Președintele ucrainean Volodimir Zelenski, într-un discurs la Conferința anuală de securitate de la München, din februarie 2024, a cerut Statelor Unite și altor susținători internaționali, să rămână alături de Ucraina, avertizând participanții că țara sa, dacă va fi lăsată singură, va fi distrusă de Rusia.
Discursul său a fost adresat, indirect, membrilor Congresului american care blochează ajutorul vital ce ar permite țării sale să reziste încă o perioadă, Discursul său survine în momentul în care Ucraina s-a retras din orașul strategic Avdiivka, marcând cea mai importantă victorie teritorială a Rusiei de la capturarea reguli Bahmut-ului în primăvara lui 2023.
La conferința de presă după întâlnirea cu vicepreședintele SUA, Kamala Harris, tot în cadrul Conferinței de la München, a declarat că Washingtonul va înceta să fie un partener strategic al Kievului dacă nu va aloca încă un pachet de ajutor.
El a numit asistența SUA vitală pentru Ucraina, subliniind că nu există alternativă. „Contăm foarte mult pe decizia pozitivă a Congresului, acest pachet este vital pentru noi. Nu luăm în considerare o alternativă astăzi, pentru că ne bazăm pe Statele Unite ca partener strategic, că vor rămâne un partener strategic. Dacă vorbim despre o alternativă, înseamnă că acesta nu este partenerul nostru strategic. De aceea nu mă gândesc la o astfel de alternativă”.
Președintele ucrainean speră ca Statele Unite să mențină o poziție aliată față de Kiev. „Nu cred că partenerul nostru strategic își poate permite să nu sprijine Ucraina. Adică nu văd o oportunitate ca un partener strategic să ia o astfel de poziție. Vedem provocări electorale, interne, politice, nu vreau să le comentez, acestea sunt procesele interne ale Statelor Unite și ale poporului american. Dar sper ca poziția aliată să rămână”, a continuat el.
La o conferință de presă susținută înainte de întâlnirea cu Harris, Zelenski nu a răspuns public la întrebarea ce va spune congresmanilor care blochează alocarea ajutorului Kievului în Statele Unite.
Apelul președintelui ucrainean este similar cu celelalte transmise de la începutul conflictului și trage un semnal de alarmă asupra soartei țării sale prinsă într-o încleștare pe viață și pe moarte cu Rusia.
Statele Unite ale Americii și aliații cheie europeni au declarat marți, 27 februarie, că nu intenționează să trimită trupe terestre în Ucraina, după ce Franța, prin vocea lui Emmanuel Macron, a sugerat această posibilitate.
Declarația lui Macron a subliniat că aliații occidentali nu ar trebui să excludă nicio opțiune în încercarea de a evita victoria Rusiei în Ucraina, deși a subliniat că nu există un consens în această etapă. Kremlinul a avertizat că orice astfel de mișcare va duce inevitabil la conflict între Rusia și NATO.
La sfârșitul lunii februarie 2024, când sunt scrise rândurile de față, Rusia nu a pierdut teritoriile cucerite în Ucraina, dimpotrivă, chiar a avansat. Astfel, niciuna dintre părți nu este aproape de a câștiga dar nici de a pierde.
Specificul acestui conflict este ca nu doar acțiunile Ucrainei și Rusiei contează în ecuație și nu este doar un conflict specific paradigmei post sovietice, localizat doar la Ucraina. Din cauza forțelor implicate și al consecințelor geopolitice aceasta este cel mai important conflict interstatal din ultimele decenii.
Deși despărțită de un ocean de conflictul ucraineano-rus, evoluția acestui război nu este ca a altor conflicte locale în care America a mai fost implicată pe glob deoarece oponentul proxy nu este Saddam Hussein sau Gaddafi, ci chiar Rusia, altă specie de actor geopolitic, infinit mai dificil de învins, sau cvasi-imposibil. De aceea, felul cum se va termina încleștarea ruso-ucraineană va avea consecințe majore pentru puterea Statelor Unite dar și pentru Europa care a ales despărțirea economică de Rusia, la presiunea Washington-ului. Pentru Ucraina se contureaza o posibilă formulă statală fără teritoriile deja alipite Rusiei însă nu se știe unde se va opri armata rusă. Odesa pare prinsă în meniul Kremlinului deși cucerirea ei nu ar fi ușor de făcut.
Narativul occidental de la începutul razboiului spunea că acest conflict se îndreaptă către un rezultat care ar aduce beneficii geopolitice Statelor Unite și independența Ucrainei care ar reuși, ajutată de Occident să împingă invadatorul în granițele sale. Deși nici aici nu avem garanții că s-ar fi limitat să se oprească armata ucraineană, ajutată de Occident, dacă planul funcționa.
Mai mult, analizele americane au concluzionat că rușii nu vor risca să utilizeze arme nucleare însă nici aici nu mai există certitudini. Contraofensivele ucrainene de succes din Harkov și Herson din toamna anului 2022 au reînnoit optimismul cu privire la perspectivele Kievului pe câmpul de luptă dar timpul și evoluția din teren au reconfirmat teoria că rușii pornesc greu, au pierderi importante dar recuperează repede sincopele inițiale. Astfel, scenariul optimist de alungare a rușilor a devenit improbabil, riscurile unui conflict prelungit nu mai par atât de ușor gestionabile iar Rusia se îndepărtează de posibilitatea să plătească eventuale pagube de război. Plus ca există o oarecare resemnare internațională că rușii nu vor mai pleca din Ucraina și vor păstra teritoriile cucerite. Gurile rele ar spune că asta era previzibil de la început.
Anexarea Crimeii din 2014 și invazia Estului Ucrainei în februarie 2022 au fost un preț scump plătit de Moscova și nu pare a fi vorba doar ambiții post-imperiale ale unui stat nostalgic sau de rămânere în istorie a lui Vladimir Putin prin această acțiune militară. Putin a riscat însăși supraviețuirea sa politică și pacea socială rusă, pe lângă riscul mutării conflictului în teritoriile rusești atunci când a mobilizat sute de mii de soldați în ceea ce a fost definită drept „operațiune specială”.
Greșeala Americii ar fi să îl considere doar un moft neo-imperial post sovietic și pare să existe o gravă sincopă în evaluarea rușilor de către Occident în motivarea cu care ei acționează. În primul rând că ei nu funcționează după regulile occidentale, ci se consideră egalii americanilor și de aceea nu pot fi încadrați ușor în niciun tipar de viitoare analize și strategii.
Ucraina, ținta atacului rus, a fost de mult timp o prioritate a politicii externe a Rusiei care a alocat resurse semnificative și a făcut compromisuri majore pentru a-și urmări securizarea teritoriului său, inclusiv ceea ce Putin a definit drept eroarea de a avea încredere în Occident.
Prin urmare, ce se va alege de războiul dintre Rusia-Ucraina și modul în care acestea ar putea modifica raporturile de putere între o Rusie învingătoare și un Occident incapabil să sprijine decisiv Ucraina? Ca sprijinitoare principale, Statele Unite are propriile sale interese iar acestea vor influența decisiv cursul conflictului.
Un detaliu important: perspectiva și implicarea americană la pachet cu Europa se concentrează pe interesele externe ale SUA ca hegemon mondial. Ele adesea se suprapun cu sprijinul cauzei ucrainene, dar se pare că nu pot depăși o linie roșie în relația cu Rusia din cauza calculelor asupra consecințelor posibile ale deznodământului conflictului. Mesajul republicanilor care se opun acordării unui nou pachet financiar consistent către Ucraina este sintetizat într-o propoziție: Noi nu mai dăm bani, nu pentru ca avem ceva cu Ucraina ci pentru că nu mai are rost să investim într-o cauză pierdută. Nu are rost sa mai finanțăm uciderea inutilă a soldaților ucraineni, condamnați la un sfârșit previzibil.
Care sunt, totuși, marile puncte de reflecție ale factorilor de decizie din Statele Unite pentru care se reevaluează, pe parcurs, gradul de implicare în ajutorarea Ucrainei?
Samuel Charap și Miranda Priebe, în articolul Avoiding a Long War. U.S. Policy and the Trajectory of the Russia-Ukraine Conflict, publicat acum un an pe platforma online a prestigiosului RAND Corporation, organizația de tip think tank americană ce are ca scop îmbunătățirea politicilor și luarea deciziilor prin cercetare și analiză, consultată în multe privințe de factorii de decizie americani, au selectat principalele puncte de acțiune, riscurile și avantajele pe care Washington-ul trebuie să le gestioneze odată implicat în acest război de partea ucraineană. Deși nu este actualizat, în prezent, cu ultimele evoluții ale conflictului, articolul rezumă o serie importantă de argumente care stau la baza deciziilor americane.
Riscul utilizării armei nucleare
Utilizarea armelor nucleare de către Rusia pare plauzibilă deoarece, dacă Ucraina o împinge către propriile teritorii, cu ajutor occidental, această capabilitate devine factor esențial în determinarea traiectoriei viitoare a conflictului. Marele risc și motiv pentru care ajutorul american acordat Ucrainei a fost ponderat a fost utilizarea armei nucleare de către Rusia odată ce ar ajunge într-o amenințare existențială de grad zero și este pusă la colț. Arma nucleară tactică folosită de Rusia în Ucraina ar fi foarte periculoasă pentru Statele Unite și aliații săi deoarece s-ar pune capăt no combat-ului nuclear stabilit încă din timpul Războiului Rece. Dacă Rusia ar câștiga concesii sau ar obține câștiguri militare prin utilizarea armei nucleare tactice, norma împotriva neutilizarii ar fi slăbită, iar alte țări ar putea avea mai multe șanse să folosească astfel de arme în conflictele viitoare. Mai mult, utilizarea armelor nucleare de către Rusia în Ucraina ar avea efecte mari și imprevizibile asupra politicilor aliate față de război, ducând potențial la o prăbușire a unității transatlantice.
Un posibil conflict NATO-Rusia
Un alt risc este reprezentat de o posibilă escaladare către un conflict NATO-Rusia. Printre interesele strategice ale SUA referitoare la conflictul din Ucraina au fost două fundamentale: să nu se producă un conflict direct între armata SUA și NATO cu Rusia și menținerea războiului în interiorul granițelor Ucrainei. Adică să fie învinsă Rusia pe teritoriul ucrainean, fără a se extinde conflictul către alte state NATO și mai ales să nu se întâlnească armata rusă cu trupe americane într-o confruntare directă. Armata americană ar fi imediat implicată într-un război devastator cu o țară care are cel mai mare arsenal nuclear din lume.
Deși decizia Rusiei de a ataca un stat membru NATO pare a fi lipsită de sens și reușită, riscul este crescut în timp ce conflictul din Ucraina este în desfășurare pentru că nu se știe cum va evolua războiul care are propria sa logică.
Până în prezent Rusia și Ucraina rămân singurele părți combatante în război dar ar putea atrage în continuare aliații SUA, tot din cauza imprevizibilității oricărui război care se transformă radical din matricea sa inițială. Lupta are loc într-o țară care se învecinează pe uscat cu patru state membre NATO și împarte litoralul Mării Negre cu alte două.
O nedorită eroare de țintire ar putea trimite o rachetă rusă în teritoriul NATO, declanșând un ciclu de acțiune-reacție care ar putea duce la un conflict pe scară largă. Dacă războiul din Ucraina s-ar termina în timp rezonabil, probabilitatea unei ciocniri directe Rusia-NATO, fie intenționată, fie involuntară, s-ar diminua semnificativ.
Teritoriul mai mic al Ucrainei, un cost acceptabil
În februarie 2024, Rusia ocupă aproape 20% din Ucraina, zonele controlate conținând active economice importante, inclusiv centrala nucleară Zaporojie, care a furnizat până la 20% din capacitatea de generare a energiei dinainte de război a Ucrainei și întreaga coastă a Mării Azov a Ucrainei.
O traiectorie de război care să permită Ucrainei să controleze mai mult din teritoriul său recunoscut internațional ar fi benefică pentru Statele Unite. Americanii au interes să arate că agresiunea se plătește și să consolideze norma de integritate teritorială consacrată în dreptul internațional. Cu toate acestea, implicațiile pentru acest interes al controlului teritorial ucrainean în continuare nu sunt clare. De exemplu, chiar dacă Ucraina ar prelua controlul asupra întregului teritoriu pe care Rusia îl ocupase din 24 februarie 2022, Moscova ar încălca în continuare norma de integritate teritorială. Cu alte cuvinte, nu este clar că o traiectorie care presupune menținerea Rusiei pe o linie ar face mai mult rău ordinii internaționale decât una care a văzut forțele ruse împinse înapoi la linia din februarie 2022. În ambele cazuri, Rusia ar controla un anumit teritoriu ucrainean, încălcând norma de integritate teritorială. Încheierea războiului care lasă Ucraina în control deplin asupra întregului său teritoriu recunoscut internațional ar restabili norma de integritate teritorială, dar acesta rămâne un rezultat foarte puțin probabil.
Viabilitatea economică a Ucrainei
Statele Unite au și un interes umanitar de a expune mai puțini ucraineni la ocupația rusă. În al doilea rând, Ucraina ar putea deveni mai viabilă din punct de vedere economic și mai puțin dependentă de asistența externă. Zonele aflate sub controlul Rusiei pot să nu se dovedească extrem de importante din punct de vedere economic, însă, doar în teorie.
Amploarea controlului Kievului asupra teritoriului său ar putea afecta viabilitatea economică pe termen lung a țării și, prin urmare, nevoile acesteia de asistență americană. De exemplu, dacă Moscova a preluat întreaga coastă a Mării Negre a Ucrainei, lăsând Ucraina fără ieșire la mare, aceasta ar reprezenta provocări economice grave pe termen lung pentru țară.
Efectele economice ale oricărui teritoriu pierdut vor depinde de productivitatea acelor zone și de amploarea interconexiunii lor cu restul Ucrainei. În orice caz, economia Ucrainei s-ar adapta în cele din urmă la orice linie, dar întrebarea este cât de dureroasă ar fi acea ajustare.
În plus, având în vedere capacitatea Rusiei de a lovi adânc în teritoriu, un control teritorial mai mare nu garantează o prosperitate economică mai mare sau o mai mare securitate. O amenințare continuă a atacurilor rusești asupra obiectivelor strategice ar putea inhiba investițiile și, prin urmare, redresarea economică în întreaga Ucraină, indiferent de cât teritoriu îl controlează Moscova.
În concluzie, un control teritorial mai mare al Ucrainei este important pentru Statele Unite din motive umanitare, pentru a consolida normele internaționale și pentru a stimula viitoarea creștere economică a Ucrainei. Dar sunt multe variabile în joc.
Durata războiului
Nu se știe cât va dura acest război, probabil că va dura ani de zile, chiar zeci de ani. Poporul ucrainean pare dispus să suporte costurile unui război lung pentru a-și atinge obiectivele dar aliații săi ar putea avea alte calcule, deoarece una este motivația națională de recuperare teritorială a Ucrainei, alta este cea americană și europeană dacă avantajele obținute nu mai merită implicarea.
Deși un război mai lung ar putea permite armatei ucrainene să recupereze mai mult teritoriu, există și alte implicații ale duratei războiului pentru interesele SUA. Un conflict prelungit putea avea avantaje potențiale pentru Statele Unite care sperau în degradarea armatei și economiei ruse care să strice contractul social între Putin și societatea rusă dezamăgită de liderul său. În timp ce războiul continuă, forțele ruse rămân preocupate de Ucraina și, prin urmare, nu au lățimea de bandă pentru a amenința pe alții.
Implicațiile unui război lung pentru Statele Unite
Costurile sprijinului Americii pentru Ucraina sunt consistente însă războiul este și o mare afacere. Un război lung ar menține presiunea asupra guvernelor europene pentru a continua să reducă dependența energetică de Rusia, înlocuindu-o cu furnizori americani. Exportatorii americani de gaze naturale lichefiate (GNL) au devenit principalii câştigători ai crizei de aprovizionare cu gaze din Europa de când s-au rupt legăturile cu Rusia. Anul trecut aproximativ jumătate din exporturile de GNL au mers în Europa, potrivit Casei Albe.
Alt mare beneficiar al războiului rămâne industria de apărare din Statele Unite. Prin continuarea acestui conflict statele europene sunt presate de Washington să cheltuiască mai mult pentru apărarea lor, posibil micșorând povara apărării SUA în Europa pe termen lung. Invazia rusă începe să crească veniturile contractorilor din domeniul apărării deoarece clienți precum guvernul SUA reaprovizionează stocurile livrate în Ucraina. Țările din întreaga Europă, ceilalți clienți, se înarmează de teama agresiunilor Moscovei și încearcă să își majoreze sau construiască noi facilități de producție. Este foarte probabil ca țările europene să mențină aceste politici în viitor indiferent cât mai durează războiul. Iar armele americane nu sunt ieftine deloc.
Totuși, există dezavantaje semnificative ale unui război lung pentru interesele SUA. Un război mai lung va duce la pierderi suplimentare de vieți omenești, deplasări și suferințe pentru civilii ucraineni. Minimizarea acestor consecințe umanitare negative pentru Ucraina este un interes al SUA. Argumentele și reținerile republicanilor pentru aprobarea ajutorului financiar pentru Ucraina au, în această privință, o puternică bază umanitară, dincolo de argumentele ce țin de lupta lor cu democrații.
Costurile pentru Statele Unite și Uniunea Europeană pentru menținerea statului ucrainean solvabil din punct de vedere economic se vor multiplica în timp, deoarece conflictul inhibă investițiile și producția.
Resursa umană este necesară pentru susținerea economiei ucrainene iar refugiații rămân în imposibilitatea de a se întoarce și, ca urmare, veniturile fiscale și activitatea economică scad dramatic. Peste 5 milioane de persoane au plecat din țară și aproximativ 7,7 milioane au fost strămutate în interiorul granițelor în timp ce 13 milioane de oameni sunt blocați în zonele afectate din interiorul Ucrainei, fapt ce este de natură să afecteze puternic economia și societatea.
Va fi un efort enorm pentru reconstrucția obiectivelor distruse de Federația Rusă iar provocările sunt majore pe termen lung pentru susținerea efortului de război și pentru redresarea economică. Pe timp de război perturbațiile economice globale vor continua și se vor multiplica în climatul de incertitudine și nesiguranță. Izbucnirea războiului a provocat o creștere bruscă a prețurilor la energie, care a contribuit, la rândul său, la inflație și la încetinirea creșterii economice la nivel global. Deja aceste tendințe afectează Europa cel mai puternic, după 3 ani de pandemie.
Războiul a contribuit, de asemenea, la creșterea insecurității alimentare și la nivel global, din cauza climei și a pandemiei de coronavirus, în mare parte. Rusia, cel mai mare producător mondial de îngrășăminte și-a limitat, de asemenea, propriile exporturi rezultatul fiind o creștere importantă a prețurilor alimentelor și îngrășămintelor la nivel global, la care se adaugă alte bunuri.
Impactul războiului asupra politicii externe a SUA
Dincolo de potențialul de câștiguri ale Rusiei și de consecințele economice pentru Ucraina, Europa și lumea în ansamblu, un război lung ar avea consecințe și asupra politicii externe a SUA. China rămâne marele rival al SUA, alături de celelalte priorități globale ale politicii sale externe, iar alocarea resurselor și atenției americanilor către Ucraina va impacta negativ gestionarea și ponderarea acestor mari provocări. Rusia este o putere nucleară cu care, totuși, America va trebui să colaboreze în interese cheie, cum este continuarea a tratatului de control al armelor strategice, Noul START, care expiră în februarie 2026. Războiul are efectul de a reduce apetitul de colaborare al Kremlinului deoarece Rusia nu ar mai putea fi motivată să ofere răspunsuri colective la provocările comune în instituțiile de securitate internaționale unde este este membru, alături de o țară care contribuie la susținerea rivalului său ucrainean. Washingtonul nu vrea nici ca Moscova să devină complet subordonată Beijingului, forțată de eforturile de război și de pivotarea către Asia. Un război mai lung ar crește dependența Rusiei de Beijing și ar putea oferi Chinei avantaje importante în competiția cu Statele Unite.
Necunoscutul noțiunii de victorie absolută în Ucraina
Evoluția conflictului a testat capacitatea rusească de rezistență și avans și apărare care a dovedit că vechea lor rețetă rămâne de succes. Astfel, niciuna dintre părți nu pare să aibă intenția sau capabilitățile de a obține victoria absolută iar războiul se va încheia cel mai probabil cu un fel de rezultat negociat. Iar America știe asta dar mai știe ca diferența o face cum iese Rusia din această ofensivă, mai întărită sau slăbită.
O formă de încheiere a războiului este o victorie absolută care presupune înlăturarea permanentă a amenințării (interstatale) reprezentate de adversar. Aici Putin nu a ascuns care este obiectivul său final: „denazificarea” și înlăturarea pericolului unei Ucraine pro-occidentale ostile Rusiei și suficient de puternice pentru a-i pune probleme pe viitor.
Când a început războiul, Moscova dorea să caute o victorie absolută, cu planuri de a instala un nou regim la Kiev și de „demilitarizare” a țării dar părea să fi renunțat la aceste planuri pe măsură ce conflictul s-a stabilizat și avansul armatei ruse s-a diminuat. Obiectivele declarate de Putin au variat de-a lungul timpului iar Kremlinul nu a mai repetat apelurile directe de a răsturna guvernul de la Kiev, emise în primele săptămâni ale războiului.
Moscova, deși nu a renunțat la obiectivele sale ambițioase inițiale pentru o victorie absolută, are obiectivul principal de a păstra cele patru regiuni ucrainene pe care le revendică. O victorie absolută ar însemna o schimbare fundamentală în sistemul politic al Ucrainei, cu un președinte pro-rus sau neutru.
O victorie absolută a Ucrainei este, de asemenea, puțin probabilă, dacă nu imposibilă. Ucraina are scopul declarat de a alunga armata rusă și a relua întreg teritoriul pierdut, inclusiv Crimeea și zonele din Est pe care Rusia le-a ocupat din 2014. Cu toate acestea, acest obiectiv, teoretic realizat, nu ar constitui o victorie absolută. Dacă armata ucraineană ar expulza forțele ruse din Ucraina, ar degrada grav armata rusă și încrederea rușilor în cauza războiului dar Rusia, în realitate, nu ar avea afectate capabilitățile militare de pe teritoriul său, în special marina și forțele aerospațiale, care nu au suferit pierderi majore în Ucraina și cu care ar putea efectua atacuri continue asupra teritoriului ucrainean. O nouă ofensivă rusă la scară largă ar fi extrem de posibilă. Pentru a obține victoria absolută, Ucraina ar trebui să refuze Rusiei capacitatea de a-și contesta controlul teritorial. Ori, America știe că este un obiectiv greu de atins.
S-a preconizat că va exista un sfârșit negociat al războiului Rusia-Ucraina, la un moment dat. Realitatea însă, nu a confirmat analizele occidentale astfel că datele acestui potențial acord sunt greu de anticipat. O înțelegere politică ar putea fi mai dificil de realizat decât un armistițiu, deoarece acesta din urmă s-ar concentra îndeaproape pe menținerea încetării focului, nu pe soluționarea setului din ce în ce mai profund și mai larg de probleme disputate între Ucraina și Rusia. Pretențiile ruse la cum ar trebui să arate Ucraina post conflict nu par să se armonizeze cu premiza Americii de a coordona o Europă deja obosită în a susține Ucraina pe termen lung. Rusia vrea o Ucraină neutră iar America caută să o întărească, cu ajutor european, pentru a fi capabilă să se opună Moscovei.
Putin nu pare a fi dispus să o ia de la capăt peste câțiva ani și să nu mai poată să obțină victoria. În decembrie 2023 declara: „Va fi pace când ne vom atinge obiectivele… Cât despre demilitarizare, dacă ei (ucrainenii) nu vor să ajungă la un acord – ei bine, atunci suntem obligați să luăm alte măsuri, inclusiv militare. Fie ajungem la un acord, cădem de acord asupra anumitor parametri (cu privire la mărimea și puterea armatei Ucrainei)… ori rezolvăm asta prin forță. Pentru asta ne vom strădui”. În ciuda analizelor care cred că Putin așteaptă să vină Trump pentru încheierea conflictului, realitatea este că dorește sa scoată Ucraina din funcțiune, să o destructureze încât să fie incapabilă să mai amenințe Rusia în vreun fel.
Regulile conflictelor sugerează că acordurile politice sunt mai durabile decât acordurile de armistițiu. O înțelegere politică abordează nemulțumirile ambelor părți și problemele esențiale aflate în dispută între ele. Acest lucru lasă mai puține probleme pentru care să se lupte în viitor și creează beneficii pentru pace pentru ambii beligeranți. În cazul războiului Rusia-Ucraina, un acord ar putea deschide, de asemenea, ușa către o negociere mai amplă a regulilor de parcurs pentru stabilitatea regională, care ar putea atenua perspectivele izbucnirii unui conflict în altă parte de-a lungul periferiei Rusiei. Dar, un astfel de acord politic care să mulțumească Rusia și Ucraina e greu de realizat deoarece acest conflict este mult prea profund ca implicații, cum spuneam. Iar Putin nu pare că mai vrea să facă pace cu nimeni dacă Rusia nu este recunoscută ca partener egal la masa marilor puteri. În discursul anual către națiune de acum câteva zile el a întărit această convingere spunând că. „Fără o Rusie puternică, suverană, nu poate exista o ordine mondială stabilă”
Pivotarea geopolitică și geostrategică a țării sale spre Asia lasă din ce în ce mai puține argumente de negociere și speranță pentru o soluție care să mulțumească pe toată lumea.
Bibliografie: Samuel Charap, Miranda Priebe,
Avoiding a Long War. U.S. Policy and the Trajectory of the Russia-Ukraine Conflict, https://www.rand.org/pubs/perspectives/PEA2510-1.html.
Jurnalistul afiliat Kremlinului, Pavel Zarubin, l-a intervievat pe Vladimir Putin pe 14 februarie 2024, după celebrul interviu cu Tucker Carlson. Într-o caracterizare generală a interviului anterior cu jurnalistul american, Putin a apreciat inițiativa lui Carlson despre care a spus că, deși a crezut că se va comporta agresiv și va pune întrebări dure, „a ales o altă tactică, a încercat să mă întrerupă de mai multe ori, dar totuși, surprinzător pentru un jurnalist occidental, s-a dovedit a fi răbdător și a ascultat lungile mele dialoguri, mai ales cele legate de istorie. Nu mi-a dat un motiv să fac ceea ce eram pregătit. Prin urmare, sincer vorbind, nu m-am bucurat pe deplin de acest interviu”.
Prima întrebare a lui Zarubin a vizat opinia liderului rus referitoare la criticile unor politicieni, printre care primul-ministrul britanic și cancelarul german care au catalogat drept ridicolă și absurdă încercarea (lui Putin) de a explica motivul începerii operațiunii speciale și de a o justifica cu amenințarea unui atac NATO asupra Rusiei.
Vladimir Putin a apreciat că interviul a facilitat ajungerea informațiilor transmise de președintele Rusiei către Occident, în lipsa unui dialog direct, din cauza boicotului la care este supusă Rusia pe scena internațională. Însă, Vladimir Putin s-a arătat deranjat că se distorsionează ceea ce a spus, în ansamblu.
El a negat că a transmis în timpul interviului cu Carson că „începerea operațiunii militare speciale în Ucraina este legată de amenințarea unui atac NATO asupra Rusiei”. A continuat: „Vorbeam despre altceva, vorbeam despre faptul că am fost în mod constant înșelați din punctul de vedere al neextinderii NATO spre Est. Apropo, acest lucru s-a spus în primul rând prin gura secretarului general al NATO de atunci, iar el era reprezentant al Republicii Federale Germania. El a fost cel care a spus: nici un centimetru spre Est. Apoi cinci prelungiri și o înșelăciune completă. Desigur, am fost și suntem îngrijorați de posibilitatea ca Ucraina să fie atrasă în NATO, deoarece acest lucru ne amenință securitatea. Asta am spus. Dar declanșatorul imediat a fost refuzul total al actualelor autorități ucrainene de a pune în aplicare acordurile de la Minsk și atacurile în curs, cu numeroase victime asupra republicilor Donbas pe care nu le recunoscusem de opt ani – Republica Populară Lugansk și Republica Populară Donețk, care în cele din urmă au apelat la noi cu o cerere de recunoaștere, văzând inutilitatea rezolvării problemelor în cadrul acordurilor de la Minsk. I-am recunoscut, apoi am încheiat un binecunoscut tratat de prietenie și asistență reciprocă cu ei și, în conformitate cu Carta Națiunilor Unite, ne-am îndeplinit obligațiile care ne revin în temeiul acestui tratat.
După cum am spus, noi nu am început războiul, încercăm doar să-l oprim. În prima etapă, am încercat să facem acest lucru prin mijloace pașnice – prin acordurile de la Minsk. După cum s-a dovedit mai târziu, am fost conduși de nas și aici, pentru că atât fostul cancelar al Germaniei, cât și fostul președinte al Franței au recunoscut și au declarat direct public că nu intenționează să îndeplinească aceste acorduri ale noastre, ci pur și simplu câștigau timp. pentru a pompa în continuare armele regimului ucrainean, ceea ce au făcut cu succes. Singurul lucru pe care îl putem regreta este că nu am început acțiunile noastre active mai devreme, crezând că avem de-a face cu oameni decente”.
Printre alte întrebări, Zarubin a adus în discuție panica declanșată de posibila revenire a lui Donald Trump în funcția de președinte al Statelor Unite și declarațiile recente ale lui Trump care i-au descurajat în general pe liderii europeni, când a spus că SUA ar trebui să protejeze țările europene doar dacă plătesc pentru asta.
Putin a răspuns: „Trump a fost întotdeauna numit un politician non-sistemic. El are propriile sale opinii asupra modului în care Statele Unite ar trebui să dezvolte relațiile cu aliații săi. […] Prin ce diferă poziția lui Trump în acest sens? Da, practic prin nimic. El a vrut să-i forțeze pe europeni să-și mărească cheltuielile de apărare sau, după cum a spus el, „apoi să ne plătească pentru că îi protejăm, pentru că le-au deschis umbrela atomică peste cap” și așa mai departe. Ei bine, nu știu, lasă-i să-și dea seama singuri, asta e problema lor. Probabil, din punctul lui de vedere, există ceva logică în asta. Din punctul de vedere al europenilor, nu există nicio logică, iar aceștia ar dori ca Statele Unite să continue să îndeplinească, gratuit, unele funcții care s-au dezvoltat de la formarea NATO. Asta e treaba lor”.
Despre NATO, Putin a spus că „nu este de niciun folos; nu are sens. Există un singur sens – este un instrument al politicii externe a SUA. Dar dacă Statele Unite consideră că nu au nevoie de acest instrument, aceasta este decizia lor”.
Pavel Zarubin l-a provocat pe Putin cine este mai bun pentru Rusia: Joe Biden sau Donald Trump? Vladimir Putin a declarat sec: „Biden. Este o persoană mai experimentată, este previzibil, este un politician al vechii formații. Dar vom lucra cu orice lider american în care poporul american are încredere”.
Casa Albă a respins sâmbătă comentariile făcute de fostul președinte american Donald Trump despre neprotejarea aliaților NATO de o potențială invazie a Rusiei, calificându-le drept „îngrozitoare și deranjate”.
În cadrul unui miting electoral din Carolina de Sud desfășurat sâmbătă, 9 februarie, fostul președinte Donald Trump, acum candidat pentru nominalizarea din partea Partidului Republican pentru cursa prezidențială americană din acest an, a relatat o întâlnire cu liderii NATO din timpul mandatului său de președinte în care ar fi fost întrebat de un lider politic al unei țări membre NATO, pe care nu a numit-o: „Ei bine, domnule, dacă nu plătim, și noi suntem atacați de Rusia – ne veți proteja?”
Trump ar fi răspuns: „Am spus: „Nu ai plătit? Ești delincvent?” El a spus: „Da, să spunem că s-a întâmplat”. Nu, nu te-aș proteja. De fapt, i-aș încuraja să facă ce naiba vor ei. Trebuie să plătești. Trebuie să-ți plătești facturile.”
Chestiunea condiționării Americii în a asigura securitatea aliaților din NATO, sub condiția unei co-finanțări semnificative, nu este nouă în discursul lui Donald Trump, mai ales că, inclusiv în timpul primului mandat, el a pus problema cheltuielilor ridicate pe care America le face cu proiecția puterii sale pe glob. Tema sa cu „America First” se lovește de costurile angajamentelor americane prin care Statele Unite își exercită calitatea de diriguitor proeminent al politicii de putere globală. Profilul său de om de afaceri a determinat un tip de discurs deloc confortabil pentru Europa care privește târgul încheiat cu America după Al Doilea Război Mondial drept garanția că nu trebuie să preia prea mult povara securității sale care rămâne apanajul Americii.
Trump, care nu a reușit să pună în aplicare cât a fost președinte multe din cele promise în campania din 2016, a reiterat că Europa trebuie să își poată susține apărarea în fața „barbarilor” care amenință să o pună în primejdie. Rusia este considerată principala amenințare iar Europa nu trebuie să se bazeze doar pe americani. „Show me the money” pare să devină noua paradigmă a puterii americane dacă Trump ar câștiga. Ori, este o deosebire fundamentală de actuala administrație Biden, puternic implicată în menținerea prezenței americane în afacerile de securitate europene, la care se adaugă sprijinul pentru Ucraina.
Purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Andrew Bates, a reacționat imediat, într-o declarație la cald sâmbătă seara, întrebat despre fiind despre comentariile lui Trump, spunând: „Încurajarea invaziilor celor mai apropiați aliați ai noștri de către regimuri ucigașe este îngrozitoare și deranjată – și pune în pericol securitatea națională americană, stabilitatea globală și economia noastră acasă”.
Bates a spus că președintele Joe Biden a restabilit alianțele SUA după ce a preluat mandatul în 2021, asigurându-se că NATO este acum „cea mai mare și mai vitală care a fost vreodată. […] În loc să ceară războaie și să promoveze haosul tulburător, președintele Biden va continua să susțină conducerea americană și să susțină interesele noastre de securitate națională – nu împotriva lor”.
„Recunoașterea lui Donald Trump că intenționează să-i dea lui Putin undă verde pentru mai mult război și violență, să-și continue atacul brutal împotriva Ucrainei libere și să-și extindă agresiunea asupra poporului polonez și al țărilor baltice este îngrozitoare și periculos”, a spus și președintele Joe Biden într-o declarație din 11 februarie. El a asigurat că țara sa nu se va abate de la angajamentele sale istorice: „Conducerea Americii pe scena mondială și sprijinul pentru aliații noștri sunt esențiale pentru a menține poporul american în siguranță aici, acasă”[…]„Dacă oponentul meu, Donald Trump, reușește să-și recapete puterea, el arată clar ca ziua că va abandona aliații noștri NATO dacă Rusia atacă și îi va permite Rusiei „să facă orice dracu’ vrea” cu ei”.
Din Europa reacțiile nu au întârziat să apară. Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, într-o declarație scrisă din 11 februarie, a spus că „orice sugestie că aliații nu se vor apăra unii pe alții subminează întreaga noastră securitate, inclusiv cea a SUA, și îi expune pe soldații americani și europeni la un risc crescut”.
„Orice atac asupra NATO va fi întâmpinat cu un răspuns unitar și puternic”, a adăugat Stoltenberg.
Senatorul republican Marco Rubio l-a apărat pe Donald Trump și comentariul său controversat, spunând, într-o intervenție la CNN: „Nu asta s-a întâmplat și nu așa văd această declarație”. El a continuat menționând că SUA nu au părăsit, totuși, NATO în timpul președinției lui Trump. De asemenea, l-a scuzat că „nu vorbește ca un politician tradițional și am trecut deja prin asta. Ai crede că oamenii și-ar fi dat seama până acum.”
Interviul acordat de Vladimir Putin lui Tucker Carson a suscitat un enorm interes, cifrele de vizualizări pe platforma X (fosta Twitter) fiind impresionate. Jurnalistul american, considerat un dizident în SUA prin opiniile separate și abordările adesea controversate, dar pe placul unui mare segment de public din Statele Unite și din restul lumii, a dat o lovitură de presă prin faptul că a mers la Moscova și l-a convins pe președintele rus să răspundă unui jurnalist american la 2 ani de la operațiunea din Ucraina. Altădată un astfel de interviu nu era ceva spectaculos însă contextul geopolitic în care America și Rusia se războiesc în Ucraina a adus o presiune mare pe modul cum va fi perceput conținutul final. Carlson a fost acuzat că nu s-a pregătit suficient pentru întâlnirea cu Putin și că întrebările nu au fost suficient de grele pentru a-l pune în dificultate pe președintele rus. De altfel, nici înaintea interviului nu se preconiza că Putin va spune informații noi, cea mai așteptată dar și improbabilă fiind cea în care anunța o încheiere a conflictului din Ucraina.
Răspunsurile oferite de Putin la întrebările lui Tucker Carlson se regăsesc deja în proporții diferite în alte interviuri sau declarații anterioare și a născut întrebarea dacă răspunsurile sale de acum schimbă cu ceva actuala înghețare a relațiilor ruso-americane.
Ansamblul analizei interviului relevă că Putin a răspuns întrebărilor pentru a aduce versiunea rusească asupra evenimentelor din Ucraina prin apelul la istorie și sursele istorico-științifice, așa cum chiar el declară. Nimic spectaculos, era de așteptat.
Atipic este recursul insistent la cronologia istorică a nașterii rușilor ca popor și al istoriei Ucrainei în constructul istoric rus, de la Imperiul Țarist, Uniunea Sovietică, până la relația cu actuala Federație Rusă. Dacă expunerea era a unui istoric, nu ar fi surprins, însă venind din partea președintelui rus, naște întrebări dar putem găsi și un răspuns pentru care a procedat astfel.
În prima parte, Vladimir Putin ia istoria la rând și punctează etapele formării rușilor ca popor și integrează, periodic, expresii de validare a celor afirmate, precum: „Și voi da datele, ca să nu existe confuzii”. […]„Ca să nu credeți că eu inventez lucruri. Vă voi da aceste documente”.[…]„Dar, totuși, acestea sunt documente din arhive”. […]„Există copii ale acestor documente. Le voi lăsa pentru buna voastră memorie. Există și o traducere în limba rusă. O puteți traduce în engleză mai târziu”.
Deși Carlson nu crede ca este relevant tot acest expozeu istoric, Putin insistă să prezinte, asemeni unui profesor, lecția de istorie: „S-ar putea să fie plictisitor, dar explică multe lucruri”. El duce discuția, printre întrebările lui Tucker Carlson care încearcă să îl provoace, din când în când, cu câte o întrebare incomodă, către concluzia cunoscută din alte intervenții: „Deci, în acest sens, avem toate motivele să afirmăm că Ucraina este un stat artificial care a fost modelat după voința lui Stalin”.
De altfel, Putin confirmă, prin anularea încercărilor lui Carlson de a-l scoate din planul urmărit (sau poate așa negociat), că are o anumită agendă de punctat: „Înțeleg că discursurile mele lungi nu se încadrează probabil în genul interviului. De aceea v-am întrebat la început, vom avea o discuție serioasă sau un spectacol? Ați spus o discuție serioasă. Așa că aveți răbdare cu mine, vă rog. Ajungem la punctul în care a fost înființată Ucraina sovietică. Apoi, în 1991, Uniunea Sovietică s-a prăbușit, iar tot ceea ce Rusia a acordat cu generozitate Ucrainei a fost târât de aceasta din urmă. Ajung la un punct foarte important al agendei de astăzi”.
Răspunsurile lui sunt o reluare ternă a argumentelor pentru care Rusia a ajuns să atace Ucraina dar noutatea este argumentarea, aproape didactică, cu ajutorul notorietății și vizibilității uriașe a lui Tucker Carlson, a cauzei Rusiei în fața publicului american, mai ales, care va trebui să aleagă în 2024 un nou președinte, unul din candidați fiind, cel mai probabil, Donald Trump. Nu strică să te placă americanii, ajută cauzei tale, cu siguranță.
Dacă la Fox, Tucker Carlson era vizibil mai ales publicului american, concedierea lui l-a martirizat și l-a făcut vizibil pe platforma X a lui Elon Musk, în manieră worldwide. Iar Kremlinul a speculat abil posibilitatea ca timp de peste două ore însuși Vladimir Putin să fie istoricul de serviciu care trece de propaganda occidentală și vorbește direct americanului de rând și altor naționalități.
Preferința și insistența cu care face apel la istoria comună a rușilor și ucrainenilor este o strategie abilă nu pentru cunoscătorii săi ci pentru neinițiați din Occident care votează și care află, cu această ocazie, că există o cauză istorică rusă în Ucraina, argumentată prin date puse la dispoziție de însuși liderul suprem de la Kremlin.
Putem spune că Tucker Carlson a fost o ideală tribună pentru Rusia iar jurnalistul american a realizat dacă nu o lovitură jurnalistică prin conținutul interviului, cu siguranță a reușit o importantă lovitură mediatică.
În luna ianuarie 2024, Emmanuel Todd, unul dintre importanții intelectuali ai Franței, lansează cartea La Défaite de l’Occident (Înfrângerea Occidentului) care deja se clasează într-o lucrare controversată deoarece descrie căderea inexorabilă a Occidentului, într-o perioadă de criză a civilizației sale. Criticii lui Todd spun că eseul său final se lansează într-o relectură a istoriei lumii din ultimii 30 de ani pentru a concluziona că țările dezvoltate pierd în fața Rusiei. O altă negare a validității predicțiilor sale se referă la faptul că autorul adoptă această abordare științifică în timp ce preia acuzații nefondate și susține, fără îndoială, mai curând narațiunea Kremlinului. Cu toată controversa din jurul său, Todd este din ce în ce mai intervievat și citat și s-a detașat ca o voce puternică a celor care cred că Occidentul colectiv nu va reuși să înfrângă Rusia pe frontul ucrainean și, prin implicarea în conflict, își grăbește declinul istoric inevitabil. Todd este, de asemenea, autorul care a prevăzut prăbușirea Uniunii Sovietice în cartea The Final Fall, publicată în 1976, cu 15 ani înainte de destrămarea URSS, deși nici aceasta nu a fost cruțată de critici. În 2023 el a susținut că un al treilea război mondial a început deja, prin atacarea Ucrainei de către Federația Rusă și prin implicarea Occidentului colectiv, printr-un model de război proxy, de partea Ucrainei. Întrebat acum câteva săptămâni de publicația Le Figaro de ce prevede deja înfrângerea Occidentului, deși războiul din Ucraina nu s-a terminat, Emmanuel Todd a spus că „Occidentul a ieșit din iluzia unei posibile victorii ucrainene. Acest lucru nu era încă clar pentru toată lumea când am scris; (n.r. este vorba de un interviu acordat de Todd tot lui Le Figaro cu un an înainte), dar astăzi, după eșecul contraofensivei din această vară și după observarea incapacității Statelor Unite și a celorlalte țări NATO de a furniza suficiente arme Ucrainei”. Opinia sa este că, deși în Occident persistă ideea că Rusia are mai mult de pierdut decât adversarii săi liberali, odată ce a atacat Ucraina, Occidentul a intrat, de fapt, într-un conflict „existențial”, alegând să se implice în această chestiune internă a spațiului ex-sovietic.
Cine este Emmanuel Todd?
Antropolog, demograf, sociolog și politolog francez, acesta s-a născut în Saint-Germain-en-Laye, un oraș situat în suburbiile Parisului, în 1951. Tatăl său, Olivier Todd, este un renumit jurnalist de stânga iar mama sa, Anne-Marie Nizan, este fiica jurnalistului și filozofului comunist Paul-Yves Nizan. După ce Todd își termină studiile de absolvire (la nivel de master) în istorie la Université Paris-Sorbonne, a petrecut trei ani într-un program de doctorat la Universitatea din Cambridge, unde a studiat sistemele familiale la Trinity College. Teza lui Todd, a fost intitulată Seven Peasant Communities in Pre-Industrial Europe (1976).
Todd a ocupat o poziție heterodoxă în mediul academic francez încă din anii 1970. El nu este profesor universitar, nici cercetător CNRS (Centrul Național de Cercetare Științifică), ci este inginer de cercetare la Institut National d’Etudes Démographiques (INED).
De asemenea, apare în mod regulat în mass-media și instituții non-științifice, dându-și părerea și gândurile despre problemele politice și societale deopotrivă. De exemplu, el s-a opus Tratatului de la Maastricht în anii 1990 și creării unei monede europene unice și a susținut public candidatura prezidențială a lui François Hollande împotriva lui Nicolas Sarkozy în 2012.
Spune despre sine că nu este putinofil și nici reacționar.
Interesele de cercetare ale lui Emmanuel Todd se concentrează în general în jurul ideologiei și religiei, structurilor familiale, statelor și societăților moderne. Tot în șirul de proiecții istorice făcute de Todd, după La chute finale / The Final Fall 1976, University of Columbia Press publică în 2001, After the Empire: The Breakdown of the American Order, o apariție provocatoare în care acesta a prezis, pe baza datelor demografice și statistice, că Statele Unite își vor pierde statutul de superputere și fi înlocuit de o alianță eurasiatică.
Emmanuel Todd a avut încă de la începutul conflictului ruso-ucrainean o serie de opinii prin care, asemeni lui John J. Mearsheimer, profesor de științe politice la Universitatea din Chicago, membru al școlii neorealiste în relațiile internaționale, a exprimat o serie de semnale de alarmă referitoare la implicarea Occidentului în chestiunea ruso-ucraineană și consecințele pe termen lung.
Una dintre cele mai penetrante afirmații ale lui Todd, în sus menționatul interviu din ianuarie 2024, pentru Le Figaro, fost că Al treilea război mondial a început deja: „Este evident că acest conflict [din Ucraina], care a început ca un război teritorial limitat și a escaladat la o confruntare economică globală între întregul Occident, pe de o parte, și Rusia și China, pe de altă parte, a devenit un război mondial”.
Vladimir Putin a făcut un calcul greșit la începutul conflictului, spune Todd, presupunând că Ucraina se va întoarce la primul semn de agresiune, dar a menționat că Rusia însăși a depășit așteptările, inclusiv pe cele ale propriului popor. Eroarea Occidentului a fost că „nu a anticipat” că rușii vor fi capabili să reziste presiunii economice din partea Occidentului.
În interviu, el și-a extins teza, spunând că „rezistența economiei ruse [la sancțiuni] împinge sistemul imperial american spre prăpastie”. Crezul său este că, dacă Rusia „ar reuși să epuizeze economia europeană, menținând în același timp sprijinul chinez, controalele monetare și financiare americane ale lumii s-ar prăbuși și, odată cu acestea, s-ar putea ca Statele Unite să își finanțeze deficitul comercial uriaș pentru nimic”.
Todd, care în trecut a mai criticat ordinea internațională occidentală, vede că prima cauză a declinului Americii rezidă în „deficiența industrială a Statelor Unite și natura fictivă a PIB-ului american”. Cauzele adânc înrădăcinate ale declinului industrial american le consideră ca puternic legate de „inadecvarea pregătirii inginerești și, mai general, de scăderea nivelului de educație, care a început în 1965 în Statele Unite”.
Dispariția protestantismului american, mai crede Todd, este al doilea factor în căderea Occidentului deoarece ascensiunea sa a avut în centrul său pe cea a lumii protestante.
Protestantismul a fost, crede el, „un factor de progres care a produs un nivel înalt de educație iar progresele educaționale și etica muncii au produs un progres economic și industrial considerabil. Astăzi, simetric, prăbușirea recentă a protestantismului a declanșat un declin intelectual, o dispariție a eticii muncii și lăcomia de masă (denumire oficială: neoliberalism), transformându-se în căderea Occidentului”.
De asemenea, înfrângerea Occidentului este cauzată de „preferința restului lumii pentru Rusia. A descoperit peste tot aliați economici discreți. O nouă putere soft rusă conservatoare (anti-LGBT) era în plină desfășurare, deoarece a devenit clar că Rusia ține șocul economic. Modernitatea noastră culturală pare într-adevăr destul de nebună lumii exterioare, o observație făcută de un antropolog, nu de un moralist retrograd”.
În privința implicării Americii în Ucraina, Todd nu este convins că modelul de final de conflict dorit de Washington va fi acceptat de ruși: „Americanii vor căuta într-adevăr un status quo care să le permită să-și ascundă înfrângerea. Rușii nu vor accepta. Ei sunt conștienți nu numai de superioritatea lor industrială și militară imediată, ci și de viitoarea lor slăbiciune demografică. Putin dorește cu siguranță să-și atingă obiectivele de război prin economisirea forței de muncă și își ia timpul necesar. El vrea să păstreze realizările stabilizării societății ruse. El nu vrea să remilitarizeze Rusia și este dornic să-și continue dezvoltarea economică. Dar mai știe că sosesc clase goale din punct de vedere demografic și că recrutarea militară va fi mai dificilă peste câțiva ani (trei, patru, cinci?). Astfel, rușii trebuie să doboare acum Ucraina și NATO, fără să le dea nicio pauză. Să nu ne facem iluzii. Efortul rus se va intensifica”.
Todd mai pomenește de refuzul occidental de a justifica strategia rusă într-o logică proprie, cu motivele, punctele sale forte, limitările sale, fapt ce a dus la „orbirea generală” în cancelariile de la Washington și UE. „În termeni militari, cel mai rău va veni pentru ucraineni și Occident. Rusia vrea, fără îndoială, să recupereze 40% din teritoriul ucrainean și un regim neutralizat la Kiev”, crede el despre deznodământul conflictului, fapt confirmat și de Vladimir Putin în recentul interviu dat lui Tucker Carlson.
Semnul erorii, în ceea ce privește desconsiderarea rezistenței ruse la sancțiuni, stă în miraculoasa revenire a economiei sale post 2022: „Ceea ce ni se spune despre Rusia este adesea greșit: ni se prezintă o țară eșuată, cu accent pe aspectele ei autoritare, dar nu reușim să vedem că se află într-o fază de restructurare rapidă. Căderea a fost violentă, dar revenirea este uluitoare”.
El acordă credit modelului actual de stat și economie rusă: „Rusia este cu siguranță o democrație autoritară (care nici nu își protejează minoritățile) cu o ideologie conservatoare, dar societatea sa se schimbă, devenind înalt tehnologizată, cu tot mai multe elemente care funcționează perfect”.
Cu toate acestea, Todd descurajează pe cei care văd în Rusia un model de societate opus Occidentului deoarece nici ea „nu a scăpat de criza generală a modernității” și „nu există un contramodel rusesc”.
Totodată, spune că este posibil ca ostilitatea generală a Occidentului „să structureze și să dea arme sistemului rusesc, „prin stârnirea unui patriotism raliant”. Războiul le-a întărit soliditatea socială, iar majoritatea populației susține regimul, definit drept o ,,democrație autoritară, hrănită din rămășițele temperamentului comunitar rusesc care a produs comunismul”.
În iunie 2023, Todd a susținut o prelegere la Institut Catholique de Vendée despre situația din Europa și legătura cu războiul din Ucraina. Cu acea ocazie, a avansat o adevărată cruciadă împotriva implicării Occidentului în războiul ruso-ucrainean.
Antropologul francez a spus că Europa a avut rol important în „aprinderea flăcărilor” în Ucraina deoarece extinderea UE și NATO până la granițele acesteia a jucat un rol negativ în percepția rusă referitoare la securitatea propriului teritoriu. Această extindere a condus, încă din anii 2000, la alegerea de către ucraineni a două opțiuni: fie aderarea la Uniunea Europeană, fie aderarea la Spațiul Economic Comun (CES), unde Rusia avea o mare influență.
Prelegerea a avansat crezul său că Uniunea Europeană a fost cea care a împiedicat Ucraina să coopereze atât cu Estul, cât și cu Vestul, iar acesta a devenit unul dintre motivele conflictului militar: „A fost o decizie crudă a UE, deoarece a condamnat regiunea Donbass și industria ucraineană în ansamblu la procese severe. Ceea ce i-a oferit Europa Ucrainei, de fapt, a fost dezindustrializarea, transformarea Ucrainei într-un sat. În opinia mea, scopurile pe care Germania le-a urmărit în Ucraina au fost urmărirea de-a dreptul nevrotică a propriilor obiective economice. Da, Germania – o țară fermecătoare, cu multe calități care sunt dragi tuturor oamenilor – nu s-a arătat în cel mai bun mod în raport cu Ucraina. Tocmai am ajuns la nevroză…”
Actorii principali ai dramei ucrainene, consideră el, sunt Rusia și SUA, care se războiesc: „Consider că Rusia și Statele Unite sunt principalii participanți la tragedia ucraineană. Îi las pe ucraineni deoparte acum – deși rolul lor în ceea ce s-a întâmplat este de asemenea grozav. Dar, practic, de la începutul tragediei în curs, acesta este un război între Statele Unite și Rusia. Îmi amintesc două discursuri ale lui Putin chiar la început, când vorbea despre Ucraina. Când l-am ascultat aveam impresia că văd istoria făcându-se în fața mea. Și care a fost sensul acestor spectacole? De fapt, a fost o provocare pentru NATO, nu pentru Kiev. Rusia s-a simțit suficient de puternică pentru a provoca NATO. Merită, după părerea mea, să descriem în detaliu situația din Ucraina ca o confruntare între ruși și americani cu britanicii care îi ajută pe americani în principal prin metode secrete. Britanicii s-au lăsat duși și ei de intriga din Ucraina. După părerea mea, este pur și simplu copleșitor”.
Pentru analiza evenimentelor din Ucraina, Todd se raportează la David Teurtrie și profesorul John J. Mearsheimer, a căror opinie o împărtășește, pe fond. John J. Mearsheimer a spus de la bun început că tot ceea ce s-a întâmplat a fost previzibil deoarece Rusia a declarat că nu va permite Ucrainei să intre în NATO și nu a acceptat desfășurarea de instructori din rândul americanilor, britanicilor și polonezilor în Ucraina pentru a crea o armată ucraineană eficientă. Mearsheimer consideră și că Rusia a intrat într-un război preventiv, în cadrul unui război defensiv.
De ce crede Emmanuel Todd că de la conflictul ucrainean s-a ajuns la un veritabil nou război mondial?
Pentru el, una dintre trăsăturile caracteristice ale războiului a fost că Parisul și Berlinul, cei doi piloni ai comunității europene, erau neimplicați în transformarea Ucrainei din stat ex-sovietic într-unul cu opțiuni pro-occidentale, iar Washington, Londra, Varșovia și Kiev erau adevărata axă strategică de sprijin în acest proiect. „Încă de la început, situația din Ucraina s-a dezvoltat conform logicii războiului intercontinental. Și aici ajung la una dintre temerile mele: mi-a devenit clar destul de devreme că orice conflict din Ucraina riscă să devină un război mondial”, concluzionează el.
Marea confruntare va fi conflictul dintre Statele Unite și China iar el mărturisește că „a existat un moment în care toți analiștii, inclusiv eu, se pregăteau să analizeze conflictul aparent inevitabil dintre China și Statele Unite. Și dintr-o dată se dovedește că adevăratul conflict s-a mutat acum în Europa de Est, acesta este conflictul dintre Statele Unite și Rusia”. Rusia nu este singură în acest război împotriva Vestului ci are alături China. Consecința perspectivei ca Beijingul să poarte un război rece împotriva Occidentului va fi ascensiunea țărilor în curs de dezvoltare precum India, în timp ce Europa va fi în declin.
În calculul geopolitic și existențial al Beijingului, China are interes să sprijine Rusia deoarece înțelege că dacă Rusia va fi distrusă, ei vor fi următorii. Și încă de la început nu au avut altă soluție decât să-i susțină pe ruși, declară Todd: „De aici am concluzionat că, odată cu participarea Chinei la acest conflict, ne confruntăm cu amenințarea unui război mondial. Conflictul va fi global. Amintiți-vă cum toată lumea din Occident a devenit recent preocupată de furnizarea de arme chinezești către Rusia. De ce? Pentru că ne pregătim corect pentru conflictul dintre Statele Unite și China. Acest conflict încă ne așteaptă. Și din punct de vedere industrial va însemna o ciocnire și concurență între industria chineză și industria americană. Și China produce 30% din toate mașinile din lume, în timp ce Statele Unite – doar 8% ”.
Marea Britanie este criticată puternic, despre care el spune că are un element de „nebunie pură în politica sa”. Ca țară, consideră Todd, Marea Britanie s-a degradat cel mai mult din țările din vestul Europei, dar în același timp este cea mai beligerantă țară din regiunea noastră, cea mai războinică. Deși are obiceiul să se poarte ca o putere mondială, Marea Britanie nu are resursele pentru astfel de intervenții. Acesta este un „militantism fictiv și este foarte rău pentru tot Occidentul”. El nu vede cu ochi buni implicarea Londrei concluzionând plastic că „atunci când o navă britanică se scurge, cu toții ne scufundăm. Occidentul există, toți suntem occidentali, fie că vrem sau nu”.
Todd a sugerat atunci că America se supraestimează deoarece vede implicarea sa în Ucraina ca „un joc de putere printre altele” în timp ce credința în excepționalismul american este nejustificată.
America nu se poate retrage din conflictul din Ucraina, a mai susținut Todd la Institut Catholique de Vendée. „De aceea suntem acum într-un război fără sfârșit, într-o confruntare al cărei rezultat trebuie să fie prăbușirea unuia sau celuilalt”, rezumă antropologul francez chestiunea unui nou război mondial.
O altă temă atinsă de Todd în prelegerea amintită a privit modelul civilizațional american și occidental, în ansamblu, versus modelul propus de Rusia și aliații săi politici și economici. El crede că puterea soft a liberalismului american și vest-european nu mai este atât de atrăgătoare pe cât a fost prezentată: „Pentru cei non-occidentali, Rusia afirmă un conservatorism moral liniștitor”.
Todd asociază adeziunea unei mari părți a planetei cu opoziția rusă prin faptul că Putin nu este izolat: „Când ne uităm la voturile de la ONU, vedem că 75% din lume nu urmează Occidentul, care atunci pare foarte mic. […] America și colegii săi ideologici arată din ce în ce mai fragili”.
Pentru a nu părăsi obligatoriul câmp al obiectivității, trebuie să spunem că Emmanuel Todd, în ansamblu, nu este lipsit de critici iar ultima sa carte a fost deja supusă unui adevărat tir de contraargumente.
Anna Colin Lebedev, sociolog și politolog francez, în articolul «La défaite de l’Occident » de Todd: quelle crédibilité de ses analyses de la Russie et de l’Ukraine?, publicat acum câteva zile pe blogul personal, face o recenzie dură a diagnosticului lui Todd asupra Occidentului aflat în declin accentuat.
Ca privire generală, ea spune că dacă Rusia și Ucraina nu se află în centrul raționamentului lui Todd, nici nu sunt la periferie, întrucât diagnosticul pe care îl face asupra acestora se bazează pe discursul general legat de falimentul Statelor Unite, un diagnostic la fel de pertinent la critici.
Ea semnalează că „pentru un autor care se autointitulează antropolog, istoric, care nu încetează să-și sublinieze „temperamentul științific” și să pretindă că prezintă rezultatele cercetării, cartea este îngrijorător de săracă în ceea ce privește sursele și metodele”.
Recenzia sa mai țintește și „ignorarea totală de către autor a cercetărilor anterioare publicate pe subiectul pe care îl abordează. Capitolul despre Rusia citează foarte pe scurt câteva cărți fără a detalia conținutul acestora, dar toate lucrările citate au cel puțin o jumătate de secol și datează probabil din lecturile studenților autorului”.
Acuza sa se mai îndreaptă și către lipsa unor cercetări amănunțite și folosirea prea mult a statisticilor: „Todd nu vrea să se împovăreze cu zeci de ani de muncă bazată pe investigații ample. În schimb, el vrea să producă lucrări originale bazate pe statistici. Dar alegerea indicatorilor și concluziile pe care le trage din aceștia ridică semne de întrebare: el selectează doar statistici care merg în direcția lui și trage din acestea concluzii nefondate”.
Statisticile lui Todd ar arăta o stare de „pace socială a epocii lui Putin” dar există o discrepanță între „promisiunea formulată de un regim și realitatea de pe teren care este, așa cum ne-am putea aștepta, diferită și mai complexă”.
Anna Lebedev mai spune că diagnosticul Rusiei în război derivat de Todd din discursul puterii ruse este „complet deconectat de la datele reale”.
Altă afirmație lui Todd, că Rusia ar fi „ales să ducă un război lent pentru a salva oamenii”, ignoră atât numărul real de bărbați mobilizați, cât și realitatea utilizării soldaților pe front, fără pregătire, remarcă ea.
Discrepanța între analiza făcută Rusiei versus cea dedicată Ucrainei, este semnalată ca o deficiență a cărții lui Todd. Rusia beneficiază de o „viziune parțială și unilaterală asupra țării iar cea dedicată Ucrainei este uluitoare, fiind plină de dispreț și ignoranță totală a domeniului științific existent la acest subiect”, scrie Anna Lebedev.
Critica sociologului francez vizează analiza Ucrainei făcută de Todd care a preferat clișee fără sursă serioasă de documentare și a apelat doar la câteva statistici. De asemenea, denigrarea Ucrainei este omniprezentă în text, spune ea, deoarece această este prezentată ca o țară eșuată iar limba ucraineană este descrisă ca „limba țăranilor”, în timp ce rusa se spune că este „limba înaltei culturi”. El [Todd] reproduce clișeul unei Ucraine împărțite între vorbitorii de ucraineană în Vestul său și un Est rusofon. Mai mult, „atrage greșit un semn de echivalență între „Ucraina de Est” și „Ucraina rusofonă”, între cetățenii vorbitori de limbă rusă și cetățenii pro-ruși”.
Războiul din Donbass lipsește din raționamentele lui Todd, care manifestă un dispreț selectiv, spune Ana Lebedev, deoarece dă vina pe Ucraina și iartă Rusia, mai ales când spune de „corupția care a atins cote nebunești” în Ucraina, dar nu menționează că Rusia a fost clasată mai jos decât Ucraina în clasamentul Transparency International.
Anna Lebedev nu consideră ca Todd „acționează în beneficiul unei puteri străine” și nu a „adunat nicio dovadă care să dovedească asta”. Însă, ea concluzionează: „Capitolele dedicate Rusiei și Ucrainei nu îndeplinesc niciun standard de rigoare științifică sau pur și simplu seriozitate intelectuală. Constatăm o necunoaștere totală a cercetărilor produse pe acest subiect, aranjamente metodologice care se limitează la manipulare și judecăți de valoare evidente”.
Eric Le Bourg, cercetător francez, încearcă să răspundă dacă merită să fie citită ultima carte a lui Emmanuel Todd, scriind o concluzie ce lasă potențialului cititor aflarea unui propriu răspuns: „Putem avea îndoieli cu privire la „viziunea sa [a lui Todd] mai largă asupra geopoliticii și istoriei, integrând mai bine ceea ce este absolut irațional în om, în special nevoile sale spirituale” în determinarea evenimentelor recente. Este, însă, păcat că Todd poluează, într-un fel, demersul său cu argumente care nu sunt acceptabile, pentru că sunt nefondate din punct de vedere științific sau demne de cele mai retrograde locuri comune. Întrebarea finală este, desigur, dacă să citești noua carte a lui Todd. Spun da fără ezitare pentru că, chiar dacă Todd s-a înșelat, ne obligă să ne gândim, dincolo de locurile obișnuite, de exemplu la „rușii răi” și „ucrainenii drăguți”: lucrurile nu sunt atât de simple”.
