ANALIZĂ: Transnistria, în continuare un focar de instabilitate internă și regională

, , , , , ,
 

Tanc sovietic din regiunea separatistă transnistreană

Odată cu apropierea datei alegerilor prezidențiale, programate undeva spre lunile noiembrie-decembrie 2020, problemele din dosarul transnistrean vor reaprinde discuțiile dintre Chișinău și Tiraspol, redevenind totodată un butoi de pulbere cu un fitil tot mai scurt din punct de vedere securitar.

Pe de o parte, regimul separatist de la Tiraspol va încerca să forțeze mâna președintelui Igor Dodon și a Guvernului său pentru a obține și mai multe concesii; pe de altă parte, șeful statului va încerca să facă din soluționarea dosarului una dintre principalele teme de campanie și să realizeze ceea ce n-a reușit nimeni în aproape 30 de ani – soluționarea acestui conflict înghețat.

În ciuda acestui fapt, este foarte puțin probabil ca obiectivul reintegrării teritoriului secesionist din stânga Nistrului să fie realizat în anul curent sau în viitorul apropiat. Și asta pentru că reintegrarea este un lucru care depinde exclusiv și în totalitate de dorința Moscovei, a cărei prioritate însă, în momentul dat, este situația în escaladare din Estul Ucrainei.

Totodată, se observă o tendință a Tiraspolului de a întări prezența militară rusească în teritoriul controlat de forțele separatiste, fapt ce aduce o gravă atingere securității Republicii Moldova și, în extenso, a întregii regiuni, dacă e să ținem cont de faptul că până la granița NATO și UE, cu România, sunt mai puțin de 100 de kilometri.

Un punct de presiune al Kremlinului

Transnistria funcționează în continuare ca un punct de presiune al Kremlinului în regiune și pe care se apasă ori de câte ori este nevoie pentru a-i reaminti Vestului desenul brâului de securitate al Federației Ruse, care se învecinează cu granițele mai sus menționate.

Semnalul Moscovei este transmis în jos pe verticala puterii și, astfel, ecoul deciziilor Kremlinului sunt eliberate ocazional și verbal de către regimul de la Tiraspol. Tocmai după această logică, la mijloc de ianuarie, copreședintele Comisiei Unificate de Control (CUC) din partea Transnistriei, Oleg Beleakov, a cerut sporirea contingentului de pacificatori în regiune.

El a solicitat ca numărul militarilor ruși să fie mărit de peste zece ori – de la 400 la 4200 -, iar pentru a-și motiva doleanța a invocat un potențial pericol din partea autorităților de la Chișinău, care și-ar dori lichidarea acestor posturi. Mai mult, Oleg Beleakov a cerut reluarea activității escadrilei de elicoptere, destinate forțelor de menținere a păcii.

Acest lucru nu ar conduce, însă, decât la o reînarmare a regiunii și la o și mai mare prezență militară nedorită pe teritoriul Republicii Moldova. Adică, un proces invers față de cel declarat, de aducere a mai mulți militari, în locul retragerii trupelor staționate ilegal pe teritoriul țării, sub diverse pretexte sau formate.

Paie pe foc de la Chișinău

Mai problematic este că declarațiile lui Beleakov au fost încurajate și de afirmațiile controversate ale ministrului de Externe de la Chișinău, Aureliu Ciocoi, care a scandalizat societatea moldovenească, dar a ridicat și gradul de atenție a statelor vecine. Și anume, la începutul lunii trecute, Ciocoi a declarat, în cadrul unei conferințe de presă, că Federația Rusă a intervenit în Războiul de pe Nistru pentru a opri vărsările de sânge.

O teză mai degrabă invocată de Moscova în acest conflict, departe de poziția Chișinăului pe ceea ce s-a întâmplat în 1992. În plus, Aureliu Ciocoi consideră că, pentru negocierea cu Rusia și stingerea dosarului transnistrean, ar putea fi folosite garanții scrise din partea NATO cum că Republica Moldova nu va avea niciodată un viitor alături de Alianță.

O temă pe care, din nou, mai degrabă o ventilează Moscova și în care nici măcar cei mai naivi și mai înflăcărați susținători ai politicilor ruse la Chișinău nu o cred cu adevărat. Acest fapt a angrenat un efect al bulgărelui de zăpadă, care s-a rostogolit în următoarele săptămâni, culminând cu protestul din 2 martie din fața Guvernului, atunci când situația era cât pe ce să degenereze dramatic din cauza veteranilor revoltați de astfel de atitudini scandaloase ale oficialilor moldoveni.

Vorbim aici, de facto, de riscuri suplimentare de securitate pe partea dreaptă a Nistrului, fapt ce nu creează decât o imagine negativă, din perspectiva securitară, pentru Republica Moldova.

De asemenea, prin desconsiderare și printr-o atitudine ostilă a conducerii de vârf față de o parte a veteranilor de pe Nistru este dat, indirect, și un mesaj de slăbiciune și dezinteres față de soarta actualilor militari ai țării în cazul unui scenariu militar în raport cu forțele separatiste de pe malul stâng.

Nu ar fi pentru prima data când fruntași ai PSRM țin să remarce că Republica Moldova nu ar avea oricum nevoie de o armată națională; că – teoretic – armata nu are cu cine se lupta în vecini, datorită inferiorității ei absolute și că, la o adică, nici nu poate fi vorba de un conflict cu transnistrenii, deoarece acest lucru oricum nu s-a întâmplat de 30 de ani.

Astfel de idei vehiculate dinspre spectrul politic nu ajută însă Chișinăul să-și asigure un cadru securitar adecvat, contribuind și mai mult la instabilitate și la percepția că statul e incapabil să asigure securitatea cetățenilor săi în fața unor pericole externe sau interne.

Riscurile politicii struțului care bagă capul în nisip

La toate acestea se adaugă și atitudinea duală a liderilor politici de pe malul drept – cu precădere, cea a președintelui Igor Dodon. Retorică sa e plină de adresări și de trimiteri la patriotism și la nevoia de reîntregire a țării sub sceptrul Chișinăului.

În același timp, dispariția sa din spațiul public pe 2 martie ne spune că el nu vrea să intensifice disputele cu Tiraspolul, fapt ce îl plasează într-o ipostază inferioară în cadrul negocierilor. La fel, și premierul Ion Chicu a evitat să intre prea mult în istoria militară a conflictului și a vorbit despre cu totul alte probleme, cum ar fi programul economic al Guvernului.

Această poziționare duală a șefului statului, care evită astfel de teme sensibile, precum marcarea a 28 de ani de la începutul conflictului de pe Nistru, nu mențin Chișinău pe o poziție puternică în procesul de negocieri. Ba mai mult, liderul separatist de la Tiraspol, Vadim Kransnoselski, i-a trasat și prioritățile de viitor legate de dosarul transnistrean și angajamentele pe care și le-a asumat față de Moscova.

„Eu l-aș sfătui pe Igor Dodon să se gândească la altceva, la promisiunile pe care le-a făcut Federației Ruse. Este vorba de instituirea limbii ruse ca una de comunicare interetnică, la revenirea pe piața mass-media a televiziunilor rusești, la crearea școlilor cu predare în limba rusă pe teritoriul statului vecin, fiindcă aproape toate au fost închise… Socialiștii au venit la putere, dar unde-s promisiunile. Unde?”, a declarat acesta pentru media transnistrene pe 10 februarie.

Războiul imagologic

În plan imagologic, Tiraspolul a deschis un nou front împotriva Chișinăului, după ce autoritățile constituționale dăduseră un șah în primă fază.

De la sfârșitul anului trecut, Chișinăul și Tiraspolul poartă o nouă fază a unui război imagologic cauzat de dezertarea, din armata transnistreană, a soldatului Rjavitin în 2016, dar prins în decembrie 2019 în satul său natal, Pervomaisk, de către miliția transnistreană, în timp ce-și vizita părinții.

Lui Alexandr Rjavitin i-au fost intentate trei dosare penale: două pentru dezertare și unul pentru trădare de patrie. Supus torturilor și relele tratamente, acesta a fugit, pe jos, la Chișinău, unde a găsit adăpost și i s-a dat și cetățenia Republicii Moldova. Ulterior, după ce a fost reținut în stânga Nistrului, transnistrenii au dorit să-l dea exemplu pentru cei care se gândesc să acționeze la fel.

Astăzi, Rjavitin apare în diverse producții filmate de către televiziunile transnistrene în care laudă condițiile din armata transnistreană în urma unor reforme inițiate de liderul Vadim Kransoselski și critica autoritățile de la Chișinău pentru tratamentul primit în timpul „exilului”.

Faptele negative invocate anterior de către Rjavitin au dispărut, iar totul este pus acum într-o lumină favorabilă. Și totuși, tinerii fug din regiunea transnistreană – fie în dreapta Nistrului, fie în Occident -, iar regiunea se depopulează într-un ritm accelerat și se pare că acestea vor fi noi teme de discuție aprinsă pe agenda celor două părți în viitor.

Logica electorală nu va ajuta nici ea, pe când climatul securitar va avea de suferit direct proporțional din această cauză. Aici se adaugă pașaportizarea excesivă desfășurată pe malul stâng al Nistrului de Rusia, care deja are peste 220.000 de cetățeni cu acte în regulă acolo. Într-un eventual scenariu militar, acești oameni pot fi chemați legal la arme sub drapelul rusesc, iar lucrurile s-ar putea complica și mai tare atât pentru Chișinău, cât și pentru întreaga regiune.

de Mădălin Necșuțu, corespondent al „Balkan Insight” la Chișinău

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *