EDITORIAL: Transnistrizarea Republicii Moldova și bârna de pe ochii Bucureștilor

, , , , , , ,
 

Președintele rus Vladimir Putin, într-o discuție cu proaspăt numitul reprezentant special al Kremlinului pentru dezvoltarea relaţiilor comerciale şi economice cu R. Moldova, Dmitri Kozak

Despre problema reglementării conflictului transnistrean se scrie de mai bine de 26 de ani. Există multe păreri despre cum ar trebui rezolvat acest dosar. Despre cine și ce ar trebui să negocieze. Dar dacă vom rămâne la datele strict factuale și evenimentele care le înconjoară, se poate observa lesne cum acestea sunt influențate direct și indirect cu adevărat de un singur actor care joacă multivectorial această chestiune.

Există mitul, parțial adevărat, că Vestul ar presa Chișinăul să întreprindă diverse concesii față de separatiștii de la Tiraspol. Dar nu este totul chiar atât de simplu.

Începând din vara lui 2016, pe când Germania deținea președinția rotativă a OSCE, parte implicată în procesul de negocieri al formatului 5+2, Chișinăul a fost presat să cedeze. Însă legăturile fostul șef al diplomației germane Frank-Walter Steinmeier și cochetările sale și ale socialiștilor germani cu Moscova ridică și acum un semn de întrebare.

La fel, a urmat rândul președinției rotative a OSCE deținute de Austria, care nici ea nu a menajat Chișinău, în 2017, în ceea ce privește presiunile de acceptare. Dar atenție, tot pe condiționalitățile din „pachetul Berlin” din vremea răposatei președinții germane. Upgradat cu noi condiționalități și denumit pompos „Berlin plus”.

Un șir de opt condiționalități: patru restante și patru noi, cum ar fi subiectele ce țin de școlile cu predare în grafie latină, terenurile agricole din raionul Dubăsari, libertatea de circulație a persoanelor, bunurilor și serviciilor, precum și podul Gura BâculuiBâcioc.

În cazul școlilor era vorba de chirii mai mici pentru Chișinău, pe care Tiraspolul le mărise aberant și total nejustificat în ultimii ani, tocmai pentru a-și crea marje de negocieri. Atenție, toți diplomații transnistreni sunt școliți la MGIMO-ul de la Mosova, una dintre cele mai bune școli de diplomație din lume.

Apoi despre accesul la terenurile oamenilor din zona Dubăsari, după ce tot forțele paramilitare transnistrene s-au pus cu fundul în drum și au blocat accesul oamenilor, în 2004, la circa 6.500 de hectare.

Culmea, în urmă cu doar câteva zile CEDO a condamnat Rusia pentru acces blocaj și a obligat-o la plata de despăgubiri către proprietarii moldoveni a 2,5 milioane de euro. Deocamdată, s-au eliberat 82 de titluri de proprietate, ceea ce înseamnă circa 64,1%, așa că este un proces care va mai dura cel puțin câteva luni.

Al treilea ține de recunoșterea dreptului de circulație internațională a mașinilor transnistrene, care chipurile vor avea niște plăcuțe de înmatriculare neutre, în traficul internațional. Mai precis, în UE.

Iar pe podul de la Gura Bâcului – Bâcioc, rușii și transnistrenii și-au ocupat deja locurile pentru pichete de grăniceri, iar militarilor moldoveni nu le-au permis patrularea comună. Discuțiile în Comisia de Unificare și Control (CUC) pe această temă sunt sterile, iar rușii și transnistrenii mimează o negociere de cascadorii râsului cu Chișinăul. Sigur, cu delegația rusă pe post de arbitru.

Cu alte cuvinte, cam toate aceste negocierile se substitutie de facto unui lung șir de cedări ale Chișinăului față de Tiraspol. După Germania și Austria, a venit rândul Italiei și al fostului său ministrul de Externe, Franco Frattini, să vină să negocieze.

Din start, acesta nici măcar nu a mimat vreo imparțialitate și a spus din capul locului, într-un interviu la Russia Today, că trupele ruse din Transnistria stau bine acolo și că R. Moldova ar fi bine să accepte toate merele otravite din „coșul socio-economic” pus pe masa negocierilor.

Decorat cu „Ordinul Prieteniei” de către Putin în 2012, Frattini a venit apoi și cu o negociere falsă, cerând Chișinăului să accepte condiționalitățile, ca apoi să se pună pe masa discuțiilor probleme retragerii trupelor ruse. Nici vorbă de asemenea discuții la întâlnirea finală de la Roma ce a avut loc pe 30 mai.

Toate aceste în timp ce Tiraspolul nici măcar nu vrea să discute „coșul politic” sau să plece măcar urechea la oferta Chișinăului de largă autonomie în cadrul R. Moldova. De retragerea trupelor ruse nici măcar nu poate fi vorba, pentru orice are cunoștințe minime în materie de relații internaționale sau felul în care negociază Moscova în astfel de conflicte pe care le crează și nășește politic și militar apoi prin intermediul unor Kozaki sau Rogozini, reșapați ciclic în funcție de nevoi.

Pe de altă parte, experții avizați de la Chișinău vorbesc deschis despre un rol mai puțin văzut al Rusiei, cu precădere la București, de a împrieteni și apropia, într-un stil propriu și personal, pe liderul de facto de la Tiraspol, Victor Gușan, patronul „Republicii Sheriff” din stânga Nistrului și liderul PD, Vlad Plahotniuc.

Concret, Republica Moldova întreține economic această republică sovietică falimentară ce funcționează în paralel prin achizițiile generoase de energie electrică de la Cuciurgan, deși exista și varianta mai ieftină ucraineană la care s-a renuțat.

Mai nou și prin scuturile de taxe pe care Chișinăul le va aplica prin punctul comun de frontieră cu Ucraina de la Cuciurgan-Pervomaisk pentru companiile trasnnistrene. Este greu de crezut că vreun agent economic din stânga Nistrului își va scoate mărfurile din țară printr-un alt punct vamal doar că să plătească vreo taxă Chișinăului.

Aceste cedări fără logică nu pot fi rezultatul decât înțelegerilor pe sub masă făcute la ceas de noapte între personaje sus puse și mijlocite de un „bun samaritean” care nu vrea să întrețină el copilul din flori pe care l-a zămislit, dar pe care vrea să-l întrețină pe banii altora.

La vedere, Moscova nu vrea să aibă un rol de primă scenă, dar culisele sunt controlate de ea. Atât în plan bilateral pe relația PD-„Republica Sheriff”, cât și în plan internațional, acolo unde puternicul lobby rusesc își face loc prin instituții slabe precum OSCE și scule folositoare precum Steinmeier sau Frattini.

Până când toate aceste jocuri nu vor fi înțelese și se va acționa în consecință, România nu poate face mai mult decât să privească neputincioasă la această partidă de teatru absurd. Una care se joacă la circa 100 de kilometri de granița ei estică și care are are, la nevoie, vreo 1.500 de soldați ruși și vreo 12.000 de forțe paramilitare care nu mai au demult nevoie de exerciții de interoperabilitate, ci pot acționa ca o forță compactă.

Dar România nu are timp de aceste chestiuni. E prea ocupată să se împartă între festivism risipitor de resurse și penali care vor să scape de pușcărie, călcând în picioare bruma de democrație strânsă de aproape 30 de ani cu atâtea sacrificii. Transnistria, deși aproape, e o nebuloasă pentru București, care nu contenește să dea rateruri, din prostie, ignoranță și amatorism în Republica Moldova. Bașca, cel mai important obiectiv de politică externă, ca să cităm din marii noștri miniștrii de externe din ultimii ani, după intrarea în NATO și UE.

Transnistrizarea Moldovei se produce în aceste zile mai accelerat decât se pot da ordonanțe de urgență în guvernul de la București, dar nimeni fie nu vede, fie nu-i pasă. Ambele variante fiind la fel de nocive și cu grave consecințe pe termen lung!

Corespondență de la Chișinău, Mădălin Necșuțu

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *