Armenia, gată să adere la Uniunea Europeană?

Armenia, gată să adere la Uniunea Europeană?

Autoritățile de la Erevan analizează posibilitatea de a depune o cerere de aderare la Uniunea Europeană, a declarat ministrul armean de externe Ararat Mirzoian, relatează mass-media regională. Demersul are loc pe fondul strategiei armene de stabilire a unor legături mai strânse cu Occidentul în faţa tensiunilor cu aliatul tradiţional Rusia.

Presiuni geopolitice

„În prezent, sunt discutate pe larg în Armenia multe oportunităţi noi şi nu va fi un secret dacă spun că printre acestea se numără şi aderarea la Uniunea Europeană”, a declarat Mirzoian într-un interviu acordat postului de televiziune turc TRT World cu ocazia Forum Diplomatic care a avut loc în Antalya, semn al noilor relații dintre Erevan și Ankara.

În prezent, Armenia are din iunie 2021 un acord de parteneriat cu Uniunea Europeană.

De la venirea la putere, în urma unei revoluţii, în 2018, premierul armean Nikol Paşinian a aprofundat legăturile Armeniei cu Europa şi Statele Unite, atrăgând în mod repetat mânia aliatului tradiţional Rusia.

Erevanul a declarat în repetate rânduri că alianţa sa cu Moscova nu se extinde şi la războiul din Ucraina, în timp ce Paşinian a acuzat Rusia că încearcă să-i submineze guvernul.

Armenia acuză, de asemenea, Rusia că nu a reuşit să o apere împotriva rivalului de lungă durată, Azerbaidjanul, care s-a apropiat de Moscova în ultimii ani şi cu care Erevanul are un conflict legat de enclava Nagorno-Karabah.

Acuzații reciproce

Armenia şi Azerbaidjanul s-au acuzat reciproc de tiruri la frontiera dintre cele două ţări rivale din Caucaz, un incident care, potrivit Erevanului, a provocat moartea a cel puțin 4 soldați armeni.

Marţi dimineaţă, „unităţi ale forţelor armate azere au deschis focul (…) asupra poziţiilor armene din apropierea Nerkin Hand”, un sat din sudul regiunii Siunik, care se învecinează atât cu Azerbaidjanul, cât şi cu enclava azeră Nahcivan, a precizat Ministerul armean al Apărării într-un comunicat. „Potrivit informaţiilor preliminare, doi armeni au fost ucişi şi alţi câţiva au fost răniţi”, a adăugat acesta.

Potrivit unui comunicat al Ministerului azer al Apărării din Azerbaidjan, forţele armene au tras de două ori luni seara asupra poziţiilor sale „în direcţia satului Kohanabi, în regiunea Tovuz”, din nord-vestul Azerbaidjanului.

La rândul său, serviciul azer al gărzii de frontieră a afirmat că acest atac asupra poziţiilor armene a fost o „operaţiune de răzbunare” ca răspuns la o „provocare” a forţelor armene care a avut loc luni seara şi care, potrivit Baku, s-ar fi soldat cu rănirea unui soldat azer.

La finalul operaţiunii de marţi, „postul militar din care s-au tras focuri de armă (…) a fost complet distrus”, a precizat serviciul azer de pază a frontierei, promiţând un „răspuns şi mai sever şi mai hotărât” la „orice provocare” la frontiera dintre Armenia şi Azerbaidjan.

Ministerul armean al Apărării a respins aceste acuzaţii, afirmând că ele „nu corespund realităţii”.

Acest incident intervine la scurt timp după realegerea preşedintelui azer Ilham Aliev, care se află la putere în această ţară bogată în hidrocarburi de două decenii. Omul forte de la Baku, în vârstă de 62 de ani, profită de victoria sa militară asupra locuitorilor din Nagorno-Karabah. În septembrie 2023, armata azeră, într-o ofensivă fulgerătoare, a preluat controlul total asupra acestei enclave muntoase populate de armeni şi autoproclamate republică, forţând zeci de mii de locuitori să fugă.

În timp ce susţine că urmăreşte un proces de pace cu Armenia, preşedintele azer nu şi-a ascuns niciodată celelalte ambiţii teritoriale ale sale: controlul regiunii armene Siunik pentru a lega enclava Nahcivan de restul Azerbaidjanului.

Acord militar

Armenia a semnat cu Franţa un contract în vederea achiziţionării de puşti de precizie de la societatea franceză PGM şi o scrisoare de intenţie în vederea formării unor ofiţeri armeni, în contextul în care Erevanul încearcă să-şi reducă dependenţa de Moscova.

”Armenia a adoptat ideea de a-şi moderniza armata. Ne vom folosi propriile mijloace şi ajutorul statelor partenere. Este vorba despre utilizarea tuturor instrumentelor păcii pentru a-şi apăra frontierele”, a declarat ministrul armean al Apărării Suren Papikian într-o conferinţă de presă comună cu omologul său francez Sébastien Lecornu. Valoarea contractului de achiziţie nu a fost dezvăluită.

Franţa s-a angajat totodată să ofere burse unor ofițeri armeni la vestita Academie Militară Saint-Cyr Coëtquidan şi va participa și la antrenarea corpului de subofițeri ai armatei armene, dar și a forțelor speciale.

Sébastien Lecornu anunţă că Franţa urmează să trimită un consilier militar specilist în apărare sol-aer, care să ajute Armenia să se apere ”de eventuale atacuri potenţiale agresoare” vizând civili.

Armenia ”se întoarce către partenerii săi care sunt cu adevărat furnizori de securitate”, declară el în această conferinţă de presă, răspunzând unei întrebări despre îndepărtatea Erevanului de Moscova, aliatul său istoric.

Armenia a lansat un proces de refomare a forţelor sale armate, a doctrinei militare şi a normelor sovietice.

Cooperarea Armeniei cu Franţa, după ce a fost înfrânt în 2020 în războiul cu Azerbaidjanul, a intrat în ”faza practică”, ”de natură sistemică şi de mare anvergură”, potrivit lui Suren Papikian.

Parisul se teme de o nouă confruntare militară cu Azerbaisjanul, rivalul istoric al Erevanului, în această regiune tulbure din Caucaz.

Franţa şi Armenia au semnat în toamnă o scrisoare de intenţie în domeniul apărării aeriene, care prevede achiziţionarea a trei radare de tip Ground Master (GM200) de la Thalès, care permit detectarea unei aeronave inamice aflate la 250 de kilometri distanţă, şi de binocluri cu viziune pe timpul nopţii, fabricate de Safran – livtrate joi.

Azerbaidjanul a recucerit, într-o ofensivă-fulger în septembrie, întreaga regiune separatistă azeră Nagorno Karabah, susţinută de Armenia, după 30 de ani de conflict.

Încă au loc în continuare confruntări armate între armatele armeană şi azeră, care s-au acuzat reciproc, la jumătatea lui februarie, de tiruri la frontieră soldate cu moartea a patru armeni, potrivit Erebavului.

Armenia aderă la CPI

Armenia s-a alăturat în mod oficial Curţii Penale Internaţionale (CPI), au anunţat oficialii, o mişcare pe care aliatul tradiţional Moscova a denunţat-o ca fiind neprietenoasă, scrie The Guardian.

Curtea cu sediul la Haga a emis în martie un mandat de arestare pe numele preşedintelui rus, Vladimir Putin, în legătură cu războiul din Ucraina şi cu deportarea ilegală de copii în Rusia.

Erevanul este acum obligat să îl aresteze pe liderul rus dacă acesta pune piciorul pe teritoriul său.

„Statutul de la Roma al CPI a intrat oficial în vigoare pentru Armenia la 1 februarie”, a declarat pentru AFP reprezentantul oficial al ţării pentru probleme juridice internaţionale, Yeghishe Kirakosyan.

Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat că Armenia a luat o „decizie greşită” atunci când parlamentul său a votat, în octombrie, ratificarea statutului de la Roma al CPI, iar ministerul rus de Externe a calificat acest demers drept un „pas neprietenos”.

Armenia găzduieşte o bază militară rusă permanentă şi face parte din alianţa militară condusă de Moscova, Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), care cuprinde mai multe foste republici sovietice.

Ţările occidentale au salutat ratificarea, care marchează extinderea jurisdicţiei curţii în ceea ce a fost mult timp considerat a fi curtea din spate a Rusiei.

„Lumea devine tot mai mică pentru autocratul de la Kremlin”, a declarat preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, referindu-se la Putin, după ce Armenia a ratificat statutul CPI în octombrie.

Prim-ministrul Armeniei, Nikol Pashinyan, a încercat să asigure Rusia că ţara sa se ocupă doar de ceea ce consideră a fi crime de război comise de vecinul său, Azerbaidjan, în conflictul lor de lungă durată, şi că nu vizează Moscova.

„Armenia a sperat că, prin aderarea la CPI, făcând un pas atât de sensibil pentru Rusia, ar putea primi garanţii de securitate din partea Occidentului”, a declarat pentru AFP analistul independent Vigen Hakobyan.

„Dar se pare că şi-a tensionat legăturile cu Rusia fără a primi garanţii reale de securitate din partea Occidentului”.

Armenia a semnat statutul de la Roma în 1999, dar nu l-a ratificat, invocând contradicţii cu constituţia ţării.

Curtea Constituţională a declarat în martie că aceste obstacole au fost eliminate după adoptarea de către Armenia a unei noi constituţii în 2015.

În noiembrie 2023, Erevanul a depus în mod oficial instrumentul de ratificare a statutului de la Roma.

Share our work
Armenia se leapădă de Putin

Armenia se leapădă de Putin

Premierul armean Nikol Paşinian a afirmat că ţara sa nu mai poate conta pe Rusia ca parteneră principală pentru apărare, deoarece Moscova nu şi-a onorat această responsabilitate de mai multe ori, relatează agențiile regionale de presă.

„Trebuie să înţelegem cu cine putem într-adevăr să păstrăm relaţii tehnico-militare şi de apărare”, a răspuns el unei întrebări a postului Radio Erevan despre reforma forţelor armate ale Armeniei. „Înainte, această problemă era simplă deoarece nu exista o astfel de îndoială şi nu era nicio dificultate în crearea unui concept. Înainte, 95-97% din relaţiile noastre de apărare erau cu Federaţia Rusă. Acum nu mai poate fi aşa din motive atât obiective, cât şi subiective”, a spus prim-ministrul.

Fosta republică sovietică Armenia, care are frontiere cu Georgia, Azerbaidjanul, Iranul şi Turcia, a contat multă vreme pe Rusia ca aliat de calibrul unei mari puteri. Paşinian a provocat însă iritare la Kremlin, punând la îndoială bazele alianţei bilaterale, observă Reuters.

Liderul armean a apreciat că trebuie luate în considerare eventuale legături de securitate ale Armeniei cu Statele Unite, Franţa, India şi Georgia. El a arătat că Rusia nu a ajutat Armenia când Azerbaidjanul a lansat o operaţiune militară fulger şi a redobândit controlul asupra enclavei separatiste Nagorno-Karabah, provocând astfel un exod al populaţiei majoritar armene.

Rusia susţine că Paşinian este vinovat de înfrângerea suferită de armeni în 2023, deoarece nu a reuşit să gestioneze rivalităţile complexe din sudul Caucazului.

Azerbaidjanul a acuzat Franţa de crearea premiselor unui nou război prin înarmarea Armeniei, ţară faţă de care şi-au arătat interesul şi Statele Unite, unde locuiește o importantă comunitate armeană.

Erevanul a anunțat recent că s-a alăturat în mod oficial Curţii Penale Internaţionale (CPI), au anunţat oficialii, o mişcare pe care aliatul tradiţional Moscova a denunţat-o ca fiind neprietenoasă.
Curtea cu sediul la Haga a emis în martie un mandat de arestare pe numele preşedintelui rus, Vladimir Putin, în legătură cu războiul din Ucraina şi cu deportarea ilegală de copii în Rusia.
Erevanul este acum obligat să îl aresteze pe liderul rus dacă acesta pune piciorul pe teritoriul său.
 „Statutul de la Roma al CPI a intrat oficial în vigoare pentru Armenia la 1 februarie”, a declarat pentru AFP reprezentantul oficial al ţării pentru probleme juridice internaţionale, Yeghishe Kirakosyan.
Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat că Armenia a luat o „decizie greşită” atunci când parlamentul său a votat, în octombrie, ratificarea statutului de la Roma al CPI, iar ministerul rus de Externe a calificat acest demers drept un „pas neprietenos”.
 Armenia găzduieşte o bază militară rusă permanentă şi face parte din alianţa militară condusă de Moscova, Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), care cuprinde mai multe foste republici sovietice.
Ţările occidentale au salutat ratificarea, care marchează extinderea jurisdicţiei curţii în ceea ce a fost mult timp considerat a fi curtea din spate a Rusiei.
„Lumea devine tot mai mică pentru autocratul de la Kremlin”, a declarat preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, referindu-se la Putin, după ce Armenia a ratificat statutul CPI în octombrie.
Prim-ministrul Armeniei, Nikol Pashinyan, a încercat să asigure Rusia că ţara sa se ocupă doar de ceea ce consideră a fi crime de război comise de vecinul său, Azerbaidjan, în conflictul lor de lungă durată, şi că nu vizează Moscova.
„Armenia a sperat că, prin aderarea la CPI, făcând un pas atât de sensibil pentru Rusia, ar putea primi garanţii de securitate din partea Occidentului”, a declarat pentru AFP analistul independent Vigen Hakobyan. „Dar se pare că şi-a tensionat legăturile cu Rusia fără a primi garanţii reale de securitate din partea Occidentului”.
Armenia a semnat statutul de la Roma în 1999, dar nu l-a ratificat, invocând contradicţii cu constituţia ţării.
Curtea Constituţională a declarat în martie că aceste obstacole au fost eliminate după adoptarea de către Armenia a unei noi constituţii în 2015.
În noiembrie 2023, Erevanul a depus în mod oficial instrumentul de ratificare a statutului de la Roma.

Ministrul de externe rus Serghei Lavrov a declarat că Armenia trebuie să înţeleagă că aprofundarea cooperării cu NATO îi afectează suveranitatea, într-un interviu publicat recent de agenţia oficială rusă TASS, preluată de EFE, transmite Agerpres.

„Am încredere că la Erevan sunt conştienţi că aprofundarea interacţiunii cu Alianţa (Atlantică) duce la pierderea suveranităţii în domeniul apărării şi securităţii naţionale”, a avertizat şeful diplomaţiei ruse.

El a amintit că în acest an Armenia a participat la zeci de activităţi ale NATO, a continuat să îşi modernizeze forţele armate conform standardelor Alianţei şi armata sa se pregăteşte în mai multe ţări din blocul nord-atlantic.

„Acest lucru nu poate să nu ne îngrijoreze. Le-am spus în repetate rânduri colegilor armeni că adevăratul obiectiv al NATO este să-şi consolideze poziţiile în regiune şi să creeze condiţii pentru manipulare conform formulei ‘dezbină şi stăpâneşte’”, a adăugat Lavrov.

Ministrul rus a subliniat că Armenia se confruntă în prezent cu o serie întreagă de provocări pe care nu le va putea rezolva cu ajutorul Occidentului.

„Spre deosebire de Rusia, Statele Unite şi Uniunea Europeană nu caută să aducă pacea în republică (Armenia) sau în Caucazul de Sud în general”, a susţinut el. Potrivit lui Lavrov, obiectivul Occidentului este „de a crea un nou focar de tensiune după cele din Balcani, Orientul Mijlociu şi Ucraina”.

Ministrul de externe rus a subliniat că Moscova consideră „dăunătoare” raţionamentele din Armenia cu privire la oportunitatea menţinerii celei de-a 102-a baze militare ruse pe teritoriul republicii.

„Acordul privind amplasarea sa acolo a fost semnat la 16 martie 1995 şi a avut la bază în principal interesele naţionale şi obiectivul comun al statelor noastre de a consolida stabilitatea în Caucazul de Sud”, a amintit el.

Militarii ruşi – a subliniat Lavrov – „sunt un element cheie pentru garantarea păcii în această regiune”.

Lavrov a exprimat convingerea Moscovei că „dificultăţile” din relaţiile ruso-armene sunt „de natură tranzitorie” şi că „vor fi depăşite dacă există voinţă politică”.

La rândul său, liderul azer Ilham Aliev a afirmat anterior că au fost „create condiţiile” pentru semnarea unui tratat de pace cu Armenia, vecin şi mare adversar, asigurând că nu doreşte un „nou război”.

„Cel mai important lucru astăzi este că au fost create condiţii reale pentru semnarea unui tratat de pace”, a declarat el într-un interviu televizat.

„De aceea, trebuie să lucrăm activ asupra textului”, a adăugat liderul azer.

Observatorii rămân, însă, precauţi cu privire la progresul discuţiilor, deoarece există multe dezacorduri între cele două ţări din Caucaz.

Azerbaidjanul şi Armenia au purtat două războaie, în anii 1990 şi în 2020, legate de enclava Nagorno-Karabakh, recucerită în cele din urmă în septembrie de forţele de la Baku.

În decembrie, cele două ţări au efectuat un schimb de prizonieri văzut ca un progres diplomatic şi care a reînviat speranţele de pace. Dar tensiunile rămân mari şi incidente armate au loc în mod regulat la frontieră.

Cu toate acestea, Ilham Aliev a declarat că este „sigur că nu va fi un nou război” cu Armenia. „Voi face tot ce îmi stă în putere pentru a preveni acest lucru. Destule, destule războaie”, a adăugat el.

El a acuzat Franţa, cu care relaţiile se înrăutăţesc, că se află „la originea deteriorării situaţiei din Caucaz”.

Preşedintele azer, care critică Parisul pentru sprijinul acordat Erevanului, a afirmat încă o dată că Franţa „pregăteşte (Armenia) pentru un nou război” furnizându-i arme.

Ministerul azer de Externe a cerut anterior Franţei să oprească orice „ingerinţă” în afacerile sale interne, după arestarea unui francez acuzat de spionaj de către Baku, care a fost denunţat de Paris ca fiind „arbitrar”.

Share our work
Georgia, mic dicționar de geopolitică caucaziană

Georgia, mic dicționar de geopolitică caucaziană

Fostul premier georgian Bidzina Ivanişvili, un miliardar care a făcut avere în Rusia şi este considerat ca având o influenţă politică uriaşă, a anunţat recent că revine în prima linie a politicii de la Tbilisi, după doi ani, înaintea alegerilor parlamentare din 2024 din această fostă republică sovietică ce încearcă să scape de dominaţia rusă şi să se apropie de UE. Anunțul oligarhului pro-rus a trezit îngrijorare în cancelariile europene, pe fondul consolidării influenței Moscovei în statutul caucazian.

Situație complicată

Potrivit unui discurs postat online de partidul de guvernământ, Visul Georgian, Bidzina Ivanişvili, care a fondat acest partid în 2012, a spus că revine în politică din cauza situaţiei geopolitice „complicate” şi a ceea ce spune el că este eşecul opoziţiei de a trage guvernul la răspundere.

Se ştie în general că Ivanişvili este cel care trage sforile în guvern, în ciuda faptului că nu a avut nicio funcţie oficială de când a demisionat din funcţia de prim-ministru în 2013.

În discursul său de sâmbătă, el a declarat că se află în contact regulat cu conducerea Georgiei şi a sugerat că va avea un rol activ în campania electorală în calitate de preşedinte de onoare al partidului Visul Georgian pe care l-a fondat.

Partidele de opoziţie îl acuză de mult timp pe Ivanişvili, care a făcut avere în Rusia în anii 1990, de loialitate faţă de Moscova, care încă mai consideră Caucazul de Sud ca fiind în sfera sa de influenţă.

Rusia este totuşi nepopulară în rândul georgienilor obişnuiţi, după ce a sprijinit separatiştii înarmaţi din regiunile separatiste proruse Abhazia şi Osetia de Sud, în anii 1990 şi din nou în 2008.

Atât Visul Georgian, cât şi Ivanişvili neagă orientarea către Rusia şi spun că sunt în favoarea aderării la Uniunea Europeană şi la alianţa militară NATO condusă de SUA.

Georgia, guvernată de partidul lui Ivanişvili, dar care are un şef al statului prooccidental, în persoana preşedintei Salome Zurabişvili, şi-a atins luna trecută obiectivul de lungă durată de a obţine statutul de candidat oficial la UE, chiar dacă Bruxelles-ul şi-a reafirmat cererea de „dezoligarhizare” a politicii georgiene, o expresie despre care se crede în general că se referă la Ivanişvili.

În ultimii ani, guvernul a fost, de asemenea, acuzat de tendinţe autoritare. În martie anul trecut, a încercat să adopte un proiect de lege care sancţionează aşa-numiţii „agenţi străini”, despre care criticii au spus că seamănă cu o lege pe care Kremlinul a folosit-o pentru a zdrobi disidenţa în Rusia. Intenţia guvernului de a adopta această lege a declanşat ample proteste la Tbilisi, susţinute de preşedinta Salome Zurabişvili, iar în cele din urmă guvernul a fost nevoit să renunţe la proiect.

Abhazia, fortăreață rusă

Cincizeci de parlamentari de opoziţie din Georgia s-au adresat, la începutul lunii noiembrie, NATO şi statelor membre ale UE cerând o poziţie unitară în faţa planului Rusiei de a stabili o bază navală permanentă din zona separatistă a Georgiei Abhazia.

Planurile Kremlinului au provocat temeri că baza ar putea târî Georgia, care speră la o aderare la UE, în războiul Rusiei în Ucraina şi ar strica propriile planurile de la Tbilisi privind un port la Marea Neagră.

”Condamnăm unanim şi ferm ocuparea, militarizarea şi alte acţiuni ale Rusiei care ţintesc anexarea regiunilor ocupate din Georgia, care au o nouă exprimare în deschiderea unei baze navale permanente ruseşti în portul Ochamchire”, se arăta în declaraţia parlamentarilor.

Cu câteva săptămâni înainte, liderul de facto al Abhaziei, Aslan Bzhania, a confirmat că a fost semnat un acord cu Kremlinul privind o bază navală permanentă în portul Ochamchire de la Marea Neagră.

Abhazia este recunoscută internaţional ca parte din Georgia, dar s-a aflat sub control rusesc şi al forţelor separatiste din 1990.

Ministerul de Externe din Georgia a condamnat planul Rusiei drept ”o încălcare grosolană a suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Georgiei”, deşi autorităţile de la Tbilisi au minimizat semnificaţia bazei navale permanente, considerând că nu este o ameninţare iminentă.

”Chiar dacă încep să construiască baza la Ochamchire, le va lua cel puţin trei ani”, a declarat pentru BBC Nikoloz Samkharadze, şeful Comisiei pentru Relaţii Externe a Georgiei. ”Ne preocupă ameninţările iminente, nu ameninţări care ar putea să apară în viitor”, a afirmat el.

El a spus că guvernul se concentrează mai mult asupra cetăţenilor georgieni ucişi sau răpiţi de forţele ruse în apropierea liniei de ocupaţie care desparte Georgia de teritoriile sale separatiste Abhazia şi Osetia.

”Nu vedem vreo mişcare privind începerea construcţiei la Ochamchire”, a arătat el.

BBC Newsnight and Verify a analizat imaginile satelitare care indică noi dragări şi lucrări de construcţii în port, de la invadarea pe care scară a Ucrainei de către Rusia, în februarie 2022.

Potrivit administraţiei de factor a Abhaziei, lucrările de dragare înseamnă că Ochamchire ar putea găzdui acum nave cargo mai mari, cu un deplasament de până la 13.000 de tone.

Agenţia de spionaj a Ucrainei susţine că lucrările au loc pentru a permite navelor de luptă din flota rusească din Marea Neagră să folosească Ochamchire ca un adăpost.

Dacă Rusia ar folosi Ochamchire pentru a ataca Ucraina sau dacă Ucraina ar alege să ţintească navele de acolo, Georgia ar deveni parte a războiului, afirmă Natia Seskuria de la Institutul Serviciile Regale Unite.

”Dacă Putin vrea ca Georgia să fie implicată sau să fie cumva atrasă în acest război, o va face, dacă este în interesul său şi, din păcate, are toate capabilităţile de a pune presiune pe Georgia”, a spus ea.

Acest lucru nu doar că alimentează temerile georgienilor de a fi târâţi în război, dar există îngrijorări că propriile planuri de la Tbilisi privind un mega-proiect de infrastructură pe coasta Mării Negre ar putea fi afectat.

Interese divergente

Un port din Anaklia este cel mai apropiat oraş din Georgia de Abhazia controlată de ruşi. Proiectul Anaklia este considerat vital pentru impulsionarea comerţului pe aşa-numitul Coridor de Mijloc, cea mai rapidă rută de a livra marfă între Asia şi Europa.

Ruta evită folosirea Rusiei ca intermediar terestru, iar Banca Mondială a estimat că ar putea înjumătăţi timpii de călătorie şi tripla volumul schimburilor până în 2030.

Kremlinul s-a opus mult timp acestui proiect, ca fiind unul al SUA, iar ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a susţinut că submarine militare ale SUA vor putea andoca acolo.

Însă deşi Georgia are o populaţie majoritar pro-UE, guvernarea are o relaţie complexă cu Moscova.

În 2020, guvernul georgian a anulat un contract privind construirea portului, atribuit unui consorţiu susţinut de bănci şi investitori occidentali.

Mamuka Khazaradze, care a condus Consorţiul pentru Dezvoltarea Anaklia iniţial, a afirmat că guvernul de la Tbilisi a subminat dezvoltarea portului pentru a împăca Moscova.

”Cea mai mare problemă pe care o avem cu acest guvern este că serveşte intereselor Rusiei, pentru că nu este interesul Rusiei ca (portul) Anaklia să fie construit”, a spus el. El a menţionat că dovada este baza rusească construită la doar 30 de kilometri în sus pe coasta Mării Negre.

Consorţiul său a chemat Guvernul georgian la arbritraj internaţional.

”Am dragat 5 milioane de metri cubi de nisip, la 11 metri adâncime. Am amplasat 3.500 de kilometri de conducte”, a afirmat Khazaradze, care conduce partidul de opoziţie Lelo.

Guvernul georgian a insistat că planurile privind portul de adâncime vor fi relansate şi că oferta câştigătoare va fi anunţată în scurt timp.

Nikoloz Samkharadze, care conduce Comisia Parlarmentară pentru Relaţii Externe, a afirmat că acuzaţiile că guvernul său este pro-rsu sunt ”absurde”.

”Cum poate un guvern pro-rus să semneze un acord de asociere cu Uniunea Europeană, să obţină un regim fără vize cu Uniunea Europeană şi statutul de candidat la Uniunea Europeană”, a arătat Samkharadze.

Dar, a spus, Tbilisi este obligat să păşească precaut faţă de vecinul de la nord. ”Am avut trei războaie cu Rusia în ultimii 30 de ani. Nu avem umbrela de securitate NATO. Nu avem solidaritatea economică a Uniunii Europene”, a explicat el.

El a sugerat că Rusia foloseşte Ochamchire pentru a ameninţa Georgia pentru ambiţia sa de a adera la UE.

O decizie finală privind oferta Goergiei pentru statutul de candidat la UE este aşteptată de la liderii europeni la summit-ul din decembrie, care va avea loc săptămâna aceasta.

”Ruşii… întotdeauna folosesc cel mai bun moment pentru a submina în primul rând stabilitatea Georgiei şi în al doilea rând drumul Georgiei pentru integrarea europeană”, a spus el.

”Ei încearcă să le arste partenerilor noştri europeni şi america că ei sunt stăpâni în Caucazul de Sud şi că pot face tot ce doresc”, a susţinut el.

Conflict diplomatic

Tbilisi are relații încordate cu Ucraina și R. Moldova pe fondul inaugurării negocierilor cu Uniunea Europeană.

Georgia „aşteaptă scuze” de la preşedintele Republicii Moldova, Maia Sandu, şi de la preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, în legătură cu „torturarea” fostului preşedinte al ţării Mihail Saakaşvili, care se află în arest preventiv.

Declaraţia a fost făcută de preşedintele Parlamentului de la Tbilisi, Shalva Papuaşvili, după ce UE a publicat un raport în care se indică faptul că Saakaşvili se află în condiţii „bune”.

Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante a publicat un raport privind condiţiile în care este ţinut Saakaşvili în clinica privată Vivamed din Tbilisi, acolo unde este internat.

În general, condiţiile din clinică au fost evaluate ca fiind „bune”. În acelaşi timp, raportul consemnează că fostul preşedinte georgian „a fost ţinut singur timp de mai multe luni” şi a fost privat de exerciţii fizice în aer liber. De asemenea, în document se indică că acesta se află sub supraveghere video permanentă. „Toţi aceşti factori creează o situaţie deprimantă şi umilitoare care nu este favorabilă îmbunătăţirii stării sale de sănătate”, se arată în raport.

Misiunea care a întocmit raportul a criticat lipsa de date sistematizate privind starea pacienţilor, deoarece constatările fiecărui specialist sunt stocate separat şi astfel este dificil să se obţină o imagine de ansamblu şi o dinamică a stării pacientului. De asemenea, misiunea a menţionat „lipsa unor planuri de tratament cu adevărat individualizate şi a unei abordări integrate”.

În cadrul unei emisiuni televizate, preşedintele Parlamentului de la Tbilisi, Shalva Papuaşvili, a comentat raportul Comitetului. Printre altele, politicianul georgian a declarat că acuzaţiile privind torturarea lui Saakaşvili ar fi false.

„Astăzi am aflat că preşedintele Zelenski a minţit când a acuzat Georgia că l-a torturat pe Saakaşvili, am aflat că preşedinta Sandu a minţit când a acuzat Georgia că l-a torturat pe Saakaşvili. Am aflat că şi legislatorii europeni care au acuzat Georgia că l-a torturat pe Saakaşvili au minţit”, a spus el.

Papuaşvili a subliniat că Georgia „aşteaptă scuze” din partea politicienilor menţionaţi.

După arestul din 2021, starea de sănătate a lui Saakaşvili s-a deteriorat brusc. Din mai 2022, politicianul se află la clinica Vivamed. În timpul audierilor în instanţă, 20 de medici au declarat că Saakaşvili se află într-o stare extrem de gravă. În februarie 2023, s-a raportat că Saakaşvili cântărea 67 kg. Înainte de a fi arestat, acesta cântărea 116 kg în condiţiile în care are înălţimea de 1.95.

La începutul lunii iulie 2023, Mihail Saakaşvili a participat la o audiere în instanţă în format online pentru prima dată din luna februarie şi părea extrem de epuizat.

De-a lungul timpului, Maia Sandu şi Vladimir Zelenski au criticat condiţiile în care este ţinut Saakaşvili, meţionând că acesta este „torturat”. Cei doi şefi de stat au făcut apel, în multiple rânduri, la autorităţile georgiene să îl elibereze imediat pe politician şi să îl trimită în străinătate pentru tratament medical.

Pelerinaj la Beijing

Liderul partidului de guvernământ din Georgia a efectuat recent o vizită de şase zile în China, în contextul în care ţara, care tocmai a obţinut statutul de candidat la aderarea la Uniunea Europeană, încearcă să îşi aprofundeze relaţiile cu Beijingul.

Presa georgiană a relatat că Irakli Kobahidze, preşedintele blocului guvernamental Visul Georgian, s-a întâlnit luni cu şeful Departamentului Internaţional al Partidului Comunist Chinez.

Kobahidze a subliniat necesitatea de a aprofunda relaţiile politice şi economice ale Georgiei cu Beijingul şi de a implementa pe deplin un acord de parteneriat semnat între cele două ţări anul trecut, a relatat agenţia de presă Interpress din Georgia.

China este un investitor important în Georgia, companiile chineze construind în prezent o nouă autostradă care leagă Tbilisi de al doilea oraş al Georgiei, portul Batumi de la Marea Neagră.

Guvernul Georgiei a încercat, în ultimii ani, să combine urmărirea obiectivului său de lungă durată de aderare la Uniunea Europeană cu aprofundarea relaţiilor cu China şi Rusia, cu care UE are legături tensionate.

Tbilisi a refuzat să urmeze ţările occidentale în introducerea de sancţiuni împotriva Rusiei după invazia rusă în Ucraina, iar anul trecut a permis companiilor aeriene ruseşti să-şi reia zborurile directe către Georgia, care fuseseră întrerupte în 2019.

Atunci când a acordat Georgiei statutul de candidat la aderare, în decembrie, UE a spus că, pentru a progresa spre o viitoare aderare, Tbilisi trebuie să îşi alinieze mai mult politica externă cu Bruxelles-ul.

Umbra Kremlinului

Relațiile dintre Rusia și Georgia sunt profund încărcate istoric, datând din perioada în care ambele făceau parte din Imperiul Rus și, ulterior, din Uniunea Sovietică. După prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, Georgia și-a obținut independența, ceea ce a marcat începutul unei noi ere în relațiile ruso-georgiene.

Tensiunile dintre Georgia și regiunile separatiste Abhazia și Osetia de Sud au început în anii 1990, imediat după obținerea independenței Georgiei. Rusia a jucat un rol important în aceste conflicte, oferind sprijin politic și militar separatiștilor.

În august 2008, un conflict major a izbucnit între Rusia și Georgia, centrat pe Osetia de Sud. Conflictul a dus la o deteriorare semnificativă a relațiilor dintre cele două țări și la recunoașterea de către Rusia a independenței Abhaziei și Osetiei de Sud, o mișcare condamnată internațional și considerată ilegală de majoritatea comunității internaționale.

După războiul din 2008, relațiile diplomatice între Rusia și Georgia au fost rupte. Tensiunile politice au rămas ridicate, cu acuzații reciproce și o lipsă de dialog direct.

Diverse organizații internaționale și țări terțe au încercat să medieze și să faciliteze dialogul între cele două părți, dar cu succes limitat.

Rusia a impus embargouri asupra produselor georgiene în diferite perioade, afectând economia Georgiei. Cu toate acestea, unele dintre aceste restricții au fost ridicate în anii următori.

Georgia depinde parțial de Rusia pentru aprovizionarea cu energie, deși a căutat să diversifice sursele sale energetice.

Rusia menține o prezență militară semnificativă în ambele regiuni separatiste, ceea ce este considerat de Georgia o ocupație ilegală. Tensiunile dintre Rusia și Georgia au implicații pentru securitatea regională în Caucaz și pentru relațiile Rusiei cu alte țări din regiune.

Relațiile dintre cele două țări rămân încordate, cu provocări majore în calea normalizării relațiilor.

Eforturile internaționale de mediere, inclusiv de către UE și ONU, sunt cruciale pentru a facilita dialogul și pentru a aborda problemele de securitate.

Relațiile dintre Rusia și Georgia sunt complexe și tensionate, marcate de conflicte istorice și probleme nerezolvate legate de Abhazia și Osetia de Sud. Aceste tensiuni nu doar că afectează direct cele două națiuni, dar au și implicații largi pentru securitatea și stabilitatea în regiunea Caucazului.

În timpul Uniunii Sovietice, Abhazia și Osetia de Sud au avut statutul de regiuni autonome în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Georgia. Tensiunile etnice și naționaliste au fost adesea suprimate în această perioadă, dar nu au fost complet eliminate.

În anii care au precedat dezintegrarea Uniunii Sovietice, creșterea sentimentelor naționaliste în Georgia, Abhazia și Osetia de Sud a condus la tensiuni crescute. Aceste regiuni au aspirat la un grad mai mare de autonomie sau independență.

Războiul din Osetia de Sud (1991-1992) a izbucnit între forțele georgiene și separatiștii ossetieni, cu implicarea Rusiei în sprijinirea Osetiei de Sud. Războiul a dus la un armistițiu precar și la crearea unei zone tampon monitorizate de forțe de menținere a păcii, majoritatea ruse.

Războiul din Abhazia (1992-1993) tensiunile dintre separatiști și guvernul georgian au escaladat în conflict armat. Abhazia a obținut controlul efectiv asupra teritoriului său, cu sprijinul Rusiei, iar conflictul a generat un val masiv de refugiați și a lăsat probleme nerezolvate de securitate și drepturi umane.

Tensiunile acumulate au erupt din nou în august 2008, când un conflict pe scară largă a izbucnit între Rusia și Georgia, concentrat în principal în Osetia de Sud. Conflictul a durat doar câteva zile, dar a avut consecințe profunde.

În urma conflictului, Rusia a recunoscut Abhazia și Osetia de Sud ca state independente, un pas care a fost condamnat de comunitatea internațională și văzut de Georgia ca o ocupare ilegală a teritoriului său.

Ambele regiuni rămân de facto independente de Georgia, cu o prezență militară și economică semnificativă a Rusiei. Această situație a creat o linie de conflict înghețat în Caucaz.

Conflictele din Abhazia și Osetia de Sud sunt văzute într-un context mai larg al influenței și ambițiilor Rusiei în regiune, afectând dinamica de securitate regională în Caucaz și relațiile Rusiei cu statele occidentale.

Eforturile de mediere conduse de UE, OSCE și ONU au avut loc, dar fără o soluție definitivă. Aceste eforturi includ discuții în formatul Geneva și monitorizarea situației de către misiuni internaționale.

Diferențele profunde între părți, statutul internațional nerezolvat al regiunilor și prezența militară a Rusiei complică eforturile de rezolvare a conflictelor.

Conflictele separatiste din Abhazia și Osetia de Sud rămân printre cele mai presante probleme de securitate și politice din Georgia și Caucaz. Acestea reflectă nu doar disputele locale, ci și tensiunile mai largi între Rusia și Occident, precum și problemele complexe de securitate din regiune. Rezolvarea pașnică și durabilă a acestor conflicte necesită o abordare cuprinzătoare, implicarea continuă a comunității internaționale și un dialog deschis între toate părțile implicate.

Axa Erevan-Tbilisi

Georgia și Armenia sunt două dintre cele mai vechi națiuni creștine din lume, cu o istorie profundă și interconectată. Aceste țări au avut perioade de conflict, dar și de cooperare de-a lungul istoriei lor milenare. Cu toate acestea, există diferențe culturale și lingvistice semnificative între cele două.

Relațiile economice dintre Georgia și Armenia sunt importante, deoarece Georgia servește ca un coridor de tranzit vital pentru Armenia, care este o țară fără ieșire la mare. Importurile și exporturile armenești trec adesea prin porturile georgiene de la Marea Neagră. De asemenea, Georgia este un partener comercial semnificativ pentru Armenia.

Deși nu există dispute teritoriale majore între cele două națiuni, situația din regiunile separatiste georgiene, Abhazia și Osetia de Sud, precum și conflictul din Nagorno-Karabakh, influențează relațiile bilaterale. De exemplu, pozițiile diferite față de aceste conflicte pot crea tensiuni sau neînțelegeri.

Atât Georgia cât și Armenia sunt influențate de relațiile lor cu puterile regionale majore – Rusia, Uniunea Europeană și SUA. Georgia are o orientare pro-occidentală mai puternică, căutând aderarea la NATO și UE, în timp ce Armenia are legături mai strânse cu Rusia, fiind membră a Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO).

Există, de asemenea, domenii de cooperare activă, inclusiv în energie, transport și securitate. Proiectele de infrastructură, cum ar fi conductele de gaz și petrol și rețelele de transport, sunt vitale pentru ambele țări.

Există, de asemenea, un schimb cultural și educațional între cele două țări, cu comunități minoritare armene în Georgia și comunități minoritare georgiene în Armenia.

Relația dintre Georgia și Armenia este una de vecinătate cu aspecte atât de cooperare, cât și de tensiune, influențată de contextul istoric, economic și geopolitic.

Georgia-Azerbaidjan, interese comune

Georgia și Azerbaidjan sunt vecini cu o istorie lungă și interconectată. Ambele au fost parte a Imperiului Rus și apoi a Uniunii Sovietice, ceea ce a influențat semnificativ relațiile lor actuale.

Ambele țări sunt caracterizate de diversitate etnică și culturală. Există minorități azerbaidjaneze în Georgia și minorități georgiene în Azerbaidjan, care contribuie la legăturile bilaterale.

Economia reprezintă un punct forte al relațiilor bilaterale. Azerbaidjanul este unul dintre cei mai importanți parteneri economici ai Georgiei, contribuind substanțial la economia georgiană prin investiții și comerț.

Azerbaidjan, bogat în resurse de petrol și gaze, este o sursă vitală de energie pentru Georgia. Proiectele energetice, cum ar fi conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan și Baku-Tbilisi-Erzurum, sunt esențiale în relația bilaterală și au un impact regional semnificativ.

Ambele țări se confruntă cu provocări de securitate, inclusiv conflicte înghețate și tensiuni regionale. Cooperarea în domeniul securității este crucială pentru stabilitatea regională. Tbilisi a menționat că nu va folosi precedentul din Nagorno-Karabach pentru rezolvarea diferendelor separatiste din Abhazia și Oseția de Sud.

Georgia și Azerbaidjan împărtășesc interese similare în ceea ce privește reducerea influenței rusești și integrarea în structuri euro-atlantice. Cu toate acestea, abordările lor pot diferi, Azerbaidjanul menținând o politică externă mai echilibrată între Rusia și Occident.

Georgia și Azerbaidjan sunt legate prin mai multe coridoare de transport importante, care nu doar că facilitează comerțul bilateral, dar sunt și vitale pentru conectivitatea regională cu Europa și Asia Centrală.

Proiectele de infrastructură, cum ar fi calea ferată Baku-Tbilisi-Kars, subliniază importanța strategică a relației și potențialul de creștere economică.

Există un schimb cultural și educațional continuu între cele două țări, care ajută la consolidarea înțelegerii și amiciției reciproce. Relațiile intercomunitare între diasporele georgiene și azerbaidjaneze joacă un rol în promovarea legăturilor bilaterale.

Relațiile dintre cele două țări nu sunt lipsite de provocări, inclusiv diferențe în abordarea conflictelor regionale și în politica externă.

Viitorul relației dintre Georgia și Azerbaidjan depinde de evoluțiile politice interne și externe, precum și de capacitatea lor de a naviga într-un peisaj geopolitic complex.

Relația bilaterală dintre Georgia și Azerbaidjan este complexă, implicând cooperare strânsă în domenii precum economia, securitatea, și infrastructura. Cu toate acestea, există provocări și diferențe care necesită gestionare atentă. Continuarea colaborării și menținerea unui dialog deschis vor fi esențiale pentru asigurarea stabilității și prosperității în regiune.

Visul european

De la obținerea independenței în 1991, Georgia a urmărit o politică externă orientată spre Vest, cu scopul de a se integra în structurile euro-atlantice. Relațiile cu UE au început să se intensifice în anii 2000, odată cu implementarea mai multor programe și inițiative europene.

Republica Georgia este membră a Parteneriatului Estic al UE din 2009, ceea ce a reprezentat un pas important în consolidarea relațiilor bilaterale și în promovarea reformelor democratice și economice în Georgia.

Un moment cheie în relațiile UE-Georgia a fost semnarea Acordului de Asociere în 2014, inclusiv crearea unei Zone de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător (DCFTA). Acest acord a accelerat integrarea economică și politică a Georgiei cu UE.

UE sprijină activ reformele în Georgia, în domenii precum justiția, drepturile omului, buna guvernare și lupta împotriva corupției, ca parte a procesului de apropiere.

Acordul DCFTA a facilitat creșterea semnificativă a comerțului bilateral. UE este unul dintre cei mai mari parteneri comerciali ai Georgiei, iar investițiile europene joacă un rol major în economia georgiană.

UE oferă asistență financiară Georgiei sub formă de granturi și împrumuturi, destinată reformelor economice și sociale, dezvoltării infrastructurii și altor proiecte importante.

Blocul comunitar susține suveranitatea și integritatea teritorială a Georgiei și a jucat un rol activ în gestionarea conflictului din Abhazia și Osetia de Sud, inclusiv prin misiunea de monitorizare a UE în Georgia (EUMM).

UE și Georgia colaborează în lupta împotriva terorismului, criminalității organizate și în gestionarea migrației.

Din 2017, cetățenii georgieni beneficiază de călătorii fără vize în spațiul Schengen, ceea ce a facilitat schimburile culturale, educaționale și de afaceri.

Programe precum Erasmus+ și Europa Creativă promovează schimburile educaționale și culturale între UE și Georgia.

Reformele necesare pentru alinierea la standardele UE sunt complexe și necesită eforturi considerabile. De asemenea, economia georgiană se confruntă cu provocări structurale care necesită atenție.

Deși Georgia aspiră la aderarea la UE, acest proces este de lungă durată și depinde de îndeplinirea criteriilor stricte de aderare și de evoluțiile politice din UE.

Relația dintre UE și Georgia este caracterizată de cooperare strânsă și de un angajament reciproc pentru integrare politică și economică. Cu toate acestea, drumul către integrarea deplină în UE este complex și necesită reforme continue și eforturi de adaptare din partea Georgiei. UE rămâne un partener vital pentru Georgia în calea sa către stabilitate, prosperitate și integrare europeană.

Lungul drum spre NATO

De la obținerea independenței în 1991, Georgia a arătat un interes crescut pentru a se alinia cu structurile occidentale de securitate, în special cu NATO.

Relațiile formale între Georgia și NATO au început în 1994, când Georgia s-a alăturat Programului Parteneriatului pentru Pace al NATO.

În 2002, Georgia a declarat obiectivul său de a adera la NATO. Ulterior, în 2004, a fost lansat Planul Individual de Acțiune privind Parteneriatul (IPAP) cu NATO.

NATO a oferit asistență semnificativă Georgiei în reformarea și modernizarea forțelor sale armate și structurilor de securitate.

A fost un moment crucial, când liderii NATO au convenit că Georgia va deveni membră a NATO. Totuși, nu i s-a oferit un MAP, un pas considerat esențial pentru aderare.

După conflictul ruso-georgian din 2008, NATO a intensificat sprijinul pentru Georgia, deși fără a oferi o cale clară către aderare.

Georgia a fost unul dintre cei mai mari contributori non-NATO la misiunile NATO, inclusiv în Afganistan. NATO și Georgia desfășoară regulat exerciții militare comune, demonstrând compatibilitatea crescută între forțele georgiene și cele ale NATO.

Integrarea în NATO este susținută de majoritatea populației georgiene și este un obiectiv cheie al politicii externe a Georgiei.

Opoziția fermă a Rusiei față de extinderea NATO către Georgia constituie un obstacol major. Conflictul din Abhazia și Osetia de Sud, și recunoașterea de către Rusia a independenței acestor regiuni, complică și mai mult situația.

Lansat în 2014, acesta include o serie de inițiative menite să întărească securitatea Georgiei și să îmbunătățească interoperabilitatea cu forțele NATO.

Inaugurat în 2015, centrul joacă un rol crucial în îmbunătățirea capacităților de apărare ale Georgiei și în promovarea standardelor NATO.

Deși Georgia a făcut progrese semnificative în alinierea cu standardele NATO, calea sa către aderarea deplină rămâne incertă, în mare parte din cauza preocupărilor de securitate regională și a opoziției Rusiei.

Georgia continuă să implementeze reforme în domeniul apărării și securității pentru a se alinia mai strâns cu NATO.

Relația dintre NATO și Georgia este caracterizată de cooperare strânsă și angajament reciproc, cu Georgia căutând activ să se apropie de standardele NATO și să contribuie la misiunile sale. Cu toate acestea, provocările geopolitice și regionale fac ca perspectiva aderării depline a Georgiei la NATO să rămână complexă și incertă. Continuarea dialogului și cooperării, împreună cu angajamentul Georgiei pentru reforme, sunt esențiale pentru viitorul acestei relații.

Turcia, aliat ori protector

Relațiile dintre Georgia și Turcia datează de secole, având în vedere proximitatea geografică și istorică. După prăbușirea Uniunii Sovietice și obținerea independenței Georgiei în 1991, relațiile bilaterale au început să se dezvolte rapid.

Relațiile politice dintre Georgia și Turcia sunt strânse, cu dialog regulat la niveluri înalte. Turcia a fost una dintre primele țări care a recunoscut independența Georgiei și susține integritatea teritorială și suveranitatea Georgiei.

Ambele țări colaborează în chestiuni regionale, inclusiv în ceea ce privește securitatea și stabilitatea în Caucaz.

Turcia este unul dintre principalii parteneri comerciali ai Georgiei. Comerțul bilateral a crescut constant, iar Turcia este un investitor major în economia georgiană, inclusiv în sectoarele energiei, infrastructurii și turismului.

Existența unei zone de liber schimb între cele două țări facilitează comerțul și investițiile reciproce.

Georgia și Turcia colaborează în proiecte energetice majore, cum ar fi conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan și Baku-Tbilisi-Erzurum, care sunt vitale pentru securitatea energetică a regiunii și pentru exporturile de energie din Caucaz către Europa.

Cooperarea în domeniul infrastructurii, inclusiv în dezvoltarea coridoarelor de transport care leagă Asia Centrală și Europa prin Georgia și Turcia, este un alt pilon important al relației.

Georgia și Turcia cooperează în domeniul securității, inclusiv în lupta împotriva terorismului, a traficului de droguri și a criminalității organizate.

Există, de asemenea, exerciții militare comune și colaborare în domeniul apărării, cu Turcia oferind sprijin pentru modernizarea forțelor armate georgiene.

Relațiile culturale și educaționale sunt promovate prin programe de schimb și inițiative culturale. Există o comunitate considerabilă de georgieni în Turcia și de turci în Georgia, ceea ce facilitează legăturile interpersonale și culturale.

Există unele sensibilități, inclusiv chestiuni legate de minorități etnice și istorice. Cu toate acestea, acestea sunt gestionate prin dialog și cooperare.

Poziția geostrategică a Georgiei, situată între Rusia și Turcia, și aspirațiile sale euro-atlantice, necesită o diplomație echilibrată în relația cu Turcia.

Relația dintre Georgia și Turcia are o complexitate aparte, caracterizată de legături politice, economice și culturale puternice. Cooperarea bilaterală, în special în domeniile comerțului, energiei, securității și infrastructurii, este un element esențial pentru stabilitatea și prosperitatea regiunii.

Share our work
Baku escaladează războiul spionilor împotriva Franței

Baku escaladează războiul spionilor împotriva Franței

Un cetăţean francez, acuzat de spionaj, a fost arestat recent în Azerbaidjan, a declarat ambasadoarea Azerbaidjanului la Paris, Leyla Abdullayeva, în contextul unor tensiuni diplomatice între cele două ţări. Canale de telegram azere menționează că autoritățile de la Baku intenționează să efectueze noi arestări, acuzând serviciile de spionaj de la Paris de implicare în viața politică internă azeră și susținerea separatismului armean din regiunea Nagorno-Karabah.

”Suspectat de faptul că a comis acte de spionaj, Martin Ryan (…) a fost arestat la 4 decembrie”, a menționat ambasadoarea Leyla Abdullayeva, considerată o apropiată a familiei prezidențiale de la Baku.

”Mai târziu, justiţia a ordonat detenţia sa pe o perioadă de patru luni”, a anunţat ea, subliniind că ”încă de la arestarea sa, Ambasada Franţei la Baku a fost informată printr-o notă verbală”.

Informaţia a fost divulgată presei online în urmă cu câteva zile, în Azerbaidjan, însă fără să fie confirmată în mod oficial până în prezent.

”Am vorbit cu el de patru ori, de fiecare dată două minute. Spune că este tratat bine şi că se înţelege bine cu avocatul său”, a declarat AFP tatăl său, Richard Ryan.

Tensiunile diplomatice au crescut foarte mult între Paris şi Baku, iar la sfârşitul lunii decembrie 2023 s-a ajuns la expulzarea reciprocă a câte doi diplomaţi, în contextul în care Baku reproşează Parisului faptul că susţine Armenia rivală.

Franţa a declarat ”persona non gratae” doi diplomaţi azeri, ca ”măsură de reciprocitate”, după ce Azerbaidjanul a decis cu o zi mai înainte să expulzeze doi diplomaţi francezi.

Din cauza susţinerii Armeniei în războiul cu Azerbaidjanul, Franţa a fost criticată aprig de către preşedintele azer Ilham Aliev.

Parisul a acuzat la rândul său, în noiembrie, actori din Azerbaidjan de faptul că au desfăşurat o campanie de manipulare de informaţii cu scopul de a aduce atingere reputaţiei Franţei în capacitatea sa de a găzdui Jocurile Olimpice (JO) din 2024.

Potrivit tatălui său, Martin Ryan denunţă o legătură între dosarul său şi aceste tensiuni diplomatice.

”O dată, el mi-a spus că «au vrut să mă folosească drept spion»”, declară Richard Ryan.

Fiul său ”se referea la cei doi diplomaţi expulzaţi, apreciind că obţin o voctorie cu asta”.

În ultimele luni, Baku a acuzat Parisul că „destabilizează” Caucazul oferind ajutor Armeniei, rivala Azerbaidjanului. Franţa este un susţinător istoric al Armeniei.

În noiembrie, preşedintele azer Ilham Aliev a acuzat Parisul că favorizează „noi războaie” prin înarmarea Erevanului.

Armenia şi Azerbaidjanul au relaţii extrem de conflictuale, în special din cauza Nagorno-Karabah, teritoriu separatist pe care Baku l-a recucerit în septembrie 2023.

Cele două ţări vecine s-au înfruntat în două războaie pentru control asupra acestei enclave, unul între 1988 şi 1944 şi altul în toamna lui 2020.

Baku şi Erevan au anunţat recent că doresc să îşi normalizeze relaţiile şi au dat asigurări că un acord de pace ar putea fi semnat în viitorul apropiat, însă negocierile nu avansează.

Franţa, care găzduieşte o importantă diasporă armeană, s-a implicat în ultimele luni în medierea dintre aceste două foste republici sovietice şi, de asemenea, şi-a exprimat sprijinul de neclintit pentru Armenia.

În acest context, preşedintele azer Ilham Aliev a refuzat să se deplaseze în octombrie la un summit european în Grenada (Spania) şi să participe la o reuniune cu preşedintele francez Emmanuel Macron, afirmând că acesta are poziţii părtinitoare în favoarea armenilor.

Preşedintele Azerbaidjanului, Ilham Aliev, a declarat recent că au fost „create condiţiile” pentru semnarea unui tratat de pace cu vecinul şi principalul adversar Armenia, asigurând că nu doreşte un „nou război”.

„Cel mai important lucru astăzi este că au fost create condiţii reale pentru semnarea unui tratat de pace”, a declarat el într-un interviu televizat. „De aceea, trebuie să lucrăm activ la text”, a adăugat el.

Cu toate acestea, observatorii rămân prudenţi în ceea ce priveşte progresul discuţiilor, având în vedere numeroasele dezacorduri dintre cele două ţări din Caucaz.

În decembrie, cele două ţări au făcut schimb de prizonieri, ceea ce a fost considerat un progres diplomatic şi a reaprins speranţele de pace. Dar tensiunile rămân ridicate şi, în continuare, au loc în mod regulat incidente armate la frontieră.

Cu toate acestea, Ilham Aliev a declarat că este „sigur că nu va exista un nou război” cu Armenia.

„Voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a-l împiedica. Ajunge, ajunge cu războaiele”, a adăugat el.

Cu toate acestea, el a acuzat Franţa, cu care relaţiile se deteriorează, că se află „la originea deteriorării situaţiei din Caucaz”.

Preşedintele azer, care a criticat Parisul pentru sprijinul acordat Erevanului, a afirmat din nou că ţara sa „pregăteşte (Armenia) pentru un nou război”, furnizându-i arme.

Share our work
Dilema Armeniei și mutațiile geopolitice din Caucazul de Sud

Dilema Armeniei și mutațiile geopolitice din Caucazul de Sud

Declarația premierului armean Nikol Pashinyan în interviul către Wall Street Journal la 25 octombrie se înscrie într-un trend al oficialilor armeni tot mai dezamăgiți de faptul că Rusia a eșuat în a proteja Armenia împotriva rivalului Azerbaidjan susținut de Turcia, fapt care a dus la capitularea forțelor armene din Nagorno-Karabah și dispariției de facto a republicii armene separatiste Artsakh de pe teritoriul Azerbaidjanului. Astfel, premierul Pashinyan a spus că nu vede niciun avantaj în prezența trupelor rusești pe teritoriul Armeniei.

Asta deși până acum trupele rusești au constituit o prezență cvasipermanentă pe teritoriul Armeniei. După disoluția URSS în 1991, trupele sovietice de pe teritoriul armean au devenit rusești, din 1992, în contextul războiului cu Azerbaidajan (primul război din Nagorno-Karabah, 1988-1994) fiind însărcinate cu paza frontierei cu Turcia și Iran. Din 1995 o bază militară rusească importantă (102) a fost stabilită la Gyumri, al doilea oraș ca mărime din Armenia. I se adaugă ulterior baza aeriană 3624 de la Ergumi, lângă Erevan, plus baze mai mici în regiunile sudice și estice ale țării. Folosirea acestor baze de către ruși a fost prelungită până în 2044 printr-un acord semnat în 2010. Ca și o coincidență, tot în 2010 președintele ucrainean Viktor Ianukovici semna prelungirea acordului de închiriere a Sevastopolului și altor baze din Crimeea către Flota Rusă a Mării Negre (care expira în 2017) cu încă 25 de ani, până în 2042.

În opinia părții armene, motivul și rolul prezenței trupelor ruse este unul clar, pentru un plus de siguranță contra Azerbaidjanului, cu care Armenia are un conflict deschis încă din 1988, din perioada sovietică. Foarte pe scurt despre acest conflict cu o durată de peste treizeci și cinci de ani.

Conflictul din Nagorno-Karabah

Nagorno-Karabah, sau Karabahul de Munte, denumită de către armeni și ca Republica Artsakh, regiune muntoasă cu populație majoritar armeană aflată în interiorul Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjan din componența URSS, la fel ca și RSS Armeană. Această regiune a fost înființată de către conducerea sovietică în 1923 ca regiune autonomă în cadrul RSS Azerbaidjan. Partea armeană susține că regiunea respectivă este mult mai redusă față de totalitatea teritoriilor locuite predominant de către armeni la acea vreme, dar în decursul deceniilor sub stăpânire sovietică acești armeni au fost deznaționalizați, astfel că s-a ajuns la o enclavă armeană în interiorul RSS Azerbaidjan. Această politică de trasare arbitrară a granițelor republicilor unionale și a amestecului de populații prin deportări pentru crearea de minorități importante pe teritoriul republicilor unionale învecinate a fost o regulă în imperiul sovietic, mai cu seamă în timpul lui Stalin, tocmai pentru a crea focare potențiale de conflict între aceste republici pentru a le menține în orbita conducerii centrale a Moscovei, fără de care aceste conflicte create artificial nu ar avea cum să fie ținute sub control.

Așa a fost și în cazul Armeniei și Azerbaidjanului, regiunea Nagorno-Karabah fiind un permanent măr al discordiei între cele două republici unionale. Timp de decenii aceste frustrări au fost înăbușite și ținute sub control de conducerea cu mână de fier a Moscovei, dar după dezghețul declanșat de Gorbaciov, glasnost și perestroika, când a început să bată un vânt de liberalizare peste teritoriul înghețat al URSS, aceste frustrări și probleme au început să răbufnească și să scape de sub control. Am văzut cum Lituania a început să manifeste veleități de independență la sfârșitul anilor ’80, iar frământările popoarelor din Uniunea Sovietică au crescut în intensitate până au scăpat de sub control. Aripa conservatoare de la Moscova a încercat o lovitură de stat în 1991, care a eșuat, rezultatul fiind disoluția URSS în cincisprezece republici foste unionale devenite independente.

Dar în cazul Nagorno-Karabah frământările au căpătat accente de o violență extremă, ajungându-se la conflict deschis între armeni și azerbaidjeni încă din 1988, când ambele erau încă în componența URSS. La 19 februarie 1988 în Nagorno-Karabah au început manifestații pentru alipirea lor la Armenia, deși nu exista o graniță comună, regiunea fiind o enclavă în Azerbaidjan. Conform recensământului din 1989, din cei 186000 de locuitori, 75% erau armeni, restul azeri. Au început acțiuni de purificare etnică pentru alungarea azerilor, în 1989 Sovietul Suprem al RSS Armeană adoptă o lege de anexare a Nagorno-Karabah la Armenia, a urmat organizarea de unități de autoapărare înarmate inclusiv cu tancuri și artilerie de la unitățile sovietice/rusești din zonă, astfel că până în 1992 armenii reușesc să alunge trupele azere și populația, inclusiv din regiunile dintre frontiera armeană și enclava Nagorno-Karabah, realizând un coridor de legătură între noul stat armean și republica Artsakh. Populația azeră se refugiază în estul Azerbaidjanului. Războiul se încheie în 1994 cu o victorie clară a armenilor, care ocupă aproximativ 20% din teritoriul azer, din care Nagorno-Karabah reprezenta abia 7%, restul fiind teritorii adiacente aflate între Armenia și Nagorno-Karabah.

Conflictul este înghețat în 1994, la fel ca și altele de pe teritoriul fostei URSS, ca și cele din Transnistria (Republica Moldova) sau din Abhazia și Osetia de Sud (Georgia), dar se reaprinde periodic, la fel ca și cele din Georgia. Pentru a-și păstra câștigurile teritoriale și stăpânirea regiunii Nagorno-Karabah, Armenia mizează pe alianța cu Rusia, care își instalează baze militare aici, văzute de către conducerea armeană ca o garanție împotriva unei reveniri a Azerbaidjanului. Este limpede că Rusia a fost cea care a stat la baza victoriei, livrându-le acestora armament de peste un miliard de dolari, astfel că se puteau bucura de recunoștința armenilor.

Dar conflictul nu a rămas înghețat permanent, ci periodic s-a inflamat ajungându-se la ciocniri violente pe linia de demarcație stabilită în 1994, inclusiv la tiruri de artilerie și incursiuni de blindate rezultate cu sute de victime de ambele părți. Un conflict înghețat, dar reîncălzit periodic, la fel ca și cel din Donbass între 2014 și 2022. Astfel, ciocniri pe linia de contact au avut loc în 2008, 2010, 2011, 2014, iar în aprilie 2016 a rezultat o confruntare sângeroasă numită și războiul de patru zile rezultat cu zeci de morți și răniți de ambele părți.

Timp de 26 de ani, între 1994 și 2020, schimbările de pe linia de contact între cele două forțe beligerante au fost minore, ciocnirile militare, deși violente, nu au ca rezultat străpungeri ale frontului sau modificări majore ale zonelor controlate de către beligeranți. Doar lupte de uzură sau de testare a apărării.

Turcia intră în arenă

Dar după 2010, cam pe la mijlocul deceniului, o transformare importantă se petrece în Azerbaidjan. Azerbaidjanul se orientează geopolitic către Turcia, care își redescoperă vocația de lider regional și de jucător important pe axa Orientul Mijlociu – Asia Centrală și începe să-și pună în valoare această vocație. Să nu uităm, cum spunea George Friedman, Turcia a fost 500 de ani un imperiu și doar 100 de ani o democrație, așa că va reveni și va juca rolul de hegemon regional, este o realitate.

Veleitățile Turciei ca și hegemon regional nu sunt doar de acum, dar abia după 2010 începe să și le pună în valoare tot mai accentuat și să facă eforturi pentru a se impune ca atare. Spre exemplu, până în 2010, relațiile dintre Turcia și Israel erau excelente, ca între doi aliați, dar după ce șase nave civile turcești cu ajutoare către Gaza au fost abordate de către marina israeliană rezultând morți și răniți, relațiile s-au răcit, Turcia devenind unul din principalii susținători ai țărilor musulmane din regiune, chiar dacă această atitudine devenea contradictorie cu cea a NATO, alianță din care Turcia face parte. Ca exemplu, Turcia cumpără din Rusia sisteme de apărare anti-aeriene S-400, ca reacție SUA scoate Turcia din programul F-35.

Dar relația Turciei cu Rusia este deosebit de complexă, pe de o parte par a fi parteneri, cumpără S-400, gaz și petrol, dar pe alte paliere sunt adversari declarați, cum ar fi în Siria, să ne amintim de faptul că în 2015 un avion F-16 turcesc doboară un avion Su-24 rus. Mai mult, turcii i-au aprovizionat pe ucraineni cu armament performant, cum ar fi dronele Bayraktar care au făcut diferența în primele faze ale războiului din Ucraina. Relația Turciei cu Rusia și cu NATO ar fi un capitol important de studiat separat.

Cert este că Turcia este dezamăgită de permanenta amânare a cererii ei de aderare la UE (nici UE nu este fericită cu ideea aderării Turciei) și astfel trece pe calea alternativă, respectiv cea imperială, de a deveni un lider regional, folosindu-se de puterea sa economică, militară și diplomatică, prin care își poate proiecta influența în Asia Centrală, unde Kazahstanul, Uzbekistanul, Turkmenistanul, Kyrgystanul și Tadjikistanul sunt popoare turcice și musulmane, dar și în Orientul Mijlociu.

Prin Constituția din 1923, Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul Turciei moderne desprinsă din Imperiul Otoman, pentru a păstra caracterul laic al statului, preconiza ca în cazul în care statul turc încearcă să devină unul islamic religios, armata are datoria de a da o lovitură de stat. Ori, lovitura de stat împotriva lui Erdogan din 2016 a eșuat, astfel că Turcia poate să ia o turnură islamică populistă cu tendințe fundamentaliste oricând, având în vedere situația actuală, când Erdogan este liderul necontestat, iar tendințele sale populiste se pot dezvolta liber, fără vreo reținere.

Oricum, Turcia, ca și putere militară și economică a devenit un lider regional, astfel că nu este de mirare că Azerbaidjanul a intrat în sfera de influență a Turciei, care a devenit un susținător al acestui stat, inclusiv militar și politic.

Războiul din 2020 și ruperea echilibrului

Totodată, situația Azerbaidjanului s-a schimbat extrem de mult în ultimii ani. Exploatarea rezervelor enorme de petrol și gaze, inclusiv cele de la Marea Caspică, a făcut ca țara să devină un El Dorado al petrolului, Baku devenind un centru al comerțului cu aceste resurse esențiale pentru mersul lumii. Încasările din comerțul cu petrol și gaze au îmbogățit Azerbaidajanul, astfel că s-a ajuns ca în 2015 bugetul armatei azere să fie mai mare decât întregul buget al Armeniei, astfel că era doar o chestiune de timp până când Azerbaidjanul să încerce să își ia revanșa. Mai ales că avea sprijinul politic și militar al Turciei în spate, care i-a furnizat tot ce avea nevoie în materie de armament și pregătire militară. Vorbim de armament modern, artilerie de precizie, drone de atac și altele.

De cealaltă parte, Armenia rămâne cu ce are, plus garanția Rusiei, ale cărei trupe le găzduiește pe teritoriul propriu. Ori, dezechilibrul din punct de vedere militar este evident, plus discrepanța dintre cele două state, nu numai din punct de vedere economic, Azerbaidjanul ajungând mult mai bogat decât Armenia, dar și demografic, 2,8 milioane armeni contra 10 milioane azeri. Aceste discrepanțe ar fi putut fi echilibrate poate parțial dacă aliatul Armeniei, Rusia, ar fi furnizat acesteia armament performant care să poată să le dea o șansă armenilor în lupta cu azerii. Dar Rusia nu a făcut asta.

Astfel, la declanșarea ofensivei azere din 27 septembrie 2020 (al doilea război din Nagorno-Karabah), armenii au avut prea puține șanse. Superioritatea tehnologică a armatei azere, mai ales în materie de drone, senzori, artilerie cu bătaie lungă și rachete de precizie și-a spus cuvântul, astfel că după capturarea orașului Susha, al doilea ca mărime din Nagorno-Karabah, s-a semnat un acord de încetare a focului la 10 noiembrie 2020. Din punct de vedere militar, folosirea pe scară largă a dronelor de către armata azeră s-a dovedit crucială, anticipând ascensiunea acestora ca și game changer în războiul din Ucraina. Pierderile au fost de ordinul miilor, ambele părți încercând să minimizeze în declarații oficiale propriile pierderi și să le exagereze pe cele ale adversarului, dar în mod cert armenii au suferit pierderi mult mai grele. De menționat că alături de azeri au luptat și mercenari din Siria.

Acordul semnat de către președintele azer Ilham Aliyev, premierul armean Nikol Pashinyan și președintele rus Vladimir Putin prevede încetarea focului și oprirea trupelor pe pozițiile pe care se află, dar și pierderea de către Armenia a 75% din teritoriul controlat înainte de război în Nagorno-Karabah și zona adiacentă, inclusiv parte din cea care făcea legătura între teritoriul armean și republica Artsakh. O înfrângere majoră pentru Armenia, dar deloc surprinzătoare, având în vedere discrepanța apărută în ultimii ani între capabilitățile militare și economice dintre cele două state.

Azerii au sărbătorit în stradă, în timp ce armenii au protestat furibund, chiar l-au agresat pe președintele parlamentului. O frustrare tot mai mare în rândul armenilor care se simțeau trădați chiar de către aliatul și protectorul lor, Rusia, care, după părerea lor, nu a făcut nimic pentru a evita un astfel de deznodământ. Armenii consideră că Rusia, în care și-au pus toată încrederea, a asistat pasivă la înfrângerea lor, fără să acționeze preventiv în plan diplomatic sau chiar militar, cel puțin în materie de furnizare de echipament militar. Dimpotrivă, a jucat la două capete, prin vânzarea de armament și către Azerbaidjan, prin intermediul Belarusului.

2023 sau sfârșitul unei republici secesioniste

Acordul de încetare a focului din 2020 prevedea și desfășurarea unei forțe militare rusești de menținere a păcii în Nagorno-Karabah între cele două părți, dar și pentru protejarea coridorului Lanchin, singura rută rămasă pentru a face legătura între Armenia și Nagorno-Karabah, dar și garantarea de către armeni a accesului azerilor spre enclava azeră Nahicevan, aflată între Armenia și Iran. Forța rusă de menținere a păcii era formată din circa 2000 de militari cu un mandat de minim cinci ani. Putem compara ideea cu forța de menținere a păcii din Transnistria, formată tot din militari ruși, dar aici ei chiar au fost parte combatantă în războiul din Transnistria din 1992, spre deosebire de rușii din Nagorno-Karabah în 2020.

În urma victoriei lor clare din 2020, azerii consideră că trebuie să profite de avantajul creat și să obțină mai mult, profitând de situația creată, de slăbiciunea armenilor și atitudinea rezervată a Rusiei care nu și-a susținut aliatul după cum s-ar fi așteptat. Astfel, au avut loc câteva incursiuni azere în teritoriul încă deținut de armeni, dar și în teritoriul recunoscut al Armeniei, plus incidente pe linia de contact, inclusiv între Nahicevan și Armenia, plus blocarea rutei armene spre Iran. Toate acestea ca și o pregătire pentru tranșarea definitivă a problemei enclavei Nagorno-Karabah.

Momentul ales a fost în 19 septembrie 2023, când era clar pentru toată lumea că Rusia nu avea cum să reacționeze, fiind prinsă de un an și jumătate în războiul din Ucraina. Azerbaidjanul a decis că e momentul pentru închiderea definitivă a problemei Nagorno-Karabah în termenii săi, astfel că a declanșat ofensiva violând cu sânge rece acordul de încetare a focului din 2020. Această ofensivă a fost precedată de blocarea în prealabil a coridorului Lanchin, legătura dintre Armenia și Republica Artsakh, izolând total Nagorno-Karabah de restul lumii.

Mai multe așezări armene din Nagorno-Karabah au fost cucerite în cursul acestei ofensive, capitala Stepanekert fiind bombardată, astfel că liderii Artsakh au cerut încetarea focului. A doua zi au acceptat capitularea și predarea regiunii azerilor. După cum era de așteptat, Rusia nu a putut face nimic, chiar a pierdut cinci membri ai forțelor de menținere a păcii, printre care doi ofițeri, unul dintre ei căpitanul Ivan Kovgan, adjunct al forțelor submarine din Flota Nordului. Se deplasau într-un vehicul când au fost atacați de către forțele azere care i-au confundat cu militari armeni. Este oarecum ciudată prezența unui submarinist de rang înalt în cadrul forțelor de menținere a păcii ruse în Nagorno-Karabah, dar asta dovedește de fapt penuria de militari instruiți cu care se confruntă Rusia în urma războiului din Ucraina, din moment ce a fost nevoită să apeleze la submariniștii din flota nordică (care nu prea aveau treabă în Ucraina, dar nici în Marea Nordului sau Oceanul Înghețat) ca să încropească o forță de menținere a păcii în Nagorno-Karabah, adică la sol, în sudul Caucazului.

Rezultatul negocierilor a fost predarea Nagorno-Karabah azerilor, astfel că această republică Artsakh își încetează existența. Azerii deschid drumul spre Armenia, iar de teama unor represalii și a purificării etnice, în decurs de câteva zile majoritatea celor 120000 de locuitori armeni își părăsesc locuințele și se refugiază în Armenia cu tot ce au putut lua cu ei.

Jocul Rusiei și dilema Armeniei

Opinia publică și societatea armeană a fost dezamăgită profund de rezultatul din 2023, respectiv dispariția republicii Artsakh în care investiseră atâtea vieți și resurse în ultimii 35 de ani. Desigur, pentru Armenia, care în antichitate și în zorii evului mediu fusese un imperiu prosper, acest eșec în refacerea, măcar parțial, a măreției de altă dată, a creat traume profunde. Cu teritorii străvechi luate de imperiile care i-au cotropit, cu populații întregi masacrate de aceleași imperii, readucerea unei mici părți din pământurile ce odată erau ale lor reprezenta un motiv de mândrie națională pentru noua și mult mai mica țară independentă rezultată din prăbușirea imperiului sovietic, după secole în care au fost subjugați fie de turci, fie de ruși, și ulterior rupți între cele două imperii.

Această frustrare națională este de înțeles, dacă nu mai pot reface Armenia Mare, măcar să readucă acasă măcar o mică parte, enclava Nagorno-Karabah, cu populație majoritar armeană, care a fost parte a regatului armean până în secolul IV. Cu sprijinul Rusiei au reușit asta în 1994, după un război lung rezultat cu zeci de mii de morți. Era normal ca Armenia să se alieze și să se lase în grija protectorului său, Rusia, cu care avea multiple legături, inclusiv în materie de religie, ambele popoare fiind ortodoxe, pe când azerii sunt musulmani, la fel ca și turcii.

Dar în 2023 visul s-a spulberat, iar sentimentul general este că Rusia i-a trădat, nu a făcut nimic pentru aliatul și protejatul său Armenia, deși aceasta s-a lăsat sub ocrotirea sa, a acceptat cu bucurie bazele militare rusești, și s-a comportat ca un aliat fidel în toate privințele și în toate organismele internaționale. Iar brusc, chiar în momentele cele mai dificile, când avea mai mare nevoie de sprijinul și ajutorul Rusiei, au fost lăsați de izbeliște chiar de protectorul lor.

Acesta este sentimentul populației și în acest context trebuie judecată și declarația premierului Nikolai Pashinyan către Wall Street Journal din 25 octombrie cum că nu vede niciun avantaj în prezența trupelor rusești pe teritoriul Armeniei. Pe scurt, ce rost mai au trupele ruse pe teritoriul propriu din moment ce nu au făcut nimic ca să fie evitată catastrofa din septembrie 2023, respectiv pierderea republicii Artsakh în fața dușmanului etern, Azerbaidjanul, sprijinit de un alt dușman etern, Turcia. Ce rost mai are prezența trupelor ruse pe teritoriul nostru, dacă oricum fac numai figurație? Adică de ce să mai fim cu Rusia dacă Rusia nu ne mai protejează? Nu ar trebui să ne reorientăm? Întrebări grele care pot semnala începutul unui cutremur geopolitic regional cu repercusiuni majore mult dincolo de regiunea Caucazului de Sud.

Dar atitudinea duplicitară a Rusiei are alte resorturi, mai adânci. Primul este faptul că Rusia nu a avut practic posibilitatea să intervină în 2023, autoritatea și prestigiul ei fiind grav zdruncinate de împotmolirea din conflictul cu Ucraina început la 24 februarie 2022. Astfel că o amenințare împotriva Azerbaidjanului cu posibilitatea unei intervenții a Rusiei în 2023, când acesta a declanșat ofensiva finală pentru recuperarea Nagorno-Karabah, ar fi fost primită cu zâmbete de circumstanță, având în vedere performanța slabă dovedită în Ucraina de forțele militare rusești. Tocmai împotriva trupelor azere dotate în parte cu armament turcesc performant, cum ar fi dronele Bayraktar, care i-au obligat pe ruși să renunțe la cucerirea Kievului. De unde să scoată Rusia trupe cu care să blocheze credibil avansul azerilor și să fie luată în serios, când abia făceau față pe frontul din Zaporoje ofensivei ucrainene și aveau nevoie de fiecare militar să apere linia Surovkin? Ori, pentru ca o amenințare cu folosirea forței să fie credibilă și luată în seamă, trebuie să se bazeze pe efective serioase și pe capacitatea recunoscută de a acționa decisiv și eficient. Dar ce efective putea desfășura Rusia și pe ce capacitate militară de descurajare se putea baza, din moment ce abia făcea față în Ucraina unde pierdea sute de militari pe zi?

Mai departe, în timpul ofensivei azere din 2020, declanșată la 27 septembrie, Rusia avea o mare problemă la vest, în Belarus, unde președintele Lukashenko, aliatul fidel al lui Putin, se confrunta cu cele mai mari proteste din istoria Belarusului în urma falsificării alegerilor prezidențiale. Rusia a fost nevoită să-și trimită trupele de represiune deghizate în forțe de ordine belaruse pentru a-l menține pe Lukashenko la putere, iar protestele au durat câteva luni, din mai 2020 până în martie 2021. Putin a reușit să-l salveze atunci pe Lukashenko, dar i-a sacrificat pe armeni, pur și simplu nu avea cum să acționeze pe două fronturi concomitent, iar azerii sprijiniți de turci au acționat la momentul oportun. Ideea e că Lukashenko era mai prețios pentru Putin decât Armenia, era mai aproape de Rusia, dar și mai aproape de Vest, pierderea Belarusului ar fi fost mult mai grea decât pierderea Nagorno-Karabah. Iar utilitatea Belarusului și a lui Lukashenko în planurile lui Putin s-a văzut în 2022, doi ani mai târziu, când a atacat Ucraina inclusiv prin Belarus.

Acesta este primul motiv pentru care Rusia nu a intervenit mai decisiv pentru salvarea armenilor în 2020 și în 2023. Pentru că nu a avut cum, fiind prinsă în alte probleme majore. Iar dacă ameninți pe cineva cu forța, trebuie să areți că și ai puterea și voința de a o aplica, altfel această amenințare este doar o vorbă goală, iar adversarul simte asta. Și procedează în consecință, la fel cum a făcut Azerbaidjanul cu sfatul și sprijinul Turciei.

Un al doilea motiv pentru care Rusia nu a intervenit este unul mai interesant și ține mai mult de psihologia conducătorului de necontestat al Rusiei, Vladimir Putin. Dacă până în 2018 Armenia s-a comportat ca un aliat fidel al Rusiei, cu o conducere obedientă Moscovei, în aprilie 2018 are loc ceea ce s-a numit Revoluția de Catifea din Armenia, după modelul altor revoluții de acest gen în statele post-sovietice. Amintim aici Revoluția Portocalie din Ucraina din 2004 care l-a adus la putere în urma protestelor pe președintele Viktor Iushcenko, Revoluția Trandafirilor din Georgia în 2003 care l-a adus președinte pe Mihail Saakashvili, sau revoluția din Andijan, în Uzbekistan, din 2005, care a fost înăbușită în sânge. Revoluția de Catifea din Armenia a avut drept rezultat venirea la putere, în postul de premier, a lui Nikolai Pashinyan, în urma unor proteste masive de stradă.

Ori, Vladimir Putin are oroare și o teamă viscerală față de astfel de manifestări, proteste de stradă care să aducă la putere oameni doriți de populație, care să fie confirmați ulterior de alegeri libere. Genul acesta de manifestări de stradă prin care populația își poate impune voința îi provoacă repulsie și teamă, teama ca acestea s-ar putea transmite ca o molimă și pe teritoriul Rusiei. Cum îi este teamă de alegeri libere, în care să iasă candidatul votat de popor, nu cel care vrea el. Un motiv în plus pentru care a invadat Georgia în 2008 și Ucraina în 2014 și în 2022, fiindcă aceste state au îndrăznit să aibă veleități democratice, în care un candidat ales chiar ajunge în funcție. Lui Putin îi este frică de democrație și de faptul că aceasta ar putea ajunge aproape de granițele Rusiei și ar putea trece dincolo de ele.

Așa că nu prea a avut motivația să susțină Armenia, din moment ce acesta a decis să își aleagă singură conducătorii, mai ales pe unul ca și premierul Nikolai Pashinyan, confirmat ulterior prin alegeri libere în 2021, și care nu exclude o deschidere către Vest.

Ca dovadă este faptul că în mass media rusă, total controlată de statul autoritar, premierul Nikolai Pashinyan este permanent criticat și demonizat. Asta din două motive, pentru a justifica abandonul Rusiei, dar și din cauză că este un lider ales și dorit de poporul armean care s-a exprimat în alegeri libere.

În concluzie, Rusia nici nu a prea putut, nici nu prea a dorit să își susțină aliatul armean în confruntarea cu adversarul azer. De aici vine și dilema în care se află Armenia la ora actuală, mai are nevoie de Rusia? Sau ar trebui să se reorienteze către un alt protector mai potent?

În răspunsul la această întrebare constă dilema Armeniei în prezent.

Mutațiile geopolitice din Caucazul de Sud

Chiar și după disoluția URSS Caucazul de Sud, cuprinzând Georgia, Armenia și Azerbaidjan, a rămas în sfera de influență a Rusiei pe tot cuprinsul anilor ’90. Poziționarea Rusiei ca și aliat al Armeniei în primul război pentru Nagorno-Karabah a făcut ca Azerbaidjanul să se orienteze spre alți potențiali hegemoni regionali, cum ar fi Turcia, cu care are legături profunde, inclusiv religioase. Rezervele de gaze și petrol, cu bogăția acumulată, au făcut cu atât mai ușoară ieșirea din orbita Rusiei pentru Azerbaidjan, în timp ce Armenia rămânea legată strâns de Rusia în ideea și iluzia unei protecții din partea hegemonului principal reprezentat de Rusia la acea vreme.

Tentativa de a ieși de sub controlul acestui hegemon a fost sancționată drastic în cazul Georgiei în două rânduri, în 1992-1993 prin crearea conflictelor prin proxy din Abhazia și Osetia de Sud, dar și în 2008 prin invazie directă.

Dar Rusia este în recul nu numai în Caucazul de Sud, recul dovedit din incapacitatea de a-și susține protejatul în cazul Nagorno-Karabah, ci și în general, invazia din Ucraina dovedește slăbiciunea Rusiei care nu își mai poate menține sfera de influență în alt mod decât prin forță brută, ceea ce demonstrează nu putere, ci slăbiciune, în lipsa altor mijloace.

Iar acest recul al Rusiei creează un vid de putere pentru umplerea căruia se vor grăbi alți competitori, atât mondiali, cât și regionali. SUA și China sunt competitorii, hegemonii mondiali, care se grăbesc să profite de reculul Rusiei în regiune, la fel și UE care a oferit Armeniei fonduri pentru a-i ajuta pe refugiații din Nagorno-Karabah. Există investiții, programe, dar nu numai prin soft power, dar și prin alte mijloace. Potențialii hegemoni regionali sunt cei mai activi, am vorbit deja de Turcia, dar mai există și Iranul.

Oricum, declarația premierului Nikolai Pashinyan poate constitui începutul unui cutremur geopolitic regional care ar putea schimba cu totul regiunea. Ideea renunțării la protecția Rusiei și a prezenței trupelor ruse pe teritoriul armean este mult mai importantă decât pare. Dar mai există un aspect de care Armenia are motive să fie îngrijorată. Azerbaidjanul este victorios, și-a îndeplinit obiectivul, recuperarea Nagorno-Karabah, oricum o regiune recunoscută internațional ca și parte a Azerbaidjanului. Dar ar putea, pe aripile victoriei, să încerce mai mult, respectiv crearea unui coridor larg pe teritoriul armean cu care să se lege de enclava Nahicevan, ceea ce ar pune Armenia într-o postură foarte dificilă. Dacă acest coridor ar fi creat, Armenia s-ar trezi cu o enclavă la sud-est și parte din teritoriu ocupat, iar această enclavă ar fi o chestiune de timp până ar fi înghițită de Azerbaidjan. De aceea poate Armenia se poate gândi că încă ar mai avea nevoie de protecția Rusiei, deși nu știm cum ar reacționa Rusia în cazul unui astfel de scenariu, având în vedere precedentele.

Pentru Armenia opțiunile rămân limitate, nu se poate orienta spre Turcia, aliata Azerbaidjanului, mai ales că există chestiuni istorice care îi antagonizează, cum ar fi genocidul armenilor din 1915 pe care Turcia nu îl recunoaște nici în ziua de astăzi. Pe Rusia nu se poate baza, cum am văzut, astfel că mai rămâne opțiunea vestică, a SUA, NATO și UE. Dar balansarea aceasta ar putea atrage ostilitatea deschisă a Rusiei, care este mai slabă, dar suficient de puternică să poată reacționa violent. Iar SUA și UE sunt destul de departe.

Dar dacă Vestul se va decide să se apropie de Caucazul de Sud, cum aștepta Georgia acum 15 ani, când a fost pedepsită de Rusia în 2008, situația s-ar putea schimba, mai ales că Armenia cu Georgia la pachet ar fi o mișcare destul de tentantă pentru NATO, dacă s-ar putea obține acordul Turciei, dar SUA are destule pârghii de negociere cu Ankara. O astfel de mișcare chiar ar înconjura Rusia, în cazul unei victorii și aderări a Ucrainei în structurile occidentale, alături de Georgia și Armenia, iar Republica Moldova va veni de la sine cu Ucraina.

Dar până atunci Armenia va trebui să își găsească un protector care să îi asigure securitatea pe termen scurt, iar o putere regională vecină se potrivește perfect pentru rolul acesta. Iranul este și el îngrijorat de ascensiunea Azerbaidjanului, care ar putea ridica pretenții asupra Azerbaidjanului iranian, fiindcă 40% din teritoriul istoric al Azerbaidjanului, cu o mulțime de etnici azeri, se află pe teritoriul Iranului. Iar Iranul este aliat tradițional al Rusiei, pe care o aprovizionează cu drone Shahed și alte tipuri de armament pentru războiul din Ucraina. În plus, Iranul este competitor cu Turcia pentru hegemonia regională în Caucaz și Asia Centrală, dar și pentru influența în Orientul Mijlociu și nordul Africii. Dar SUA și Iranul se află într-o rivalitate extremă, fiecare numindu-l pe celălalt inamic ireconciliabil, apropierea de unul aducând adversitatea celuilalt.

Ca și concluzie, va fi interesant de urmărit baletul Armeniei între Rusia și Iran, pe de-o parte, și SUA și Vest, pe de altă parte, în timp ce încearcă să țină la distanță Azerbaidjanul și Turcia.

Share our work