La ora actuală rușii au inițiativa pe frontul ucrainean, au câștiguri teritoriale mult mai mari decât până acum, ajungând până la Chasiv Yar, cucerirea acestui orășel putând să le dea posibilitatea de a extinde efortul ofensiv spre Sloviansk și Kramatorsk, amenințându-le cu un atac direct. Toată lumea dă mesaje alarmiste, conform cărora ucrainenii sunt pe cale de a ceda și nimic nu mai stă în calea rușilor care ar putea cuceri rapid totul până la Nipru și chiar Kievul ar putea fi amenințat.
Dar să vedem cum stau lucrurile în realitate.
Ofensiva rusă actuală
După ce în februarie 2024 au cucerit Avdiivka, cu pierderi imense, dar fără să reușească o încercuire care să prindă forțele principale ucrainene, acestea retrăgându-se printr-un coridor ținut deschis, rușii au menținut momentul atacând în continuare spre vest, profitând de faptul că ucrainenii traversează o perioadă critică în aprovizionarea cu muniții și armament. Ucrainenii au pierdut Avdiivka, un intrând până aproape în suburbiile orașului Donetsk, capitala oblastului cu același nume, după zece ani de lupte și confruntări intense, din 2014, și asta abia după ce rușii au concentrat în toamna anului trecut două armate ca să-l elimine. Au avut pierderi îngrozitoare, mult disproporționate, mult mai mari decât pentru cucerirea Bakhmutului, aceasta din urmă reușită în mare măsură a Wagnerului lui Prigojin, care a fost pedepsit ulterior fiindcă a lătrat la stăpân.
Profitând de victorie, au accelerat și menținut momentul presând în continuare spre vest, către Chasiv Yar. La fel, au pus presiune dinspre Bakhmut, reușind unele avansuri, dar cu pierderi pe măsură. În două luni de zile au reușit să ajungă la limitele orașului Chasiv Yar, distanță de 12 kilometri, adică 200 de metri pe zi, plătind scump fiecare metru parcurs. Adică au cucerit o bucată de teren, liziere de copaci, un câmp descoperit. Câștigurile lor teritoriale sunt minore, nici nu sunt prea vizibile pe hartă, dacă le compari cu situația frontului de acum două luni. Ori, aceasta nu este genul de ofensivă victorioasă, ci doar un avans încet, cu pierderi pe măsură.
Fiindcă ucrainenii preferă să cedeze teren prin luptă, erodând forțele adverse. Fiindcă nici nu au intenția să reziste prea mult în terenul descoperit, ci să se retragă pas cu pas provocând cât mai multe pierderi inamicului.
Până unde să se retragă? Până la Chasiv Yar, zonă în mod sigur fortificată și pregătită pentru defensivă încă din timpul bătăliei pentru Avdiivka. Ucrainenii nu au stat cu mâinile în sân când se băteau pe viață și pe moarte în Avdiivka, ci au luat în calcul posibilitatea evacuării acesteia și au pregătit poziții defensive puternice la Chasiv Yar. S-au retras prin luptă, provocând pierderi inamicului și câștigând timp pentru fortificarea orășelului. Iar rușii au ajuns aici nu neapărat prin efortul lor ofensiv, ci mai degrabă fiindcă au fost lăsați să o facă, ucrainenii retrăgându-se prin luptă pas cu pas, pentru a se fortifica la Chasiv Yar, provocându-le pierderi și câștigând timp. În mod sigur pe ruși îi așteaptă un sistem de fortificații cu tranșee întărite, cu câmpuri minate și dinți de tigru, la fel ca și linia Surovikin pe care ucrainenii au asaltat-o în vara lui 2023.
Adevărata rezistență ucraineană începe abia la periferiile orașului Chaisiv Yar, iar de aici lucrurile se vor complica pentru ruși. Și nu cred că vor reuși să mențină momentul prea mult, odată ce vor intra în luptele contra unei apărări fortificate apropiate ca tărie de cele de la Bakhmut sau Avdiivka. Fiindcă orice ofensivă nu poate dura la infinit, în fața unei apărări constante, se produce fenomenul de epuizare mai accentuată a atacatorului față de cea a apărătorului. La un moment dat se ajunge la culminating point, punctul de la care nu mai poate desfășura acțiuni ofensive. Are nevoie de pauză operațională, de un respiro, de regrupare, de odihnă a trupelor, de înlocuire a pierderilor, de înlocuire sau reparare a armamentului și mijloacelor militare pierdute sau avariate, completarea efectivelor, integrarea trupelor de înlocuire etc., plus rezolvarea unor chestiuni logistice, pe măsură ce frontul s-a deplasat, fie și cu câțiva kilometri. Un proces de durată și care nu se poate face din mers. Din mers, în timpul ofensivei, se pot face doar mici completări și înlocuiri. Dacă am compara cu o mașină, este diferența dintre un schimb de ulei și o revizie generală.
Ori, această pauză operațională se va produce iremediabil cât de curând, după ce rușii se vor lovi de prima linie de rezistență mai serioasă la Chasiv Yar, vor fi opriți și vor ataca din nou timp de vreo două săptămâni, fără rezultate notabile și înregistrând pierderi simțitoare. Ar putea fi o reeditare a asediului lung și costisitor pentru Bakhmut sau Avdiivka.
Întrebarea este dacă rușii vor putea relua o ofensivă puternică în vara lui 2024, și aici voi încerca să dau niște răspunsuri. Dar, trebuie spus de la bun început că nimeni nu are un glob de cristal în care să poată citi viitorul, cu atât mai puțin eu. Este vorba de o analiză pornind de la situația actuală de pe frontul ucrainean și posibilele dezvoltări ulterioare, acestea depinzând de o sumedenie de factori, variabile, pe care nimeni nu le poate lua în calcul și să le prezică în totalitate și în întregime. Sunt multe variabile care se pot manifesta, multe dintre ele imprevizibile. Totuși, am să încerc să proiectez o imagine, așa cum se poate vedea astăzi, viitorul apropiat îmi va da sau nu dreptate.
Pentru asta voi lua în calcul factorii cei mai probabili să se manifeste și trendurile cele mai posibile sau probabile, dar va trebui ținând cont că oricând poate apărea un eveniment sau decizie de moment care să schimbe radical situația.
Voi merge pe două aspecte, este posibilă o ofensivă majoră rusă de vară, și dacă da, va fi suficient de puternică încât să rupă frontul ucrainean astfel încât să dea posibilitatea rușilor să pătrundă în adâncime până la Nipru sau până la Kiev? Sau măcar până la Harkov?
Pentru asta voi analiza câțiva factori importanți.
Forțele armate
Ambele părți au suferit pierderi importante în cei doi ani și două luni de război, de partea rusă fiind mult mai disproporționate față de cea ucraineană, așa cum reiese și de pe siteul Oryx care adună informații despre pierderile de material (tancuri, vehicule blindate, avioane, elicoptere, centre de comanda, artilerie etc.) doar de pe sursele confirmate vizual. Desigur, pierderile reale sunt mai mari, aici fiind listate doar cele confirmate vizual.
De partea personalului militar nu sunt date clare, ci doar estimări, dar toate cele independente (nu le iau în considerare pe cele rusești, care sunt total aberante) dau o disproporție majoră între pierderile rusești de personal și cele ucrainene, în favoarea acestora din urmă, aspect credibil din moment ce se pliază pe trendul celor de la Oryx.
Rata pierderilor (kill ratio) a ajuns la asediul Bakhmut de 6 la 1 (6 moți ruși pentru unul ucrainean) pentru atinge maximul la Avdiivka, de 10 la 1. Mulți se așteptau ca după realegerea lui Vladimir Putin în funcția supremă în statul rus, acesta să declanșeze mobilizarea generală, care ar fi putut arunca dintr-o dată sute de mii de recruți ruși pe frontul ucrainean, dar nu a făcut-o din motive politice evidente. Unul, ar fi recunoscut indirect că lucrurile merg prost pe front și că a greșit în estimarea lui, al doilea de teama unor revolte care i-ar fi putut periclita puterea, să nu uităm că liderii ruși își amintesc de ce s-a întâmplat în 1917.
Așa că Putin merge în continuare cu ce poate recruta prin programele normale anuale, poate puțin umflate. Chiar în această perioadă se desfășoară în Rusia programul de recrutare pentru anul acesta, astfel că o mobilizare generală la ora actuală ar fi imposibilă, ar bloca total comisariatele militare, aceasta ar putea fi începută abia după vreo lună și jumătate.
Poate că nu acesta ar fi impedimentul principal, dar și cei mobilizați acum, în cadrul programului normal, vor avea nevoie de câteva luni pentru pregătire, înarmare și integrare, cu atât mai mult cei din cadrul unei mobilizări generale care ar putea începe mai târziu, pe la sfârșitul lui mai. Ori, aceștia nu vor putea fi gata de luptă decât pe la sfârșitul verii, în cel mai optimist scenariu.
Sau, pot fi trimiși în luptă nepregătiți, cum s-a mai întâmplat în cursul acestui război, dar nu vor face altceva decât să crească numărul de victime umane de partea Rusiei pe frontul ucrainean. Respectiv carne proaspătă de tun în tocătorul ucrainean, am văzut atacurile în valuri umane contra pozițiilor întărite ucrainene rezultate cu câmpuri întregi acoperite de cadavre rusești.
Deci, rușii nu au cum să acumuleze suficiente trupe pentru declanșarea unei ofensive de succes la vară, fiindcă vor consuma până atunci resurse umane considerabile pentru atacul punctelor întărite, cum ar fi Chasiv Yar sau altele. Recruții de acum abia vor reuși să astupe golurile provocate, cu atât mai puțin să fie capabili să declanșeze o ofensivă puternică care să rupă frontul. Poate vom asista doar la niște împingeri locale, ca și până acum.
Problema de personal se pune și de partea ucraineană. Și ei sunt epuizați și duc lipsă de personal, după cum spunea fostul comandant al forțelor ucrainene Valery Zalujnîi (vezi https://karadeniz-press.ro/perspective-ucrainene-asupra-razboiului-in-2024/). Dar Ucraina a promulgat legea mobilizării, după mai multe ezitări, chestiune democratică, chiar dacă Ucraina este o democrație imperfectă, dar net superioară față de Rusia, care a ajuns la stadiul de dictatură. Oricum, această lege își va produce efectele abia prin vară, astfel că nici ucrainenii nu vor fi capabili de acțiuni militare ofensive de anvergură anul acesta.
O paranteză pentru cei care scot în evidență că mulți ucraineni se sustrag serviciului militar plecând în străinătate. Da, este un fenomen real, ca și de partea rușilor, care au fugit din țara lor în număr de peste 300000 în momentul în care, în toamna lui 2022, s-a anunțat mobilizarea suplimentară a 300000 de militari. În aceeași zi Shoigu a declarat că pierderile rusești în operațiunea militară specială din Ucraina sunt puțin peste 6200 de militari. Iar pentru asta mobilizează 300000 de militari suplimentari. De aceea am spus că sursele rusești asupra pierderilor sunt total aberante.
Revenind la fenomenul de sustragere de la serviciul militar de ambele părți, vreau să spun că este oarecum normal, mai ales în timpurile de azi, când posibilitățile sunt mai diverse. Să ne amintim că pe vremea războaielor mondiale se făcea mobilizarea generală obligatorie, cei care se sustrăgeau erau considerați dezertori și condamnați de curtea marțială inclusiv cu pedeapsa capitală. Cei care aveau posibilități încercau să se sustragă prin fel de fel de mijloace, inclusiv prin mită, uneori le mergea. Memoriile din acea perioadă, inclusiv cele de război românești, sunt pline de astfel de cazuri de învârtiți, cum li se spunea.
Despre tehnica militară, trebuie spus că pierderile au fost de asemenea enorme. Vorbim de mii de tancuri pierdute de către ruși comparativ cu sute de către ucraineni și așa mai departe, conform aceluiași site Oryx. Nu este de mirare că rușii au ajuns să scoată din depozite tancurile vechi, de pe vremea URSS (inclusiv T-64), dar care nu beneficiază de sisteme moderne de protecție sau de achiziție a țintelor, făcându-le total vulnerabile. Același lucru în privința vehiculelor blindate sau de transport, artileriei etc. Și ucrainenii, din acest punct de vedere, au ajuns dependenți de ajutorul militar occidental, în timp ce rușii au apelat la Iran pentru rachete și drone și la Coreea de Nord pentru obuze de artilerie.
Consumul pe front este enorm, poate fi comparat doar cu al doilea război mondial, deși se desfășoară pe suprafață mult mai redusă, dar intensitatea confruntărilor și a pierderilor umane și de material este comparabilă la scară.
Ideea este că rușii, la ora actuală, nu au posibilitatea teoretică să adune suficient potențial uman și de material militar pentru o ofensivă serioasă în vara aceasta. Ei mizează pe uzura ucrainenilor și visează la cedarea lor pe front pentru a-și realiza obiectivele. Dar uzura este mult mai accentuată de partea rusă, vorbim aici de rata pierderilor și posibilităților de înlocuire a acestora, dar rușii continuă în ideea că ei sunt capabili să suporte pierderi mai mari decât ucrainenii până ce aceștia vor ceda.
Situația frontului
Am expus mai sus situația actuală, cu avansul rușilor și părerea mea că avansul lor se va opri temporar la Chasiv Yar. Vedem că rușii încearcă să pună presiune pe flancurile Chasiv Yar, pentru a învălui orașul, dar la fel au procedat și în atacurile anterioare, fără succesul scontat.
Rasputița, care ar fi trebuit să încetinească operațiunile militare în această primăvară, nu a mai avut loc din cauza temperaturilor ridicate, poate ploile din această perioadă o vor face.
Dar este important să facem o analiză scurtă asupra frontului, în sensul că bătăliile din războiul ucrainean au schimbat în mare măsură paradigma clasică asupra desfășurării războiului. În sensul că dinamica războiului s-a schimbat extrem de rapid, ceea ce era valabil acum trei ani este desuet în ziua de astăzi. Tacticile studiate timp de zeci de ani în academiile militare din est sau vest pot fi aruncate la gunoi. Manuale, cursuri, lucrări de doctorat, devin brusc maculatură, fiindcă asistăm la o nouă RMA, respectiv o Revolution in Military Affairs (vezi https://karadeniz-press.ro/razboiul-din-ucraina-spre-o-noua-rma/).
Spre exemplu, nu mai vedem atacuri masive de tancuri și blindate asupra unui sector de front menite să rupă frontul într-un punct, așa cum prevedea doctrina militară cu doi ani mai înainte. Motivul este simplu, pentru a rupe frontul, trebuie să concentrezi un număr considerabil de mijloace necesare (tancuri, artilerie, vehicule blindate, infanterie etc.) în fața punctului ales de rupere în timp ce duci atacuri diversioniste în alte sectoare ale frontului. Iar aceste mijloace să rămână necunoscute adversarului, altfel acesta va concentra forțe de rezistență tocmai în acel punct. Ori, pe frontul din Ucraina, acest lucru a devenit imposibil. Totul este vizibil din cauza dronelor și sateliților, cum concentrezi o formațiune de rupere într-un punct, în momentul imediat următor coordonatele sunt trimise de către sateliți și drone artileriei care le distruge instantaneu. Deci nu ai cum să concentrezi forțele necesare să spargă frontul. Iar rezultatul este o luptă de uzură pe întreaga lungime a frontului, fără posibilitatea de a concentra suficiente mijloace pentru ruperea lui, respectiv efortul pe un punct, fiindcă sunt imediat reperate și distruse de artileria inamică. Întreaga istorie militară a conflictelor majore, de la Bătălia de la Leuctra (6 iunie 371 î. Ch.) până în 2023, s-a bazat pe faptul că poți rupe frontul și să obții victoria. Din 2023 nu se mai poate. Spun din 2023, fiindcă în toamna lui 2022 încă s-a putut, mă refer aici la ofensiva ucraineană de toamnă, când ucrainenii atacă în Kherson pe 30 august 2022, și pe 6 septembrie atacă prin surprindere la sud de Harkov, împingându-i pe ruși până în Luhansk, dincolo de râul Oskil. Cum nu au văzut rușii cele cinci brigăzi ucrainene concentrate acolo nu ne putem explica, dar de atunci au învățat și ei și nu se vor mai lăsa surprinși.
Ideea este că orice concentrare de tancuri și vehicule blindate este reperată din timp și angajată cu artileria și cu dronele din momentul în care pornește la atac, sau chiar din momentul concentrării. Niciuna dintre părți nu are posibilitatea să se concentreze pentru un atac masiv cu tancuri și blindate menit să rupă frontul. Pentru a reuși, ar trebui să facă progrese importante în EW (Războiul Electronic), dar până acum nu a fost cazul. Așa că încă vom avea parte de o totală transparență a frontului de luptă, în care fiecare parte vede ce are cealaltă pe linia de contact. Cum apare o concentrare de forțe, cum este reperată și lovită cu artileria sau cu dronele.
Totuși, veți zice cum este posibil, că doar vedem angajamente între tancuri și lupte în care acestea sunt implicate, cum a fost cazul acelui video de acum vreo două luni în care un vehicul Bradley angajează un tanc T-90 rusesc, pleacă și apoi apare un alt Bradley care trage în el până îl distruge. Da, este normal, pe sectorul dintre liniile de front sunt trimise vehicule de recunoaștere, inclusiv tancuri să vizeze ținte de oportunitate și să testeze rezistența inamică într-un anumit sector. Dar ați văzut că acel tanc era singur, nu era însoțit de infanterie sau de alte vehicule blindate, cum cere doctrina. La fel cu Bradley-urile americane. De ce? Fiindcă și țintele reperate sunt prioritizate, respectiv nu are rost să tragi cu artileria într-un singur tanc, neînsoțit de infanterie, fiindcă este clar că acel tanc nu poate rupe frontul, ci doar testează linia și caută ținte de oportunitate. Nu are rost să dezvălui poziția artileriei trăgând după un singur tanc, fie el și T-90, și să riști să expui artileria unui posibil tir de contrabaterie. Un tanc izolat ce își caută de treabă îl angajezi cu drone sau cu ce ai în zonă, inclusiv cu unul sau două Bradley-uri ce se află acolo. Iar dronele sunt o prezență permanentă pe câmpul de luptă, de când au apărut cele FPV, până și soldații individuali sunt vânați.
Iar faptul că frontul de luptă este total transparent face ca o potențială concentrare pentru o ofensivă puternică care să rupă frontul să fie foarte puțin probabilă. Atât de partea rusă, cât și de cea ucraineană. Vedem că orice vehicul ce își face apariția este vânat imediat, fapt care ne duce la ideea că frontul se poate deplasa cu viteza maximă cu care poate merge infanteristul pe jos.
Luptele sunt acerbe pe front și consumă enorm de multă muniție, un alt aspect care trebuie abordat.
Armamentul
La această oră rușii au inițiativa și momentul și fac ceea ce trebuie să facă în actuala conjunctură, adică presează și atacă, în speranța că ucrainenii vor ceda înainte ca situația să se schimbe în favoarea lor. Și este normal să o facă, au superioritate în oameni și mijloace de luptă, chiar dacă pierderile lor sunt mult mai mari față de cele ale ucrainenilor. Merg pe ideea că ei pot îndura mai multe pierderi decât ucrainenii, la fel cum au făcut sovieticii în al doilea război mondial.
Dar au superioritatea numerică, și cum spunea chiar Napoleon, cantitatea este o calitate prin ea însăși. Dar au și superioritatea în artilerie, respectiv în muniții de artilerie, plus faptul că pot utiliza nestingheriți bombele ghidate FAB-250 și FAB-500 lansate de la distanță de până la 80 de kilometri din avioanele Su-35. Dar dacă ucrainenii ar beneficia de două escadrile de F-16 situația ar fi altfel în privința acestor bombe ghidate.
Ucrainenii au adoptat altă tactică, lovesc cu drone bazele aeriene rusești, inclusiv pe teritoriul Rusiei, pentru a distruge la sol cât mai multe avioane rusești. Până acum le-a reușit, mai multe aparate de luptă rusești fiind distruse la sol. La fel ca și în 2023, în timpul ofensivei ucrainene din Zaporoje, elicopterele Ka-52 ce lansau rachete din afara razei de acțiune a mijloacelor lor de apărare antiaeriană le-au făcut mari probleme, ucrainenii au lovit baza lor de la Berdiansk distrugând mai multe aparate.
Problema cea mai acută a ucrainenilor este în privința munițiilor de artilerie. Pe front rușii mizează foarte mult pe superioritatea lor în acest domeniu, pe lângă producția proprie, beneficiază și de aportul a 2-3 milioane de obuze primite de la Coreea de Nord. Chiar dacă sunt de mai slabă calitate, pe front contează.
De partea cealaltă, trebuie spus că pentru muniția de artilerie din epoca sovietică, cea mai mare parte din artileria ucraineană, respectiv obuze de 122 sau 152 mm, ucrainenii nu se pot baza decât pe producția proprie sau cea din România și Bulgaria, restul statelor NATO nu mai fabrică acest tip de muniție, ci doar cea de 125 sau de 155 mm, care nu se potrivește tunurilor ucrainene din epoca sovietică.
Iar pentru armamentul primit din Occident, au nevoie de muniție primită tot de acolo, iar asta este problema principală.
Ajutorul occidental
Aceasta este o variabilă importantă, consumul de muniție și de armament este atât de ridicat, încât ruși apelează la iranieni și nord-coreeni, plus că golesc stocurile rămase din perioada sovietică. De partea cealaltă, ucrainenii nu pot face față fără ajutorul occidental. Dar aliații europeni din NATO, plus alte țări democratice, nu au capacitatea de producție pe măsura consumului de pe front. Chiar dacă au crescut producția, primele rezultate pozitive se vor vedea abia anul viitor. Inițiativa cehă de furnizare de muniții cumpărate din afara UE este bună, dar nu suficientă. Astfel, fără ajutorul SUA, blocat în Congres de mai bine de patru luni, Ucraina are mari dificultăți, dar la 20 aprilie a început deblocarea lui. Dar, indiferent, transferul de material militar va mai dura, urmând să sosească etapizat, așa că vor trece cel puțin două luni până ce primele efecte vizibile se vor vedea pe câmpul de luptă.
Concluzii
În ciuda unor rapoarte alarmiste cu privire la frontul ucrainean, situația nu este chiar atât de tragică. Rușii se grăbesc să preseze și să profite de momentul bun în urma costisitoarei victorii de la Avdiivka și de dificultățile în aprovizionare ale ucrainenilor. Dar acest moment bun nu poate continua prea mult, vor avea nevoie de o pauză operațională, mai cu seamă când se vor lovi de întăriturile de la Chasiv Yar. Un atac masiv pe altă axă, cum ar fi de pe teritoriul rusesc, prin învăluire de la Belgorod spre Harkov este puțin probabil. Rușii ar avea nevoie să constituie un contingent de vreo sută de mii de militari instruiți și dotați cu armament, tancuri, aviație etc. Sunt semne că ar intenționa să desfășoare acolo Corpul African, respectiv foștii mercenari din Wagner care au fost trecuți în subordinea ministerului rus al apărării. Dar pentru asta ar trebui să-și slăbească poziția greu câștigată în țările africane ca și Mali, Burkina Faso etc., și chiar dacă ar face-o, ar retrage trupele africane doar parțial, ajungând să angajeze la Belgorod până în 5000 de oameni, total insuficienți pentru o ofensivă serioasă. Ar fi necesar cel puțin 40-50000 de militari bine dotați cu tehnică.
Ceea ce nu prea este cazul, au dificultăți să-și asigure cele necesare în militari și tehnică pentru frontul existent, cu atât mai puțin să deschidă unul nou. S-a văzut deficitul de personal în zona Belgorod prin incursiunile ucrainene de luna trecută ale voluntarilor ruși și internaționali (inclusiv românii și basarabenii din Battlegroup Getica, prima oară după 1944 când românii au atacat teritoriul rusesc), când nu prea au întâmpinat rezistență serioasă destul de mult în adâncimea teritoriului Rusiei. La fel cum anul trecut wagneriții lui Prigojin au intrat ca-n brânză până dincolo de Rostov pe Don.
Deci, Rusia ar putea încerca o ofensivă de vară tot pe vechea linie a frontului. În Kherson este exclusă din cauza barierei Niprului, poate fi dinspre sud, spre Zaporoje, sau dinspre est, pe direcția de unde se dau acum bătăliile importante, din Donetsk spre Chasiv Yar, și posibil din Luhansk, spre râul Oskil. Dar această ofensivă va fi una ca și până acum, de presare a frontului, fără să reușească ruperea lui, din motivele expuse mai sus. Nu există semne că rușii ar aduna, sau ar putea aduna resurse umane și materiale necesare unei astfel de forțări de anvergură, orice concentrare din spatele frontului fiind în mod sigur angajată și decimată cu artileria, inclusiv cu armamentul occidental ce va începe să sosească.
Astfel că viteza de deplasare a ofensivei va fi cea a infanteriei pe jos, nu în vehicule, dând timp ucrainenilor să se regrupeze pentru a astupa breșele din front. Trebuie să ținem cont și de faptul că de la sfârșitul anului trecut ucrainenii au început să-și fortifice liniile după modelul liniei Surovikin, aspect care va îngreuna și mai mult avansul rusesc sporindu-i pierderile.
Poate că rușii mizează pe un colaps al trupelor ucrainene, aspect mai puțin probabil pe măsură ce va crește amploarea sprijinului occidental prin deblocarea celui american. În aceste condiții, moralul va fi de partea ucrainenilor și defavorabil rușilor, nu știm în ce măsură scăderea de moral a rușilor va afecta trupele lor, dacă va fi până la revoltă și dezertări, dar nu trebuie exclusă posibilitatea unei reeditări a anului 1917.
Rezultatul războiului Rusiei împotriva Ucrainei și prevederile unui acord final între părți sunt încă incerte, deși perspectivele nu sunt roz pentru țara vecină. Conflictul ar putea avea ca rezultat o înțelegere cu o Ucraina divizată, cel mai probabil. Riscul cel mai mare este un război sângeros de uzură întins pe ani de zile de care părțile implicate par alarmant de puțin preocupate. Mai sigură decât rezultatul războiului este necesitatea unei reconstrucții ample după război a Ucrainei, indiferent de cât de afectată va fi teritorial. Amploarea distrugerilor poate duce la probabil cel mai mare efort de reconstrucție postbelică de la cel din Europa după cel de-al Doilea Război Mondial. La șapte decenii după ce Planul Marshall condus de SUA a contribuit decisiv la reconstruirea Europei de Vest, Uniunea Europeană și America se află într-un moment decisiv. Este o sarcină herculeană dar necesară pentru Occident și ucraineni dacă nu vor să piardă acest conflict geopolitic.
Câți bani sunt necesari?
Estimările privind reconstrucția economiei Ucrainei după invazia Rusiei în 2022 vor depăși 486 de miliarde de dolari, indică un nou studiu al Băncii Mondiale, Națiunilor Unite, Comisiei Europeane și guvernul ucrainean, publicat în 2023.
Estimarea acoperă perioada 24 februarie 2022 până la 31 decembrie 2023 și cuantifică daunele fizice directe aduse clădirilor și infrastructurii, impactul asupra vieții și mijloacelor de trai ale oamenilor și costul reconstrucției.
Raportul spune că daunele directe din război au ajuns la aproape 152 de miliarde de dolari, pierderile fiind concentrate în regiuni precum Donețk, Harkov, Luhansk, Zaporojie, Herson și Kiev. Nu doar daunele directe au fost evaluate ci și perturbarea producției economice și a comerțului, precum și alte costuri legate de război. Aceste costuri ar adăuga probabil încă 499 de miliarde de dolari, cifrele fiind în creștere.
Noua estimare exclude nevoile de reconstrucție deja satisfăcute prin bugetul de stat al Ucrainei sau prin parteneri și sprijin internațional.
De la ultima evaluare, guvernul Ucrainei, cu sprijinul partenerilor, a rezolvat unele dintre cele mai urgente nevoi. De exemplu, în sectorul locuințelor, conform datelor Guvernului Ucrainei, în 2023, 1 miliard de dolari a fost plătit pentru reparația și reconstrucția clădirilor deteriorate. În sectorul transporturilor au fost efectuate peste 2.000 km de reparații de urgență pe autostrăzi și alte drumuri naționale. În sectorul educației, autoritățile locale au reconstruit aproximativ 500 de instituții de învățământ iar din ianuarie 2023 ponderea instituțiilor de învățământ cu adăposturi anti-bombă a crescut de la 68% la 80%.
Ucraina are nevoie de aproximativ 15 miliarde de dolari pentru a acoperi cele mai urgente priorități de reparare, recuperare și reconstrucție în 2024, dintre care aproximativ 5,5 miliarde de dolari au fost deja îndeplinite prin bugetul de stat și sprijinul donatorilor.
Raportul menționează că, în decembrie 2023, aproximativ 5,9 milioane de ucraineni au rămas strămutați în afara țării, comparativ cu 8,1 milioane raportate în ultima evaluare a nevoilor din 2023. Numărul persoanelor strămutate în interior a scăzut, de asemenea, la aproximativ 3,7 milioane, comparativ cu 5,4 milioane în primăvara anului 2023.
Un Plan Marshall cu repetiție
Programul European de Recuperare (ERP), cunoscut sub numele de Planul Marshall, a fost un program de asistență americană dedicat, în special, Europei Occidentale devastată de război, în perioada 1948-1951. Planul Marshall – lansat într-un discurs rostit de secretarul de stat american George Marshall la 5 iunie 1947 – este considerat de mulți ca fiind una dintre cele mai de succes inițiative de politică externă și cele mai eficiente programe de ajutor extern ale SUA.
Scopul a fost prevenirea deteriorării economice a Europei postbelice, expansiunea comunismului și stagnarea comerțului mondial. Planul a urmărit să stimuleze producția europeană, să promoveze adoptarea de politici care să conducă la economii stabile și să ia măsuri pentru creșterea comerțului între țările europene și între Europa și restul lumii. A fost un efort comun între Statele Unite și Europa Occidentală și între națiunile europene care au lucrat împreună, lucru greu de imaginat înainte de război.
Administrația Truman și Congresul au oferit prin acest cadru aproximativ 13,3 miliarde de dolari (143 de miliarde de dolari în 2017) de asistență pentru 16 țări.
A fost conceput pentru a îndeplini trei obiective:
extinderea producției agricole și industriale europene;
restabilirea monedelor, bugetelor și finanțelor solide în țările europene individuale;
stimularea comerţului internaţional între ţările europene şi între Europa şi restul lumii;
De la încheierea sa, unii membri ai Congresului și alții au recomandat periodic stabilirea de noi „planuri Marshall” – pentru America Centrală, Europa de Est, Africa sub-sahariană și în alte părți. Acum, Ucraina pare a fi locul potrivit pentru un nou plan.
Planul Marshall rămâne un exercițiu de succes și un precedent important pentru o Ucraină post război. Lecțiile mai relevante pot fi extrase din reconstrucția cu adevărat transformatoare a Europei de Vest după al Doilea Război Mondial, a Europei de Est după Războiul Rece și a Balcanilor de Vest după destrămarea violentă a Iugoslaviei. Formula de bază pentru aceste eforturi de reconstrucție a fost stabilită la finalul celui de-al doilea Război Mondial. Statele Unite au oferit banii de început și au garantat securitatea prin formula NATO, în timp ce europenii au oferit cea mai mare parte a finanțării și au avansat procesul istoric de integrare europeană.
Implicații și proiecții
Din ianuarie 2022, SUA au oferit Ucrainei peste 70 de miliarde de dolari în ajutor militar, financiar și umanitar. Acest sprijin din partea SUA și a altor aliați este esențial pentru susținerea eforturilor militare și a economiei Ucrainei dar este și o sursă de mare vulnerabilitate. Venirea posibilă a lui Donald Trump pentru un nou mandat poate amenința contribuțiile SUA dar interesele Americii în jocul geopolitic mondial nu vor permite, probabil, abandonarea Ucrainei, de aici și marele risc al escaladării războiului către o zonă periculoasă care să antreneze direct o confruntare între mari puteri militare, cum sunt Rusia și Statele Unite, plus aliații lor.
Potențialele schimbări negative în sprijinul SUA pentru Ucraina reprezintă un risc care îi preocupă și pe liderii europeni, care depind foarte mult de SUA pentru asigurarea securității continentului. Și, de ce să nu menționăm, sunt presați de americani să contribuie la efortul de război al Kievului, altfel colaborarea economică cu Rusia ar fi fost mult mai tentantă decât un război fie și doar economic, deocamdată.
Un alt posibil impediment pentru efortul de reconstrucție este că SUA se află într-o competiție strategică pe termen lung cu China. Este puțin probabil ca această poziție să se schimbe odată cu alegerile prezidențiale din 2024, având în vedere că potențialii președinți republicani ar menține sau chiar escalada politici similare. De ce ar impacta relația chino-americană tensionată, Ucraina?
China va dori să aibă un rol în reconstrucția Ucrainei deoarece înainte de 2022, a devenit cel mai mare partener comercial al Ucrainei, cu investiții în agricultură și infrastructură. Acum, poziționarea Beijing-ului de partea Moscovei în conflict, sau neimplicarea în a convinge Rusia să pună capăt războiului, va face investițiile chineze sau alte angajamente în reconstrucția Ucrainei, controversate. America, aflată în conflict strategic și economic cu chinezii, va căuta să limiteze fondurile disponibile firmelor chineze.
Cu toate acestea, companiile chineze s-au angajat deja în proiectele de infrastructură ale Ucrainei și probabil vor concura pentru proiectele de finanțare a reconstrucției din țară.
Ucraina ar putea fi supusă unor presiuni suplimentare pentru a limita măsura în care companiile chineze beneficiază de finanțarea SUA pentru reconstrucție, ceea ce poate fi o provocare dacă vor să rămână fidele procedurilor de achiziție așteptate.
SUA nu sunt singurul aliat al Ucrainei care își recalibrează relațiile cu China. Atât Regatul Unit, cât și Uniunea Europeană, de exemplu, sunt îngrijorați de dependența lor de China pentru lanțurile de aprovizionare cu materii prime critice și componente pentru surse regenerabile, precum și de riscurile pe care acest lucru le creează pentru securitatea lor energetică.
O Ucraină restaurată, chiar ciuntită teritorial, poate întări alianța occidentală din punct de vedere strategic și economic dar va fi probabil un efort de zeci de ani cu numeroase capcane și necunoscute. Fundamental va fi un efort comun americano-european și aranjamente puternice de securitate post conflict.
Deși provocarea reconstrucției postbelice a Ucrainei a fost comparată cu reconstrucția eșuată a Irakului și Afganistanului, în ciuda numeroaselor sale probleme, țara noastră vecină este, totuși, o țară modernă, cu un guvern funcțional și un nivel ridicat de coeziune națională, de aceea nu se poate vorbi de un exemplu similar. Nu se confruntă cu o insurgență sau un război civil iar digitalizarea serviciilor sale guvernamentale este mai avansată decât cea a Statelor Unite și a multor țări din Europa.
În virtutea acestor date, pentru un număr tot mai mare de țări, sprijinirea Ucrainei pare un pariu care merită luat. Comisia Europeană a dezvăluit în 2023 un nou proiect multianual, în valoare de miliarde de euro, pentru a ajuta la reconstrucția Ucrainei. Investitorii privați precum BlackRock și JPMorgan Chase, dar și alții, în primă etapă, lucrează cu guvernul ucrainean la un nou fond de reconstrucție care ar folosi capitalul de început pentru proiectele de reconstrucție.
Finanțarea internațională a sectorului public ucrainean la scară mare trebuie să fie piatra de temelie a efortului de reconstrucție. Economia Ucrainei dinainte de război a fost de 200 de miliarde de dolari PIB anual, iar după un an de război s-a estimat că a scăzut la 160 de miliarde de dolari. Capacitatea de absorbție a Ucrainei va fi limitată, în orice caz, în ceea ce privește forța de muncă și logistica, mai ales din cauza pierderii de populație.
În consecință, printre cele mai mari priorități pentru reconstrucție va fi asigurarea piețelor internaționale pentru exporturile ucrainene, asigurarea unui mediu politic primitor pentru investitorii internaționali și garantarea unui sistem judiciar de încredere și independent, în special pentru implementarea contractelor.
Se discută că Ucraina poate avea o altă sursă de finanțare în activele rusești – rezerve internaționale, cât și active private – înghețate în Occident, estimate la circa 300 de miliarde de dolari. Există o dezbatere puternică cu privire la autoritatea legală de utilizare a acestora, precum și la consecințele pentru sistemul financiar internațional.
Dezbaterea include dacă să fie utilizate acum pentru a ajuta Ucraina sau să se țină ca monedă de schimb în orice reglementare post conflict. Însă, chestiunea folosirii activelor rusești este una sensibilă, multe state temându-se că dacă Rusiei i se vor confisca aceste active se creează un precedent periculos. Temerea este că oricare stat care nu îndeplinește cerințele ordinii internaționale bazate pe reguli riscă să rămână fără activele externe. De aceea, va mai dura o eventuală decizie în acest sens, șansele fiind reduse din cauza consecințelor ulterioare.
O altă chestiune se referă la faptul că orice proiect la această anvergură are de suferit dacă este derulat fără o serioasă și necesară serie de reforme structurale pe un stat încă nearmonizat cu valorile și regulile occidentale, cum este Ucraina.
Ucraina s-a clasat în mod constant pe locul 40 din 40 de țări din Europa (inclusiv Balcanii de Vest și Turcia) în Indicele de percepție a corupției al Transparency International. Reconstrucția postbelică oferă Ucrainei ocazia unică de a inversa cei 30 de ani de dezvoltare în paradigma post-sovietică către un alt model, de esență pro-europeană, cu toate atuurile sale.
Efortul de reconstrucție va dura ani, dacă nu decenii, iar modelul ucrainean de economie ar putea rămâne tributar vechilor practici ex-sovietice. Deturnarea banilor, frauda, abuzul și corupția care supraviețuiește războiului ar eroda puternic sprijinul occidental și internațional. Ucraina ar trebui să aibă un sistem puternic de monitorizare și evaluare. O Ucraină pro-europeană și cu un mecanism statal puternic axat pe eradicarea corupției poate să nu convină economiei subterane. Reducerea acestui flagel echivalează cu o dublare a securității sale generale, alături de arhitectura de securitate externă. Asigurarea finanțării necesită mai mulți pași care vor construi încrederea că Ucraina post-conflict va fi „investibilă”. În plus, sunt necesare garanții că reformele vor continua să consolideze capacitatea instituțională a Ucrainei de a absorbi și de a utiliza astfel de sume și de a reduce în continuare corupția endemică. Acestea ar trebui să fie legate de ambițiile Kievului de a adera la UE.
Se pare că este necesar un cadru instituțional pentru a se asigura că selecția și gestionarea proiectelor este organizată în moduri care să ofere contribuitorilor transparență și asigurări că banii sunt bine cheltuiți. Trebuie să existe, de asemenea, un fel de inspector general în Ucraina precum și o monitorizare și o evaluare puternică de către de către instituțiile financiare internaționale și de către donatorii bilaterali. Și, de asemenea, trebuie să existe un schimb extins de date între comunitatea internațională și Ucraina, astfel încât reconstrucția să poată fi monitorizată și corupția să fie limitată.
Oboseala Europei
Începând cu februarie 2022, solidaritatea europeană față de Ucraina a fost previzibilă în strategiile externe ale UE. Acest lucru se bazează pe o solidaritate aproape completă în interiorul celor 27 de state UE, cu excepția Ungariei. Deși în primăvara anului 2023 au apărut unele semne ușoare de descreștere a simpatiei publice față de cauza ucraineană în raport cu agresiunea Rusiei, majoritatea europenilor se poziționează de partea Ucrainei. Astfel, sprijinul public european față de strategiile UE în raport cu Ucraina variază între 60% și 85% (Eurobarometru, iulie 2023). Cu toate acestea, se conturează o anumită oboseală geopolitică vizavi de cauza ucraineană, care combină reacții naționalist-protecționiste în domenii sensibile (în Polonia, Slovacia și Ungaria), precum accesul produselor cerealiere. Din aceste cauze, în principal, există o incertitudine în privința capacității anumitor guverne naționale de a aloca resurse financiare pentru necesitățile ucrainene.
Riscul de securitate pentru Ucraina rămâne ridicat
Reconstrucția postbelică a Ucrainei nu este pur și simplu o problemă economică. Provocările de securitate pentru Ucraina după încheierea ostilităților vor fi mari și nu se poate obține o recuperare durabilă fără securitate durabilă. Ca oamenii să investească într-o economie, trebuie să simtă că activele lor vor fi protejate în viitor. Dacă Ucraina ar fi iar într-un conflict după un acord de pace, investitorii privați sau statali ar fi puși în fața scenariului negru că ceea ce construiesc va fi aruncat din nou în aer. De aceea, altă prioritate este asigurarea de risc de război pentru a acoperi pierderile pentru investitorii străini și ucraineni.
Chiar și cele mai bune planuri vor eșua, totuși, dacă Ucraina este atacată sau chiar supusă amenințării unui atac. Aici intervine obligativitatea securității care s-a dovedit un element esențial în episoadele de reconstrucție din trecut.
Reconstrucția Ucrainei ar trebui să fie un parteneriat strâns între Statele Unite și Europa, astfel nu va funcționa. Statele Unite ar trebui să conducă în chestiunile de securitate, iar Uniunea Europeană ar trebui să conducă în ceea ce privește asistența economică, în special în lumina posibilei aderări a Ucrainei la UE.
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, ca expresie a garantării păcii și apărării, a asigurat securitatea reconstrucției europene după al Doilea Război Mondial. După ce războiul se termină, indiferent cum se va sfârși, pacea va dura doar dacă ambele părți o consideră preferabilă războiului. Ucraina va avea stimulente pozitive puternice pentru pace sub formă de asistență pentru reconstrucție și aderarea la UE. Rusia nu va avea stimulente comparabile dar va avea dorința să elimine un potențial pericol reprezentat de noua Ucraină reînarmată. Aranjamentele de securitate durabile susținute de Occident vor ajuta Ucraina să descurajeze și să se apere împotriva viitoarelor atacuri rusești dar nu se știe cât se va teme Rusia de arhitectura de securitate susținută de Occidentul euro-american pentru a nu mai risca un nou conflict.
Dar, la fel de important, astfel de garanții de securitate oferă investitorilor încrederea de a-și asuma riscuri și angajamente pe termen lung. De asemenea, reconstrucția și creșterea economică vor permite Ucrainei să își consolideze forțele armate și capacitățile de descurajare. Prin urmare, aranjamentele de securitate și reconstrucția sunt inseparabile.
Extinderea ulterioară a NATO ar crește, de asemenea, șansa unui conflict mai substanțial dacă Rusia ar comite din nou o agresiune. Dar va adera Ucraina la NATO? Greu de spus și puțin probabil.
NATO, pe de altă parte, nu are nevoie de Ucraina ca membru pentru a descuraja Rusia și nici Ucraina nu trebuie să devină membră NATO pentru a se bucura de sprijin pentru apărarea sa. Ordinea europeană de securitate în evoluție ar trebui să reflecte astfel de schimbări în raportul de putere și este posibil ca securitatea pentru Ucraina să aibă ca rezultat noi modele dincolo de alegerea binară pe care o oferă apartenența la NATO.
Indiferent de aranjamentul de securitate pe care Ucraina și aliații săi îl vin, cheia este că orice fel de aranjament va trebui să descurajeze reînnoirea atacului rus, iar beneficiile ne-reatacării vor trebui să depășească costurile. Și astfel, Ucraina va avea stimulente puternice pentru a menține pacea sub forma acestui efort masiv de reconstrucție și a aderării la UE.
Rusia ar urma să fie descurajată să mai atace în aceste condiții. Și SUA, desigur, au o serie de opțiuni de descurajare la diferite puncte forte și niveluri, dar găsirea unei abordări care să fie suficient de puternică pentru a descuraja atacul rusesc, dar care să nu provoace în mod inutil Rusia, va fi cheia aici pentru aranjamentele de securitate.
Orice întârziere semnificativă ar putea împiedica întoarcerea refugiaților, ar putea împovăra o economie ucraineană aflată în dificultate, ar putea risca pierderea interesului internațional și ar putea pune în pericol pacea după victoria în război. De altfel, nici reconstrucția Europei de după cel de-al Doilea Război Mondial nu a început într-un mod serios decât la trei ani după război.
Congresul american ar trebui să adopte o legislație pentru reconstrucția Ucrainei, similară cu legile adoptate după Războiul Rece pentru Europa Centrală și de Est și fosta Uniune Sovietică. Liderii politici americani trebuie să înceapă un efort bipartizan pentru a explica și a construi sprijin în rândul poporului american pentru o politică pe termen lung a SUA în Ucraina.
Rusia rămâne, paradoxal, cheia reconstrucției
Rusia reprezintă o amenințare continuă și relativizează eforturile de reconstrucție. Analizele efectuate asupra viitorului apropiat indică perspective reduse de schimbare a regimului politic la Kremlin și nu este vorba de perenitatea lui Vladimir Putin ci de o doctrină de leadership și de proiectare geopolitică a Rusiei însușită de cei care vor urma la conducere.
Chiar dacă acțiunea militară încetează, este probabil ca Rusia să vadă reconstrucția și securitatea Ucrainei drept un pericol și o provocare și să acționeze în consecință. Rușii pot executa atacuri cibernetice asupra infrastructurii critice a Ucrainei sau iniția încercări de destabilizare a securității informaționale, pe măsură ce influența politică a Rusiei în Ucraina se micșorează și partidele pro-ruse sunt dizolvate.
În ciuda speculațiilor cu privire la provocările la adresa conducerii lui Putin sau a stării sale de sănătate, președinte rus poate rămâne la putere până în 2036. Ca atare, poziția guvernului rus cu privire la războiul din Ucraina este probabil să continue, în viitorul previzibil.
Ne întrebăm, oare Rusia va admite ca în vecinătate să se nască un nou stat fundamental ostil și revanșard, reconstruit de UE și Statele Unite și care să nu mai poată fi convenabil Moscovei? Cum ar trebui sa arate noua Ucraina pentru a fi pe placul Rusiei? Pentru că, dacă până în 2022, implicațiile occidentale în Ucraina erau moderate, după ce s-ar încheia pacea sau un acord de încetare a focului, Rusia ar avea la graniță un nou stat, căruia Kremlinul nu i-ar mai putea aduce acuza că prigonește etnicii ruși. O altă dilemă care va influența decisiv amploarea reconstrucției este și cum se vor desfășura termenii acordului de pace. O pace permanentă sau un armistițiu?
Putin a clarificat și cum vede Rusia negocierile de pace: „Suntem pregătiți să negociem? Da, suntem pregătiți. Dar doar noi suntem pregătiți pentru negocieri, nu bazate pe niște „dorințe” după consumul de medicamente psihotrope, ci bazate pe realitățile care s-au dezvoltat, așa cum se spune în astfel de cazuri, pe teren”.
El a respins ideea unui armistițiu care să ofere un răgaz Occidentului și Ucrainei: „Dorim să rezolvăm toate conflictele, și mai ales acest conflict, prin mijloace pașnice. Dar trebuie să înțelegem clar pentru noi înșine că aceasta nu este o pauză pe care inamicul vrea să o ia pentru reînarmare, ci aceasta este o conversație serioasă cu garanții de securitate pentru Federația Rusă. Cunoaștem diferitele opțiuni despre care se discută, cunoaștem „morcovii” pe care ne vor arăta pentru a ne convinge că a venit momentul. Aceasta trebuie să fie o conversație serioasă care să asigure securitatea părții adverse și, în acest caz, ne interesează în primul rând securitatea Federației Ruse”.
„Nu am încredere în nimeni. Dar avem nevoie de garanții. Garanțiile trebuie precizate, trebuie să fie cele care ni s-ar potrivi și în care vom crede. Dar cu siguranță nu vom cumpăra promisiuni goale”, a spus el.
Atacurile Rusiei asupra infrastructurii energetice a Ucrainei au continuat ultimele săptămâni cu virulență, fiind țintită, cu preponderență, infrastructura energetică. Daunele provocate cresc în fiecare zi costurile unei reconstrucții deoarece obiectivele avariate, centrale energetice, hidrocentrale, depozite de gaz, sunt proiecte ce necesită timp, tehnologie și resurse financiare mari pentru a fi refăcute. Vladimir Putin susține că loviturile asupra instalațiilor energetice ucrainene urmează obiectivul stabilit de Kremlin de a „demilitariza” Ucraina și ar fi și un „răspuns” la recentele lovituri ale Kievului asupra rafinăriilor și altor obiective energetice rusești prin care au fost distruse mai multe rafinării de petrol în adâncul teritoriului Rusiei, afectând peste 15% din capacitatea acestora.
Procesul de reconstrucție ar trebui să se desfășoare mult mai repede iar Ucraina are nevoie de aderarea la UE și NATO pentru a atrage în primul rând un sentiment de încredere că nu riscă să revină iar un teatru de lupte. Chiar și cu asigurări de război, inițiativele private nu vor lansa proiecte mari dacă Ucraina se află într-o stare de conflict „înghețat” și Rusia și-ar putea reînnoi agresiunea. Aici este marea necunoscută. Reconstrucția țării se desfășoară între mai multe variabile: apetitul Rusiei pentru noi cuceriri teritoriale în conflictul aflat în desfășurare, voința Occidentului de a asigura rezistența țării și apoi integrarea în structurile euroatlantice economice și de securitate.
Marea incertitudine rămâne cât de atractivă va fi Ucraina lipsită de principalele regiuni puternice din punct de vedere economic și strategic, fără o ipotetică ieșire la mare. Pentru că, dincolo de motivațiile și semnificațiile ideologice ale operațiunii militare ruse asupra Estului Ucrainei, Moscova a pus mâna pe teritorii potente economic și pe care este greu de crezut că le va ceda. Și se pare că nu se va opri în acest moment în a anexa altele.
Între 17 și 19 martie 2024, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a efectuat o vizită în Caucazul de Sud, în toate cele trei țări (Georgia, Armenia și Azerbaidjan), unde a avut întâlniri cu liderii politici și militari ai acestora. Dincolo de declarațiile oficiale, este important de înțeles natura acestei vizite într-o regiune percepută timp de secole ca și sfera de influență a Rusiei. Dar, în urma complicațiilor Rusiei în Ucraina, această vizită și evoluțiile geopolitice majore din regiune ne arată un trend care ar trebui luat foarte serios în considerare. Mai ales în urma semnelor îngrijorătoare din Caucazul de Nord, în republicile ruse caucaziene majoritar musulmane, unde se pare că se pregătește ceva ce ar trebui să preocupe Moscova în cel mai înalt grad, dacă aceasta nu ar fi prinsă până peste cap în Ucraina.
Zona Caucazului, în general, a fost percepută ca fiind în curtea Rusiei, marile puteri din secolul XIX neimplicându-se decisiv în această regiune considerată fără prea mare importanță. Însă Rusia cucerește regiunea după lupte grele cu muntenii, chiar și marele Lev Tolstoi a luat parte la aceste campanii de la mijlocul anilor 1850. Caucazul este un front secundar în războaiele ruso-turce din 1877-1878, în care au luptat și românii, dar și în primul război mondial. Imperiul Otoman muribund pierde regiunea în favoarea Rusiei și apoi a URSS, deși pe aceste teritorii, în antichitate și în evul mediu timpuriu, statul georgian și cel armean erau puteri importante, fapt care nu avea cum să fie uitat de către urmașii acestora.
Georgia, Armenia și Azerbaidjan au o scurtă perioadă de independență între 1918 și 1920, dar sunt cucerite de bolșevici și devin parte a URSS ca republici unionale, redobândindu-și independența după disoluția imperiului sovietic în 1991. Dar sunt menținute în orbita Rusiei, aceasta fiind hegemonul necontestat multă vreme, chiar dacă între Armenia și Azerbaidjan a existat un conflict militar permanent pentru regiunea Nagorno Karabah (enclavă majoritar armeană pe teritoriul azer), conflict devenit deschis încă din 1988, din timpul URSS.
Conform politicii lui Stalin, de creare a zonelor de dispută între republicile unionale, de schimbare a ponderii populațiilor prin deportări, amestecarea populațiilor, s-au creat focare de conflict care nu au putut fi rezolvate nici în ziua de astăzi, rezidând în prezent sub forma conflictelor înghețate. Spre exemplu, teritoriile acaparate de la România în 1940, respectiv Basarabia și nordul Bucovinei, au fost împărțite de către Stalin care a dat Ucrainei nordul Bucovinei și sudul Basarabiei (Bugeacul și ceva peste), iar în schimb a dat RSS Moldovenească o fâșie la est de Nistru, numită azi Transnistria, devenită după 1991 focarul unui conflict înghețat (după conflictul deschis din 1992) care atârnă ca o piatră de moară pe trupul Republicii Moldova. La fel a procedat Stalin în toate republicile unionale, tocmai pentru a crea focare de conflict în cazul (puțin probabil atunci) în care aceste republici și-ar dobândi independența.
Cert este că în 1991 au apărut trei republici independente în Caucazul de Sud, în urma disoluției URSS, în timp ce în Caucazul de Nord, cu micile republici, a rămas în interiorul Rusiei. Tendința de separare a Ceceniei a fost înăbușită în sânge în două războaie, 1994-1996 și 1999-2002, dar stingerea rezistenței cecene s-a realizat abia în 2017.
Intenția Georgiei de a ieși de sub protectoratul rusesc a fost pedepsită prin crearea prin război a republicilor separatiste pe teritoriul ei (ca și în cazul Moldovei) Osetia de Sud (1992) și Abhazia (1993-1994), prin războaie sângeroase cu mii de victime și zeci de mii de refugiați georgieni pentru a crea zone purificate etnic. În 2004 Georgia anihilează intenția creării unei noi regiuni secesioniste Adjaria, cu capitala la Batumi, dar încercarea ei de a recupera teritoriul Osetiei de Sud, teritoriu recunoscut de către ONU ca fiind georgian, este pedepsită de către Rusia cu o invazie în timpul războiului ruso-georgian din 2008.
De atunci se părea că regiunea caucaziană va rămâne în continuare în sfera de influență a Rusiei și nimic nu mai poate schimba asta. Dar a venit 24 februarie 2022 când Rusia invadează Ucraina și se împotmolește acolo, cu pierderi imense în oameni și material, dar și ca prestigiu și influență pe plan mondial, Rusia devenind un stat paria pentru mare parte din mapamond.
Iar acest aspect nu avea cum să nu se reflecte și în geopolitica din Caucaz.
Teoriile relațiilor internaționale și geopolitica regională a Caucazului
Va trebui să fac o paranteză aici, pentru o mai bună înțelegere a complexului de securitate din Caucazul de Sud.
Există mai multe teorii ale relațiilor internaționale care încearcă să explice dinamica acestor relații, acestea sunt teorii care își au aplicabilitatea în practică, dar, ca orice teorii, reușesc să explice unele aspecte în timp ce altele rămân în afara acestora, respectiv comportamentul actorilor internaționali (state, organizații internaționale) puse în fața unor decizii cu impact major. Printre cele clasice este teoria liberalismului sau a realismului, cu dezvoltări mai moderne ca și neo-liberalismul sau neo-realismul. Reprezentanți de marcă sunt Imanuel Kant și Joseph Nye pentru liberalism (să dau un exemplu clasic și unul modern) și Tucidide și John Mearsheimer (clasic și modern). Dezbaterea este extrem de vastă, pe scurt liberalismul merge pe ideea că statele vor pacea și colaborarea internațională, realismul vede lumea ca o confruntare a puterii (vă invit să citiți despre aceste teorii, sunt mult mai vaste, nu am cum să le sintetizez aici). Niciuna dintre aceste teorii nu răspunde la problemele internaționale de astăzi, având în vedere că comportamentul actorilor internaționali nu se pliază neapărat pe cele două teorii principale. Mai ales că în ultima vreme, pe lângă actorii statali au apărut și alți actori foarte importanți, ca și organizațiile internaționale, companiile multinaționale sau rețelele internaționale, inclusiv cele de crimă organizată. De aceea au apărut noi teorii care încearcă să acopere aceste lipsuri.
Printre teoriile mai nou apărute este și cea a Școlii de la Copenhaga (apropiată de conservatorism), ai cărei principali reprezentanți sunt Barry Buzan, Ole Waever și Jaap de Wilde. Cel mai important reprezentant este Barry Buzan, a cărui carte Popoarele, statele și teama este considerată una de referință în domeniu.
Barry Buzan abordează securitatea pe mai multe paliere, securitatea individului, a statului, internațională, dar și pe sectoare, prin perspectiva militară, politică, economică, socială și ecologică. El este și autorul termenului de securitizare, dar cea mai importantă contribuție a sa, la care mă voi referi direct, este în planul securității regionale, ca un nivel intermediar între securitatea națională și internațională.
Aici el definește termenul de complex de securitate ca și un grup de state ale cărui prime preocupări de securitate le leagă laolaltă suficient de îndeaproape, încât securitățile lor naționale să nu poată fi luate în considerare în mod realist separat una de alta.
Complexele de securitate sunt dominate de relația amiciție/inamiciție între statele componente, în cadrul legăturilor istorice și geografice între ele, orice hegemon care își proiectează influența în cadrul acestor complexe de securitate trebuie să țină seama de aceste tendințe. Spre exemplu, în cadrul complexului de securitate din Asia de sud-est, conflictul predominant între India și Pakistan este unul permanent, istoric, de lungă durată, cu mai multe războaie sângeroase încă din 1947 de la separarea celor două state în urma retragerii britanicilor și declararea independenței lor. Astfel, orice hegemon care ar dori să intervină în acest complex de securitate și să-și proiecteze influența trebuie să țină seama de această rivalitate permanentă. În sensul că nu are cum altfel decât să ia partea unuia dintre rivali, inevitabil, alt hegemon competitor va lua partea celuilalt. Vedem cum în acest exemplu SUA și URSS în timpul Războiului Rece au curtat fiecare dintre aceste părți, iar statele mai slabe din complexul de securitate s-au polarizat spre fiecare dintre ele în funcție de interese pentru a-și asigura propria securitate.
În cazul complexului de securitate din Caucazul de Sud, avem rivalitatea permanentă dintre Armenia și Azerbaidjan pentru Nagorno Karabah cu conflictul militar continuu dintre cele două state. Astfel, un hegemon extern va trebui să susțină una din părți, dar inevitabil, un hegemon competitor cu interese în regiune va veni să susțină partea opusă, astfel că disputa între cele două părți din interiorul complexului de securitate va deveni, inevitabil, o dispută între hegemoni.
Cel mai bun exemplu este Orientul Mijlociu, un spațiu foarte complicat, dar care poate fi un caz școală. SUA și Occidentul au susținut Israelul, URSS a susținut statele arabe, această paradigmă a predominat războaiele dintre israelieni și arabi în tot decursul Războiului Rece, dar cu influențe și complicații chiar și după acesta până în prezent, în cursul războiului dintre Israel și Hamas.
Dar, revenind la complexul de securitate din Caucazul de Sud, după cum spune Barry Buzan, în cazul în care un hegemon extern se retrage, spațiul geopolitic din complexul de securitate este preluat de către alt hegemon, cu posibilitatea unei competiții între potențialii hegemoni pentru a umple vidul geopolitic rezultat.
Ori, la o astfel de situație asistăm astăzi în Caucazul de Sud. Rusia, hegemonul incontestabil în regiune, are mari probleme în urma împotmolirii în Ucraina, astfel că puterea și influența sa în complexul de securitate din Caucazul de Sud (dar nu numai aici, ci și în Asia Centrală, spre exemplu) se diminuează vizibil. Iar pentru acest spațiu geopolitic a pornit o competiție acerbă între potențialii hegemoni mondiali sau regionali.
Bătălia geopolitică pentru Caucazul de Sud
Complexele de securitate, după Barry Buzan, sunt dominate de relațiile de amiciție/inamiciție cu fundament geografic și istoric între actorii din acest complex: ”tiparele amiciției și inamiciției modelează întregul caracter al relațiilor din regiune”. Un hegemon extern are posibilitatea să se alinieze, susținând una din părți (prin furnizarea de arme sau intervenție directă pentru una din părți, sau sprijin economic), sau să acopere (cum a fost între 1922 și 1991 când întreaga regiune a fost sub ocupația URSS). Prin acoperire conflictele nu sunt stinse total, în cele mai multe cazuri sunt doar amânate, vedem conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan care a reizbucnit încă din 1988, când ambele state erau în cadrul URSS, dar liberalizarea a dus la o scădere a controlului central de la Moscova și a favorizat reizbucnirea vechilor tensiuni vechi de decenii.
După cum am sugerat deja, complexul de securitate din Caucazul de Sud este dominat de relația de inamiciție istorică și geografică între Armenia și Azerbaidjan, cu precădere pentru Nagorno-Karabah, dar nu numai. Există problema enclavei azere Nahicevan, separată de restul Azerbaidjanului de un coridor armean, dar și alte dispute teritoriale mai minore.
Cum spuneam, regiunea a fost acoperită de către URSS până în 1991, iar după 1991 Rusia, ca moștenitoare a URSS, a preluat rolul de hegemon extern principal.
În cazul Georgiei, pentru a se asigura de loialitatea acesteia și a-i înfrâna tendințele de orientare spre Vest, Rusia a acționat cum am spus mai sus, prin crearea de republici secesioniste și chiar prin invazie directă, dar la ora actuală, după ce influența rusă dă semne de oboseală în urma complicațiilor din Ucraina, situația este departe de a fi clarificată. Georgia are un președinte proeuropean (doamna Salome Zurabișvili), dar guvernul este dominat de personalitatea și influența oligarhului miliardar pro-rus Bedzina Ivanishvili, cu averea făcută în Rusia, care dorește apropierea de Rusia în defavoarea Occidentului. Conducerea țării este puternic fracturată între cele două tendințe, dar sondajele arată că populația favorizează o direcție pro-vest. Oricum, un punct important pentru clarificarea atitudinii de viitor a Georgiei (care a obținut statutul de țară candidată la UE), este scrutinul din octombrie 2024, care ar putea arăta direcția de urmat pentru această țară. Sunt speranțe ca să fie un scrutin corect, deși Rusia va încerca să influențeze rezultatele prin toate mijloacele. Deci, și aici influența Rusiei se joacă la modul serios.
Azerbaidjanul s-a aflat și el în anii 90 ai secolului trecut sub influența hegemonului principal Rusia, dar având în vedere conflictul cu Armenia și faptul că Rusia a favorizat-o pe aceasta din urmă, Azerbaidjanul, după o serie de înfrângeri militare care au dus la controlul armean asupra regiunii Nagorno Karabah în dispută, dar și a teritoriului adiacent care face legătura enclavei cu teritoriul Armeniei, s-a reorientat. Această reorientare a fost favorizată de noul El Dorado azer, respectiv rezervele de petrol și gaze de la Marea Caspică, care prin exploatarea lor au adus azerilor importante resurse materiale.
Aceștia s-au orientat primordial spre Turcia, cu care are legături etnice și religioase, dar profitând și de noua abordare geopolitică a Turciei lui Erdogan, care își redescoperă vocația imperială și acționează pentru a-și îmbunătăți statutul de putere regională în toate direcțiile, inclusiv spre statele cu populație turcică din Asia Centrală, dar și în Orientul Mijlociu. După cum spunea George Friedman acum mai bine de douăzeci de ani, Turcia a fost cinci sute de ani un imperiu și doar o sută de ani o democrație, așa că vocația imperială nu are cum să dispară. Dezamăgită de amânarea repetată a integrării în UE, cu un potențial economic și militar major în regiune, cu posibilitatea extinderii sferei de influență în statele turcice din jur, era inevitabil ca această țară să-și redescopere veleitățile imperiale de mare putere regională. Iar unul din vectori este Azerbaidjan, după cum s-a și întâmplat.
Turcia a sprijinit militar Azerbaidjanul în conflictul cu Armenia, prin furnizarea de armament și de tot ce le era necesar. În plus, în urma încasărilor din gaz și petrol, bugetul militar al Azerbaidjanului era în 2020 mai mare decât întregul buget al Armeniei, astfel că victoria azerilor în războiul din 2020 și ultimatumul din 2023 a avut rezultatul previzibil.
La ora actuală, Azerbaidjanul, în urma succesului recent prin recuperarea majorității teritoriilor cucerite de armeni în anii 90, menține o politică externă multi-vectorială, încercând să aibă relații bune cu toate puterile majore implicate în regiune. L-a primit în vizită pe Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, dar fără să se angajeze cu ceva, menține relații cu Rusia (chiar a cumpărat în anii trecuți armament din Rusia, fapt care i-a enervat rău pe armeni, făcându-i să se întrebe de loialitatea aliatului lor rus), dar menține relații foarte apropiate cu Turcia, sponsorul lor principal militar. Relații mai reci are cu vecinul Iran, și acesta cu veleități de putere regională, pe motiv că are între granițele sale cam 40% din teritoriul Azerbaidjanului istoric, Azerbaidjanul mare, cu o populație azeră importantă. Oricum, Azerbaidjanul președintelui Ilham Aliyev este o dictatură și nu are vreo șansă să se apropie de UE și NATO atât timp cât acest regim continuă, dar nici nu are intenția să o facă.
În această regiune Armenia este țara care este pe cale să facă cel mai mare balans geopolitic din ultimii ani. Aproape treizeci de ani a fost cel mai apropiat aliat al Rusiei dintre fostele republici sovietice, în schimbul susținerii acesteia în conflictul lung cu Azerbaidjanul. A primit armament de la Rusia (dar Rusia a vândut și Azerbaidjanului), a acceptat baze militare rusești pe teritoriul ei, s-a aliniat la politicile Rusiei. Totul în schimbul susținerii acesteia în războiul pe viață și pe moarte contra Azerbaidjanului. Dar, în 2018, se petrece un eveniment care deranjează în cel mai înalt grad conducerea Rusiei, respectiv pe Vladimir Putin. Revoluția armeană din 2018 l-a obligat pe premier să demisioneze, liderul revoluției Nikol Pashinian devenind prim-ministru confirmat ulterior, sub conducerea sa țara a înregistrat progrese semnificative pe plan economic (cea mai mare creștere din țările foste sovietice), dar și o îmbunătățire a democrației, libertății presei și combaterii corupției. Ori, acest aspect a fost cât se poate de deranjant pentru Putin, la fel ca și progresele democratice ale Ucrainei, sau ale altor state post-sovietice ca și Georgia sau Moldova. Teama permanentă a liderului de la Kremlin că aceste tendințe democratice ar putea atinge Rusia l-a făcut să intervină inclusiv în reprimarea din 2020-2021 a protestelor din Belarus împotriva falsificării alegerilor.
Armenii au și o dispută istorică cu Turcia, aliatul Azerbaidjanului, parte din teritoriul Armeniei istorice este în Turcia, dar sunt și reminiscențe vechi, de genul genocidului armenilor comis de Imperiul Otoman în 1915, nerecunoscut de Turcia până în prezent.
Armenia a fost foarte dezamăgită din cauza pasivității Rusiei în războiul cu Azerbaidjanul din 2020, dar mai cu seamă în 2023. Părerile experților sunt împărțite, unii zic că Rusia și-a abandonat aliatul din cauza faptului că premierul armean este prea pro-european, alții zic că Armenia a fost abandonată din cauză că Rusia nu avea ce face din cauza problemelor cu Ucraina. Poate fi o combinație din amândouă, dar propaganda rusă a aruncat întreaga vină în spinarea premierului armean.
Cert este că această atitudine a aliatului și protectorului rus a provocat o mare dezamăgire în Armenia, chiar premierul Nikol Pashinian declarând că nu mai vede rolul alianței cu Rusia, din moment ce aceasta a abandonat Armenia. Chiar și bazele ruse pe teritoriul armean nu își mai au rostul (baza de la Gyumri, al doilea oraș ca mărime din Armenia, baza aeriană 3624 de la Ergumi, lângă Erevan, plus baze mai mici în regiunile sudice și estice ale țării). Vezi https://karadeniz-press.ro/dilema-armeniei-si-mutatiile-geopolitice-din-caucazul-de-sud/.
Premierul Pashinian s-a întâlnit cu secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, care i-a reiterat importanța continuării reformelor democratice, chiar pe fondul deteriorării relațiilor Armeniei cu Rusia. Mai departe, premierul armean Nikol Pashinian se întâlnește la Bruxelles la începutul lui aprilie și face declarații cu Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, cu secretarul de stat american Antony Blinken și cu înaltul reprezentant al UE pentru relații externe și securitate Joseph Borrell, prin care este susținut drumul european al Armeniei. Cu puțin timp în urmă Armenia a declarat că intenționează să-și depună candidatura pentru aderarea la UE.
Ori, aceste evoluții arată o schimbare majoră de politică externă a Armeniei, o reorientare hotărâtă către structurile vestice, aspect care nu are cum să nu supere Rusia. Menționez faptul că UE a intervenit financiar în Armenia pentru refugiații veniți din Nagorno Karabah (ceea ce Rusia nu a făcut) și pentru alte programe menite să susțină dezvoltarea democratică și economică a Armeniei.
Ceea ce spuneam, reducerea influenței Rusiei în urma războiului cu Ucraina duce la creșterea influenței regionale a altui hegemon extern, în cazul de față Occidentul.
Probleme potențiale pentru Rusia în nordul Caucazului
Aceste evoluții în regiunea Caucazului de Sud sunt dublate de o creștere a activității militanților anti-ruși din nordul Caucazului, regiune din Rusia, dar formată din republici unionale populate de etnici non-ruși, mare parte musulmani. După cum spun statisticile: Daghestan (90% musulmani, ruși 3,6%), Cecenia (95% musulmani, 1,2% ruși), Ingușeția (96% musulmani, 0,7% ruși), Kabardino-Balkaria (70% musulmani, 19,8% ruși), Characheai Cerkezia (64% musulmani, 27% ruși) Osetia de Nord (30% musulmani, 18,9% ruși). Să nu uităm faptul că Cecenia, care și-a declarat independența față de Rusia, a fost teatrul a două războaie sângeroase cu Rusia între 1994-1996 și 1999-2002, conflictul militar și insurgența extinzându-se și în republicile vecine, Rusia declarând victoria și eliminarea insurgenței nord-caucaziene abia în 2017.
Dar potențialul insurgent a rămas, chiar dacă nu s-a manifestat deschis în ultimii ani. După invazia rusă în Ucraina în 2022 militanții anti-ruși au rămas în așteptare o vreme, urmărind evoluția evenimentelor. Dar la 8 noiembrie 2023 a avut loc Congresul Popoarelor din Caucazul de Nord în incinta Parlamentului European care a reunit mai mulți reprezentanți din exil al popoarelor nord-caucaziene (vezi https://karadeniz-press.ro/rezistenta-nord-caucaziana-se-organizeaza-in-exil/) care au cerut o politică de autodeterminare a popoarelor din Caucazul de Nord, regiune cuprinsă între granițele Rusiei, pe versanții nordici ai Caucazului.
Dar, se pare că insurgenții au început să devină activi în nordul Caucazului după doi ani de stagnare a Rusiei în Ucraina, considerând o bună oportunitate de a profita de blocajul de pe teritoriul ucrainean.
Între 2 și 3 martie are loc o confruntare violentă cu morți și răniți între trupele siloviki (mercenari ai siloviki, vezi https://karadeniz-press.ro/mercenarii-rusi-dupa-prigojin/) și membrii armatei de eliberare a Ingusheției. La 29 martie FSB declară că a prevenit intenția unor militanți de a comite atentate teroriste la Stavropol Krai (FSB spune că a prevenit 12 atentate în ultimul an). În capitala Daghestanului, Makhachkala, la 31 martie, un cartier întreg este evacuat și trupele siloviki se angajează în schimburi de focuri cu un grup de militanți, după 24 de ore sunt capturați trei dintre ei având asupra lor arme automate, explozibili, inclusiv IED (dispozitive explozive improvizate).
Deci, se pare că insurgența nord-caucaziană are potențialul de a crește în intensitate pe fundalul slăbirii controlului centralizat al Moscovei cu resursele drenate în întregime spre Ucraina. O astfel de creștere a insurgenței va slăbi și mai mult Moscova, putând duce până la desprinderea unor teritorii de sub controlul ei direct.
Iar acest aspect va duce inevitabil la slăbirea tot mai accentuată a influenței Rusiei în sudul Caucazului, cu repercusiuni majore pentru geopolitica regiunii, inclusiv pentru Armenia și Georgia, inclusiv republicile secesioniste de pe teritoriul acesteia din urmă, Abhazia și Osetia de Sud.
Șeful armatei ucrainene Oleksandr Sîrski a declarat sâmbătă, 13 aprilie, că situația de pe frontul de est s-a înrăutățit în ultimele zile, deoarece Rusia și-a intensificat atacurile pentru controlul unui sat aflat la vest de orașul Bahmut.
Generalul ucrainean a spus că a mers în zonă pentru a stabiliza frontul, în timp ce trupele de asalt ruse au profitat de vremea uscată și caldă, care a făcut manevrarea echipamentelor mai ușoară.
El a scris pe Telegram: „Situația de pe frontul de Est în ultimele zile a devenit considerabil mai tensionată. Acest lucru este legat în primul rând de activarea semnificativă a acțiunii ofensive de către inamic după alegerile prezidențiale din Rusia”. El a mai spus că rușii au suferit pierderi semnificative în timpul atacurilor lor din est, dar au înregistrat și câștiguri tactice. Sîrski a concluzionat că doar un avantaj tehnologic față de Rusia în arme sofisticate ar permite Kievului „să ia inițiativa strategică” de la un inamic mai bine echipat și mai mare.
Deși câștigarea de către Putin a unui nou mandat a sporit speranțele unora că Rusia va căuta o soluție de compromis pentru un acord de încetare a focului, avansul armatei ruse, prin intensificarea ofensivei, arată că Rusia nu se va limita la cuceririle actuale și va merge mai departe în adâncime în teritoriul ucrainean.
Conform declarațiilor oficialilor ruși în frunte cu Vladimir Putin, Rusia va merge până la capăt în atingerea obiectivelor inițiale pentru ca Ucraina să nu mai reprezinte un pericol pentru securitatea sa. Președintele Volodimir Zelenski a avertizat că Rusia ar putea pregăti o mare ofensivă la sfârșitul lunii mai sau în iunie 2024.
Încetinirea asistenței militare din Occident a lăsat Ucraina mai expusă la atacuri aeriene și a fost puternic depășită pe câmpul de luptă. Kievul a făcut apeluri din ce în ce mai disperate pentru aprovizionarea cu rachete de apărare aeriană în ultimele săptămâni.
Armata ucraineană face eforturi susținute pentru a întârzia ocuparea progresivă a noi localități și obiective de infrastructură de către ruși. Rusia a început să execute lovituri aeriene masive asupra sistemului energetic ucrainean, lovind centrale electrice și substații. Pagubele sunt cu atât mai mari cu cât repararea acestora necesită timp important și mulți bani.
Șeful forțelor militare de drone din Ucraina a declarat că livrările de drone în primele linii în acest an au fost deja de trei ori mai mari decât volumul furnizat pe parcursul întregului an trecut. Cu toate acestea rachetele par a fi marea urgență a ucrainenilor.
Zelenski a declarat săptămâna trecută că Ucraina are nevoie de 25 de sisteme de apărare antiaeriană americane Patriot pentru a acoperi Ucraina de atacurile rusești. Kievul face lobby pentru ca sistemele de apărare aeriană din Polonia, România și Spania să fie trimise în Ucraina. Germania a dat două sisteme Patriot Ucrainei, dar a clarificat săptămâna aceasta că nu va mai furniza altele noi. „Nu vom mai putea oferi alte sisteme deocamdată”, a declarat Ministerul german al Apărării.
Nici România nu este dispusă să cedeze stocurile de Patriot, având în vedere propriile necesități de apărare.
Președintele polonez Andrzej Duda a exclus furnizarea de sisteme Patriot. În schimb, a reiterat posibilitatea ca Varșovia să transfere mai multe dintre rachetele sale de fabricație sovietică la Kiev. „În Polonia, abia începem să construim sistemul de apărare antirachetă Patriot. Acest sistem din Polonia nu este încă gata, așa că nu avem nimic de donat, chiar dacă am fi vrut”, a spus Duda.
Președintele Zelenski a spus acum două zile că Germania, totuși, va furniza Ucrainei un nou sistem de apărare aeriană Patriot și rachete de apărare aeriană fabricate din SUA, într-un „moment critic”.
„Germania va livra Ucrainei un sistem suplimentar de apărare aeriană Patriot”, a declarat și cancelarul german Olaf Scholz pe platforma X (fosta Tweeter), amintind că Germania este acum un susținător cheie al Ucrainei, cu asistența SUA blocată în Congres. Mesajul său reiterează, de fapt, că eforturile de sprijin al Ucrainei vor rămâne în ogradă Europei, presiunea fiind mare de peste ocean.
„Suntem neclintiți de partea Ucrainei”, a spus Scholz, adăugând că Zelenski l-a informat sâmbătă într-un apel telefonic despre „atacuri aeriene masive ale Rusiei asupra infrastructurii energetice civile”.
Zelenski a descris conversația sa cu Scholz drept „importantă și productivă” și a spus: „Facem apel la toți ceilalți lideri ai statelor partenere să urmeze acest exemplu”.
Un purtător de cuvânt al guvernului german a declarat că cei doi lideri au discutat despre măsuri pentru a consolida în continuare apărarea anti-aeriană a Ucrainei. „Au fost de acord că sunt necesare eforturi suplimentare ale partenerilor”, se arată într-un nou comunicat.
Viena, un cuib de spioni în timpul Războiului Rece, este din nou scena unei intrigi demne de un roman de John le Carre, care scoate la iveală infiltrarea profundă a Rusiei în forţele de securitate ale Austriei, ţară membră a UE, şi în partidul de extremă-dreapta, care conduce în sondaje. Austria a jucat un rol semnificativ în lumea spionajului din mai multe motive, în special datorită poziției sale geografice și a statutului său de neutralitate.
Cuibușor de spionaj
Țara se află la intersecția mai multor regiuni importante, inclusiv Europa de Vest, Europa de Est și Balcanii. Această poziție a făcut din Austria un loc ideal pentru activități de spionaj, deoarece agențiile de informații din diferite țări au folosit-o ca un punct de tranzit și de supraveghere.
După al Doilea Război Mondial, Austria a adoptat o politică de neutralitate, asemănătoare cu cea a Elveției. Această neutralitate a permis Austriei să servească drept un teren comun pentru întâlniri diplomatice și de spionaj între Est și Vest în timpul Războiului Rece.
Capitala Austriei, Viena, a fost și continuă să fie unul dintre cele mai importante centre de spionaj din lume. Prezența a numeroase ambasade și organizații internaționale în Viena a facilitat activitățile de spionaj și contra-spionaj.
De-a lungul anilor, Austria a fost scena unor cazuri notabile de spionaj. De exemplu, în timpul Războiului Rece, a fost locul unor schimburi de spioni între SUA și URSS.
Austria are legi stricte privind spionajul și protecția secretelor de stat. Cu toate acestea, țara a fost criticată uneori pentru că nu a abordat suficient activitățile de spionaj pe teritoriul său, în special cele legate de Rusia și alte țări.
Scenariu de film
Această istorie, care implică un fost agent austriac de contraspionaj, un jurnalist de investigaţie de renume, o reţea de agenţi ruşi şi un austriac fugar care orchestrează operaţiuni pentru Kremlin din Rusia, subliniază acţiunile agresive ale Moscovei în centrul Europei. Primul personaj este Egisto Ott, un fost agent al serviciului austriac de contraspionaj BVT, arestat la sfârşitul lunii martie sub acuzaţia de transmitere de informaţii clasificate către Rusia şi către Jan Marsalek, un compatriot care a fugit în Rusia. Ott a adunat de-a lungul anilor informaţii despre opozanţi ai regimului rus refugiaţi în Europa, inclusiv foşti membri ai Serviciului Federal de Securitate (FSB) sub noi identităţi, precum şi politicieni şi jurnalişti. Deşi a fost suspendat din BVT în 2017, fostul agent a continuat să aibă acces la informaţii confidenţiale despre mişcările persoanelor pe care Moscova dorea să le găsească. Al doilea personaj este Jan Marsalek, fostul număr doi în sistemul falimentar de plăţi online Wirecard, iar de la dezvăluirea unei fraude de 1,9 miliarde de euro la mijlocul anului 2020, unul dintre cei mai căutaţi infractori din lume. Urmele i-au fost pierdute în iunie 2020, când a călătorit de la Viena în Belarus cu un avion privat. Acum, pe lângă faptul că este acuzat de uriaşa escrocherie în cazul Wirecard, Marsalek a fost pus sub acuzare pentru spionaj în favoarea Rusiei, după cum a dezvăluit săptămânalul german Der Spiegel şi a confirmat o anchetă efectuată în Austria.
Grozev, țintă importantă
Una dintre ţintele prioritare a fost Christo Grozev, un jurnalist de investigaţie bulgar stabilit la Viena până în 2023 şi care a dat mari dureri de cap Kremlinului. Activitatea sa la platforma media de investigaţii Bellingcat a avut un rol esenţial în identificarea responsabililor pentru doborârea, în 2014, a avionului MH17 deasupra estului Ucrainei, în care şi-au pierdut viaţa 298 de persoane. Grozev a identificat, de asemenea, agenţi ai Moscovei care i-au otrăvit pe fostul agent secret Serghei Skripal în Anglia şi pe Aleksei Navalnîi, defunctul lider al opoziţiei ruse. Ott a transmis adresa lui Grozev din Viena şi a furnizat informaţii despre securitatea acestuia unor agenţi ruşi care au pătruns în casa jurnalistului în iunie 2022 şi i-au furat laptopul şi un stick USB. În plus, copii ale memoriei telefoanelor mobile a trei înalţi funcţionari de la Ministerul de Interne austriac – furate de complicii lui Ott – au fost trimise la Moscova. Mai mult, Ott l-a ajutat pe Marsalek să intre în posesia unui dispozitiv SINA, unul dintre cele mai avansate aparate criptografice folosite în Occident, care, potrivit presei austriece, a ajuns în Rusia sau Iran. Arestarea în Marea Britanie a spionilor implicaţi în spargerea domiciliului lui Grozev şi informaţiile transmise Austriei de serviciile secrete britanice MI5 au dus la arestarea lui Ott în martie. Superiorul lui Ott în cadrul BVT, Martin Weiss, care a fugit în Dubai, este de asemenea anchetat sub suspiciunea că ar fi furnizat informaţii lui Marsalek, racolat de spionajul rus încă din 2014. La rândul său, Grozev a părăsit Viena în 2023 pentru SUA când a fost informat că Austria nu-i mai poate garanta siguranţa şi a suspectat Rusia vrea să-l asasineze. Acest caz, despre care apar noi detalii zilnic, a zguduit scena politică austriacă, iar prima reacţie a guvernului, condus de Partidul Popular (conservator), a fost de a anunţa o înăsprire a legilor privind spionajul.
Cultul spionajului
Actuala legislaţie austriacă pedepseşte doar spionajul împotriva instituţiilor naţionale, dar nu şi împotriva organismelor internaţionale sau a altor interese străine în Austria, ţară care găzduieşte aproximativ 30 de organizaţii din cadrul ONU sau OSCE. Această lacună juridică a făcut din Viena, după încheierea Războiului Rece, un loc ideal pentru spionaj, având în vedere că gradul de impunitate este enorm. Un alt aspect este rolul partidului de extremă-dreapta FPO, care între 2017 şi 2019 a controlat Ministerul de Interne şi care în 2018 a semnat un acord de cooperare cu Rusia pentru a îmbunătăţi schimbul de informaţii în domeniul securităţii. FPO, care nu-şi ascunde simpatia pentru Rusia, este lider în intenţiile de vot pentru alegerile generale din septembrie şi este condus de ministrul de interne de atunci, Herbert Kickl. Una dintre cele mai controversate măsuri ale lui Kickl a fost reformarea BVT (unii analişti vorbesc de o „destructurare”), care era responsabilă şi de monitorizarea extremiştilor de dreapta din Austria. Una dintre imaginile controversate ale guvernului conservator şi de extremă-dreapta de atunci îl reprezintă dansul lui Vladimir Putin cu ministrul de externe Karin Kneissl la nunta acesteia din urmă. Potrivit săptămânalului vienez Falter, şefa diplomaţiei austriece de la acea vreme, numită de FPO şi care în prezent trăieşte în Rusia, a încercat, cu ajutorul lui Ott, să îşi înfiinţeze propriul serviciu de informaţii în cadrul ministerului pe care îl conducea.
Război economic
Guvernatorul Băncii Naţionale a Austriei, Robert Holzmann, a avertizat că există „un potenţial risc” în planul Raiffeisen Bank International (RBI) de a cumpăra o participaţie în compania austriacă de construcţii Strabag cu fonduri blocate în Rusia, şi doar Raiffeisen poate decide dacă merită luat un astfel de risc.
Robert Holzmann a declarat într-un interviu acordat Reuters că Banca Naţională a Austriei (ONB), care verifică respectarea sancţiunilor financiare, consideră că planificata tranzacţie respectă sancţiunile. „Atât SUA şi Europa sau Austria, Banca Naţională a Austriei, putem furniza un cec în alb. Nu putem spune: Mergeţi înainte, totul este clar. Rămâne un risc potenţial”, a adăugat el. Guvernatorul Băncii Naţionale a Austriei a refuzat să explice ce înseamnă un risc potenţial. Luna trecută, Reuters a dezvăluit că autorităţile de la Washington fac presiuni asupra Raiffeisen, pentru ca grupul bancar austriac să renunţe la intenţia de a prelua o participaţie în valoare de 1,5 miliarde de euro la grupul de construcţii Strabag, de la o companie de construcţii controlată de oligarhul rus Oleg Deripaska. Sursele citate de Reuters susţin că în eventualitatea în care Raiffeisen va decide să meargă mai departe şi se va dovedi că tranzacţia încalcă sancţiunile americane, Washingtonul ar putea impune penalităţi băncii austriece. În replică, banca austriacă a informat că a înştiinţat toate autorităţile relevante, inclusiv Trezoreria SUA şi Oficiul pentru Controlul Activelor Străine SUA (OFAC), cu privire la detaliile acestei tranzacţii. Totodată, Raiffeisen Bank International a dat asigurări că tranzacţia respectă sancţiunile occidentale impuse Rusiei. „Cum riscul există, este decizia Raiffeisen să spună, ţinând cont că există un risc potenţial, merită să facem asta sau nu?”, a spus Holzmann. Într-un comunicat dat publicităţii ulterior, RBI a repetat că planificata tranzacţie respectă sancţiunile occidentale impuse Rusiei.
Gazprom în ofensivă
Grupul energetic Gazprom, companie controlată de statul rus, a cerut unui tribunal rusesc să împiedice compania austriacă OMV Exploration & Production GmbH să demareze o procedură de arbitraj internaţional, potrivit documentelor juridice consultate de Reuters. Tribunalul regional de arbitraj de la Sankt Petersburg a stabilit că audierile preliminare în acest dosar vor avea loc în data de 16 aprilie. În luna decembrie 2023, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin a ordonat ca firmele Wintershall Dea (Germania) şi OMV (Austria) să fie deposedate de participaţiile lor, în valoare de mai multe miliarde de dolari, pe care le deţineau la o serie de proiecte de extracţie de gaze din zona arctică a Rusiei. Sechestrarea de către Kremlin a activelor străine din Rusia a venit după ce Putin a catalogat drept o declaraţie de război economic din partea Vestului sancţiunile economice impuse Moscovei după decizia de invadarea a Ucrainei. Gazprom se confruntă cu numeroase acţiuni în justiţie din partea companiilor europene care cumpără şi transportă gaze ruseşti şi recent a încercat să tranşeze aceste litigii cu companiile internaţionale în tribunalele din Rusia, lucru pe care unele companii europene l-au considerat ilegal. De asemenea, Gazprom a demarat acţiuni la tribunalul regional de arbitraj de la Sankt Petersburg, ameninţând companiile europene cu amenzi dacă vor continua litigiile în afara Rusiei. Grupul OMV a avut venituri de 62 de miliarde de euro în 2022 şi are o forţă de muncă de aproximativ 22.300 de angajaţi la nivel mondial. Cel mai mare acţionar la OMV este Guvernul austriac. Potrivit datelor publicate pe Bursa de la Bucureşti, la sfârşitul anului trecut, OMV, cea mai mare companie industrială listată din Austria, deţinea 51,1568% din acţiunile OMV Petrom iar statul român, prin Ministerul Energiei, 20,6980%.
Cruciadă juridică
Liderii statelor Uniunii Europene s-au întrunit joi, la Bruxelles, pentru a explora noi modalităţi de a sprijini Ucraina împotriva invaziei ruse pe scară largă, printre care un plan de a utiliza veniturile obţinute din activele ruseşti îngheţate în Europa pentru a înarma Ucraina. La sosirea la Consiliul European, mai mulţi lideri din UE şi-au reafirmat angajamentul faţă de susţinerea Ucrainei, însă au existat şi poziţii mai prudente din parte unor participanţi. Cancelarul austriac Karl Nehammer a declarat că doreşte garanţii că, în cazul în care ţări neutre militar aşa cum este Austria sprijină propunerea de folosire a profiturilor obţinute din activele ruseşti îngheţate, banii vor fi folosiţi pentru a reconstrui Ucraina şi nu pentru a o înarma. ”Iniţial a existat discuţia că banii ar trebui investiţi în reconstruirea Ucrainei. Aceasta mi se pare o sugestie rezonabilă”, a spus Nehammer. Planul, prezentat de şeful diplomaţiei europene Josep Borrell, prevede utilizarea a 90% din veniturile obţinute din activele ruseşti îngheţate în Europa pentru a cumpăra arme pentru Ucraina prin intermediul Instrumentului European pentru Pace. Borrell a menţionat că va propune ca restul de 10% din valoarea activelor ruse din Europa îngheţate să fie utilizat pentru a spori capacitate industriei de apărare ucrainene. Contribuţiile statelor UE la Instrumentul European pentru Pace au ajuns la 17 miliarde de euro pentru perioada 2021-2027. Creat în 2021 pentru finanţarea acţiunilor de securitate şi politică externă ale UE, acest instrument extrabugetar a fost folosit după declanşarea invaziei ruse în Ucraina mai ales pentru achiziţia de arme şi muniţii destinate Kievului. Preşedintele lituanian Gitanas Nauseda a afirmat că atât profiturile obţinute din activele îngheţate, cât şi activele însele ”ar trebui să contribuie nu doar la reconstruirea Ucrainei, dar şi la nevoile de apărare ale acestei ţări”. Totuşi, premierul luxemburghez Luc Frieden a avertizat că ”stabilitatea şi credibilitatea financiare” ale UE trebuie să fie protejate. ”Nu poţi pur şi simplu să iei activele cuiva. Trebuie să fim extrem de siguri de ceea ce facem”, a avertizat el. Mai mult, unele bănci occidentale au început deja să facă lobby împotriva propunerii UE, temându-se că s-ar putea ajunge la litigii costisitoare, au declarat surse din domeniul bancar. Respectivele bănci se tem că ulterior ar putea fi date în judecată de Rusia dacă ele sunt implicate în vreun transfer de bani către Ucraina şi că planul UE ar putea fi extins la activele din conturile pe care le deţin pentru persoanele şi companiile sancţionate. Ideea unei astfel de extinderi nu a fost însă ridicată de UE.
Sute de miliarde
Sursele respective sunt îngrijorate şi de faptul că propunerile ar putea conduce la o erodare mai mare a încrederii în sistemul bancar occidental. Aproximativ 70% din activele ruse blocate în Occident se află în depozitul central belgian Euroclear pentru titluri de valoare, ce deţine echivalentul sumei de 190 de miliarde de euro reprezentând diverse titluri ale băncii centrale ruse şi lichidităţi. Pe de altă parte, este de aşteptat ca liderii statelor UE să transmită un mesaj mai puternic privind o încetare durabilă a focului în Fâşia Gaza. Premierul demisionar irlandez Leo Varadkar a anunţat că Austria şi Republica Cehă sunt reticente faţă de un apel unitar al UE privind încetarea focului în Fâşia Gaza. El şi-a exprimat speranţa că va convinge cele două ţări central-europene să accepte apelul UE ”pentru o încetare a focului umanitară imediată care să conducă la o soluţie bazată pe coexistenţa a două state”. Invitat la summitul UE, secretarul general al ONU, Antonio Guterres, le-a cerut Celor 27 să sprijine o încetare a focului în Orientul Mijlociu şi a avertizat că acţiunile soldate cu victime civile în Fâşia Gaza, dar şi în Ucraina, trebuie să fie condamnate ”fără duble standarde”. Pe masa liderilor Celor 27 se află şi o propunere prezentată de Comisia Europeană de a consolida industria de apărare a UE prin alocarea a 1,5 miliarde de euro pentru achiziţii comune de echipament militar. Premierul belgian Alexander de Croo, a cărui ţară asigură preşedinţia semestrială a Consiliului UE, a spus că va exista o dezbatere despre modul de finanţare a planului. ”Vor trebui să existe contribuţii naţionale, s-ar putea să fie obligaţiuni pentru apărare, s-ar putea să fie o finanţare prin Banca Europeană de Investiţii (BEI)”, a explicat De Croo. Omologul său finlandez, Petteri Orpo, a opinat că fiecare ţară membră a UE va trebui să ”îşi facă partea sa de treabă şi va trebui să folosim toate instrumentele pe care le avem”. El a anunţat că Finlanda şi alte 13 ţări membre au semnat o scrisoare în care solicită finanţare de la BEI.
Eurocorps decapitat
Ministerul polonez al Apărării a anunţat miercuri că l-a demis din funcţie „cu efect imediat” pe comandantul polonez al statului major unic, Eurocorps, în urma unei anchete a contraspionajului militar polonez. Serviciile de informaţii au „deschis o anchetă de control” asupra accesului generalului-locotenent Jaroslaw Gromadzinski la informaţii secrete, în urma „noilor informaţii despre ofiţer”, potrivit unui comunicat de presă al Ministerului Apărării. „În consecinţă, s-a luat decizia de demitere a generalului Gromadzinski din funcţiile sale de comandant al Eurocorps şi rechemarea imediată a acestuia în ţară”, a spus ministerul, potrivit căruia un alt ofiţer va fi desemnat să „asigure continuitatea” în postul deţinut până acum de general şi acest lucru „cu efect imediat”. Ministerul polonez nu a oferit detalii despre noile informaţii în legătură cu generalul, nici despre ancheta în curs. Înainte de a deveni comandantul Eurocorps în iunie anul trecut, generalul Gromadzinski a fost mai ales consilier-coordonator al şefului de stat major al armatei poloneze. În ultimele luni, el a făcut parte din echipa internaţională de asistenţă pentru Ucraina la Wiesbaden în Germania, unde, alături de militari americani, a fost responsabil cu pregătirea soldaţilor ucraineni. Creat în 1992, Eurocorps este un corp de armată unic în felul său şi care reuneşte o mie de militari din şase ţări membre, numite „naţiuni-cadru” (Franţa, Germania, Spania, Belgia, Luxemburg şi Polonia), ce finanţează şi administrează organizaţia. Mai multe „naţiuni asociate” (Grecia, Turcia, Italia, România şi Austria) susţin de asemenea Eurocorps, punându-i la dispoziţie ofiţeri în statul major. Acest corp, a cărui misiune este să dirijeze şi să coordoneze operaţiuni multinaţionale la scară largă pentru UE şi NATO, poate comanda până la 60.000 de militari ai forţelor terestre. Cartierul general al Eurocorps este instalat la Strasbourg.
Spionaj cu repetiție
Anterior, un fost angajat al Oficiului Federal pentru Protecția Constituției și Combaterea Terorismului (BVT), deja desființat, a fost reținut sub suspiciunea de spionaj.
Procuratura austriacă a menționat că deținutul Egisto Ott se află imediat în custodia unui centru de detenție preventivă.
Procuratura din Viena îl investighează pe Ott din 2017 sub acuzația de abuz în serviciu, transmiterea de informații secrete în detrimentul Austriei și încălcarea secretelor de stat.
Arestarea a fost precedată de dezvăluiri recente că Ott a furnizat conținutul telefoanelor mobile ale oficialilor de rang înalt spionilor ruși.
Fostul său ginere, despre care se crede că a facilitat infracțiunea, a fost, de asemenea, arestat.
Au fost efectuate percheziții la domiciliile ambilor deținuți.
Recent, mass-media a raportat că un membru al Bundestagului din partea Alternativei pentru Germania și candidatul partidului la alegerile pentru Parlamentul European, Petr Bistron, a primit bani de la o rețea de influență pro-rusă expusă de serviciile de informații europene.
iena, oraș obișnuit încă din perioada Războiului Rece cu intrigile de spionaj, a redevenit „capitala europeană a spionilor”, după declanșarea, pe 24 februarie 2022, a invaziei ruse în Ucraina, iar guvernul austriac nu pare să facă nimic pentru a schimba acest lucru. Mai mult, Austria a ajuns acum un „veritabil portavion” al agenților ruși care operează în Europa, se arată într-o analiză Financial Times. În Austria se află sediile centrale ale mai multor organizații internaționale importante, precum Agenția Internațională pentru Energie Atomică, OPEC și diverse agenții ale ONU. În mod „tradițional”, guvernul austriac s-a făcut până acum că nu „vede„ vasta activitate de spionaj desfășurată pe teritoriul său, în special de spionii Moscovei, atâta vreme cât aceste operațiuni nu vizează persoane, oficiali ori instituții din Austria. Principalele trei partide austriece de opoziție au inițiat încă din primăvară o propunere legislativă menită a incrimina toate acțiunile de spionaj desfășurate pe teritoriul Austriei. Mai exact, opoziția a propus inclusiv incriminarea „spionajului desfășurat pe teritoriul austriac împotriva unui stat străin sau a unei organizații internaționale”, dar majoritatea guvernamentală din parlament a reușit deja de două ori să suspende procedura de vot, iar dezbaterea a fost amânată pentru sesiunea parlamentară din toamnă. „Dacă, de exemplu, Rusia îi spionează pe germani – unii dintre cei mai apropiați parteneri ai noștri – pe teritoriul austriac, nu putem face nimic în privința asta, atâta vreme cât o astfel de activitate nu afectează interesele Austriei”, a precizat parlamentara Stephanie Kresper, membră a partidului liberal de opoziție Neos. În Viena sunt 180 de diplomați ruși. Austria a expluzat până acum doar patru. „E comic” În Viena există în acest moment peste 180 de diplomați ruși. O treime dintre aceștia sunt, în realitate, ofițeri ruși de informați care lucrează sub acoperire diplomatică, după cum au precizat pentru Financial Times surse din serviciile secrete occidentale. Din februarie 2022 și până în prezent, țările europene au expulzat peste 400 de spioni ruși care acționau sub acoerire diplomatică. În schimb, Austria a expluzat doar patru, până acum. „E efectiv Vestul Sălbatic”, a spus, sub protecția anonimatului, un diplomat occidental. „E aproape comic ce se întâmplă aici. Inclusiv din partea noastră, sunt sigur”. Pe lângă agenții ruși, americani ori europeni, în Viena mai acționează agenți chinezi, iranieni, israelieni și saudiți, iar șefii serviciilor secrete occidentale privesc situația din Austria cu uimire crescândă. „Viena este un hub perfect pentru spionaj, așa cum a fost dintotdeauna”, a declarat Gustav Gressel, fost ofițer în armata austriacă. „Dacă ești un ofițer rus de informații și vrei să iei legătura cu o sursă din Germania, de ce să riști să mergi până acolo să vă vedeți? Mai degrabă îți inviți sursa la o vacanță de ski în Austria. Sau la un bal în Viena – practic, poți recruta noi surse și să culegi informații fără nicio grijă”.
Diplomați expulzați
Austria a dispus expulzarea a doi diplomați de la Ambasada Rusiei la Viena. Un oficial austriac a spus că expulzările sunt legate de activități de spionaj.
Ministerul de Externe austriac a declarat că cei doi diplomați ruși „s-au angajat în acte incompatibile cu statutul lor diplomatic” și au fost declarați „personae non gratae”. Autoritățile austriece nu au oferit alte detalii despre acțiunile diplomaților ruși care au motivat expulzarea. Aceștia au primit termen până pe 19 martie să părăsească Austria. Un oficial austriac care cunoaște problema a spus că expulzările au fost legate de spionaj. Oficialul a vorbit sub condiția anonimatului pentru a discuta despre expulzări. Agenția de știri de stat rusă RIA Novosti a citat Ministerul rus de Externe spunând că „Rusia va da un răspuns adecvat deciziei nefondate a Vienei”. Ambasada Rusiei în Austria a emis o declarație pe canalul său Telegram în care spune că este „indignată de decizia Ministerului de Externe austriac de a declara doi angajați ai Ambasadei Rusiei personae non gratae”.
„Ca și în episoadele anterioare de expulzări, de data aceasta nu ni s-a prezentat nicio dovadă de niciun fel, cu atât mai puțin dovezi ale unei încălcări a Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice. Aceasta este o decizie pur politică a autorităților austriece, pe care nu o acceptăm categoric. Răspunsul decisiv al Moscovei nu poate ridica nicio îndoială. Responsabilitatea pentru degradarea în continuare a relațiilor bilaterale revine în întregime Vienei”, se arată în comunicat.
Națiunile vest-europene și Rusia și-au expulzat reciproc diplomații de mai multe ori după ce Rusia a invadat Ucraina pe 24 februariei 2022.
Austria este membru al Uniunii Europene, dar are o politică de neutralitate militară și găzduiește mai multe agenții ONU în capitala sa, Viena, a ezitat inițial să ia astfel de măsuri, dar recent a expulzat mai mulți diplomați ruși.
A expulzat patru diplomați ruși în aprilie 2022, după presiunile publice și ale UE, și alți patru în februarie 2023 .
Înainte de invazia rusă a Ucrainei, a expulzat un diplomat rus în august 2020.
100 de spioni diplomați
Aproximativ 100 din cei 252 de spioni ruși din Austria spionează sub acoperire diplomatică și operează și în statele vecine, susține VSquare, o publicație de știri ungară, care citează un șef al serviciilor secrete al unei țări din Europa centrală, care ar fi împărtășit informațiile în cadrul unei întâlniri cu ușile închise cu alți oficiali din securitate.
Reporterul VSquare a spus că informația i-a fost confirmată „de mai mulți oficiali guvernamentali și experți în securitate”, unde unul dintre ei a spus că agenții „nu operează în mod evident doar în Austria”, adăugând că lucrează și sub alte acoperiri.
„Un oficial guvernamental austriac mi-a spus că, conform numărului lor, există în prezent cel puțin 252 de diplomati ruși – diplomați plus personal tehnic și administrativ – la Ambasada Rusiei la Viena și în misiunile permanente ale Rusiei la OSCE și ONU și biroul său de dezarmare.
„Totuși, acest număr nu include profesorii de la școlile rusești din Austria care se bucură și de un anumit nivel de imunitate diplomatică, a adăugat oficialul austriac”, se spune în articol, adăugând că și soții diplomaților ar putea fi spioni, ceea ce este din ce în ce mai mult obișnuit după „expulzarea în masă a diplomaților ruși din ultimii ani”.
Potrivit publicației din Ungaria, aceștia includ agenți sub acoperire care lucrează pentru serviciile de informații ale Rusiei: Serviciul de Informații Externe (SVR), Serviciul Federal de Securitate (FSB) și Serviciul militar de Informații din Rusia (GRU).
Reporterul a precizat că atât Austria, cât și națiunile învecinate sunt conștiente de activitățile de spionaj ale Moscovei, iar Viena s-a confruntat cu presiuni din partea aliaților săi înainte de a expulza doi diplomați ruși săptămâna trecută pentru acțiuni „incompatibile cu statutul lor diplomatic”, fără a oferi detalii suplimentare.
VSquare notează că Slovacia este conștientă de faptul că diplomații ruși din Austria îi spionau, iar diplomații cehi au cerut o limită a liberei circulații a rușilor în spațiul Schengen pentru a atenua riscurile.
În februarie, Irlanda a refuzat să reînnoiască vizele diplomaților ruși din cauza problemelor de spionaj.
