Editorial: Credibilitatea proiectelor politice unioniste peste Prut, aproape de zero

Editorial: Credibilitatea proiectelor politice unioniste peste Prut, aproape de zero

Ideea uninostă peste Prut a fost călărită în ultimii aproape 30 de ani în cel mai bizar mod cu putință. România a făcut la rândul său greșelile ei mizând pe oameni și nu pe proiecte politice. În cele mai multe cazuri, aceștia s-au dovedit tradători sau aventuriști cleptomani sub steagul unionismului.

Faptul că astăzi nu mai avem niciun partid unionist credibil, deși există o masă critică din ce în ce mai mare care marșează pe această idee, fie din crez interorior, fie din sărăcie și oportunism, ar trebui totuși să ridice o serie de întrebări Bucureștilor.

De cele mai multe ori, profilul unionistului din R. Moldova comportă elemente de inteligență și educație peste medie și evident nu poate fi majoritar, însă pierderea treptată a încrederii în mesajul unionist din partea oricărui partid politic este un semnal negativ.

În momentul de față, niciun partid de la Chișinău nu mai poate revendica acest fenomen. Și poate nici nu ar trebui, gândindu-se numai la ultimele două eșecuri lamentabile: PPCD-ul lui Iurie Roșca, ajuns în circa 10 ani să fie șeful propagandei ruse la Chișinău cu extensie și peste Prut în România și liderul Partidului Liberal, Mihai Ghimpu, care a dus în derizoriu această idee sub afacerile oneroase pe care le-a desfășurat el și acoliții săi, în timp ce au încercat să se agațe de putere cu orice preț.

Tocmai de aceea niciun alt partid de dreapta mai serios nu dorește să-și asume această idee. Cu toate acestea, electoratul unionist se îndreaptă mai nou spre PAS și PPDA. Ambele partide în abordează chestiunea cu prudență, cu mici excepții patriorde și populiste.

Acestea merg pe o politică de eurointergrare prin stârpirea corupției și respectarea statului de drept.

Este adevărat, fără să nominalizez aici pe nimeni, există figuri în rândul activiștilor civici sau istoricilor și politologilor de la Chișinău cu destulă experiență și carismă care ar putea prelua hățurile unui partid nou care să-și asume deschis și credibil acest ideal.

Totuși, timpul scurt de circa șase luni rămas până la alegeri va fi unul dificil pentru a coagula un astfel de electorat, oarecum pretențios și elevat care trebuie convins. Unul care, după ce s-a fript cu atâtea ciorbe moldovenești, va sufla și în iaurt.

Cu toate acestea, nu ar fi neapărat tardiv pentru astfel de proiect asumat și care ar putea trece pragul de 6% pentru a intra în viitorul Parlament.

Forțele de stânga pro-ruse și cele de centru-stânga au tot interesul fie să călărească acest electorat cu „partide-căpușe” girate chiar de lideri din România care execută un joc de glezne extrem de parșiv, fie duc campanii de Black PR pe această idee tocmai pentru a descuraja acest segment să meargă totuși spre partidele de dreapta.

În paralel, în România de mai mulți ani, partidele politice încep și ele să adulmece din ce în ce mai mult mirosul voturilor electorale de peste Prut. Și-au deschis filiale la Chișinău, chiar dacă sunt mai mult inactive, și dau târcoale potențialelor voturi de pe malul stânga al Prutului.

Anul Centenarului a trezit în ele mai mult spirit patriotico-populist, iar cei aproape un milion de posesori de pașapoarte românești nu sunt tocmai o masă de neglijat.

Astfel, unionismul s-ar putea transforma și pentru partidele din România dintr-o tema de suflet, într-una care poate trece într-un registru pragmatic și politicianist.

Strivit din ambele părți de interese obscure, curentul unionist ar putea pierde și mai mult din elan și ar putea fi redus spre zero ca tema politică și de la Chișinău, dar și de la București.

Așadar, cine își va asuma acest eșec? Partidele politice de pe ambele maluri ale Prutului sau instituțiile statului român care tânjesc neasumat la acest ideal într-o lipsă de atitudine complice cu lașitatea? Răspunsul acestor manevre extrem de greșite și neimplicarea atunci când ar fi fost cazul îl vom afla numai după alegerile parlamentare, să sperăm din februarie 2019, de la Chișinău.

Corespondență de la Chișinău, Mădălin Necșuțu

Concurs eseuri