Alexandr Dughin, despre care se spune că este „creierul și ideologul lui Putin”, si-a exprimat furia și dezamăgirea față de căderea regimului lui Bashar Al-Assad și a Siriei în mâinile rebelilor. Postările sale furibunde de pe platforma X conțin acuze atât la adresa Occidentului cât mai ales la adresa Turciei despre care consideră că a trădat Rusia.
Dă de înțeles că Rusia a suferit o pierdere importantă, spunând: „Căderea lui Al-Assad este un eveniment tragic. A fost aliat al Rusiei și polul rezistenței. Trebuie să acceptăm lovitura ca lovitură, durerea ca durere. Aceasta este lupta, războiul. Războiul are de obicei episoade diferite – unele sunt neplăcute și dureroase. Dar nu ar trebui să renunțăm niciodată. Vom câștiga”.
Despre Turcia a spus: „Rusia nu va face niciun rău Turciei. Desigur. Dar, după o asemenea trădare este greu de sperat că Rusia va veni să ajute Turcia în caz de necaz. Și necazurile apar din când în când”.
Erdoğan este ținta lui Dughin, fiind acuzat de trădare a loialității Rusiei: „Există atât de multe legături între Rusia și Turcia. Comportamentul său (al lui Erdoğan) este în mod clar în favoarea Israelului și a globaliștilor acum. Este trist. Rusia nu este atât de slabă pe cât vrea să o prezinte Occidentul. Cred că a fost o greșeală de calcul din partea lui Erdoğan. L-am sprijinit pe Erdoğan până acum. Fără ruși în Siria, Erdoğan își pierde un aliat și un prieten foarte important”.
Tot lui Tayyp Erdoğan îi reproșează că deși a fost ajutat, a preferat să facă greșeli în defavoarea Rusiei: „L-am susținut pe Erdoğan până acum. Am încercat să evităm escaladarea cu Turcia în 2015 și am făcut mult pentru a-l ajuta pe Erdoğan în timpul loviturii de stat. Cazul sirian este foarte dureros pentru noi. Cred că a fost o greșeală strategică pentru Erdoğan. Ideea kemalistă a fost să apere Turcia în interiorul granițelor sale”.
Despre noua realitate a instalării rebelilor la conducerea Siriei Dughin crede că va fi defavorabilă statului turc: „Islamismul este dușmanul Turciei. Nu va fi niciodată de acord cu conducerea turcă în regiunea arabă. Kurzii din Siria cu sprijinul Occidentului vor încerca să-și consolideze puterea. Fără ruși în Siria, Erdoğan pierde un aliat și un prieten foarte important”.
De asemenea, într-o analiză postată pe platforma thechinaacademy.org, Dughin susține că Siria a fost cea mai slabă verigă într-un plan mai larg de subminare a Rusiei și că prăbușirea lui Assad a fost capcana lui Joe Biden, care îl aștepta pe Trump să preia mandatul.
El numește situația din Siria fiind foarte tragică, fiind un Plan B al globaliștilor (n.a. democrații) de la Casa Albă din Washington care au vrut înainte să controleze situația și să prelungească procesul de escaladare a conflictului, stârnind tensiuni în unele state europene dar și în Siria și în Orientul Mijlociu – oriunde unde rușii au o miză strategică, slăbind poziția Rusiei în aceste locuri strategice.
Dar victoria lui Trump și perspectiva unei noi administrații la Washington au accelerat toate planurile de subminare a Rusiei, crede ideologul rus. El face o distincție între administrația Biden și Trump, făcând din Donald Trump o veritabilă victimă a democraților care vor să-l pregătească pe Trump pentru eșec și să-l prindă în capcană, cei de la Washington și-au accelerat acum eforturile pentru a diminua importanța regională a Rusiei, și a o arăta prea slabă și prea instabilă pentru a-și asigura propriile interese regionale și pe cele ale aliaților săi. Tot acest plan, mai spune Dughin, ar putea transmite lui Trump un mesaj greșit, conducându-l pe calea greșită de a trata Rusia ca o putere regională secundară.
Siria a fost cea mai slabă verigă a lanțului, spune Al. Dughin, de care au profitat „globaliștii și Israelul” pentru a lovi împotriva lui Al-Assad. „Scopul a fost acela de a scoate Rusia din Siria, de a-l răsturna pe Assad, de a expulza iranienii și de a sprijini Israelul cu o Sirie slăbită, combinată cu scopul de a modifica imaginea Rusiei în ochii lui Trump”, concluzionează el.
Geopoliticianul rus crede că scopul acestor conflicte, prin expresia Primăverii Arabe este să provoace cât de multe daune pentru a preveni normalizarea relațiilor dintre Rusia și SUA, acțiuni care au reușit. Au urmărit, în viziunea sa, răsturnarea tuturor liderilor tradiționali, acțiuni reușite în Tunisia și în Egipt. Dughin menționează că „Rusia și China au intervenit împreună în Siria – Rusia militar și China economic – pentru a salva regimul secular al lui Assad, pentru a preveni genocidul, pentru a preveni anihilarea minorității etnice și religioase din Siria. Am făcut asta cu succes de mai bine de 10 ani”.
Conchide într-o notă dramatică prăbușirea regimului Al-Assad pentru interesele Rusiei: „Aș spune că aceasta este o pierdere uriașă. Nu este o pierdere existențială, de exemplu, așa cum este Ucraina pentru noi, vom lupta în Ucraina până la ultima noastră suflare. Siria nu are o asemenea prioritate, dar, cu toate acestea, a fost foarte importantă pentru o lume multipolară și pentru poziția noastră strategică în Orientul Mijlociu. Și are un impact asupra ajutorului umanitar acordat civililor de acolo”.
Tonul amar domină mesajul lui Dughin: „Nu văd nicio ieșire pentru Orientul Mijlociu pe termen scurt. Situația se va agrava până când va ajunge la un punct critic. Pentru sirieni, am încercat să le salvăm societatea, dar am pierdut. Trebuie să acceptăm că va afecta lupta noastră împotriva globalismului pe alte fronturi”.
Alegerea en fanfare a lui Donald Trump pentru un al doilea mandat a creat un val de emoții și așteptări polarizate în lume. Întrebarea cum va gestiona acesta rolul Americii în afacerile internaționale, preocupă puternic scena internațională într-un moment în care puterea hegemonică a Washington-ului se confruntă cu mari provocări prin ofensiva blocului economic BRICS, al războiului din Ucraina, creșterea tensiunilor cu China pe tema războiului economic și al pretențiilor Beijingului asupra Taiwanului, la care se adaugă o luptă ideologică în chiar sânul societății americane. Pentru Europa, împinsă indirect în conflictul ucrainean, Donald Trump poate iniția fie o schimbare de paradigmă a implicării nuanțate americane în afacerile politice, economice și de securitate de pe continent sau va fi doar un foc de paie și joc de imagine care nu va schimba nimic esențial.
Lui Trump îi place să se considere un mare dealmaker și vrea să fie respectat ca un lider puternic în lume iar Europa instituțională, cu excepția lui Victor Orban, pare că duce lipsă de un interlocutor care să îi câștige respectul. Președintele american își exprimă public prietenia strânsă cu președintele Xi Jinping din China și a schimbat ceea ce el numea „scrisori de dragoste” cu Kim Jong Un, liderul Coreei de Nord. Trump are o atracție către omologii puternici, respectă instinctiv simbolismul transmis de aceștia precum și felul lor de a-și proiecta puterea.
În zona Europei extinse, în afară de Orban, doar Turcia mai are un președinte cu o experiență politică îndelungată și care îl știe pe Trump încă din primul mandat și pe care Trump, la rându-i, să-l respecte suficient.
Cei doi se aseamănă deoarece au accente de politici interne ferme ( diferite, totuși, ca manifestare), imprevizibili, jucători la limită, cu abilități de afaceriști în relațiile internaționale, tranzactioniști și, implicit, buni negociatori, cu un puternic simț al modelării istoriei în curs de desfășurare, providențiali și doritori să rămână în memoria popoarelor lor cu realizări impresionante. Ambii sunt septuagenari, cu Trump apropiind vârsta de 80 de ani, deci timpul nu mai este un mare atu pentru ei. Trump este preocupat de starea Americii la ea acasă mai mult decât de jocurile internaționale în timp ce Erdoğan este un bun jucător de politică externă dar se confruntă cu dificultăți economice pentru țara lui. Trump nu este un politician prin definiție, cu pedigree, exceptând primul mandat, în cazul lui Erdoğan politica fiind domeniul în care a practicat cu succes aproape toată viața. Însă, relația personală contează pentru ambii președinți foarte mult iar Ankara se bazează pe asta. Legăturile SUA-Turcia au atins un punct scăzut pe fondul dezacordurilor cu privire la Siria și achiziționarea de către Ankara a unui sistem de rachete rusesc S400 incompatibil cu statutul de membră NATO. În timpul președinției lui Joe Biden angajamentul bilateral s-a limitat în mare parte la miniștrii de externe – marcând un contrast puternic cu „relația puternică între lideri” de care s-au bucurat Erdoğan și Trump, spune analistul Ozgur Unluhisarcikli, de la German Marshall Fund din Ankara, citat de RFI.
Donald Trump și președintele Erdoğan s-au întâlnit față în față de aproximativ nouă ori, în comparație cu doar două întâlniri scurte cu Joe Biden.
Victoria electorală a lui Trump a fost, în general, întâmpinată cu bucurie în Turcia, aflată la acest moment cu piețele în curs de redresare în timp ce unii oficiali au manifestat un optimism prudent în privința perspectivelor noilor politici economice ale SUA.
Relația anterioară a președintelui Trump cu Tayyp Erdoğan sugerează că există loc pentru o diplomație personală intensă, după cum spuneam. După întîlnirea bilaterală de la Casa Albă, Donald Trump se declara „mare fan” al liderului puternic al Turciei.
Preferința lui Erdoğan pentru Donald Trump, pe de altă parte, nu este nouă deoarece l-a susținut și în alegerile din 2016 și la cele din 2020. Lider autoritar, Tayyp Erdoğan percepe că democrații americani pun un accent mai mare decât o fac republicanii pe democrație și drepturile omului, situație incomodă pentru guvernarea sa care nu excelează la acest capitol. În perioada premergătoare alegerilor din 2020, candidatul Joe Biden a promis că va colabora cu opoziția din Turcia pentru a slăbi regimul prin mijloace pașnice și democratice. Erdoğan nu a uitat această declarație, deși Biden nu a pus-o, totuși, în aplicare.
Cei doi lideri mai au un lucru în comun: un pragmatism care ar putea aduce o cooperare bună în special în domeniul comercial și în chestiuni militare. Din acest motiv, se mizează pe simpatia anterioară a lui Trump pentru Erdoğan care îl va poziționa pe acesta în poziția unor relații mai puternice prin care să facă profit pe toate părțile deoarece ar putea să-l convingă mai ușor pe liderul de la Casa Albă în chestiunile sensibile.
Mulți din cercul președintelui turc cred că un al doilea mandat al lui Trump ar putea stimula legăturile cu Ankara, având în vedere istoria angajamentelor frecvente anterioare dintre cei doi lideri, inclusiv apeluri telefonice și întâlniri. „Chimia este aceeași. Doi lideri carismatici, doi lideri care sunt imprevizibili”, spune consilierul prezidențial turc Mesut Casin, profesor de relații internaționale la Universitatea Yeditepe din Istanbul, citat de RFI. Trump, la rându-i, în timpul unei întâlniri cu Biroul Oval, i-a spus în mod repetat lui Erdoğan că este „o onoare” să-l găzduiască și i-a prezentat prietenia, în ciuda opoziției ample a politicienilor față de vizita în Congres și a preocupărilor legate de incursiunea Turciei în Siria.
„Faceți o treabă fantastică pentru poporul Turciei”, spunea Trump laudativ, adăugând mai târziu că Erdoğan are o „relație grozavă cu kurzii”, un grup pe care Turcia îl consideră terorist, de altfel.
Tayyip Erdogan l-a felicitat imediat, într-o notă caldă, pe Donald Trump pentru câștigarea alegerilor prezidențiale. „Îl felicit pe prietenul meu Donald Trump pentru realegerea sa în funcția de președinte al Statelor Unite, după o cursă prezidențială foarte luptată”, a spus Erdoğan pe platforma X.
El și-a exprimat public, la rându-i, speranța că al doilea mandat al lui Trump va deschide calea pentru relații mai strânse între Turcia și Statele Unite și va oferi o nouă oportunitate de a aborda provocările globale presante, inclusiv problema palestiniană și conflictul între Rusia și Ucraina. Președintele turc a subliniat că, pe măsură ce Trump își preia mandatul și conducerea, alegerea poporului american marchează începutul unui nou capitol care deține potențialul de progres semnificativ în abordarea conflictelor atât regionale, cât și internaționale.
Erdoğan a trasat de la început temele care vor fi abordate cu Donald Trump. El a subliniat în mod special ca esențială consolidarea relațiilor SUA – Turcia deoarece ambele națiuni sunt aliate NATO, cu interese comune pe mai multe fronturi geopolitice.
În declarația sa, președintele turc și-a exprimat optimismul pentru eforturile internaționale reînnoite pentru o ordine mondială mai echitabilă, subliniind necesitatea unei acțiuni colective asupra crizelor globale de lungă durată.
El a spus că lumea are nevoie de o colaborare mai mare pentru a pune capăt războaielor și crizelor, inclusiv sprijinul pentru cauza palestiniană și nevoia urgentă de pace în Europa de Est, unde războiul dintre Rusia și Ucraina continuă să perturbe vieți și economii.
„Îmi doresc ca aceste alegeri să aducă prosperitate poporului american prieten și aliat și întregii umanități”, a adăugat Erdoğan.
Președintele turc l-a invitat pe Donald Trump să viziteze Turcia și a amintit că președintele american ales a vorbit foarte pozitiv despre țara sa în timpul unui apel telefonic. „A avut lucruri foarte frumoase de spus despre Turcia cu privire la perioada ce urmează. L-am invitat în țara noastră. Sper să accepte…”, a mai precizat el.
Lierul de la Ankara a spus că speră că o vizită va consolida cooperarea dintre Turcia și Statele Unite și va duce la o relație „diferită față de mandatul anterior (a lui Trump)”, când confruntările pe o serie de probleme au dus la impunerea de la Washington a tarifelor punitive care dăunează încă economiei Turciei.
Relațiile economice
Potrivit Institutului de Statistică din Turcia, SUA este a doua cea mai mare piață de export a Turciei, după Germania. Turcia se așteaptă ca administrația lui Donald Trump să scadă tarifele la exporturile sale de oțel și textile, a declarat ministrul turc al Comerțului, în timp ce lira și activele turcești au crescut, după anunțul victoriei, în perspectiva unor noi politici comerciale și externe favorabile ale SUA. În primul său mandat președintele Trump a impus taxe vamale asupra oțelului și aluminiului din Turcia, ducând la o scădere a exporturilor Turciei către Statele Unite cu aproape 20% în intervalul 2018-2019.
Cu toate acestea, comentariile recente ale președintelui turc arată că Ankara speră că noua administrație americană va atenua tensiunile și fricțiunile economice. Renunțarea la tarifele vamale turcești ar putea revitaliza o relație comercială în valoare de aproape 25 de miliarde de dolari pe an.
Scăderea tarifelor ar aduce beneficii industriilor importante turcești, cum ar fi textilele, fabricarea de mașini și componentele auto, și ar putea crește exporturile turcești către SUA cu 10% pe an.
Pentru Trump, scăderea tarifelor ar putea fi un pas înapoi către o abordare „America First” axată pe crearea de acorduri de câștig reciproc care să contribuie la stimularea creșterii, în același timp liniștind tensiunile cu un aliat NATO atât de vital precum Turcia.
Diferențele de agendă între Turcia și Statele Unite
Relațiile turco-americane au cunoscut în ultimii ani un recul, iar consecințele persistă încă de la tensiunile întâmpinate în timpul primului mandat al lui Trump, când Washingtonul a fost iritat de achiziționarea de către Turcia a unui sistem rusesc de apărare antirachetă S400 și de închiderea cetățenilor americani, inclusiv a pastorului Andrew Brunson, condamnat în Turcia pentru terorism, pe motiv că ar fi susţinut gruparea lui Fethullah Gülen, dușmanul numărul unu al președintelui Erdoğan. Recent, Gülen a murit în Statele Unite
Economia turcă a suportat greul, inclusiv tarifele mai mari la importurile de metale impuse de Trump în 2018, contribuind la prima dintr-o serie de crize valutare în lire care au declanșat ani de inflație în creștere.
Tensiunile au crescut în 2019, când Turcia a lansat o incursiune împotriva unei miliții kurde siriene pe care Ankara o numește grupare teroristă, dar care este un aliat al SUA împotriva Statului Islamic.
La acea vreme, Trump a amenințat că va „distruge și șterge total” economia Turciei în urma operațiunii. El i-a trimis lui Erdoğan o scrisoare în care spunea: „Nu vrei să fii responsabil pentru sacrificarea a mii de oameni, iar eu nu vreau să fiu responsabil pentru distrugerea economiei turce – și o voi face”.
Ce-și dorește Ankara după un mandat Joe Biden în care nu a reușit invitarea lui Tayyp Erdogan la Washington, este crearea unei agende care să vizeze o resetare a legăturilor turco-americane. Acest lucru se poate transforma cu ușurință într-o relație tranzacțională cu care Trump și Erdoğan rezonează. Investitorii și bancherii au spus că angajamentul reînnoit al lui Trump pentru pace ar putea susține programul de redresare economică al Ankarei, condus de ministrul de Finanțe Mehmet Simsek, care se bazează parțial pe investițiile străine pentru a inversa anii de inflație în creștere.
Conflictul din Orientul Mijlociu
Dintre subiectele care despart viziunea celor doi președinți, Orientul Mijlociu și conflictul israeliano-palestinian constituie un alt potențial punct de criză și motiv de neînțelegeri. Tensiunile dintre Turcia și Israel ar putea complica, de asemenea, relațiile cu Washington. Președintele turc l-a îndemnat pe Donald Trump să-și onoreze promisiunea electorală și să pună capăt războaielor Israelului din Gaza și Liban, stopând politicile președintelui Joe Biden care, crede el, au adâncit blocajul din regiune și au exacerbat conflictele.
„Vrem ca această promisiune să fie îndeplinită și ca Israelului să i se spună să se oprească”, a spus Erdoğan în timpul unei conferințe de presă cu jurnaliştii care îl însoţeau într-o călătorie în Ungaria.
„Cred că pentru pentru președintele Trump întreruperea sprijinului de înarmare pentru Israel ar putea fi un pas important către stoparea agresiunii israeliene în teritoriile palestiniene și libaneze”.
„Am discutat despre procesul electoral și despre cooperarea dintre Turcia și Statele Unite. El a făcut, de asemenea, remarci pozitive cu privire la viitorul Turciei”, a adăugat Erdogan.
Dar cu sprijinul puternic al lui Trump pentru Israel și sprijinul lui Erdoğan pentru Hamas, o ciocnire ar putea apărea la orizont.
Trump cere mai mult sprijin pentru Israel în războaiele sale împotriva Hamas și Hezbollah, iar analiștii spun că ar putea apărea din nou diferențe între SUA și Turcia.
„Abordarea lui Trump față de Orientul Mijlociu și conflictul dintre palestinieni și Israel ar putea de fapt escalada tensiunea din Orientul Mijlociu, în măsura în care un război regional ar putea fi inevitabil”, avertizează Ozgur Unluhisarcikli, care conduce biroul German Marshall Fund din Ankara.
Dosarul kurd
Anxietatea persistentă a Turciei cu privire la sprijinul de către SUA a milițiilor kurde din nordul Siriei a făcut ca relațiile dintre SUA și Turcia să fie volatile, iar Ankara consideră Unitățile de protecție a poporului kurd (YPG) drept un grup terorist în stilul PKK.
În decembrie 2018, președintele Donald Trump a ordonat retragerea până la 2.500 de trupe terestre americane din Siria, considerând că operațiunile coaliției împotriva grupării Stat Islamic au avut mare succes și că prezența SUA în estul Siriei nu este necesară. Această retragere parțială a permis Turciei să înființeze o „zonă sigură” în nordul Siriei.
În 2019, Trump i-a dat lui Erdoğan undă verde pentru a lansa o operațiune militară în nordul Siriei, permițându-i Ankarei să cucerească teritoriul și să limiteze influența forțelor kurde siriene aliate SUA de-a lungul graniței cu Turcia.
Cu toate acestea, în loc de o retragere totală, SUA au anunțat că o forță de urgență va rămâne pe termen nelimitat.
Începând cu 2024, aproximativ 900 de soldați americani, împreună cu un număr nedezvăluit de contractanți, operează în Siria. Majoritatea forțelor americane au fost desfășurate în nord-estul Siriei în sprijinul Forțelor Democratice Siriene, unele susținând Armata Siriană Liberă la garnizoana al-Tanf din sud-estul Siriei, de-a lungul unei rute de tranzit între Irak și Siria, folosită atât de luptătorii grupării Stat Islamic, cât și de Iran
Donald Trump ar putea evalua prezența trupelor rămase în termeni de costurile și riscuri asociate iar rezultatele să nu justifice această situație. O prezență continuă risca să prelungească implicarea Americii într-un conflict costisitor fără un final clar la orizont, în timp ce antagonizează aliatul NATO, Turcia, care vede grupurile kurde ale Siriei ca o amenințare transfrontalieră.
Căderea regimului lui Bashar Al-Assad de acum câteva zile complică ideea retragerii totale a trupelor americane. Aceasta ar putea servi intereselor de securitate ale Turciei și ar putea stimula relațiile bilaterale, mai ales că Donald Trump a postat un îndemn ca America să nu se amestece în noua realitate de la Damasc, marcată de un posibil traseu islamist. Reducerea influenței SUA ar oferi Turciei mai mult control asupra graniței și asupra unor teritorii siriene, ar reduce tensiunile pe subiect și ar schimba dinamica Orientului Mijlociu prin creșterea influenței regionale a Turciei. Totuși, plecarea americanilor rămâne improbabilă iar creșterea instabilității în vidul de autoritate post Assad poate duce la creșterea contingentului american. Iar Siria, aflată de câteva zile fără regimul Bashar Al-Assad, îi va ridica Turciei probleme mult mai mari decât până acum.
Pregătirea pentru un nou parteneriat într-un viitor incert
Turcia și-a exprimat recent interesul pentru BRICS, marcând angajamentul și politica sa de diversificare a opțiunilor internaționale. Deși este membră NATO, eventuala aderare a Turciei la BRICS indică o pivotare crescândă a acesteia către o politică externă multipolară, deocamdată pe direcția economică. Cu un PIB de peste 900 de miliarde de dolari și o prezență strategică în Europa, Orientul Mijlociu și Asia Centrală, aderarea Turciei la BRICS ar stimula pârghia financiară și strategică a organizației.
BRICS este alternativa multipolarizării globale pentru națiunile care încearcă să evite alianțele conduse de Occident. Deși aderarea la BRICS nu ar anula angajamentele NATO ale Turciei, fiind o organizație economică, aceasta adaugă o nouă tangentă politicii externe a Ankarei dar nu este atât de ușor de acceptat această decizie de către americani. Ca Turcia să nu alunece și cu o eventuală componentă de securitate în BRICS, dacă această organizație va deveni și una militară, administrația Trump ar putea consolida alianța cu Ankara și ar căuta să nu ignore doleanțele lui Erdoğan. Într-o postare pe reţelele de socializare, Donald Trump a avertizat statele membre BRICS care de ceva vreme discută despre renunţarea la dolar, că va impune măsuri radicale împotriva lor. Concret, Donald Trump a cerut unui grup de țări în curs de dezvoltare să se angajeze să utilizeze dolarul american ca monedă de rezervă și a amenințat că va impune un tarif de 100% dacă acestea încearcă să renunțe la această monedă.
„Ideea că țările BRICS încearcă să se îndepărteze de dolar în timp ce noi stăm și privim este absolut exclusă”, a amenințat Donald Trump. Cum va aborda Turcia calitatea de membru al BRICS cu eventualele pretenții ale lui Trump rămâne un subiect fierbinte. Va admite Trump jocul dublu al Ankarei sau turcii vor alege, de nevoie, vechiul aliat? Strategia „America First” a lui Trump poate să fi venit acum în detrimentul dorinței Turciei de o mai mare autonomie și diversificare a politicii sale externe dar atuurile ca aliat al Statelor Unitee rămân valoroase pentru americani, indiferent de președintele aflat în funcție. Compromisuri vor fi făcute. Reconfigurarea parteneriatului SUA-Turcia ar putea servi, de asemenea, drept exemplu pentru alți membri NATO care caută un rol geopolitic în afara Occidentului, unde alianțele occidentale ar fi replicate de noi alianțe în Asia, Africa și America Latină. Dacă Trump nu îi face zile fripte lui Erdoğan și îl lasă să se manifeste multipolar, poate fi semnul că și alții pot încerca, dar nu trebuie uitat că harta și poziția geopolitică a Turciei o fac greu de refuzat.
În fața incertitudinilor geopolitice, Turcia se trezește împărțită între consolidarea legăturilor occidentale și trecerea către o politică externă multipolară pe care nu vrea să o ignore. Pe de altă parte puțini lideri par să obțină ceea ce își dorește de la Trump, președintele Erdoğan fiind unul dintre ei. Care vor fi așteptările Statelor Unite de la Turcia într-o astfel de relație? Pentru Statele Unite, un parteneriat economic și de securitate, Turcia ajută decisiv la menținerea unei alianțe esențiale pentru stabilitatea în Orientul Mijlociu și Eurasia în sens extins. Dacă această reformare a relațiilor va uni cele două state sau le vor separa mai tare decât mandatul lui Joe Biden, depinde de cât de dispus este fiecare guvern să asculte cele mai presante întrebări ale celuilalt și să adopte o strategie atentă, care se respectă reciproc.
Concluzia este că noua administrație a lui Trump deschide o ușă pentru relațiile dintre SUA și Turcia, în paradigmă internațională actuală în care comerțul, securitatea și diplomația sunt de interes egal dar cu mize crescute. Imprevizibilitatea lui Trump rămâne un risc pentru Ankara dar Erdoğan e prea tentat să speculeze oportunitatea de a-și reînnoi relația cu omul puternic al SUA care urmează să preia mandatul, comparativ cu precedentul președinte Joe Biden.
Aflată la granița dintre Europa și Asia, Turcia a fost mult timp atrasă de Uniunea Europeană și a făcut încercări repetate de a se alătura acestui spațiu prin oportunitățile oferite de piața sa unică și instituțiile europene. Deși Europa a fost curtată asiduu de Turcia, ea a pus frână permanent motivând că nu este pregătită să o accepte ca membru cu drepturi depline, ducând, în cele din urmă, la abandonarea, de facto, a acestui proiect. Relația Turciei cu Uniunea Europeană este una dintre cele mai lungi și mai complexe relații ale blocului comunitar.
Candidatura Turciei de a adera la clubul european se întinde de aproape 60 de ani, până în 1959, când a solicitat asocierea la Comunitatea Economică Europeană, precursoarea UE.
De fapt, de la înființarea republicii de către Mustafa Kemal Atatürk în 1923, Turcia a văzut Europa ca principalul pol de atracție pe drumul său spre modernizare. După al Doilea Război Mondial, Turcia a beneficiat de Planul Marshall, a aderat la Consiliul Europei în 1950, la NATO în 1952 și la Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) în 1961. De asemenea, este membră a Uniunii pentru Mediterana (UpM). În 1963, Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Turcia au semnat „Acordul de la Ankara”, un acord de asociere ce includea o „clauză de evoluție” și care deschidea calea către o relație mai profundă. A fost urmată de un protocol adițional în 1973. În 1987, Ankara a solicitat aderarea la CEE.
Perspectiva intrării Turciei în familia europeană a fost primită de unii politicieni din țările europene și Turcia cu mult entuziasm dar și cu mai mult scepticism de alții. Cu toate acestea, de-a lungul ultimului deceniu, schimbările de orientare geopolitică a regimului Erdoğan, aflat la putere, au amplificat neînțelegerile, iar încrederea reciprocă s-a estompat, pe fondul unui clivaj mai larg care străbate profund politica internă a Turciei.
Turcia a luat o turnură autoritară, regimul lui Tayyp Recep Erdoğan cenzurând mass-media, descurajând și întemnițând dizidenții și virând într-o direcție puțin compatibilă cu setul de valori ale Occidentului. O represiune internă puternică, după lovitura de stat eșuată din 2016, nu a făcut decât să înrăutățească relația cu Europa care a văzut în aceste acțiuni pretextul ideal al președintelui Erdoğan pentru pentru lichidarea opoziției interne. În privința Ciprului, pe care UE l-a admis în 2004, există altă neînțelegere cu Ankara deoarece trupele turce au ocupat o parte a țării.
Restricțiile asupra libertății presei, controlul executiv asupra sistemului judiciar și supravegherea civilă insuficientă a forțelor de securitate turce, au contribuit la blocarea procesului de aderare.
Ministrul german de externe Sigmar Gabriel declara într-un interviu acordat Der Spiegel în 2017 că „Turcia este cu siguranță mai departe de a deveni membră a Uniunii Europene decât oricând”. El a mai spus că a avut întotdeauna îndoieli cu privire la faptul că Turcia ar trebui să adere la UE, dar a fost în minoritate în partidul său social-democrat (SPD).
Înainte de a prelua puterea în Germania în 2005, cancelarul Angela Merkel s-a opus aderării Turciei și a cerut în schimb un „parteneriat privilegiat”. Lui Sigmar Gabriel nu i-a plăcut această idee, deoarece credea că i-ar face pe turci să se simtă ca niște europeni de clasa a doua, dar a spus că opinia lui s-a schimbat de atunci.
În decembrie 2016, Consiliul UE a decis că nu vor fi deschise noi zone în discuțiile de aderare, din cauza regimului autocratic turc. În iulie 2017, Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care cere Comisiei să suspende negocierile de aderare cu Turcia. În iunie 2019, Consiliul UE declara că „Turcia s-a îndepărtat și mai mult de UE și, prin urmare, negocierile de aderare au ajuns efectiv într-un impas. Nu mai pot fi luate în considerare alte capitole pentru deschidere sau închidere și nu sunt prevăzute lucrări ulterioare în vederea modernizării acordului privind uniunea vamală”.
În mai 2021, Parlamentul European a adoptat un raport, numit părtinitor și inacceptabil de către Ankara, în care se spunea că Turcia s-a distanțat de valorile europene și a continuat să dea înapoi în domeniile statului de drept și drepturilor omului. Raportul a cerut Uniunii Europene să suspende procesul de aderare, menținând în același timp cooperarea cu Turcia în probleme precum combaterea terorismului și controlul fluxului de refugiați sirieni.
Peter Stano, purtător de cuvânt al serviciului diplomatic al UE, a sintetizat așteptările Bruxelles-ului pe care Turcia să le îndeplinească: „Ne așteptăm ca toate țările candidate la UE să sprijine valorile UE. Turcia are dreptul de a decide asupra propriilor parteneriate internaționale, dar Uniunea, totuși, se așteaptă ca țara candidată să susțină valorile UE, în mod ferm și fără echivoc, să respecte obligațiile care decurg din acordurile comerciale relevante și să se alinieze la politica externă și de securitate comună a UE”.
Într-un raport de anii trecuți al Parlamentului European, s-a concluzionat că „rata de aliniere a Turciei la politica externă și de securitate comună a UE a scăzut la un minim istoric de 7%, făcând-o de departe cea mai scăzută dintre toate țările în curs de extindere”. Consiliul European și-a exprimat îngrijorarea în special cu privire la retragerea continuă a Turciei în ceea ce privește statul de drept și libertățile fundamentale, inclusiv libertatea de exprimare.
„Relansarea procesului de aderare la UE se va întâmpla doar atunci când autoritățile turce își vor manifesta interesul real pentru a opri retragerea continuă a libertăților fundamentale și a statului de drept în țară”, se spunea în raport.
Mai mulți factori contribuie la neîncrederea și poziția ostilă a unei părți a clasei politice și opiniei publice turce față de aderarea țării la Uniunea Europeană.
Naționalismul turc incompatibil cu Europa
Pentru început, trebuie spus că Turcia se consideră o țară europeană. În timp ce o mică parte din teritoriul său se află pe continentul european și are legături istorice și politice cu Europa iar ultimul secol și-a întors fața către Occident, prin reformele structurale ale lui Atatürk.
Comunitatea seculară care a fondat țara în 1923 s-a distanțat de Est (și de Sud), argumentând că Turcia ar trebui să fie în blocul de Vest.
Opinia publică turcă și atitudinile față de Uniunea Europeană sunt extrem de polarizate în această problemă. Elementele religioase și conservatoare turce nu doresc strângerea legăturilor mai puternic cu Europa însă turcii aparținând păturilor mai secularizate și progresiste cred că Turcia membră a UE ar avea de câștigat sub multe aspecte: economie, democrație și promovarea drepturilor omului.
Pe de altă parte, comunitatea conservatoare a Turciei, care guvernează acum țara, nu este pe deplin aliniată cu Occidentul dar nici nu este anti-occidentală. De fapt, ar saluta aderarea la UE mai mult decât la orice altă grupare economică alternativă cum este BRICS către care a solicitat, recent, să adere. În prezent, chiar dacă Ankara nu mai menține o loialitate deplină față de Occident și relațiile nu sunt la nivelul dorit cu SUA și UE, guvernele turce doresc totuși să păstreze legături puternice cu ambele.
Naționalismul și sentimentul naționalist în creștere a adoptat percepția unei UE slabe care pare a fi în permanență pe punctul de a se rupe iar ieșirea Marii Britanii din UE este adesea citată ca exemplu pentru a argumenta că Europa instituțională este o organizație care se va prăbuși, necesitând astfel căutarea unor alternative mai valide.
Crizele recente cu care s-a confruntat UE, cum este cazul gestionării crizei economice grecești au contribuit cu siguranță la consolidarea acestei idei. În special a insuflat teamă în multe segmente ale societății turce, care au ajuns să creadă că adoptarea monedei euro ar fi dăunătoare economiei lor naționale. Unii consideră că scopul Turciei de a se alătura grupului BRICS este o reacție la progresul său întârziat în discuțiile de aderare la UE.
În plus, din punct de vedere economic, Turcia se consideră într-o poziție mai bună în comparație cu Uniunea Europeană. Expresia „UE are nevoie de Turcia mai mult decât Turcia are nevoie de UE” a fost popularizată de însuși președintele turc Recep Tayyip Erdoğan. Președintele turc, la fel ca premierul maghiar Viktor Orbán, președintele sârb Aleksandar Vucic și monarhiile arabe din Golf, vede geopolitica ca pe o acoperire constantă între marile puteri.
Naționalismul turc are o puternică mândrie istorică, popularizată de însuși președintele turc Recep Tayyip Erdoğan, interesat de refacerea hegemoniei turcești în zone din Eurasia. Cedarea invariabilă de suveranitate și diversele compromisuri ca membru al UE nu sunt compatibile cu sentimentul moștenirii istorice turce. Mândria Turciei de fost imperiu o face reticentă să cedeze în fața unor membre UE cu o putere economică, demografică și militară inferioară. Toți acești factori contribuie la convingerea că Turcia ar putea prospera în afara Uniunii, și nu supusă cu totul unui stăpân european. Apoi, poziționarea Turciei drept lider al lumii islamice nu este posibilă în Uniunea Europeană iar Tayyp Erdoğan nu are un interes prea mare pentru a reîncălzi tema aderării la UE.
Turcia islamică incompatibilă cu Europa creștină
Poate pentru că Imperiul Otoman s-a extins în Estul și centrul Europei, cucerind Constantinopolul de Imperiul Bizantin pe parcurs, teama și necesitatea de apărare față de Turcia nu a părăsit conștiința și memoria occidentală.
În ciuda opoziției țărilor europene continentale față de apartenența Turciei la NATO, conform documentelor secrete dezvăluite de CIA, participarea acesteia a permis folosirea Turciei ca mijloc de confruntare cu Uniunea Sovietică și blocul de Est. Relația nu a fost egală, în ciuda statutului de membru deplin al Turciei și a cimentat dominația occidentală asupra Turciei, nu doar politic, ci și la nivelul structurii statului, instituțiilor și agențiilor acestuia.
Odată cu venirea lui Erdoğan, Turcia s-a schimbat. Deși sarcina sa a fost aproape imposibilă având în vedere obstacolele enorme cu care se confrunta, el a reușit să folosească promisiunea de a adera la UE, să-și mențină guvernarea continuă, profitând totodată de succesele economice pentru a-și consolida tendința spre independență.
Elementul religios islamic este probabil obstacolul nerecunoscut oficial de Europa care împiedică semnificativ procesul de aderare a Turciei. Într-un club al națiunilor creștine, Turcia nu este binevenită, iar ezitarea membrilor Uniunii a fost un motiv suficient de mare care a crescut suspiciunea Turciei că religia sa este un impediment. Această percepție a contribuit la o pierdere substanțială a credinței în rândul unei părți a electoratului turc cu privire la un rezultat pozitiv în procesul de aderare.
Președintele Erdoğan a folosit abil clivajul religios dintre Europa și Turcia pentru a consolida legitimitatea guvernului. El a spus că „ există un singur motiv pentru care Europa nu acceptă Turcia: este pentru că suntem musulmani”.
Declarațiile lui Erdoğan fac parte dintr-un discurs mai larg care subliniază redescoperirea Islamului ca element unificator pentru națiunea turcă. În ciuda faptului că Turcia este în mod oficial o țară laică, partidul de guvernământ (AKP) a manifestat o atitudine ostilă față de secularism. Un exemplu explicit în acest sens este declarația făcută de președintele Parlamentului turc, Ismaïl Kahraman, în 2016, în care a exprimat necesitatea unei constituții religioase.
Turanismul
Al treilea aspect se referă la o mișcare ideologică neredusă doar la Turcia, cunoscută sub numele de Turanism, cu origini în secolul al XIX-lea, aflată în contrast cu obiectivele și specificul civilizațional al UE. Ea subliniază faptul că unii turci simt o conexiune emoțională mai puternică cu popoarele turcești, mai degrabă decât cu europenii. În epoca actuală, principalul partid care reprezintă ideologia turanistă este Partidul Mișcării Naționaliste, care a urmat convingerile pan-turcice/turaniste încă din anii 1950. Turanismul promovează ideea unui grup rasial cunoscut sub numele de „rasa Turanică”, care include toate popoarele turcice, uralice, tungiste și mongole, datorită originii lor comune în Asia Interioară și Centrală. Turanismul, destul de popular, pledează pentru unificarea popoarelor „turanice” într-un singur stat sau confederație.
Deși aspirațiile pan-turcice sunt împărtășite doar de o minoritate de turci, argumentul rămâne valabil. Chiar și printre cei care sunt în favoarea unor legături mai strânse cu Europa, nu există neapărat dorința de a deveni asimilați cultural în ea. Mai degrabă, credința predominantă este că Turcia nu aparține exclusiv Estului sau Vestului și, prin urmare, ar trebui să îmbrățișeze pe deplin identitatea sa dublă, fără a favoriza neapărat un aspect deasupra celuilalt.
În concluzie, cel puțin din punctul de vedere al curentului turanist, este improbabil ca Turcia să adere vreodată la UE. Motivele pentru aceasta provin din faptul că Turcia ar trebui să submineze în mod fundamental trei elemente cruciale ale identității sale naționale: conceptul de națiune, relevanța religiei și legătura emoțională cu alte popoare turcice.
Procesul de aderare la UE ar necesita, prin urmare, o regândire radicală a sentimentului de conștiință națională al aceluiași popor turc, care este o întreprindere mult mai complexă decât simpla implementare a reformelor politice și economice.
Turcia islamică este prea mare pentru a nu fi incomodă
Cu o populație de peste 85 de milioane de locuitori, Turcia ar fi cea mai mare țară din UE dacă ar adera – depășind Germania, cu aproximativ 84 de milioane – și ar juca, invariabil, un rol cheie în guvernanța și conducerea europeană. Turcia este, din mai multe cauze, incomodă pentru greii din UE. Dacă acum un deceniu nu era o problemă acută, pe fondul unui val de migrație arabă și africană, în Europa a crescut în rândul europenilor sentimentul anti-imigranți și anti-musulman care îi pot afecta identitatea etnică și culturală. Venirea unei națiuni musulmane majoritare de calibrul Turciei ca membru ridică un val de opoziție politică și a populației din statele europene și o face puțin probabilă ca grad de acceptare. Viziunea Occidentului asupra Turciei în ceea ce privește identitatea, se oglindește în declarația fostului președinte francez Nicholas Sarkozy care spunea că Europa nu va permite primirea în rândurile sale a unui stat cu o populație de 70 de milioane de musulmani.
După cum a fost evident în reacțiile contrastante la războiul din Ucraina și la cel din Gaza, mulți europeni au ajuns să definească continentul drept „ alb și creștin”. Ei văd Europa ca fiind asediată de ceea ce ea consideră a fi o lume insuficient civilizată, necreștină și potențial agresivă.
Această noțiune a fost întărită de ascensiunea extremei drepte la ultimele alegeri europene și se reflectă chiar în unele dintre retorica venită din partea factorilor de decizie de la Bruxelles. Înaltul reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe și politica de securitate, Josep Borrell, a declarat într-un discurs din 2022 adresat tinerilor diplomați europeni: „Europa este o grădină. Am construit o grădină, unde totul funcționează”, dar „cea mai mare parte a restului lumii este o junglă, iar jungla ar putea invada grădina”. A fost un comentariu pentru care ulterior și-a cerut scuze.
Într-un raport anual de anul trecut, parlamentarii europeni au concluzionat că „rata de aliniere a Turciei la politica externă și de securitate comună a UE a scăzut la un minim istoric de 7%, făcând-o de departe cea mai scăzută dintre toate țările în curs de extindere”.
În viziunea europeană, calea Turciei către UE este prin reforme dar reformele solicitate ar schimba caracterul fundamental al proiectului neo-otoman gândit pentru următoarele decenii. Relansarea procesului de aderare la UE nu se va întâmpla nu din din cauza negocierilor geopolitice sau când autoritățile turce își vor manifesta interesul real pentru a reface libertățile fundamentale și a statului de drept în țară. Cu toate aceste puncte de neînțelegere, UE are nevoie de Turcia și știe că trebuie să lucreze cu regimul autoritarist de la Ankara deoarece Turcia are o caracteristică utilă pentru Europa: este un vecin vital și punte de legătură cu Rusia, Asia extinsă și Orientul Mijlociu. Experții turci au spus că există un oarecare sens în a echilibra politica externă a unei țări care se întinde pe Vest și Est.
Și în timp ce calitatea de membru nu este discutată, oficialii se gândesc unde ar putea coopera mai mult cu Turcia. Dacă vine ceva din asta, este o victorie în cartea politică lui Erdoğan pentru că Europa va ceda multe pe lista de solicitări a turcilor. Erdoğan știe asta și atâta vreme cât nu va fi îndepărtat de la putere, va juca în stil propriu ce a promis propriului popor și, prin extensie, lumii musulmane. Iată cum geografia favorabilă se dovedește un mare aliat și ajută Turcia cu un grad de independență inaccesibil altor state din această zonă.
Turcia rămâne un aliat necesar
Deciziile Turciei de politică externă și de securitate din ultimul deceniu au afectat deja imaginea țării în capitalele occidentale. Turcia a refuzat să susțină sancțiunile împotriva Rusiei și, în schimb, a devenit un cumpărător important al țițeiului rusesc. Turcia sprijină, de asemenea, Hamas, gruparea militantă, islamistă, palestiniană care a comis atacuri teroriste asupra Israelului pe 7 octombrie și care este clasificată drept organizație teroristă de Uniunea Europeană, precum și de Statele Unite, Germania și alte câteva țări.
Statele Unite și alți aliați NATO au fost furioși pentru achiziționarea de către Turcia a sistemelor de apărare antirachetă sol-aer S400 de la Rusia în 2017 și din nou în 2022, când Turcia s-a opus aderării suedezilor și finlandezilor la NATO, înainte de a renunța în cele din urmă la opoziție.
Cu toate acestea, locația strategică a Turciei între Vest și Est o face critică pentru misiunile NATO și SUA în regiune, iar țara a semnat un acord solicitat de UE în 2016 care să permită întoarcerea unor migranți ilegali care ajung în spațiul european, prin Turcia. Dacă Ankara se supără și nu mai asigură reținerea câtorva milioane de refugiați, Europa s-ar afla într-un pericol greu de gestionat.
În ciuda rolului țării în aceste crize internaționale, neîncrederea dintre Turcia și aliații săi occidentali nu dă semne de atenuare și poate duce la o ruptură dacă Ankara va trebui să ia decizii care afectează grav interesele occidentale. Turcia joacă, deocamdată, cu pricepere împotriva Rusiei, împotriva Occidentului, folosind atât avantajele apartenenței la NATO, cât și relația sa personală cu Vladimir Putin pentru a extinde câștigurile economice ale Turciei.
Cum vede Europa cerințele și așteptările Turciei? Acorduri comerciale și cooperare militară prin NATO? Nici o problemă, este posibil. Dar calitatea de membru deplin care acordă drept de vot în Comisia Europeană, Consiliul European și Parlamentul European, puține șanse să fie obținută.
Președintele turc Recep Tayyip Erdoğan a sosit miercuri, 16 octombrie în orașul rus Kazan pentru a participa la cel de-al 16-lea summit al BRICS, în perioada 22-24 octombrie 2024. Erdoğan a spus la sosire, că țara sa dorește „sincer” să-și îmbunătățească cooperarea cu grupul BRICS. Turcia a înaintat, la începutul lunii septembrie 2024 o cerere prin care a solicitat aderarea deplină la BRICS, rivalul economic și geopolitic al Occidentului și al Americii. Nu este prima intenție a Ankarei de a adera la BRICS dar fiind o țară cu relații relativ apropiate cu Occidentul, membru NATO și candidat cheie pentru Uniunea Europeană.
Iuri Ușakov, consilierul președintelui Vladimir Putin, a confirmat că organizația va începe să revizuiască cererea Turciei înainte de Summitul BRICS de la Kazan. Aderarea Turciei la BRICS este prezentată de Moscova ca o dezvoltare majoră a organizației către un cadru global cu adevărat multipolar, precum și o alternativă pentru Sudul Global și pentru alte țări nealiniate la instituțiile vestice, în special la cerințele și politicile economico-militare ale Statelor Unite.
Turcia și-a reiterat prin acest pas o mai mare independență în politica sa externă și crezul său într-o nouă ordine economică internațională. Dar, trebuie spus că această prezență inedită a Turciei în ambele blocuri politice și economice este consecința unor factori multipli istorici la care se adaugă frustrări față de blocul occidental și ambiții de creștere a sa ca jucător important în Eurasia.
BRICS este platforma prin care China și Rusia, în primă instanță, și-au propus să contracareze influența globală a Occidentului și să exercite controlul asupra sistemului global prin propriile mijloace financiare și economice. Mecanismul internațional pentru economiile globale emergente BRICS a fost înființat pentru a aborda poziția monopolistă a țărilor occidentale dezvoltate în contextul globalizării economice și pentru a proteja mai bine interesele țărilor în curs de dezvoltare și ale națiunilor din Sudul Global. BRICS este, de fapt, o organizație care imită instituțiile occidentale aproape în oglindă și le contracarează cu noi mecanisme care doresc obținerea unei independențe și echități în raporturile in ternaționale.
BRICS a parcurs un drum lung de la zilele înființării sale în 2006. Rusia este actualul său președinte. Celor patru membri inițiali – Brazilia, Rusia, India și China – li s-a adăugat Africa de Sud în 2010, în timp ce Egipt, Etiopia, Iran și Emiratele Arabe Unite s-au alăturat în 2024, Arabia Saudită a acceptat și ea invitația iar Siria vrea să se alăture BRICS și a depus deja o cerere de aderare. Turcia a solicitat să se alăture formatului „BRICS Plus”, un club de state ce reprezintă circa 46% din populația lumii, 29% din PIB-ul mondial, 43% din producția de petrol și 25% din exporturile globale.
BRICS are propria bancă, New Development Bank, cu sediul în Shanghai, cu o alocare inițială de capital de 50 de miliarde de dolari și are, de asemenea, un Aranjament de rezervă contingentă pentru a oferi statelor membre protecție împotriva presiunilor globale de lichiditate.
Momentan, membrii nu au o politică externă sau de securitate comună. În schimb, statele membre urmăresc să coopereze în ceea ce privește expansiunea comercială și economică și să ofere ceea ce ei văd ca un contrabalans politic instituțiilor internaționale dominate de Statele Unite și Europa. Țările din Orientul Mijlociu, în special, au căutat în trecut să se alinieze intereselor SUA, dar au fost dezamăgite de politicile americane față de acestea, plus că nu vor să se alieze cu SUA și Israel, de exemplu, împotriva Iranului. Exemplul de aici este politic, dar politica afectează puternic relațiile și alianțele economice. Sentimentul acestor state izolate de nucleul de state aflate în siajul Statelor Unite găsesc în BRICS un refugiu important care le oferă o protecție și o putere de negociere altfel imposibil de obținut. Foarte important, apropierea acestor state de nucleul BRICS, că vorbim de noii membri și viitorii candidați, este pe motivul că sunt ideologic mai apropiate de cele patru state fondatoare decât de Occident.
Ce câștigă Turcia în BRICS?
În mod tradițional, țările dezvoltate occidentale au deținut și încă dețin o poziție dominantă în sistemul și normele economice internaționale, în timp ce țările în curs de dezvoltare nu au avut de ales decât să urmeze regulile și standardele stabilite de aceste națiuni dezvoltate, înrolate în unipolarismul american.
În ultimele decenii, sub valul globalizării, decalajul de dezvoltare economică și socială dintre țările dezvoltate occidentale și țările în curs de dezvoltare s-a lărgit iar decalajul de dezvoltare a devenit din ce în ce mai greu de rezolvat.
BRICS este pentru anumite țări o țintă economică ce acoperă un gol creat de lipsa apartenenței la blocul occidental format din UE și Statele Unite. Astfel, statele care doresc să facă parte din BRICS (exceptând Turcia) împărtășesc o condiție comună: nu sunt membri ai blocului occidental și sunt în general dezavantajați față de SUA și UE în multe privințe.
Majoritatea consideră că Occidentul încearcă să-și maximizeze, prin acțiuni incorecte și adesea imorale, puterea și interesele pe seama restului lumii. BRICS apare drept o variantă de a rezista dominației distructive a economiilor occidentale și a Americii. Aceste state, fără a avea șansa de a fi admise vreodată in blocul occidental și la masa bogaților, văd în BRICS singurul organism economic salvator pe care îl pot aborda, mai ales că nu au de îndeplinit condițiile de exigență cerute de occidentali. Deocamdată, BRICS nu le-a cerut să se transforme fundamental ele însele pentru a adera, așa cum le cere Europa instituțională statelor care doresc sa devină membre, de exemplu. Le acceptă așa cum sunt iar acesta pare a fi un argument suficient.
Cooperarea și organizațiile economice occidentale pot fi dăunătoare economiilor BRICS, dar le inspiră să le contracareze. Într-adevăr, modelul de cooperare economică al UE, susținut de alianța transatlantică, a funcționat bine după cel de-al Doilea Război Mondial, îmbogățindu-i pe europenii din Occident, în special. Acum, membrii BRICS, dornici de dezvoltare, urmează modelul de succes postbelic al Europei pentru a-și consolida economiile.
Decizia Turciei de a deveni membru BRICS a stârnit iritare în marile cancelarii deoarece deține avantaje geografice și economice unice de care Europa și America au nevoie. Zeii antici, Dumnezeul creștin sau Allah au dat acestui teritoriu vocația de mare nod geografic, istoric, economic și geopolitic. Situată convenabil la intersecția dintre Asia și Europa, Turcia controlează strâmtorile Bosfor și Dardanele, vitale din punct de vedere strategic, dintre Marea Neagră și Marea Mediterană. Aceste căi navigabile se numără printre cele mai importante puncte de sufocare maritime din lume, făcând din Turcia o punte ideală între Europa și Asia.
Uitatul în ograda BRICS are cauze mult mai complexe. Turcia se simte împiedicată de ordinea globală mai largă dominată de Occident să joace un rol mai mare în afacerile mondiale. Regimul Erdoğan dă vina pe Occident, în special pe SUA, pentru că a împiedicat creșterea sectorului său de apărare și a industriei sale în general și pentru că nu a permis țării să ocupe locul pe care îl merită ca putere mijlocie în ascensiune.
Blocarea de către americani a achiziționării de avioane de luptă F-35 a fost un moment de frustrare la Ankara. Nici acordul de achiziționare de către Turcia a 40 de avioane de luptă F-16 nu s-a dat fara o opoziție semnificativă în Senatul SUA.
O supărare deosebită pentru Erdoğan este componența Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite și a celor cinci membri permanenți ai săi cu drept de veto – SUA, Regatul Unit, Franța, China și Rusia – ceea ce consideră că nu reflectă realitățile geopolitice ale secolului XXI.
În politica internațională, Turcia joacă un rol semnificativ atât în afacerile europene, cât și în Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, Turcia nu a reușit să adere la UE. Este membră a Uniunii Vamale a UE și unul dintre principalii parteneri comerciali ai UE. Dar Europa instituțională nu a primit-o în rândurile sale ca membru iar asta a fost motiv de clivaj între părți.
Tayyp Recep Erdoğan, exponent al Realpolitik-ului neo-otoman, are interese pragmatice iar BRICS poate reprezenta o mare afacere pentru Turcia. El a promis o politică externă independentă, care adesea se abate de la interesele aliaților săi transatlantici și europeni. Două mari obiective îi călăuzesc mandatele de președinte: reprofilarea politică și ideologică a Turciei post-kemaliste pentru a se proiecta ca putere semnificativă în lumea turcică și islamică iar al doilea caută să manevreze politica externă în măsura în care va exploata eficient interesele marilor blocuri geopolitice. Toți au nevoie de Turcia și nu e nevoie să facă o alegere exclusivă de partea cuiva. Așa zisa derivă a Turciei dinspre Occident către oponenții adunați în construcția BRICS este și o nemulțumire dinspre cancelariile europene și de la Washington care nu admit și pentru Turcia adevărul esențial din relațiile internaționale care postulează ideea că statele lumii nu au prieteni ci doar interese. Interesele Turciei pot căpăta accente nelegitime dacă se abate de la retorica pro-occidentală dar Occidentul nu poate face prea mult în a pedepsi aceste permutări ale președintelui Erdoğan. Turcia actuală este înrădăcinată într-o paradigmă neo-otomană care i-a modelat identitatea politică timp de cel puțin un deceniu. Aderarea la BRICS nu este, în fapt, decât un act de consecvență al Turciei și nu este nimic ieșit din comun fiind și un instrument de negociere deoarece i-ar oferi o platformă diplomatică mai mare de unde să-și promoveze doleanțele și să-și exercite influența. Acest lucru nu ar trebui să fie surprinzător din partea unei țări care crede, ca mulți alții din Sudul Global, că trebuie să reformeze ordinea unipolară existentă, dezechilibrată și injustă.
Imaginea Occidentului actual aflat în declin accelerat este ferm înrădăcinată în clasa politică turcă, iar politicienii cred că autonomia strategică este biletul pentru un rol mai important pe scena mondială, mai ales că Europa complet supusă ordinelor americane pare un pariu riscant pe termen mediu și lung pentru Ankara. Oficialii administrației Erdoğan, vorbind sub anonimat, au remarcat că unul dintre motivele cererii oficiale a fost că „centrul de greutate geopolitic se îndepărtează de economiile dezvoltate”.
Componenta economică
Locația geografică specială a Turciei îi conferă acesteia o importanță strategică de neînlocuit în afacerile militare, economice și de transport energetic. Timp de decenii Turcia și-a propus să se stabilească ca un hub global pentru rutele terestre, maritime și aeriene care leagă Europa, Asia și Africa. Aderarea la BRICS îi aduce oportunități comerciale excelente și obligă guvernul să caute cât mai multe contacte prin care să poată fi utilizate aceste atuuri. BRICS ca platformă economică importantă îi oferă mai multe oportunități în acest sens, inclusiv pentru creșterea relațiilor cu China, Rusia și Iran.
Aderarea ar permite Turciei să-și consolideze câștigurile economice în Sudul global, inclusiv în Asia Centrală și în Africa, unde este jucător economic serios. Turcia dorește, de asemenea, să cultive o relație comercială mai puternică cu China.
Rusia este un alt mare partener al Turciei iar impactul aderării acum ar putea fi reciproc avantajos atât pentru Moscova, cât și pentru Ankara, deoarece cele două state au menținut relații bilaterale puternice de la începutul invaziei ruse a Ucrainei în 2022. Invazia Ucrainei a permis, în mod surprinzător, Ankarei să își dubleze relațiile comerciale și energetice cu Moscova, sprijinind în același timp Ucraina prin vânzarea de arme, parteneriate cu industria de apărare – și restricționând accesul marinei ruse la Marea Neagră, pentru a nu ieși din strategia occidentală. Moscova a câștigat, Turcia a câștigat iar Occidentul nu a putut spune că Ankara nu și-a îndeplinit obligațiile față de aliați. Turcia nu s-a alăturat niciodată Occidentului pentru a impune sancțiuni Rusiei și a devenit un cumpărător important al țițeiului rusesc.
De asemenea, a acționat ca mediator, negociind un acord de pace la Istanbul în aprilie 2022 și a făcut parte din acordul Inițiativa pentru cereale la Marea Neagră dintre Rusia, Ucraina, Turcia și Națiunile Unite, care a permis Ucrainei să exporte cereale și îngrășăminte printr-un coridor maritim sigur în Marea Neagră.
Turcia vrea să devină un stat intermediar, datorită poziției sale geografice, între piețele asiatice și cele europene. Dar la fel de bine și cu piețele africane, deoarece regăsim și statele de pe acest continent în BRICS, Egipt și Etiopia, dar și Africa de Sud. Un alt argument că Turcia are nevoie de BRICS este că economiile organizației o completează pe a sa prin conexiunile deja existente. Turcia importă jumătate din gazele naturale din Rusia, iar Inițiativa Belt and Road a Chinei își propune să conecteze regiunea cu cea mai rapidă creștere din lume, Asia de Est, cu cea mai mare piață unică din lume, Europa, Turcia fiind poziționată ca un centru- cheie de distribuție pentru Orientul Mijlociu, Africa și Asia Centrală. În acest fel, politica Ankarei dovedește pragmatism, obținând profit și dovedind valoare mare de întrebuințare pentru Moscova și Beijing.
În plus, Turcia poate vedea BRICS ca o nouă sursă potențială de finanțare, o alternativă financiară a instituțiilor dominate de Occident, cum ar fi Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional. Noii membri pot avea acces la finanțare prin intermediul băncii sale de dezvoltare, creată în acest scop.
Turcia aflată în BRICS poate deveni risc de securitate pentru Occident ?
Pasul Turciei de aderare la grupul BRICS poate însemna că țara se îndepărtează de UE sau este o mișcare politică de a pune presiune pentru a se decide integrarea acesteia în blocul comunitar? Se apreciază că acest demers nu ar fi fost făcut dacă ar fi reușit să continue negocierile de integrare în Europa.
Turcia a acumulat față de UE mai multe nemulțumiri: blocarea procesului său de aderare, stagnarea modernizării vamale și a acordului comercial precum și lipsa unei foi de parcurs pentru liberalizarea vizelor pentru cetățenii turci în călătoriile efectuate în Europa. Este posibil ca Ankara să se fi resemnat deja cu privire la intrarea ca membru în Comunitatea Europeană. Dacă Europa ezită să aducă Turcia membru în ograda sa pe motivele că nu este armonizată cu cerințele sale, apartenența la BRICS pare că sistează acest drum. O țară nu poate face parte din UE și BRICS simultan, este o antiteză geopolitică. Turcia ar trebui să facă o alegere dar Ankara nu vrea să aleagă atâta vreme cât nu i se dau ultimatumuri. Cel puțin nu acum dar în viitor nu se știe.
Teoria că propunerile lui Erdoğan de a adera la BRICS ar putea fi un artificiu de a câștiga pârghii pentru a forța aderarea Turciei la UE pare destul de puțin fezabilă dar sigur îi oferă o platformă de negociere importantă și mai ales limitează riscul de a fi sancționată dacă depășește limitele considerate maxime de către Occident deoarece Europa are puține pârghii de a o sancționa sever.
Dacă era deja membră a UE, Turcia ar fi avut puține spații de manevră pentru a-și pune în practică planurile sale de dezvoltare și extindere geopolitică. Turcia în BRICS, însă, poate face Occidentul gelos și să-i atragă atenția, pe principiul că dacă îndrăznește să o sancționeze sau să nu o sprijine, va găsi ușor refugiu la adversari.
Deși Turcia susține că intenționează să-și mențină calitatea de membru NATO cu responsabilitățile aferente asumate iar aderarea la BRICS este o continuare a strategiei sale de a ajunge la noi piețe și de a asigura noi rute comerciale, decizia sa nu va produce efecte dramatice în raport cu Occidentul. Nu are niciun interes să întoarcă spatele alianței nord-atlantice deoarece are multe beneficii de pe urma ei dar se rídică anumite semne de întrebare în ceea ce privește apartenența viitoare la NATO iar credibilitatea și funcționarea ei în cadrul alianței transatlantice ar scădea în continuare. Un sondaj German Marshall Fund privind relațiile Turciei cu aliații occidentali a concluzionat că Turcia este națiunea parteneră cel mai puțin de încredere.
Cu siguranță, Turcia a ajuns la concluzia că va rămâne cu NATO și va continua să facă o mare parte din comerțul său exterior cu Europa, unde se află principalele sale piețe de export. Dar, în urma a ceea ce unii numesc secolul asiatic, Turcia vede lumea că se mișcă într-o direcție diferită și își asigură noi oportunități precum și putere de negociere cu toți pentru a nu risca să parieze pe un cal necâștigător, așa cum arată acum Occidentul.
Recep Tayyip Erdoğan, în urmă cu circa o lună, afirma că „cei care ne spun să nu integrăm BRICS sunt aceeași care ne-au făcut să așteptăm, de ani de zile, la ușa Uniunii Europene”. În plus a clarificat că „Turcia nu se poate deconecta de lumea islamică doar pentru că este membră NATO” iar BRICS și ASEAN – Asociația națiunilor din sud-estul Asiei – sunt structuri care oferă Turciei oportunități de cooperare economică.
Este prima dată când o țară membră NATO a solicitat aderarea la un bloc economic și geopolitic rival, din nemulțumirea și neîncrederea față de mecanismele de guvernare globală dominate de Occident. Nicio altă țară din siajul occidental nu a îndrăznit așa ceva dar Erdoğan nu duce lipsă de curaj.
Dilema este cum armonizează Turcia statul de membru NATO și aliat al Occidentului cu statutul de membră a BRICS, care va deveni și un organism de generare de securitate pentru membrii săi?
NATO este expresia unipolarismului american iar BRICS este văzut ca un concurent și contestatar al ordinii americane. Dușmanul Americii, Rusia prezidează BRICS, în timp ce membrii NATO caută să sprijine Ucraina atacată de Federația Rusă. Decizia Turciei este, pe hârtie, greu de acceptat pentru Occident. Vorbim, în acest caz, de Turcia care nu este la prima escapadă în afara cadrului agreat de zeci de ani cu Statele Unite. Americanii și alți aliați NATO au criticat achiziționarea de către turci a sistemelor de apărare antirachetă sol-aer S-400 de la Rusia în 2017 și din 2022. Aceeași Turcie a blocat aderarea suedeză și finlandeză la NATO înainte de a renunța în cele din urmă la opoziție.
Uniunea Europeană și-a exprimat îngrijorarea cu privire la cererea de aderare la organizația BRICS, spunând că, în calitate de candidat la aderarea la UE, Ankara trebuie să „respecteze” „valorile” UE și preferințele de politică externă, în ciuda faptului că este liberă să se alăture alianțelor pe care le alege.
Erdoğan se află deja într-o situație politică dificilă, încercând să-și echilibreze interesele cu NATO, pe de o parte, și țările musulmane, de cealaltă. Nu vrea să piardă încrederea Occidentului dar nu poate să dezamăgească lumea musulmană din care face parte și pe care vrea să o conducă asemeni vechilor sultani. De asemenea, supărarea Turciei crește față de incapacitatea Statelor Unite, în special, și a Occidentului, în general, de a opri asaltul Israelului asupra palestinienilor din Gaza și temerile de un conflict militar extins în Orientul Mijlociu. Ieșirile furioase ale președintelui Erdoğan față de Israel s-au înmulțit exponențial în ultimul an.
Turcia sprijină, de asemenea, Hamas, clasificată drept organizație teroristă de Uniunea Europeană, precum și de Statele Unite, și alte câteva țări. În țările din Orientul Mijlociu, influența culturală și istorică a Turciei este incontestabilă. Spectacolele de televiziune, filmele și muzica turcești sunt foarte populare în țările arabe din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, sporind foarte mult influența sa culturală și oferindu-i o putere discretă considerabilă de a se implica acolo.
Deciziile Turciei de politică externă și de securitate au pătat deja imaginea țării în capitalele occidentale dar Turcia nu este dispusă să se transforme pentru a se adapta cerințelor europene, pur si simplu este prea mare, prea strategică și are un regim politic autoritar, dezinteresat să meargă pe narativul occidental.
O astfel de mișcare pune Turcia într-o poziție cheie ca punte diplomatică între Est și Vest, precum și între Nord și Sud, cu un picior în fiecare dintre aceste tabere, întărindu-și totodată poziția în toate taberele.
în cadrul BRICS, Turcia ar putea funcționa liniștită ca membru atât timp cât organizația va funcționa, înainte de orice, ca o platformă economică și comercială. Dar, dacă, BRICS va evolua într-o organizație politică și de securitate, în acest caz va fi pus un mare semn de întrebare vizavi de apartenența Turciei la NATO.
Cu toate acestea, locația strategică a Turciei între Vest și Est o face critică pentru misiunile NATO și SUA în regiune, iar Ankara a semnat un acord cu UE în 2016 prin care a stăvilit, contra cost, migranții ilegali care ajung în Turcia în drumul lor către Occident.
În ciuda rolului țării în aceste crize internaționale, neîncrederea dintre Turcia și aliații săi rămâne puternică. Relațiile sale cu SUA și UE sunt mai puțin decât ideale dar guvernul turc dorește totuși să mențină legăturile cu Occidentul. Turcia vrea să joace tare și să facă parte, în cea mai fericită situație, din ambele blocuri, un deziderat mai curând iluzoriu. Deși BRICS produce 36-37% din PIB-ul global, Uniunea Europeană rămâne principalul partener al Turciei pentru comerț și investiții și principala sa piață de export. Turcia vrea să rămână prinsă în ancora vestică dar crede în flexibilitatea de a jongla cu actorii internaționali, menținând o neutralitate profitabilă.
„Turcia poate deveni o țară puternică, prosperă, prestigioasă și eficientă dacă își îmbunătățește relațiile cu Estul și Occidentul simultan”, declara Tayyp Recep Erdoğan la începutul lunii septembrie. „Orice altă metodă decât aceasta nu va aduce beneficii Turciei, ci îi va dăuna”.
Important pentru arhitectura geopolitică mondială în următoarele decenii, Summit-ul BRICS desfășurat în perioada 22-24 octombrie 2024 în orașul Kazan din Rusia, a dat publicității Declarația finală în care se sintetizează setul de valori pe care această asociere globală de state o pune în contrapartidă cu unipolarismul american. Redăm, din această declarație, o serie de idei esențiale care proiectează viitorul multipolar al lumii în viziunea statelor sale membre:
Se subliniază „rolul-cheie al G20 ca principal forum global pentru cooperarea economică și financiară multilaterală, care oferă o platformă pentru dialogul atât al economiilor dezvoltate, cât și al economiilor emergente, pe o bază egală și reciproc avantajoasă, pentru a căuta în comun soluții comune la provocările globale. Recunoaștem importanța funcționării continue și productive a G20, bazată pe consens, cu accent pe rezultate orientate către rezultate”.
BRICS se angajează în continuare „să consolideze cooperarea în BRICS extins sub cei trei piloni: politică și securitate, economic și financiar, cultural și interpersonal și să consolideze parteneriatul strategic pentru beneficiul popoarelor lor prin promovarea păcii, a unei ordini internaționale mai reprezentative, mai echitabile, a unui sistem multilateral revigorat și reformat, a dezvoltării durabile și a creșterii favorabile incluziunii”.
„Multipolaritatea poate extinde oportunitățile pentru piețele emergente și țări în curs de dezvoltare de a-și debloca potențialul constructiv și de a se bucura de globalizare și cooperare economică universal benefică, incluzivă și echitabilă. Ținând cont de necesitatea de a adapta arhitectura actuală a relațiilor internaționale pentru a reflecta mai bine realitățile contemporane, țările BRICS își reafirmă angajamentul față de multilateralism și respectarea dreptului internațional, inclusiv a scopurilor și principiilor consacrate în Carta Națiunilor Unite (ONU), piatra de temelie indispensabilă și rolul central al ONU în sistemul internațional”.
Organizația BRICS „reafirmă sprijinul pentru o reformă cuprinzătoare a Organizației Națiunilor Unite, inclusiv a Consiliului de Securitate al acestuia, în scopul de a o face mai democratică, reprezentativă, eficientă și mai eficientă și pentru a crește reprezentarea țărilor în curs de dezvoltare ca membrii ai Consiliului”.
Un alt punct subliniat de declarație afirmă „sprijinul pentru sistemul comercial multilateral bazat pe reguli, deschis, transparent, echitabil, previzibil, incluziv, echitabil, nediscriminatoriu, bazat pe consens, cu Organizația Mondială a Comerțului (OMC)”.
Este reafirmat „angajamentul de a menține o plasă de siguranță financiară globală puternică și eficientă, cu un FMI bazat pe cote și cu resurse adecvate”. Extrem de importantă este solicitarea privind reforma instituțiilor de la Bretton Woods.
Referitor la subiectul climatic, Declarația finală susține că „obiectivele, principiile și prevederile Convenției-cadru ale Națiunilor Unite privind schimbările climatice (UNFCCC), Protocolul său de la Kyoto și Acordul său de la Paris, inclusiv principiile sale de echitate și responsabilități comune, dar diferențiate și capacități respective (CBDR-RC) în lumina diferitelor circumstanțe naționale, trebuie respectate”. BRICS se opune, însă, „măsurilor unilaterale introduse sub pretextul preocupărilor legate de climă și mediu și reiterează angajamentul de a consolida coordonarea în aceste aspecte”.
Apare în declarație menționată Noua Bancă de Dezvoltare (NDB) cu rol în „promovarea infrastructurii și dezvoltării durabile a țărilor sale membre. BRICS sprijină BND în extinderea continuă a finanțării în moneda locală și consolidarea inovației în instrumentele de investiții și finanțare”.
Se subliniază „angajamentul de a consolida cooperarea financiară în cadrul BRICS, consolidarea rețelelor bancare corespondente și se încurajează utilizarea monedelor locale în tranzacțiile financiare dintre țările BRICS și partenerii lor comerciali, angajamentul de a îmbunătăți guvernanța globală prin promovarea unui sistem internațional și multilateral mai agil, eficient, eficient, receptiv, reprezentativ, legitim, democratic și responsabil. Solicităm asigurarea unei participări mai mari și mai semnificative a EMDC și a țărilor cel mai puțin dezvoltate, în special în Africa și America Latină și Caraibe, la procesele și structurile globale de luare a deciziilor și pentru a le adapta mai bine la realitățile contemporane”.
Sursa: Kazan Declaration. STRENGTHENING MULTILATERALISM FOR JUST GLOBAL,
DEVELOPMENT AND SECURITY, http://static.kremlin.ru/media/events/files/en/RosOySvLzGaJtmx2wYFv0lN4NSPZploG.pdf
