost prezenți chiar înainte de lovitură de stat, iar după lovitura de stat numărul lor a crescut de mai multe ori. Acum sunt prezenți direct sub formă de consilieri, sunt prezenți sub formă de mercenari străini și suferă pierderi. Dar dacă vorbim de contingente militare oficiale ale statelor străine, atunci sunt sigur că acest lucru nu va schimba situația de pe câmpul de luptă – acesta este cel mai important lucru, la fel cum furnizarea de arme nu schimbă nimic. Prezența oficială a trupelor străine în Ucraina ar putea duce la consecințe geopolitice grave. Pentru că, dacă, să zicem, trupele poloneze intră pe teritoriul Ucrainei, după cum pare, pentru a acoperi granița ucraineano-belarusă, sau în alte locuri, pentru a elibera contingentele militare ucrainene să participe la ostilitățile pe linia de contact, atunci cred că trupele poloneze nu vor mai pleca niciodată de acolo. Așa mi se pare. Ei visează și vor să li se returneze acele pământuri pe care le consideră istoric ale lor și care le-au fost luate de „părintele națiunilor” Iosif Visarionovici Stalin și transferate în Ucraina. Ei, desigur, le vor înapoi. Și dacă unitățile poloneze intră acolo, este puțin probabil să plece. Dar exemplul lor poate fi urmat de alte țări care și-au pierdut o parte din teritoriile ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial. Consecințele geopolitice pentru Ucraina, chiar și din punctul de vedere al păstrării statalității sale în forma ei modernă, vor apărea, desigur, în toată splendoarea și la maxim”.
Jurnalistul a menționat că Rusia este prezentă activ în Africa și l-a întrebat pe Putin dacă Macron s-a hotărât, astfel, să se răzbune pe Rusia pentru faptul că l-a „călcat pe coadă” în Africa?
V. Putin a răspuns direct: „Da, cred că există un fel de resentimente, dar când am menținut contacte directe cu el, am vorbit destul de deschis pe această temă”.
El a nuanțat: „Nu am mers în Africa și am scos Franța de acolo. Problema este alta. Cunoscutul grup Wagner a realizat mai întâi o serie de proiecte economice în Siria, apoi s-a mutat în alte țări africane. Ministerul Apărării oferă sprijin, dar numai pe baza că acesta este un grup rus, nimic mai mult. Nu am împins pe nimeni afară. Doar că liderii africani din unele țări au fost de acord cu operatorii economici ruși, au vrut să colaboreze cu ei, dar nu au vrut să colaboreze cu francezii în niciun fel. Nici măcar nu a fost inițiativa noastră, a fost o inițiativă a prietenilor noștri africani. […] Nu ne-am atins de ei, foștii colonialiști francezi, în aceste țări. Nu avem nimic de-a face cu asta. […] Nu incităm pe nimeni acolo (în Africa), nu punem pe nimeni împotriva Franței. Sincer să fiu, noi nu avem astfel de obiective naționale acolo, la nivelul statului rus. Suntem doar prieteni cu ei”.
Putin a afirmat că Rusia nu are nevoie de ajutor militar, deoarece, „așa cum vedem astăzi din rezultatele a ceea ce se întâmplă pe câmpul de luptă, facem față sarcinilor pe care ni le-am propus”.
El a avertizat „Cât despre acele state care spun că nu au „linii roșii” în raport cu Rusia, trebuie să înțeleagă că nici în Rusia nu vor exista „linii roșii” în raport cu aceste state”.
Întrebat de Reuters în 18 martie, la sediul său de campanie, după câștigarea alegerilor, despre remarcile lui Macron și despre riscurile și posibilitatea unui conflict între Rusia și NATO, Putin a glumit: „totul este posibil în lumea modernă”.
Dar a și avertizat: „Este clar pentru toată lumea că acesta va fi la un pas de un al treilea război mondial. Cred că aproape nimeni nu este interesat de acest lucru”.
El a adăugat că personalul militar al NATO este deja prezent în Ucraina.
Germania și rachetele Taurus
Revenind la interviu, referitor la întrebarea privind interceptarea discuțiilor ofițerilor germani în care era pusă pe tapet folosirea rachetelor Taurus pentru atacarea podului Crimeii și a bazelor militare, pe teritoriul Rusiei, Putin a spus: „Ei fantazează, se încurajează, în primul rând. În al doilea rând, încearcă să ne intimideze. Dar, în esență, acest lucru nu schimbă cursul ostilităților și consecințele care apar inevitabil pentru partea opusă.”
Consecințele aderării Suediei și Finlandei la NATO
Vladimir Putin a deplâns extinderea NATO către Suedia și Finlanda spunând că Rusia a avut relații destul de bune și stabile cu aceste țări care au beneficiat mai mult de neutralitate pentru că asta le-a oferit anumite avantaje, cel puțin ca platformă de negociere pentru a reduce tensiunile în Europa.
Referitor la Finlanda, el a spus că rușii au avut în general relații ideale cu finlandezii, fără să existe revendicări, mai ales teritoriale. Inclusiv trupele ruse au fost retrase de la granița ruso-finlandeză, ca semn al bunelor relații. Motivul opțiunii de aderare Putin l-a identificat pe considerente pur politice. A numit decizia de aderare la NATO drept „un pas absolut lipsit de sens din punctul de vedere al asigurării propriilor interese naționale”.
Răspunsul Rusiei la deciziile acestor țări pentru aderarea la NATO pare clar: „Nu aveam trupe acolo, dar acum vom avea. Nu existau sisteme de distrugere acolo, dar acum vor exista”.
D. Kiseliov a adus în discuție problema escaladării conflictului dintre cele două superputeri – Rusia și SUA – și l-a întrebat dacă este o „coliziune inevitabilă?”
Vladimir Putin și-a manifestat scepticismul despre acest risc imediat: „În Statele Unite, au anunțat că nu vor trimite trupe. Știm cine sunt cei care vor trupele americane pe teritoriul Rusiei. Aceştia sunt intervenţioniştii. […] Am spus că Biden este un reprezentant al școlii politice tradiționale, iar acest lucru se confirmă. Dar, pe lângă Biden, există o mulțime de alți specialiști acolo în domeniul relațiilor ruso-americane și în domeniul descurajării strategice. Prin urmare, nu cred că totul se grăbesc atât de mult aici. Dar suntem pregătiți pentru asta. Am spus de multe ori, pentru noi este o chestiune de viață și de moarte, dar pentru ei este doar o chestiune de îmbunătățire a poziției lor tactice în lume, dar și în Europa, în special, menținându-și statutul (de superputere) în rândul aliaților lor. Acest lucru este, de asemenea, important, dar nu atât de mult cum este pentru noi”.
Chestiunea folosirii armelor nucleare
În privința temei folosirii armelor nucleare, întrebarea a vizat dacă rușii sunt cu adevărat pregătiți pentru război nuclear.
Vladimir Putin a răspuns: „Din punct de vedere militar-tehnic, suntem, desigur, pregătiți. Ele [trupele] sunt în permanență într-o stare de pregătire pentru luptă. […] Triada noastră nucleară este mai modernă decât orice altă triadă și doar noi și americanii avem o astfel de triadă. Am făcut mult mai multe progrese aici. A noastră este mai modernă, cu toate componentele nucleare. Avem o paritate aproximativă (cu Statele Unite), dar a noastră este mai modernă. […]Toată lumea știe asta, toți specialiștii știu asta. Dar asta nu înseamnă că ar trebui să ne măsurăm după numărul de purtătoare și focoase.”
Putin a mai acuzat Statele Unite că își dezvoltă capacitățile nucleare dar nu înseamnă că sunt pregătiți să declanșeze acest război nuclear.
Altă întrebare a privit posibilitatea ca Rusia să reia testele nucleare la un moment dat. Președintele rus a răspuns că Statele Unite nu au ratificat acordul care interzice testele de acest fel, iar pentru a menține paritatea, nici Rusia nu l-a ratificat. A reafirmat că Rusia este în permanentă pregătire pentru lupta cu aceste arme.
Kiseliov l-a întrebat dacă în Ucraina, în momentele dificile, a pus problema folosirii armelor nucleare tactice?
Putin: „La propunerea comandamentului de atunci al grupului, partea noastră a luat decizia de a retrage trupele din Herson. […] Acest lucru a fost făcut pur și simplu pentru a nu suferi pierderi inutile în rândul personalului. Asta e tot. […] Prin urmare, de ce trebuie să folosim arme de distrugere în masă? Nu a fost niciodată o asemenea nevoie”.
Dmitri Kiseliov l-a întrebat dacă s-a gândit să folosească aceste arme nucleare tactice.
Putin a răspuns: „Nu. Pentru ce? Armele există pentru a fi folosite. […] Suntem gata să folosim orice arme, inclusiv cele pe care le-ați menționat, dacă vorbim despre existența statului rus, despre deteriorarea suveranității și independenței noastre. Avem totul precizat în strategia noastră”.
Vladimir Putin a negat că Rusia se află la o răscruce. A subliniat că se află pe calea strategică a dezvoltării sale și nu se va abate de la calea sa. A apreciat sprijinul societății ruse și că rușii așteaptă asta de mult timp. A vorbit de conexiune internă cu patria, de importanța rezolvării problemelor cheie, în acest caz în domeniul securității, fapt care a ridicat puterea rușilor și a altor popoare din Rusia la suprafață.
Întrebat dacă se simte animat de alimentat de ideea ridicării puterii rusești, el a nuanțat că este de fapt cerința societății ruse iar el doar satisface această necesitate.
Modelul Rusiei pentru restul lumii
Altă întrebare a vizat modelul reprezentat de Putin în lume pentru că, potrivit lui Kiseliov, miliarde de oameni își pun speranțele în el, pentru „justiția internațională, pentru protecția demnității umane, pentru protecția valorilor tradiționale”. Întrebat dacă resimte o astfel de responsabilitate, Vladimir Putin a răspuns că nu este vorba de așa ceva și că lucrează în interesul Rusiei, în interesul poporului. Nu se simte un fel de ,,arbitru al destinelor lumii”. „Pur și simplu îmi îndeplinesc datoria față de Rusia și față de poporul nostru care consideră Rusia patria lor”, a specificat el.
Modelul rus prinde, crede Putin, din cauză că este foarte strâns legat de modul în care rușii sunt tratați în întreaga lume: „Mulți oameni din lume se uită la noi, la ceea ce se întâmplă în țara noastră și în lupta noastră pentru interesele noastre. Nu calitatea de membri ai BRICS sau pentru că avem un fel de relații tradiționale cu Africa, duce la aprecierea luptei rușilor de către o parte din popoarele lumii. Colonialismul este văzut drept cauza exploatării timp de secole al unor națiuni din Africa, America Latină și Asia și, desigur, nimeni nu a uitat de asta. Cetățenii obișnuiți ai acestor țări simt în inimile lor ceea ce se întâmplă. Ei asociază lupta noastră pentru independență și suveranitate cu aspirațiile lor pentru propria lor suveranitate și dezvoltare independentă. Dar, acest lucru este agravat de faptul că elitele occidentale au o dorință foarte puternică de a îngheța starea inechitabilă existentă în afacerile internaționale”.
Kiseliov a continuat: „Dar acum ați pictat un tablou complet corect, când oamenii văd un fel de speranță în Rusia. Cum s-a întâmplat ca propaganda occidentală, cu toată puterea ei, cu resursele și instrumentele ei colosale, să nu poată rupe Rusia, să o izoleze și să-i creeze o imagine falsă, deși a încercat să facă acest lucru în mintea a miliarde de oameni? Cum s-a întâmplat asta?”
Putin a răspuns: „Pentru că ceea ce tocmai am spus este mai important pentru oameni. Oamenii din întreaga lume simt asta în inimile lor. Ei nici măcar nu au nevoie de explicații pragmatice pentru evenimentele care au loc.[…] În propriile lor țări ei păcălesc și oamenii iar asta are un efect. Ei – în multe țări – cred că acest lucru este în interesul lor, pentru că nu vor să aibă o țară atât de uriașă precum Rusia la granițele lor. […] Cel mai mare din lume ca teritoriu, cel mai mare din Europa ca populație – nu o populație atât de mare la nivel global, nu poate fi comparată nici cu China, nici cu India, ci cea mai mare din Europa – și acum și a cincea ca mărime în economia mondială. Ei bine, de ce avem nevoie de un astfel de concurent? Ei cred: nu, este mai bine, așa cum au sugerat unii experți americani, să-l împarți în trei, patru, cinci părți – va fi mai bine pentru toată lumea. Și o parte, cel puțin, din elitele occidentale, orbită de rusofobia lor, a fost încântată când ne-au adus în punctul după care încercările noastre de a opri războiul declanșat de Occident în Ucraina au început în 2014 în forță, când am trecut la desfășurarea unei operațiuni militare speciale. […] Pentru că ei credeau că acum vor termina cu noi, acum, sub acest baraj de sancțiuni, practic un război de sancțiuni, cu ajutorul armelor occidentale și războiul în mâna naționaliștilor ucraineni. De aici a venit sloganul: „Înfrângerea strategică a Rusiei pe câmpul de luptă”.
Dar, mai târziu, și-au dat seama că acest lucru era puțin probabil și chiar mai târziu că era imposibil. Și au înțeles că, în loc de înfrângere strategică, s-au confruntat cu neputință, în ciuda faptului că se bazau pe atotputernicia Statelor Unite”.
Noutatea zonei tampon în Ucraina
Vineri, 15 martie, înaintea alegerilor, întrebat dacă consideră că este necesar să cucerească regiunea Harkov, Putin a spus că, dacă atacurile ucrainene vor continua, Rusia va crea o zonă tampon din mai mult teritoriu ucrainean pentru a apăra teritoriul rus.
„Nu exclud ca, ținând cont de evenimentele tragice care au loc astăzi, să fim forțați, la un moment dat, când considerăm că este cazul, să creăm o anumită „zonă sanitară” în teritoriile de astăzi sub regimul de la Kiev”, a precizat el.
Totuși, a refuzat să ofere alte detalii dar a spus că o astfel de zonă ar putea trebui să fie suficient de mare pentru a împiedica armamentul străin să ajungă pe teritoriul Rusiei. Așadar, a dat de înțeles că va continua să preia și mai mult din teritoriul ucrainean.
Putin, în mod enigmatic, a mai spus că și-ar dori ca Macron să înceteze să caute să agraveze războiul din Ucraina, dar să joace un rol în găsirea păcii: „Se pare că Franța ar putea juca un rol. Nu totul este încă pierdut.”
„Am spus-o iar și o voi spune din nou. Suntem pentru discuții de pace, dar nu doar pentru că inamicul rămâne fără gloanțe”. […] „Asta dacă vor cu adevărat, în mod serios, să construiască relații pașnice, de bună vecinătate între cele două state pe termen lung, și nu doar să ia o pauză pentru reînarmare timp de 1,5-2 ani”, a continuat el.
Între timp, atentatul sângeros asupra rușilor adunați vineri, 21 martie, la un concert în sala de concerte Crocus, din Moscova, complică foarte tare evoluția războiului din Ucraina deoarece Kievul poate fi găsit de Kremlin drept posibilă parte implicată.
Este cel mai mortal atac asupra Rusiei din aproape două decenii și cel mai mortal din Europa care a fost revendicat de Statul Islamic. Oficialii ruși se așteaptă ca numărul morților să crească în continuare, cu peste 154 de răniți în spital (la data redactării acestui articol).
„Autoritățile ruse i-au arestat pe cei patru bărbați suspectați că ar fi comis atacul în urma căruia cel puțin 137 de persoane au decedat și cred că se îndreptau spre Ucraina, a declarat sâmbătă Vladimir Putin, în timpul unui discurs adresat națiunii, ca primă reacție la această tragedie. El a numit-o „un act terorist sângeros și barbar” și a spus că autoritățile ruse i-au capturat pe cei patru bănuiți înarmați în timp ce încercau să evadeze în Ucraina printr-o „fereastră” pregătită pentru ei de partea ucraineană a graniței. „Teroriștii, criminalii, non-oameni, au o singură soartă de neinvidiat: răzbunarea și uitarea”, a concluzionat el.
Kievul, între timp, a negat cu fermitate orice implicare în atac dar atacurile ruse au cunoscut deja o recrudescență.
Relaționarea energetică complicată dintre Turcia și Rusia
Potențiala vizită a realesului Vladimir Putin în Turcia, la invitația lui Recep Erdogan, rebuie să ne atenționeze asupra vulnerabilității energetice ale Uniunii Europene și asupra riscurilor potențiale. Apropierea energetică Moscova – Ankara trebuie analizată cu atentie pentru a îndepărta orice agresiune hibridă a autocrațiilor estice și din spațiul MENA, autocrații apropiate de Kremlin.
În „Doctrina Gherasimov” (lansată în 2013) se definește noul tip de război (hibrid): „În cazul conflictelor actuale, a crescut rolul mijloacelor non-militare în atingerea obiectivelor politice și strategice, care au depășit în multe cazuri puterea și eficiența armelor, acestea devenind irelevante în realitatea modernă: uitilizarea componentelor informaționale și cibernetice, a forțelor speciale, a opoziției interne, a acțiunilor de dezinformare, a acțiunillor subversive a coloanei a V-a. (…) Noile conflicte vor fi asimetrice și mai puțin costisitoare, (…) astăzi combinarea dintre metodele tradiționale și „hibride a devenit o caracteristică a oricărui conflict armat”.
În arsenalul acestui tip de război se află și șantajul energetic. Astfel luând țintele definite de Strategia Energetică a Federației Ruse, publicată în 2012, putem spune că în mare parte acestea au fost atinse în țările Uniunii până în 2022 și mai apoi acțiunile strategice a fost amplificate asupra Turciei.
Tările Uniunii Europene au devenit dependente de gazul rusesc. După 2022, dependența a fost micșorată, importurile prin conducte ajungând la aproximativ 35 mmc / an în 2023, de la 155 mmc / an în 2021. Problema este că gazul natural lichefiat ce intră în Europa nu poate fi întotdeauna depistat ca având proveniență Federația Rusa. Și Turcia a devenit dependentă de gazul rusesc. Inainte de punerea în funcțiune a Turk Stream (2020) dependența era de 76%, conform datelor publicate de autorități.
Federația Rusă a facut investiții gigant în conducte. North Stream I și II, Turk Stream sunt realizările din ultimii ani care până la urmă nu au reușit să sugrume Europa. Turcia are dependență față de gazele rusești prin Blue Stream și Turk Stream atât timp cât Moscova va vinde gazele mai ieftin decat Azerbaidjanul și Iranul.
Mărirea capacităților de transport din țările fostei URSS: Turkmenistan, Kazakstan, Uzbekistan și Azerbaidjan către Occident duce la mărirea monopolului rusesc asupra gazelor, deoarece acesta trec prin conductele rusești. Turcia dorește să se interconecteze cu aceste țări dorind construirea de trasee noi de conducte din Turkmenistan și Uzbekistan sau folosind conductele rusesti (Kazahstan).
Crearea de firme intermediare în țările occidentale care să se ocupe de importurile de gaze. Acestea după impunerea de sancțiuni au fost trecute în propietatea statelor unde au fost inregistrate, au fost vândute sau inchise. Tucia și astăzi se gândește la diverse asocieri cu Moscova
Astfel dacă asocierea Gazprom-ului cu “vechii parteneri de afaceri” europeni ai acestuia în diverse companii, înainte de 2022, a funcționat și după ocuparea teritoriilor ucrainiene companiile cu acționariat rusesc au fost naționalizate, vândute sau închise, Tucia proectează în continuare la diverse asocieri cu marile companii rusești.
Mai mult decât atât, intrarea în acționariatul a cât mai multor firme de producție și distribuție de gaze sau producători de material rulant pentru industria extracției și transportului de gaze din occident, nu a arătat Turcei care sunt riscurile la care se expune.
Turcia este tranzitată și se aprovizionează cu gaze naturale prin conducte din Rusia, Azerbaidjan și Iran.
Încă din 2022 Rusia a propus Turciei de a înființa un hub de gaze în regiunea de pe continentul european – Tracia, pentru a exporta gaze naturale pe piețele europene. În acest moment se pregătesc studiile de fezabilitate în vederea devenirii acestui hub cel mai mare furnizor de gaze pentru Europa și un important traseu energetic. Definitivarea studiilor este prevăzută pentru 2024.
Acest acord ce încă se negociază face parte din strategia Turciei de a deveni putere energetică regională și din strategia Rusiei de a continua exportul de gaze către Uniunea Europeană.
Traseele energetice și rezervele de gaze turcești
Astăzi Turcia are o infrastructură importantă de transport de gaze. Input-urile se fac prin șapte conducte internaționale de gaze naturale și patru terminale LNG. Două dintre acestea au și unități plutitoare de stocare, la care se adaugă și două depozite subterane de stocare a gazelor naturale.
Fig. 1 – Conductele de gaze ce tranziteaza Turcia (sursa: Cosmin Păcuraru)
Intrările de gaze în Turcia sunt după cum urmează:
Gazele rusești vin prin:
Turk Stream are o capacitate de 31,5 miliarde de metri cubi / an (mmc / an).
Bluea Stream are o capacitate de 16 mmc / an.
Total: 46,5 mmc / an
Gazele azere vin prin:
TANAP la început a avut o capacitate de 16 mmc / an, din care 6 mmc / an rămâneau în Turcia și 10 mmc / an transportate către Europa. Astăzi capacitatea este de 23 mmc / an, urmând a se mări capacitatea până la 32 mmc / an.
Traseul BTE (Baku – Tbilisi – Erzurum) are o capacitate de 24 mmc / an.
În 2020 pe coasta Mării Negre, Turcia a descoperit rezerve de 710 mmc, ceea ce înseamnă acoperirea consumului pentru aproape 15 ani, dacă s-ar construi conducte de aprovizionare cu debitul necesar. La inaugurarea conductelor de aducțiune a gazelor, în 2023, debitul era de 10 mmc / an, urmând ca acesta să fie mărit la 40 mmc / an.
Fig. 9 – Poziționarea zăcămantului de gaze Sakarya (sursa: cursdeguvernare.ro)
De asemenea în jurul Ciprului, în 2019, au fost descoperite noi resurse de gaz de mare adâncime. Acestea sunt evaluate la 230 mmc. Turcia a acționat oportunist și cu toate că există diferende între Turcia și Cipru în împărțirea insulei și între Turcia, Cipru și Grecia în împărțirea zonelor de platou continental și-a trimis o flotă armată în zonă care să apere o navă de explorare a noului rezervor în vederea începerii exploatării. De menționat că Uniunea Europeană a protestat și a fost unul din motivele de blocare a aderării Turciei la UE.
Fig. 10 – Împărțirea platoului continental și a resurselor din jurul insulei Cipru (sursa: europilitics.ro)
Rezultă că există capacități de import de 89,8 mmc / an fără a fi folosite, rezultând că există posibilitatea de a dezvolta încă câteva conducte către Europa, Turcia devenind un furnizor și mai mare de energie pentru Europa.
Strategia Turciei pentru următorii ani
Turcia este în apropierea a 75% din rezervele dovedite de petrol și gaze naturare ale planetei ce se afla în Asia Centrală și Orientul Mijociu. Astfel aceasta și-a întocmit o strategie energetică prin care să ajungă sa faciliteze accesul Europei la energie. Plecând de la o dependență față de importurile de gaze de 99%, dependență după cum urmeaza: de Rusia (55,3%), de Iran (16,2%), de Azerbaidjan (12,7%) și prin importurile de GNL din Algeria (8,1%) și Nigeria (2,6%), Turcia încearcă să își capete o oarecare independență energetică și să devină furnizor de energie, problema este că instabilitatea și / sau agresivitatea acestor țări este destul de mare.
Turcia consumă mai mult de jumătate din gazele importate pentru producerea de energie electrică în peste 230 de centrale pe gaz, care alimentează marile aglomerări urbane. Previziunile administrației naționale prevăd că va exista o creștere a consumului cu 11 mmc / an până în 2025, datorată creșterii cererii industriale și creșterii populației. De asemenea se prognozează o creștere a cererii de energie electrică pentru 2024 la 416 TWh.
În Strategia Energetică Internațională a Turciei se prevede ca aceasta să își diversifice rutele de transport și resurselor de aprovizionare cu petrol și gaze naturale, să contribuie la securitatea energetică regională și globală, să devină o piață de energie regională și să-și dezvolte o industrie nucleară.
Este o realitate faptul că și-a diversificat producția prin începerea exploatării zăcământului din Marea Neagră și că diversificarea importurilor este prin cele trei rezervoare din care se aprovizionează cu gaz: Rusia, Azerbaidjan și Iran.
Marea problemă este ca Federației Ruse nu i-ar conveni realizarea unei conducte alternatice care să se aprovizioneze din zăcăminte alternative la gazele rusesti și invocă statutul juridic la Mării Caspice. Cu această impotrivire este greu de crezut că o astfel de conductă se va realiza.
ÎIn acest moment există posibilitatea realizării de tranzacții cu gaze între Turkmenistan și Turcia, prin contracte swap. Turkmenistanul exportă în Iran prin conductele Korpeje – Kurtkuyu ce are o capacitate de 8 mmc / an și Dauletabad – Sarakhs – Khangiran cu o capacitate de 12,5 mmc / an. Cu toate că nu există o legatură fizică între conductele ce leagă Turkmenistanul de Iran și cele care leagă Iranul de Turcia și știind că există o disponibilitate de capacitate de transport pe traseul Tabriz – Ankara Pipeline de 4 mmc / an, un contract de tip swap de maxim 4 mmc / an se poate realiza oricând, Iranul folosind gazul Turkmen în loc de cel propriu, pe care il poate exporta în Turcia.
Un alt proiect care se află în faza de analiză este realizarea unei conducte între Israel și Turcia, care s-ar lega la zăcămintele off-shore Leviathan, Tamar și Zohr. Există totuți o condiție: rezolvarea disputei dintre Cipru, Grecia și Turcia cu privire la apele teritoriale. În actuala conjunctură, după începerea conflictului din Gaza, în care Turcia s-a plasat dur împotriva Israelului, este de așteptat ca acest proiect să nu se mai discute.
Fig. 11 – Potențiale coridoare de transport de gaz Israel – Turcia (sursa: Cosmin Păcuraru)
De asemenea s-a pus în discuție și mărirea capacităților de export din Iran, dar teama Turciei este că această țară fiind sub sancțiuni economice internaționale, să nu fie sancționată la rândul său. Totuși diferendele pe tema tranzitului de gaze dintre Iran și Turcia fac ca discuțiile să treneze. Autoritățile turce chiar se gândesc să nu mai prelungeasca contractul ce expiră în 2026, de asemenea din teama de a fi sanctionată de mediul internațional.
Se mai ia în considerare și posibilitatea construcției unei conducte de gaze care sa lege Irakul de Turcia.
Fig. 12 – Posibilul traseu al conductei Irak – Turcia. (sursa: Cosmin Păcuraru)
Problema acestei conducte este nesiguranța teritoriilor pe care le-ar traversa, zona fiind extrem de instabila din cauza kurzilor, a rămășițelor ISIS care mai există și a proximității conflictului din Siria.
Turcia importă LNG și GPL (gaze petroliere lichefiate) din Statele Unite (LNG de aproape 6 mmc în 2018, și este în creștere după începerea conflictului din Ucraina), Qatar și Algeria.
Statele Unite și Turcia au relații comerciale solide urmărind ca volumul comerțului dintre cele două țări să crească la 100 miliarde dolari / an.
Dependențele Turciei
Dependența față de gazul rusesc este evidentă. A crescut după cu punerea în funcțiune a Turk Stream, dar a început să scadă după începerea conflictului din Ucraina.
În continuare, Turcia este dependentă față de gazul provenit și de la celelalte țări care ori sunt foste componente URSS, ori aliate ale Federației Ruse.
În 2010, Turcia și Federația Rusă au semnat un contract prin care RosAtom și cu subsidiarele sale vor construi o centrala nucleară la Akkuyu, pe țărmul Mării Mediterane. Construcția la primul reactor a început în 2018 și se ptreconizează a fi operațional la sfârșitul lui 2024. Al doilea reactor este și el început, urmând ca la finalizarea centralei să existe patru reactoare de 1.200 MW fiecare, astfel Turcia acoperindu-și aproximativ 10% din necesarul de consum de energie electrică. Proprietarii proiectului Akkuyu Nuclear JSC sunt numai companii subsidiare RosAtom.
Astfel se crează o mare vulnerabilitate: dependența sistemului electro-energetic național față de tehnologia, acționariatul și combustibilul nuclear, toate rusești.
Fig. 13 – Poziționarea centralei nucleare de la Akkuyu (sursa: google maps)
Presiuni geopolitice ruso – turce asupra Europei
Turcia de mult își dorea să elimine supremația rusească din Marea Neagra. Atacul din februarie 2014 al Federației Ruse asupra Ucrainei a tensionat situația în zona Mării Neagre, când Crimeea a fost ocupată, având functia unui portavion terestru avînd ca rezultat dominarea marii de flota rusească. Acest lucru a fost valabil până în 2023. După începerea războiului din Ucraina și a declanșării atacurilor cu drone ucrainiene asupra flotei rusești, situația a luat o întorsatură prielnică Turciei deoarece flota rusească s-a retras pe coastele din zona Caucazului.
Astfel „lacul rusesc” afost deblocat prin superioritatea dronelor aeriene si maritime lansate de Ucraina.
Din punctul de vedere al „puterii energetice”, aceasta s-a menținut prin conductele rămase în funcțiune, Turk Stream și Blue Stream.
În funcțiune, dar nu la capacitatea maximă au rămas și conductele ce traversează Ucraina și aprovizionează Europa.
Fig. 14 – Importurile de gaze ale Uniunii Europene din Federația Rusă (sursa: brugel.org)
De asemenea, luăm în considerare și presiunea din spatiul MENA (Meadle East – North Africa), unde în zona de Orient Mijlociu exportatorii de energie sunt state autocrate, aliate și cu Federația Rusă și cu Turcia (Azerbaidjanul, Kazahstanul) iar în nordul Africii sunt state unde acționeaza companiile rusești Wagner și Gazprom.
Fig. 15 – Presiunea crizelor influențate de Federația Rusă asupra Europei (prelucrare: Cosmin Păcuraru)
În această zonă și în zona extinsă a Mării Negre, avem câteva conflicte care pot oricand influența negativ aprovizionarea Europei cu gaze: conflictul sirian, unde printre beligeranți sunt și Federația Rusă și Turcia, aflate în tabere adverse. Avem Nagorno – Karabach cu Azerbaidjanul, țară susținută de Turcia și Armenia din care Federatia Rusa a anunțat că se retrage. Mai există conflictul din Libia, unde in spatele unor proxi se situează și Kremlinul și Ankara la care adugăm instabilitatea din Algeria, în ambele țări existând rezerve și trasee energetice legate de Gazprom. Există și conflictul înghețat din Cipru cu nerecunoscura Republică Turcă a Ciprului de Nord, lângă care Turcia a comasat trupe navale. Și nu putem uita tensiunile dintre Turcia și Grecia din Marea Mediterană.
Există clar o presiune geopolitică datorată aranjamentelor energetice ce vulnerabilizează Uniune Europeană, iar în imensitatea zonei descrise nu putem să nu luăm în considerare și apariția unei „lebede negre” ”ghidată” de Moscova care ar putea declanșa un conflict cu potențialitate de extindere.
Contracararea Uniunii Europene a asaltului energetic ruso – turc
Uniunii Europene nu îi va conveni ca gazele ce tranzitează Turcia să treaca printr-un hub condus de Federația Rusă.
Al doilea pas a fost schimbarea furnizorilor de gaze. Cele mai mari cantități importate de UE sunt provenite din Statele Unite și Qatar.
Fig. 16 – Importurile de gaze în UE (sursa: bruegel.org)
Uniunea fiind constransă de asigurarea unei cantități destul de mari de energie, încearcă să lase deschise canalele existente de aprovizionare și eventual să le diversifice.
Astfel la începutul lunii martie 2024, la Baku, la reuniunea ministerială a Consiliului Consultativ a Coridorului de Gaze Sud, s-a discutat despre realizarea Azerbaidjan – Georgia – Romania Interconector (AGRI), ce este un coridor alternativ TANAP. Acesta a fost gândit încă din 2010, fiind schițat dintr-o conductă ce aducea gaz din resursa azeră Shah Deniz din Marea Caspică, până la terminalul Shangachal, unde se conecta cu o conductă până la terminalul georgian de pe malul Mării Negre, Kulevi, unde era lichefiat. Aici se construia un terminal de transbord către tancuri LNG și era transportat către Constanța, unde era delichefiat și introdus în sistemul european de transport de gaze. Proiectul a fost înghețat în 2021 din cauza lipsei de investitori. La întâlnirea de la Baku au participat și câțiva viitori investitori din țările arabe, interesați să investeasca în noul rezervor de gaze ce urmează a fi exploatat, Absheron și în structura de transport către UE. Studiul de fezabilitate este finalizat, urmând a se începe investiția.
De asemenea, trebuie să amintim că se discută intens construirea unui cablu electric submarin de transport în curent continuu, între viitorul parc solar de 5 GW din Azerbaidjan și țărmul românesc al Mării Negre. Investitorii în acest proiect grandios sunt două firme: Masdar, din Emiratele Arabe Unite și ACWA, din Arabia Saudită.
Pe langa importurile rămase din Federația Rusă, observăm că alternativele de import de energie sunt din țări autocratice care încă se mai află sub influența Kremlinului. De asemenea o parte din rutele către Uniunea Europeană de la aceste surse energetice alternative trec prin Turcia. Aceste țări oricând putând reacționa la presiunea Federației Ruse.
O altă rută detransport a energiei, alternativă Turciei, este prin Grecia. La începutul anului 2024 s-a pus în funcțiune terminalul LNG de la Alexandroupolis din Grecia.
Pe langă acesta se discută construcția unei conducte care să transporte produse petroliere tot de la Alexandroupolis către Burgas și Constanța.
A treia cale de acțiune este reprezentată de investițiile mari ale companiei grecești PPC în infrastuctura de transport și distribuție din estul Uniunii Europene, companie care a achiziționat de curând filiala românească a Enel, fapt ce este considerat pozitiv pentru securitatea energetică a regiunii.
Ofensiva Statelor Unite în securitatea energetică strategică a regiunii
Pe lângă aprovizionarea Uniunii de către Statele Unite cu petrol, produse petroliere și LNG, unde a devenit principal furnizor, pentru sud-estul Europei, terminalele de la Alexandroupolis, interconexiunile Grecia – Bulgaria – România, reprezentând o alternativă mult mai fiabilă în aprovizionarea cu energie, Statele Unite acordă asistență pentru România, Bulgaria și Polonia în dezvoltarea de noi capacități nucleare. România beneficiază de importul de tehnologie pentru noile SMR-uri (small modular reactor). De asemenea există și un ajutor tehnologic pentru terminarea a două reactoare la Cernavodă, începute de câțiva ani.
La o analiză, chiar și sumară, observăm ca sud-estul Europei și-a diminuat simțitor dependențele energetice față de Kremlin, urmând ca acestea să fie eliminate. De asemenea diversificarea surselor de alimentare și a transportului de energie a făcut ca Turcia să nu mai fie principala cale sudică de tranzit al energiei. Cea mai importantă cale de reducere a dependenței energetice de Federația Rusă, este importul de tehnologie americană și construcția de capacități pentru producția de energie electrică în centrale nucleare.
În contextul preluării Președinției Agendei Maritime Comune (CMA) pentru Marea Neagră de către Republica Moldova, participanții au discutat recent la Bruxelles, prioritățile pentru anul în curs.
La reuniune au participat coordonatorii naționali ai Bulgariei, Turciei, Ucrainei, României, Georgiei, precum și reprezentanții Hub-urilor naționale ale mecanismului de asistență pentru Marea Neagră.
Priorități regionale
În cadrul reuniunii s-a discutat despre planul de lucru pentru anul 2024, prioritățile, obiectivele fiecărei țări și evenimentele naționale, care vor desfășura pe parcursul anului.
Statele și-au subliniat prioritățile cheie pentru 2024, aliniindu-se la obiectivele generale ale CMA privind ecosistemele marine și costiere sănătoase, încurajând investițiile în economia albastră a Mării Negre și o economie albastră competitivă, inovatoare și durabilă pentru Marea Neagră.
Totodată, reuniunea a avut ca scop promovarea obiectivelor și priorităților CMA pentru țările participante și a posibilităților de cooperare în domeniul economiei albastre durabile, prin schimbul de opinii cu privire la proiecte, care vizează obiectivele CMA.
De asemenea, la reuniune au participat și reprezentanții, Comisiei Mării Negre (BSC), Comisia Balcanică și a Mării Negre (CPMR), Banca Mondială, Interreg Next, Organizația Mării Negre de Cooperare Economică, Comisia generală de pescuit pentru Marea Neagră.
Participanții și-au exprimat deschiderea pentru cooperare, schimb de experiență și preluarea bunelor practici.
Dezvoltare durabilă
Agenda Maritimă Comună pentru Marea Neagră a fost lansată în mai 2019, în cadrul unei reuniuni ministeriale a statelor riverane ale Mării Negre, cu sprijinul Comisiei Europene. Inițiativa a fost concepută pentru a consolida cooperarea regională în domeniul maritim și pentru a contribui la dezvoltarea economică durabilă a regiunii Mării Negre.
Agenda Maritimă Comună pentru Marea Neagră este o inițiativă regională care își propune să promoveze cooperarea între statele riverane ale Mării Negre în domeniile maritim și albastru. Scopul său principal este de a sprijini dezvoltarea economică durabilă a regiunii prin valorificarea potențialului maritim și de a aborda provocările comune legate de mediu, securitate și guvernanță.
Printre obiectivele specifice ale Agendei Maritimă Comune se numără dezvoltarea durabilă, prin promovarea unei economii albastre sustenabile, care să includă activități precum turismul, pescuitul, acvacultura și transportul maritim, într-un mod care să protejeze mediul marin și resursele sale.
Strategia de protecție a mediului prevede îmbunătățirea gestionării mediului marin și costier prin măsuri de conservare, prevenirea poluării și combaterea schimbărilor climatice.
Consolidarea cooperării regionale în domeniul siguranței și securității maritime pentru a preveni accidentele, pirateria și activitățile ilegale la mare este un alt obiectiv important al organizației.
Acest format încearcă să implementeze strategii și pentru stimularea cercetării și dezvoltării tehnologice în domeniul maritim pentru a sprijini inovarea și competitivitatea sectorului.
Acest format mai încurajează dialogul și colaborarea între statele riverane ale Mării Negre, organizațiile internaționale, sectorul privat și societatea civilă pentru a aborda provocările comune și a valorifica oportunitățile regionale.
Agenda Maritimă Comună pentru Marea Neagră este susținută de Comisia Europeană și face parte din politica maritimă integrată a Uniunii Europene. Ea este implementată în colaborare cu țările partenere din regiunea Mării Negre și cu organizații internaționale relevante.
Inițiative regionale
Uniunea Europeană (UE) a promovat mai multe inițiative regionale și strategii maritime pentru a aborda provocările comune și a valorifica potențialul mărilor și oceanelor.
Strategia UE pentru regiunea Mării Baltice (EUSBSR) a fost lansată în 2009, dorind să consolideze cooperarea între țările din regiunea Mării Baltice pentru a aborda provocările comune precum protecția mediului, transportul, energia și siguranța maritimă. EUSBSR se concentrează pe patru domenii prioritare: mediu, economie, accesibilitate și siguranță.
Adoptată în 2011, Strategia UE pentru regiunea Dunării (EUSDR), vizează promovarea cooperării între țările riverane Dunării pentru a îmbunătăți conectivitatea, protecția mediului, dezvoltarea socio-economică și securitatea în regiune. EUSDR acoperă diverse domenii, inclusiv gestionarea apei, energie, turism și cultură.
Strategia UE pentru regiunea Atlanticului, lansată în 2013, se concentrează pe promovarea creșterii economice durabile în regiunea Atlanticului, cu accent pe inovare în economia albastră, protejarea mediului marin și costier și îmbunătățirea accesibilității și conectivității.
Strategia UE pentru Marea Adriatică și Ionică (EUSAIR), adoptată în 2014, urmărește să promoveze cooperarea regională și dezvoltarea durabilă în regiunea Adriatico-Ionică. Strategia acoperă patru piloni principali: creșterea albastră, conectivitatea regiunilor, calitatea mediului și turismul durabil.
Agenda UE pentru Marea Mediterană vizează consolidarea cooperării în regiunea mediteraneană pentru a aborda provocări comune precum migrația, securitatea, schimbările climatice și dezvoltarea economică durabilă. Agenda promovează dialogul și parteneriatul între țările UE și țările din sudul Mediteranei.
Aceste strategii și inițiative reflectă angajamentul UE de a promova cooperarea regională și dezvoltarea durabilă în diverse regiuni maritime, abordând provocări specifice și valorificând oportunități unice.
Comisia Europeană va recomanda celor 27 de state membre să deschidă negocieri de aderare cu Bosnia-Herţegovina, aceasta fiind cea mai recentă decizie în cadrul unei campanii de extindere a UE care a luat amploare după invazia Rusiei în Ucraina, relatează mass-media regională.
Salutând „progresul impresionant” înregistrat de mica ţară din Balcani, preşedinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a declarat recent că Bruxellesul va recomanda celor 27 de state membre să deschidă negocieri oficiale în vederea aderării, o decizie care deja a fost luată, la sfârşitul anului 2023, în cazul Ucrainei şi Moldovei.
„Desigur, sunt necesare progrese suplimentare pentru a adera la Uniunea noastră. Dar ţara demonstrează că poate îndeplini criteriile de aderare şi poate răspunde aspiraţiei cetăţenilor săi de a face parte din familia noastră”, a asigurat Ursula von der Leyen în faţa Parlamentului European de la Strasbourg.
Statele membre vor discuta această recomandare a Comisiei la următorul lor summit, din 21-22 martie, la Bruxelles.
Bosnia rămâne foarte divizată în urma conflictului intercomunitar care a devastat această fostă republică iugoslavă şi a făcut peste 100.000 de morţi la începutul anilor 90.
La aproape 30 de ani de la acordurile de la Dayton, care au pus capăt conflictului în 1995, instituţiile ţării sunt încă paralizate. Aceasta este împărţită în două: o entitate sârbă, acuzată în mod regulat că face jocul Moscovei în regiune şi care are ambiţii separatiste, şi o entitate bosniaco-croată, ai cărei lideri doresc ca ţara să adere la NATO.
„Am deschis uşa principală către UE şi nu mai există cale de întoarcere”, a reacţionat cu bucurie Nermin Niksic, premierul entităţii croate, una dintre cele două entităţi care alcătuiesc ţara împreună cu cea a sârbilor bosniaci.
Şi Milorad Dodik, liderul sârbilor bosniaci, a salutat, marţi, anunţul Comisiei. „Pentru noi (sârbii bosniaci), drumul european este important, deoarece reprezintă realizarea unui mare obiectiv naţional pentru sârbi – acela de a trăi într-un spaţiu economic şi politic fără frontiere” cu Serbia vecină, a scris el.
Şefa diplomaţiei germane, Annalena Baerbock, avertizase însă marţea trecută, la Sarajevo, în privinţa „retoricii” ruseşti din Bosnia – o aluzie chiar la liderul sârbilor bosniaci, Milorad Dodik, care a fost decorat recent de Vladimir Putin.
Săptămâna trecută, şi înaltul reprezentant al comunităţii internaţionale în Bosnia, Christophe Schmidt, a denunţat comportamentul „antieuropean” al liderului sârbilor bosniaci, dar i-a cerut acestuia să nu transforme acest lucru într-un obstacol în calea integrării.
Von der Leyen a declarat marţi că Bosnia este acum „pe deplin aliniată” la politica externă şi de securitate a UE, „ceea ce este crucial în aceste vremuri geopolitice tulburi”, a subliniat ea.
Bosnia este candidată la aderarea la UE încă din 2016, dar negocierile s-au accelerat abia după invazia rusă din Ucraina din februarie 2022, care a reaprins interesul UE pentru regiunea balcanică, unde Rusia este, de asemenea, foarte influentă.
„În ultimii ani, am trecut la o viteză superioară în abordarea noastră faţă de această regiune”, a recunoscut preşedinta Comisiei Europene.
Mai mulţi miniştri şi şefi de guvern europeni s-au deplasat recent la Sarajevo pentru a sprijini procesul de aderare.
Rămân, totuşi, mai multe obstacole. Ţara tocmai a adoptat o lege împotriva spălării banilor, cerută de Bruxelles, dar nu există încă un acord privind reforma justiţiei şi nici o lege referitoare la conflictele de interese în cadrul instituţiilor.
„S-au înregistrat mai multe progrese într-un an şi ceva decât în peste un deceniu”, a dat asigurări, marţi, Ursula von der Leyen.
Recent, avioane de luptă F-16 au survolat Bosnia pentru a sublinia sprijinul SUA pentru integritatea teritorială a acestei ţări şi pentru a descuraja „activitatea secesionistă” a sârbilor, care vine în contradicţie cu acordurile de pace de la Dayton din 1995, a anunţat Ambasada SUA la Sarajevo, relatează Reuters.
Comunicatul ambasadei SUA se referă la eforturile separatiste a lui Milorad Dodik, liderul naţionalist pro-rus al regiunii sârbe din Bosnia, Republica Srpska, care cere de mult timp ca aceasta să se separe de Bosnia şi Herţegovina şi să se alăture aliatului său vecin, Serbia.
„Această instruire bilaterală este un exemplu de cooperare militară avansată între militari care contribuie la pacea şi securitatea în Balcanii de Vest şi demonstrează totodată angajamentul Statelor Unite de a asigura integritatea teritorială a Bosniei-Herţegovina în faţa activităţilor anti-Dayton şi secesioniste”, se arată în comunicat.
Washingtonul a intermediat acordul de la Dayton, care a pus capăt războiului din Bosnia din 1992-1995, în care au fost ucise aproximativ 100.000 de persoane, în timp ce două milioane de persoane au fost strămutate. Tratatul a împărţit Bosnia în Republica Srpska (RS) şi o Federaţie împărţită între croaţi şi bosniaci, cu un guvern central relativ slab.
„Statele Unite au subliniat că Constituţia Bosniei-Herţegovina nu prevede niciun drept de secesiune şi vor acţiona dacă cineva va încerca să schimbe acest element de bază al acordului de la Dayton”, punctează comunicatul ambasadei.
Dodik este acuzat de tribunalul de stat din Sarajevo pentru că a promulgat o lege în care suspendă în Republica Srpska aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale şi ale trimisului internaţional care supraveghează implementarea acordurilor de la Dayton. Procesul lui Dodik pentru sfidarea hotărârilor emisarului de pace ar fi trebuit să înceapă la 20 decembrie, dar a fost amânat până la 20 ianuarie din cauza unor probleme procedurale ridicate de echipa sa juridică. Dodik a refuzat să spună cum pledează.
Liderul separatist al sârbilor bosniaci, Milorad Dodik, continuă cu planurile sale de a desprinde Republica Srpska de Bosnia şi Herţegovina, în ciuda promisiunii Statelor Unite de a preveni un astfel de rezultat.
„Fie că SUA şi Marea Britanie vor dori sau nu, vom transforma graniţa administrativă dintre (cele două entităţi din Bosnia) în graniţa noastră naţională”, a insistat Dodik într-un interviu recent pentru AP.
Dodik, care cere de peste un deceniu separarea entităţii sârbe de restul Bosniei, s-a confruntat cu sancţiuni britanice şi americane pentru politicile sale, dar a beneficiat de sprijinul Rusiei. Există temeri larg răspândite că Rusia încearcă să destabilizeze Bosnia şi restul regiunii pentru a abate cel puţin o parte din atenţia lumii de la războiul său din Ucraina.
„Nu sunt iraţional, ştiu că răspunsul Americii va fi să folosească forţa, dar nu am niciun motiv să mă sperii de acest lucru sacrificând interesele naţionale (sârbe)”, a declarat acesta.
El a declarat că orice încercare de a se folosi intervenţia internaţională pentru a consolida instituţiile multietnice comune ale Bosniei se va lovi de decizia sârbilor bosniaci de a abandona complet aceste instituţii comune, ceea ce riscă să ducă ţara înapoi la starea de dezbinare şi disfuncţionalitate în care se afla la sfârşitul războiului interetnic din anii 1990.
Democraţiile occidentale nu vor fi de acord cu acest lucru, a adăugat el, iar „în etapa următoare, vom fi forţaţi de reacţia lor să declarăm independenţa totală” a regiunilor controlate de sârbi din Bosnia, a spus Dodik.
Războiul din Bosnia a început în 1992, când sârbii bosniaci susţinuţi de Belgrad au încercat să creeze o regiune „pură din punct de vedere etnic” cu scopul de a se alătura Serbiei vecine, ucigând şi expulzând croaţii şi bosniacii din ţară, aceştia din urmă fiind în majoritate musulmani. Peste 100.000 de persoane au fost ucise şi peste 2 milioane de oameni, adică mai mult de jumătate din populaţia ţării, au fost alungaţi din casele lor înainte de încheierea unui acord de pace la Dayton, Ohio, la sfârşitul anului 1995.
Acordul a împărţit Bosnia în două entităţi – Republika Srpska, condusă de sârbi, şi Federaţia croato-bosniacă. Celor două entităţi li s-a acordat o largă autonomie, dar au rămas legate între ele prin intermediul unor instituţii multietnice comune. De asemenea, a fost instituit Biroul Înaltului Reprezentant (OHR), un organism internaţional însărcinat cu supravegherea punerii în aplicare a acordului de pace, care a primit puteri largi pentru a impune legi sau a-i demite pe funcţionarii care subminează echilibrul etnic fragil de după război, inclusiv judecători, funcţionari publici şi membri ai parlamentului. De-a lungul anilor, OHR a exercitat presiuni asupra liderilor etnici arţăgoşi ai Bosniei pentru a construi instituţii comune la nivel de stat, inclusiv armata, agenţiile de informaţii şi de securitate, sistemul judiciar de vârf şi administraţia fiscală. Cu toate acestea, pentru ca Bosnia să îşi atingă obiectivul declarat de a adera la Uniunea Europeană, este necesară consolidarea în continuare a instituţiilor existente şi crearea altora noi.
„În rândul sârbilor, un lucru este clar şi cert, şi anume o conştientizare tot mai mare a faptului că anii şi deceniile care ne aşteaptă sunt anii şi deceniile unificării naţionale sârbe”, a comentat Dodik. „Bruxelles-ul se foloseşte de promisiunea aderării la UE ca de un instrument pentru a uniformiza Bosnia”, a declarat Dodik. „În principiu, politica noastră este în continuare aceea că dorim să aderăm (la UE), dar nu mai considerăm că aceasta este singura noastră alternativă”, a spus Dodik, considerat un lider pro-rus convins.
UE „a dovedit că este capabilă să lucreze împotriva propriilor interese”, dându-se de partea Washingtonului împotriva Moscovei atunci când Rusia a lansat invazia în curs de desfăşurare din Ucraina, a adăugat liderul sârbilor din Bosnia.
Statele Unite și Europa sunt două dintre cele mai mari blocuri economice din lume. Intens conectate pe multiple niveluri, relația lor nu a fost și nu este lipsită de fricțiuni, diferențele de opinii politice și decizii politice deteriorând periodic acest parteneriat. Perioada primului mandat al lui Donald Trump a exacerbat tensiunile dar Administrația Joe Biden a readus America în afacerile europene în forță, prin implicarea în conflictul din Ucraina și mai ales prin deconectarea Europei de Rusia.
Percepția Europei despre America este o narațiune dinamică și în permanentă evoluție, care a fost modelată de o multitudine de factori istorici, culturali, economici și geopolitici. Prezența Statelor Unite în Europa nu a fost întotdeauna lipsită de controverse dar relația dintre SUA și Europa este în esență o bogată întrepătrundere de colaborare, influență reciprocă și conflicte sporadice. Este o relație definită atât de admirație, cât și de critică, cooperare și discordie ocazională.
Europa, la rându-i, are un interes special și vital în menținerea rolului Americii în afacerile globale. Opiniile referitoare la nivelul intervenționismului american sunt diverse, unii europeni susținând o abordare mai restrânsă, în timp ce alții apreciază rolul vital al SUA în menținerea și funcționarea ordinii internaționale.
Legăturile Americii cu Europa sunt un creuzet de legături istorice, culturale și politice de istorie comună, schimb cultural și interdependență geopolitică. Relația dintre aceste două continente a evoluat de-a lungul secolelor, neputând să nu observăm că, în esență, America a fost fondată de un puternic nucleu uman plecat din Europa.
Istoria Europei este împletită cu cea a Statelor Unite, de la valorile comune, înrădăcinate în Iluminismul secolului al XVII-lea, până la moștenirile complexe ale epocii coloniale.
Din punct de vedere politic, alianța transatlantică servește ca punct pivotal pentru geopolitica mondială. În ocazii istorice cruciale, cum ar fi anii care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial și când s-au confruntat cu dificultățile Războiului Rece, Statele Unite și Europa au conlucrat împreună. Relația transatlantică care a izvorât din ruinele celui de-al Doilea Război Mondial s-a clădit pe baza principiilor comune și a dușmanilor comuni. Europa vede America ca pe un partener important, care a salvat-o de distrugerea războaielor mondiale, dar unul ale cărei acțiuni trebuie analizate cu atenție pentru a menține un parteneriat crucial, dar amenințat de incertitudini.
Există și cazuri de divergență, când perspectivele asupra afacerilor externe pot provoca dificultăți și dispute, cum este cazul poziționării fostului președinte Donald Trump față de contractul istoric cu Europa.
În cadrul unui miting electoral din Carolina de Sud desfășurat în 9 februarie 2024, Trump a relatat o întâlnire cu liderii NATO din timpul mandatului său de președinte în care ar fi fost întrebat de un lider politic al unei țări membre NATO, pe care nu a numit-o: „Ei bine, domnule, dacă nu plătim, și noi suntem atacați de Rusia – ne veți proteja?”
Trump ar fi răspuns: „Am spus: „Nu ai plătit? Ești delincvent?” El a spus: „Da, să spunem că s-a întâmplat”. Nu, nu te-aș proteja. De fapt, i-aș încuraja să facă ce naiba vor ei. Trebuie să plătești. Trebuie să-ți plătești facturile.” Declarațiile sale au generat valuri de reacții internaționale și de teamă.
Donald Trump a amenințat și în primul mandat că, dacă aliații nu-și vor spori cheltuielile militare dincolo de acordurile anterioare până în ianuarie, Statele Unite vor „merge singure”. Nicholas Burns, fost ambasador al SUA la NATO, a spus că Trump „este primul președinte american de la Harry Truman, care nu crede că NATO este esențială pentru interesele securității naționale americane”. Trump a sugerat în mod repetat că arhitectura de securitate postbelică a Statelor Unite este o „afacere proastă”, una negociată de „incompetenți”, „slabi” și „proști”. Politica externă, în opinia sa, este un joc cu sumă zero în care orice beneficiu pentru o altă națiune trebuie să fie o pierdere pentru Statele Unite. „Țările NATO”, a declarat el pe Twitter, „trebuie să plătească mai mult, Statele Unite trebuie să plătească mai puțin. Foarte nedrept!”
Problema este că opiniile sale nu sunt ceva chiar întâmplător. Încrederea între Europa și America s-a erodat mai ales în ultimii cincisprezece ani într-o măsură în care vechea relație transatlantică trebuia să fie reclădită.
Războiul Rece a asigurat, indirect, că această legătură, construită pe garanția de securitate americană pentru Europa de Vest, a fost păstrată intactă. Când Războiul Rece s-a încheiat cu prăbușirea blocului comunist, relația transatlantică a continuat la început ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat cu adevărat. Treptat, transformările geopolitice a dus la o discrepanță în percepția amenințărilor de pe cele două maluri ale Atlanticului, odată ce dușmanul comun dispăruse. Factorul de discordie a devenit percepția comună asupra lumii exterioare și a noțiunii de securitate văzută diferit.
Liderii europeni deveniseră, până la războiul din Ucraina, prea divizați pentru a se pune de acord asupra amenințărilor pe care să le ia în serios. Barack Obama a fost cea care a distanțat America din ce în ce mai mult de Europa dar revenirea la multilateralism a Administrației Biden a fost salutată de europeni.
Europa, marele triumf al politicii externe americane
Secolul al XX-lea va fi amintit, chiar mai mult decât ascensiunea Americii, mai ales pentru cât de repede și de cât de complet s-au distrus complet imperiile europene unul pe altul în două războaie devastatoare care le-au secat bogăția, forța de muncă și moralul național. America, împreună cu URSS și Marea Britanie, au fost una din puterile mari care, alături de statele mai mici au eliberat Europa de nazism. Și a ales să rămână în Europa printr-o formă de suzeranitate permanentă.
Dependența Europei de SUA a făcut parte din planul postbelic. Oamenii de stat americani de după război au proiectat ordinea mondială așa cum este ea pentru un motiv. Acela că au trăit ceea ce s-a întâmplat fără această ordine controlată de un hegemon suficient de puternic să țină Europa pacificată. Hegemon care, probabil, ar fi împiedicat cele două războaie mondiale, dacă exista atunci.
Statele Unite posedau, la finalul războiului, aproape toate caracteristicile unei mari puteri, în ceea ce privește populația, dimensiunea geografică și plasarea pe două mări, resursele economice și capacitatea militară.
Marele rol al hegemoniei americane în Europa postbelică și în lume a fost de a înăbuși rivalitățile regionale, prevenind războaie mondiale viitoare. Cumva, se pare că Europa nu poate să stea cuminte dacă este lăsată de capul ei iar două războaie mondiale au fost exemplul tragic. Patru sute de mii de americani și-au pierdut viața în teatrele europene ale Primului și celui de-al Doilea Război Mondial. Pacea, unitatea, prosperitatea și stabilitatea s-au dovedit a nu fi starea naturală a Europei.
Timp de secole, Europa a fost punctul de sprijin al violenței globale. Odată cu era explorării geografice, a devenit principalul exportator de violență al globului. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Europa s-a autodistrus, lăsând Statele Unite ale Americii extrem de puternice, prin comparație, singurul rival real fiind Uniunea Sovietică. Numai America și puterea ei masivă ar fi putut pacifica și unifica Europa sub oblăduirea ei.
Prin aplicarea forței majore economice, diplomatice și militare, Statele Unite au suprimat concurența în securitatea internă a Europei și au oprit-o să se sfâșie interior într-un nou conflict. Această înflorire a păcii și a drepturilor omului nu poate fi explicată printr-o izbucnire bruscă a pacifismului european ci a fost permanent modelată de intervențiile americane. În urma celui de-al Doilea Război Mondial democrația liberală și-a văzut cea mai deplină realizare în Occidentul european.
Acesta este motivul pentru care Europa Occidentală postbelică a încetat să fie principalul exportator mondial de violență și a devenit, în schimb, principalul exportator mondial de bunuri de lux. America a avut autoritatea de a fi respectată și cu grad ridicat de încredere, în mare măsură, de către toate părțile și indiferentă față de antitezele regionale. Nicio altă țară nu a avut o viziune constructivă pentru Europa pe care locuitorii săi să poată fi convinși cu plăcere să o împărtășească. America a devenit, astfel, arbitrul necesar.
Europa Occidentală este datoare Americii pentru înflorirea economică postbelică. Oamenii de stat americani de după război credeau că democrațiile prospere, liberale, care au comerț liber între ele, nu vor intra nici în război între ele și nici cu Statele Unite.
Ordinea globală postbelică proiectată de SUA a fost construită pe instituții precum Națiunile Unite, Fondul Monetar Internațional și Curtea Internațională de Justiție. Această ordine este în multe privințe un imperiu transatlantic garantat de Pax Americana.
Statele Unite au sprijinit redresarea economică postbelică a Europei cu un ajutor de aproximativ 113 miliarde de dolari actuali sub forma Planului Marshall. Tot ea a creat organismele și tratatele care aveau să devină Uniunea Europeană și a adus Europa de Vest sub umbrela sa de securitate, prin tratatul NATO. Articolul 5 al tratatului, cel mai important element al său, declară că un atac asupra unui membru al NATO este un atac asupra tuturor membrilor. Aceste politici au fost menite nu numai să contracareze Uniunea Sovietică, ci să condiționeze prosperitatea Europei Occidentale de integrarea acesteia într-o piață unică, cu libera circulație a mărfurilor, capitalului și muncii.
Rolul armatei Statelor Unite în funcționarea Europei
Secolul al XX-lea va fi amintit chiar mai mult decât ascensiunea Americii, mai ales pentru cât de repede și de cât de complet s-au distrus complet imperiile europene unul pe altul în două războaie cataclismice. Războaie care le-au supt măduva bogăției, forței de muncă și, cel mai rău, moralul național. Cu puțin peste un secol în urmă, Germania, Franța și Marea Britanie erau, fiecare, mai puternice decât America. Astăzi, ei nici măcar nu pot rivaliza colectiv cu SUA.
Armata Statelor Unite a fost întotdeauna o parte integrantă a planului de a uni și de a reconstrui Europa din dărâmături. Începând cu cel de-al Doilea Război Mondial, trupele americane au fost dislocate în diverse baze din Europa de Vest pentru a se asigura că bătrânul continent nu poate fi dominat de o singură putere capabilă să-și monopolizeze resursele și să le întoarcă împotriva SUA. Marea strategie americană se bazează pe credibilitatea promisiunii și angajamentului său de a proteja aliații care nu mai trebuie să se înarmeze. În schimbul angajamentului Statelor Unite, aliații SUA au acceptat rolul dominant al Americii în sistemul internațional.
SUA cheltuiește mai mult pe armata sa, ca procent din PIB, decât orice țară europeană. Asta a făcut întotdeauna parte din înțelegerea inițială. SUA este o superputere globală și poate duce un război oriunde în lume, iar asta costă mai mult. Este în avantajul Americii să fie singura mare putere care poate susține aproape orice tip de război, nu neapărat o favoare făcută europenilor.
În schimb, nu este nici pe departe în avantajul Americii ca alte țări să cheltuiască la fel de mulți bani pe armatele lor.
Europa este cea mai mare piață de export a Americii, așa cum a fost proiectat după război. Europenii trebuie să-și cheltuiască banii pe bunurile și serviciile americane, nu să înceapă să se bată între ei.
Exemplul neputinței europene și al predominanței puterii militare americane în teatrul european, este războiul în curs din Ucraina. O criză în vecinătatea UE care necesită o putere non-europeană de la mii de mile depărtare, pentru a susține cea mai mare parte a efortului anti-rusesc.
De ce Europa nu se poate descurca singură militar? Europenii au toate datele să fie o mare putere militară: forță de muncă, bogăție și tehnologie dar se pare că nu este suficient din cauză că nu pot acționa împreună sau nu sunt încurajați. Obiectivele națiunilor componente ale UE nu sunt doar diferite, ele sunt adesea contrare unele cu altele. De aceea nu s-a putut vorbi de „autonomie strategică” și de o „putere militară europeană”, cum visa Emmanuel Macron. America de astăzi este pentru puterile europene ceea ce Roma în zorii primului mileniu era pentru orașele-state grecești.
Din ce în ce mai puține mari puteri în curs de dezvoltare acordă multă atenție la ceea ce se spune la Paris, Berlin sau la Bruxelles. Chiar și adversarul principal din Europa, Rusia, preferă să aibă de-a face doar cu președintele american.
Ce se întâmplă dacă America ar încerca să se retragă
În timpul mandatului lui Trump, retragerea din NATO nu a avut loc, în pofida declarațiilor sale contondente. Asta pentru că parte din consilierii săi au fost mereu acolo pentru a-l convinge să nu facă asta. Dacă Trump este reales în 2024, niciunul dintre foștii colaboratori, John Bolton, Jim Mattis, John Kelly, Rex Tillerson, Mike Pompeo și chiar Mike Pence, nu vor mai fi la Casa Albă.
Motivul este că s-au rupt de fostul președinte și nu există un alt grup de analiști republicani din staff-ul său care să înțeleagă Rusia și Europa suficient de bine. Teoretic, există un risc ca Trump să fie înconjurat de oameni care îi împărtășesc antipatia lui față de alianțele de securitate americane sau nu știu nimic despre ele și nu le pasă. Al doilea său posibil mandat riscă, și din aceste cauze, o schimbare clară de politică față de aliații americani. Profilul său de președinte businessman ar putea, astfel, să aibă un impact puternic asupra Europei. Dar, vom vedea cum aceste calcule ar putea rămâne doar în cadrul probabilităților.
De ce Trump sau alți președinți nu pot retrage trupele americane din Europa? Deoarece armata SUA a fost întotdeauna o parte integrantă a planului de a uni și de a reconstrui Europa după război. Nici America nu s-ar simți prea bine odată luată această decizie.
Din punct de vedere instituțional și politic, părăsirea NATO ar putea fi dificilă pentru Trump. Nefiind un președinte cu mecanisme totalitare la dispoziție, după ce ar decide exit-ul, ar urma o criză constituțională. Constituția americană nu spune nimic despre aprobarea Congresului pentru retragerea din tratate, deși Senatul are atribuții în acest sens. Există, introdusă recent, o legislație, care a trecut deja de Senat, menită să împiedice orice președinte american să se retragă din NATO fără aprobarea a două treimi din Senat sau un act al Congresului.
Impactul psihologic, în primă fază, asupra alianței, ar fi, însă, mai important decât o invalidare din partea Senatului american deoarece așteptarea de apărare colectivă ar fi lovită fatal.
Dacă Uniunea Sovietică s-a oprit în a ataca blocul vestic, la fel și Federația Rusă în a avansa pe alte ținte în prezent, se întâmplă din cauza angajamentului american în apărarea acelor țări.
Președintele SUA, în mod tradițional, angajat să acționeze dacă securitatea colectivă este contestată, ar putea pune capăt cu un singur discurs, un singur comentariu, chiar și o singură postare pe o rețea de socializare, acestui contract istoric. Vulnerabilizarea Europei ar fi imediată, în lipsa propriilor capacități de apărare. Acesta este adevaratul călcâi al lui Ahile pentru Europa. Închiderea efectivă a bazelor americane în Europa și transferul a mii de soldați ar dura, desigur, mai mult. Nu există nicio conducere alternativă disponibilă, nicio sursă alternativă de sisteme de comandă și control, arme spațiale alternative și nici o aprovizionare alternativă de muniție.
Temerea este că Europa ar fi imediat expusă unui (improbabil, totuși) atac rusesc pentru care nu este pregătită.
Fără NATO și fără un angajament american față de securitatea europeană, suportul occidental pentru Ucraina s-ar diminua abrupt. Odată ridicată presiunea pentru ajutorarea Ucrainei din partea americană multe țări europene ar conserva propriile resurse militare, mai ales că perspectiva ca America să părăsească NATO le pune în fața unei resetări strategice naționale.
O decizie a lui Trump de exit din NATO ar afecta grav mai ales statutul de hiperputere al țării sale. Această schimbare s-ar produce imediat și dincolo de Europa. Toate celelalte alianțe de securitate ale Americii, Taiwan, Coreea de Sud, Japonia și chiar Israelul ar fi, de asemenea, în pericol și s-ar gândi că nu mai pot conta pe sprijinul american, implicit. Sfârșitul NATO ar putea să nu-i afecteze în mod direct, dar dispariția sa ar semnala că toată lumea, pretutindeni, trebuie să presupună că Statele Unite nu mai sunt un aliat de încredere. Alunecarea acestora s-ar putea face natural către alternativele multipolare reprezentate de China sau Rusia, tocmai pentru a evita o preluare geopolitică forțată de tip invazie.
Influența economică americană va scădea și ea, în mod semnificativ. Acordurile comerciale și acordurile financiare s-ar schimba, ceea ce ar avea un impact asupra companiilor americane și, în cele din urmă, asupra economiei SUA în sine.
Sfârșitul influenței americane s-ar desfășura, probabil, într-o relativă obscuritate. Pericolul pentru America este că Rusia, China și alte țări vor savura eclipsa ordinii liberale occidentale postbelice, perspectivă care, cu siguranță, nu este deloc în interesul Washington-ului.
Norocul Europei este, însă, că Statele Unite au obligații și interese globale care se extind dincolo de Europa și mai ales depășesc timpul istoric al lui Donald Trump.
Proiectul hegemonic american nu poate fi pus în pericol de Donald Trump
Bunăstarea Europei a făcut ca majoritatea liderilor UE să nu vadă nevoia de o strategie europeană de securitate. Europa, practic, s-a înmuiat după ce a fost lipsită de posibilitatea de a declanșa războaie intercontinentale. America s-a asigurat de acest lucru.
Pentru cei care cred că Trump ar face ce amenință, adevărul este că nu se va schimba politica americană pe dosarele mari: China, Orientul Mijlociu, Ucraina sau pivotarea spre Pacific. Nici un dosar nu se va schimba radical. Disparitatea în cheltuieli, reclamată de Trump, cu SUA plătind mai mult decât aliații săi, nu este o eroare a sistemului, ci este o caracteristică.
Încă de la începutul ordinii postbelice, oamenii de stat americani postbelici așa l-au proiect, pentru a asigura absența unui conflict de mare putere – și a războiului nuclear – timp de trei sferturi de secol.
America vrea ca Europa să fie mai puternică dar nu autonomă total în materie de securitate, deoarece nu are încredere în ea. Perspectiva Washingtonului este că europenii au făcut două războaie mondiale și mai pot face încă unul și, drept urmare, nu trebuie să-i lași de capul lor pentru că direcția în care o pot lua este imprevizibilă. De aceea, trebuie să fii cu ochii pe ei. Mai nuanțat, America vrea ca Europa să fie puternică în materie de asigurare a securității proprii și de export de securitate în lume, tot în paradigma unipolară americană, dar armele care să apere Europa să fie cumparate de la industria de apărare din Statele Unite, deoarece când îți vând o armă trebuie tot ei să-ți dea muniția aferentă. În acest fel, Europa ar depinde de americani. Iar această abordare este mai curând una strategică, de control al tendinței europene de a nu mai derapa.
America, inclusiv prin poziționările lui Trump, dar și în general, vrea ca europenii să fie mai atenți la propria securitate. Ce nu vor americanii este ca această securizare să se facă strict în termeni europeni.
Pragmatismul este trăsătura Americii care, în esență, își apără oamenii și banii. Trump poate gândi că dacă NATO poate funcționa doar pe implicarea majoritară americană, nu își mai are rostul ca investiție dar contractul țării sale cu Europa excede mandatele sale și nu este doar o afacere. Este contractul Americii ca actor istoric, nu doar al Americii de pe timpul lui Trump.
Nu se poate nega că sentimentul anti-american, alături de sentimentele de recunoștință și apropiere față de America, sunt în creștere și a devenit o forță notabilă. Dar, există o nevoie strategică covârșitoare de cooperare transatlantică puternică.
Într-o lume marcată de o concurență sporită pentru putere, Occidentul va putea rămâne ferm și va reuși să-și apere interesele doar atâta timp cât va rămâne unit. Europa rămâne dependentă de protecția militară a SUA, atât nucleară, cât și convențională, dar SUA nu vor putea purta singure steagul valorilor occidentale.
În al treilea rând, atât America, cât și Europa trebuie să accepte pe deplin realitățile de descurajare nucleară continuă a SUA pe continentul european.
Iluziile autonomiei strategice europene pare că au fost retezate de corul pe mai multe voci, pe care America le-au frânat pe fondul noilor frământări geopolitice internaționale. Mesajul Administrației Biden a fost că europenii nu vor putea înlocui rolul crucial al Americii ca furnizor de securitate.
Pentru SUA, aceasta înseamnă că trebuie să mențină Europa sub umbrela sa nucleară și în viitorul apropiat. Inclusiv America are nevoie de Europa. Valoarea SUA ca putere globală depinde într-o măsură semnificativă de faptul că rolul său de protector al Europei rămâne credibil. De fapt, Europa este tocmai perla hegemoniei americane. Pierderea ei înseamnă chiar începutul sfârșitului statutului de hegemon pentru Statele Unite
Ordinea globală construită de SUA s-a bazat pe principiul că numai o lume a democrațiilor liberale poate fi pașnică și prosperă. Teama este că dacă SUA nu va mai susține acest mecanism, lumea nu va fi în curând nici pașnică, nici prosperă. Ordinea mondială condusă, după 1991, de americani, susținută de idealul democrației liberale, a fost extrem de imperfectă dar a fost lucrul cel mai apropiat de una anumit ideal de pace și bunăstare. Beneficiile prezenței americane, nu doar economice, trebuie măsurate în războaie care nu sunt purtate și vieți care nu sunt pierdute.
