Relațiile bilaterale turco-române s-au dezvoltat semnificativ în ultimele decenii, reflectând schimbările geopolitice din regiunea Mării Negre. De la o colaborare bilaterală moderată în primele decade post-Război Rece, axată inițial pe integrarea euro-atlantică, cele două state și-au intensificat relațiile economice, s-au angajat într-un parteneriat strategic și au devenit actori esențiali în asigurarea securității flancului estic al NATO.
Evoluția relațiilor bilaterale
În primii ani după Revoluție, România nu a avut o strategie clar definită privind regiunea Mării Negre, prioritatea fiind tranziția la economia de piață și consolidarea structurilor democratice. În ceea ce privește relațiile externe, integrarea europeană și în structurile NATO reprezentau principalul obiectiv, astfel relațiile cu Turcia și alte state riverane Mării Negre au fost lăsate pe plan secund. În această perioadă, atât România cât și Turcia susțineau conceptul de „mare închisă”, conform Convenției de la Montreux din 1936, care reglementează traficul naval prin strâmtorile Bosfor și Dardanele. România a sprijinit aderarea Turciei la Uniunea Europeană, chiar înainte de propria aderare în 2007. Turcia, la rândul ei a fost unul dintre principalii suporteri ai aderării României la NATO, obiectiv realizat în 2004.
Până de curând, opinia publică din România evalua pozitiv politica turcă. Potrivit unui sondaj Eurobarometru din 2008, România a înregistrat cel mai ridicat procent, respectiv 64%, al cetățenilor europeni care sprijineau aderarea Turciei la UE în rândul statelor membre. Mai mult, conform unui alt sondaj, Transatlantic Trends din 2009, 51% dintre români considerau că turcii împărtășesc valorile occidentale, în timp ce doar 34% dintre turci erau de aceeași părere. Un studiu mai recent din anul 2020 realizat de Güven Güngör, și mai limitat ca scop, având ca grup țintă studenți români, a arătat că aceștia aveau, în general, o percepție pozitivă despre Turcia și relațiile bilaterale româno-turce. În ciuda acestei imagini pozitive, majoritatea respondenților și-au exprimat scepticismul cu privire la alinierea Turciei cu valorile și politicile europene, reflectând evoluțiile politice interne recente din Turcia.
După aderarea la NATO în 2004, politica României s-a schimbat, aceasta promovând ideea de internaționalizare a Mării Negre, drept soluție la provocările de securitate regionale. Documente oficiale, precum Strategia Națională de Securitate din 2007, au recunoscut importanța geopolitică a regiunii și rolul-cheie al României în securitatea regională. Noua orientare a fost și rezultatul temerilor istorice privind extinderea influenței rusești în spațiul post-sovietic. Deși inițial România a încercat să coopteze Rusia într-o structură de cooperare regională prin Forumul Mării Negre din 2005 – inițiativă eșuată din cauza refuzului Rusiei, mai târziu România a susținut extinderea prezenței militare a SUA și NATO în regiune, precum și inițiative politice și de securitate precum Black Sea Synergy, cu scopul de a rezolvare conflictele regionale „înghețate” și de a limita influența rusească. Însă aceste demersuri s-au lovit de rezistență din partea unor state membre UE și de lipsa unui sprijin financiar adecvat.
După anexarea Crimeei de către Rusia în 2014 România a inițiat formatul „București 9”(B9) care reunește nouă state NATO situate pe granița estică a alianței pentru consolidarea securității flancului estic – considerat de Zoltán Lechner de la Universitatea din Pécs cel mai relevant format de cooperare est europeană -, și s-a implicat în inițiativa celor Trei Mări- o platformă politică care reunește 12 state membre ale Uniunii Europene aflate între Mările Adriatică, Baltică și Neagră cu obiectivul de a stimula cooperarea regională, reduce decalajele de dezvoltare economică și reduce dependența de gazul rusesc. Mai mult, România a propus și înființarea unei flotile navale multinaționale NATO în Marea Neagră, propunere respinsă de Bulgaria.
În aceeași perioadă, Turcia a trecut printr-un proces de redefinire a relațiilor cu Rusia. S-a concentrat pe cooperare economică, în special în domeniul energiei, și pe o politică care promovează rezolvarea conflictelor regionale la nivel regional fără implicare externă, urmărind astfel limitarea influenței SUA. Abordarea este una pragmatică dar și extrem de flexibilă, schimbându-se în funcție de context. Dacă în 2015 Ankara a adoptat o poziție mai critică la adresa Rusiei datorită intereselor divergente în Siria, după tentativa eșuată de lovitură de stat din 2016, dialogul cu Kremlinul a fost reluat, Turcia asumându-și o politică externă mai asertivă și autonomă, adesa în discordanță cu politica NATO.
Invazia Ucrainei de către Rusia a accentuat riscurile de securitate pentru România, care a răspuns cu sancțiuni, creșterea bugetului de apărare și investiții majore în echipament de apărare, incluzând achiziția aeronavelor F-35. Turcia, între timp, a dezvoltat o politică complexă: pe de o parte sprijină integritatea teritorială a Ucrainei, respinge scenariul dominației rusești în regiune și participă la exercițiile NATO, iar pe de altă parte folosește controlul strâmtorilor Bosfor și Dardanele pentru a limita prezența navală NATO și menține relații economice cu Rusia. În timp ce România consideră Rusia o amenințare directă, Turcia tratează revizionismul rusesc drept provocare strategică.
Chiar dacă în prezent România are o poziție ferm pro-occidentală, aliniată NATO, perspectiva privind rolul viitor al României în regiune devine tot mai fragilă în contextul transformărilor globale și interne. Revenirea lui Donald Trump la conducerea SUA a accentuat incertitudinea geopolitică. Pe plan intern, nemulțumirea față de creșterea inegalităților sociale și pierderea încrederii în partidele politice tradiționale au favorizat ascensiunea mișcărilor populiste de dreapta și a formațiunilor anti-sistem, care pun la îndoială orientarea pro-occidentală a României, promovând o politică externă și de securitate de tip „suveranist”. Deși alegerile prezidențiale din mai 2025 au fost câștigate de candidatul pro-european, stabilitatea politică a țării a fost afectată.
Conform lui Meral Balcı, profesor asociat la Universitatea Marmara (interviu dat Agenției de presă Anadolu) alegerea președintelui Nicușor Dan este pozitivă pentru dezvoltarea relațiilor turco-române, datorită orientării pro-UE și pro-NATO a noului președinte, având în vedere că cele două state dezvoltă strategii comune de a apărare a regiunii Mării Negre ca și membre NATO. De asemenea, România și Turcia se regăsesc într-un Parteneriat Strategic din 2011, care prevede colaborarea sectorială în domenii precum securitatea, economia și energia. Interacțiunile oficiale după alegeri arată un angajament diplomatic ferm: Erdoğan s-a întâlnit cu Nicușor Dan la summitului NATO de la Haga din iunie 2025 și a exprimat determinarea Turciei de a întări relațiile turco-române în mai multe domenii, precum comerțul, industria apărării și securitate în regiunea Mării Negre.
România și Turcia -piloni complementari în apărarea flancului estic al NATO
Atât Turcia cât și România joacă un rol important în apărarea flancului estic al NATO. În timp ce Turcia are a doua cea mai mare armată din NATO după SUA, România devine un actor tot mai important în cadrul alianței, prin extinderea și modernizarea bazei militare Mihail Kogălniceanu (MK) din Constanța – care ar putea deveni cea mai importantă bază NATO din Europa, cu o capacitate de găzduire a peste 10.000 de militari și familiile acestora-, și prin baza militară de la Deveselu, – unde a fost amplasat sistemul american de apărare antirachetă Aegis Ashore, parte a scutului NATO. România și Turcia sunt piloni complementari ai strategiei NATO în regiune: Turcia asigură flancul sud-estic și deține infrastructură NATO extinsă și istorică, iar România acoperă flancul estic, cu baze militare mai recente, modernizate, și cu o prezență aliată în creștere.
În ultimii ani cooperarea româno-turcă în domeniul apărării s-a intensificat și diversificat reflectând evoluțiile geopolitice din regiunea Mării Negre. Un exemplu important în acest sens este Grupului operativ pentru combaterea minelor marine din Marea Neagră – MCM Black Sea, constituit în ianuarie 2024 de către România, Bulgaria și Turcia. Gruparea are misiunea de a asigura securitatea traficului maritim în Marea Neagră prin supravegherea și neutralizarea minelor marine, desfășurând și operațiuni de căutare și salvare pe mare. Contextul creării acestei grupări îl reprezintă criza minelor marine în derivă declanșată în martie 2022. În regiunea Mării Negre au fost plantate peste 400 de mine marine, dintre care unele s-au desprins și au început să plutească în derivă. Vice-amiralului Mustafa Kaya, comandantul flotei turce responsabile de Marea Neagră, a declarat pentru Daily Sabah în septembrie 2024 că aproximativ 20 de mine au fost detectate și neutralizate în cadrul operațiunilor comune. Pe 9 iulie 2025, România a preluat comanda Grupului operativ pentru o perioadă de șase luni, de la partenerii bulgari. În timpul misiunii vor avea loc două activări ale grupării, în cadrul cărora navele vor participa la exerciții internaționale în Marea Neagră.
Parteneriatul strategic s-a axat și pe dezvoltarea unor proiecte industriale comune, transfer de tehnologie și creșterea capacității de reacție în cadrul NATO. În aprilie 2024, divizia specializată în sisteme de apărare a companiei Otokar din cadrul grupului turc Koç, a încheiat un acord de tip „joint venture” cu Automecanica S.A., una dintre cele mai importante companii din industria de apărare a României. Parteneriatul în valoare de aproape un miliard de dolari, prevede producția a peste 1.000 de vehicule blindate Cobra II 4×4, incluzând și activități marketing și suport post achiziție. Ambele companii vor deține 50% din noua companie. Se estimează că aproximativ 800 de vehicule blindate vor fi fabricate local, la Mediaș. Proiectul răspunde nevoii de modernizare a armatei române – prin înlocuirea echipamentelor învechite – și de mai bună integrare a industriei românești de apărare, afectată timp de peste trei decenii de subfinanțare, lipsă de competitivitate, tehnologii depășite și lipsă de specialiști și resurse, în rețelele europene de profil, prin transfer tehnologic, investiții și creare de locuri de muncă. Conform Simonei Soare, lector senior la Universitatea Lancaster, România continuă să achiziționeze majoritatea echipamentelor sale militare din străinătate, în special din Statele Unite, Franța, Israel, Elveția, Italia și Turcia. Doar aproximativ 5% din producția companiei de stat ROMARM din domeniul apărării este utilizată pe piața internă, iar producția actuală reprezintă doar 40% din capacitatea totală de producție, cea mai mare parte fiind destinată exportului. În 2022, de exemplu, exporturile către Ucraina au generat 93,3% din veniturile totale ale companiei ROMARM.
Pentru Turcia, parteneriatul reprezintă un pas important pentru extinderea globală a Otokar, România devenind un hub strategic pentru activitățiile sale europene. Parteneriatul este deosebit de relevant mai ales în contextul geopolitic actual tensionat, cooperarea dintre România și Turcia crescând capacitatea de reacție comună în cadrul NATO în cazul unei crize regionale. Un potențial rezultat al parteneriatului este integrarea Turciei în arhitectura europeană de apărare, prin instrumente de finanțare noi ale Uniunii Europene precum programul SAFE, destinat investițiilor în domeniul apărării, dar și accesul statelor europene la produse competitive ale industriei turce de apărare- dronele TB2, consacrate în conflictul din Nagorno-Karabah, rachete, sisteme anti-dronă, vehicule și echipamente conforme standardelor NATO. Conform unui articol publicat pe site-ul Centrului de Analiză Politică Europeană (CEPA), parteneriatul turco-român poate servi drept model de dezvoltare a cooperării industriale în Europa.
Unii experți însă sunt de părere că includerea Turciei în proiectele de apărare europene reprezintă un risc datorită situației interne- caracterizate prin deteriorarea statului de drept, restrângerea libertăților și culminând cu arestarea primarului Istanbulului Ekrem İmamoğlu -, precum și din cauza relațiilor strânse cu Rusia. Relațiile dintre Turcia și UE au devenit tranzacționale în ultimii ani. Cu toate acestea, în contextul actual Europa are nevoie de Turcia, care deține în continuare, a doua cea mai mare armată convențională din cadrul NATO, o industrie de apărare competitită, dar și interese comune în Caucaz și Marea Neagră. O soluție propusă Marc Pierini și Francesco Siccardi (Carnegie Endowment) pentru recâștigarea încrederii reciproce dintre Turcia și UE constă în: reafirmarea angajamentelor politice de bază NATO și respectarea hotărârilor CEDO de către Ankara, relansarea negocierilor privind uniunea vamală și regimului de vize, integrarea industriei turce de apărare în rețeaua europeană, condiționată de neutralizarea sistemelor rusești S-400. Însă probabilitatea implementării unei astfel de soluții este redusă; pe de o parte Ankara nu pare dispusă să renunțe la S-400 sau să relaxeze controlul autoritar asupra instituțiilor, având totodată relații economice puternice cu Moscova; pe de altă parte la nivel european nu există un un consens privind relațiile cu Turcia, unele state considerând Ankara drept rival regional – de menționat și problema Ciprului care reprezintă un obstacol major.
Dacă la nivel european politica Ankarei și evoluțiile recente au fost criticate de un număr important de șefi de state, autoritățile române nu au fost în general reținute. Un exemplu în acest sens este reacția aproape inexistentă a autorităților privind arestarea lui İmamoğlu, acestea preferând să urmeze o politică externă pragmatică și prudentă, având în vedere Turcia este cel mai important partener non-UE al României. Dintre politicienii români o poziție mai fermă a avut Dominic Fritz, primarul Timișoarei, care a participat la final de august alături de alți primari europeni (Barcelona, Atena, Budapesta, Sofia, Utrecht, Zagreb), la o acțiune de solidaritate cu Ekrem İmamoğlu în Istanbul. Delegația urma să-l viziteze pe İmamoğlu în închisoare, dar autoritățile turce nu le-au permis vizita. Fritz, singurul primar din România prezent în delegație, a insistat asupra responsabilității de a sprijini democrațiile aflate sub presiune și de a respinge abuzurile.
Cooperare economică intesificată
Turcia este cel mai mare partener comercial al României din afara Uniunii Europene, valoarea schimburilor comerciale dintre cele două țări pentru 2024 depășind 11,8 miliarde euro, înregistrând însă un deficit major în defavoarea României. Cele două state își doresc intensificarea schimburilor comerciale, având ca și obiectiv atingerea valorii de 15 miliarde euro în următorii ani. În prezent în România activează peste 19.000 de companii cu capital turcesc, acestea situându-se pe locul 3 în topul firmelor cu capital străin din țară după firmele italiene și germane. Mai mult, conform ambasadorului Turciei din România, Özgür Kıvanç Altan, România este a doua destinație a companiilor turcești după Germania, având un rol semnificativ în domenii precum infrastructura, industria auto și construcțiile. Investițiile turcești nu doar generează locuri de muncă și impulsionează creșterea economică, ci și favorizează transferul de know-how și stimulează competitivitatea.
În 2024, în cadrul unei vizite oficiale a fostul premierul Marcel Ciolacu în Turcia, reprezenții celor două state au fost semnat două memorandumuri cu scopul intensificării cooperării în domeniile turismului și mediului de afaceri. Întâlnirea a rezultat și în eliminarea vizele pentru cetățenii români care călătoresc în Turcia. În consecință, numărul turiștilor români care au călătorit în Turcia a crescut la aproximativ 1,17 milioane în perioada ianuarie-decembrie 2024, reprezintând o creștere cu 18,5% față de anul anterior. În prima parte a anului 2025 peste 455.000 de români au ales Turcia ca și destinație de vacanță, cu 20% mai mulți față de aceiași perioadă a anului trecut.
Intrarea recentă în Spațiului Schengen a României și Bulgariei va intensifica mobilitatea reprezentanților de afaceri și stimula turismul. România joacă un rol esențial ca punct de legătură între Uniunea Europeană și Turcia. Dezvoltarea unor mari proiecte regionale, precum Coridorul de Mijloc sau Ruta de Transport Internațională Trans-Caspiană, care leagă Europa și Asia prin Marea Neagră, Dunăre sau pe cale terestră, va contribui la creșterea schimburilor comerciale din regiune. După invadarea Ucrainei de către Rusia, această rută a devenit o alternativă importantă la transportul pe teritoriul rus, deși deocamdată prezintă provocări în ceea ce privește infrastructura insuficient dezvoltată, diferențele legislative dintre statele de tranzit și lipsa unei autorități centrale pentru coordonare. Actorii principali sunt China, Turcia, Kazahstan, Azerbaidjan și Georgia, iar coridorul beneficiază de interes regional și european, traversând mai multe state din Caucaz și Marea Neagră. România, deși nu este deocamdată un actor direct în proiect, are potențialul de a deveni un punct logistic important, dată fiind poziția sa geografică și portul Constanța – al cărui infrastuctură necesită încă investiții majore pentru a-și dezvolta capacitatea de a gestiona fluxul de mărfuri-, esențial pentru tranzitul mărfurilor între Marea Caspică și Europa.
Conform Ecaterinei Matoi (interviu Anadolu Ajansı) relațiile economice dintre cele două țări nu sunt influențate în mod direct de variațiile pe termen scurt ale piețelor sau ale ratelor dobânzilor, ci se sprijină pe proximitatea geografică și culturală, precum și pe angajamentul comun față de dezvoltarea economică și stabilitatea regională, factori care oferă perspective sustenabile și pe termen lung pentru comerț și investiții. Turcia are oportunitatea de a-și amplifica investițiile directe în România, cererea românilor pentru produse și servicii turcești fiind tot mai ridicată.
Cultură
În domeniul culturii cele două state plănuiesc să organizeze așa-numitul Sezon Cultural România-Turcia 2028 cu ocazia împlinirii a 150 de ani de relații diplomatice, conform unui comunicat de presă al Ministerului Culturii din aprilie 2025 când a avut loc întâlnirea dintre fosta ministră a Culturii, Natalia-Elena Intotero, și delegația turcă condusă de Özgür Kıvanç Altan, ambasador al Republicii Turcia în România. Sezonul Cultural are ca scop adâncirea relațiilor culturale cu atenție sporită oferită patrimoniul comun și colaborării cu comunitatea turce din România. În cadrul evenimentului România va fi promovată ca destinație culturală și turistică în Turcia. Cele două părți au discutat și punerea la dispoziția Institutului Cultural Român din Istanbul a Casei lui Dimitrie Cantemir din Fatih pentru organizarea unor evenimente culturale în timp ce România s-a angajat să sprijine comunitatea turco-tătară în păstrarea identității etnice și culturale.
Cooperarea culturală poate fi observată și la nivelul activitățiilor Institutului Cultural „Yunus Emre” în România, care pe lângă cursurile de limba turcă oferite în cadrul centrului -incluzând și cursuri gratuite pentru funcționarii publici din România prin intermediul Proiectul de Predare a Limbii Turce Angajaților din Sectorul Public (KATÖP) inițiat în 2020 și având peste 6.000 de participanți-, a lansat și proiectul „Ghidul meu este limba turcă”, în colaborare cu Ministerul Culturii din România care oferă ghidaj audio și note informative în limba turcă în muzee românești, precum Muzeul Național Peleș, Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București și Muzeul de Artă din Constanța. Obiectivul proiectului este de a atrage mai mulți turiști din Turcia. Un alt proiect relevant este „Opțiunea mea este limba turcă”, care introduce limba turcă ca materie opțională în 25 de școli publice din România. Mai mult, proiectul urmărește și înfrăţirea şcolilor din România şi Turcia, pentru a facilita vizitele culturale ale elevilor, profesorilor şi administratorilor şcolilor din cele două ţări.
Relațiile bilaterale dintre România și Turcia sunt multidimensionale, cu impact major asupra securității, economiei și cooperării culturale în regiunea Mării Negre. După aderarea la Schengen România a devenit o „poartă” a Turciei către piața economică și de apărare europeană și totodată ținta diplomației culturale turce. În ciuda deficitului balanței comerciale în defavoarea țării noastre, Turcia rămâne cel mai important partener non-UE al României iar România este beneficiarea investițiilor și know-how-ului turcesc în domenii cheie, precum industria apărării.
Arestarea recentă a primarului Istanbulului, Ekrem İmamoğlu, principalul adversar politic al președintelui Recep Tayyip Erdoğan, a provocat proteste de amploare în Turcia. Decizia lui Erdoğan de a-l reține pe İmamoğlu a fost luată într-un „moment oportun”, ținând cont de instabilitatea geopolitică globală, care pare să limiteze reacțiile critice internaționale. Europa se află în fața unei dileme în ceea ce privește relația cu Turcia: va alege pragmatismul politic și interesele de securitate urgente sau va rămâne fermă în promovarea valorilor europene? La nivel regional, arhitectura de securitate din zona Mării Negre a suferit transformări majore, în contextul invaziei Rusiei în Ucraina și al incertitudinilor legate de angajamentul Statelor Unite față de securitatea europeană. Turcia se prezintă ca și actor cheie în noua configurație politică regională, avantajată și de noile tarife impuse de SUA. Care este impactul transformărilor globale și interne – din Turcia – asupra securității regiunii Mării Negre?
Declinul democrației și înlăturarea opoziției
Turcia trece prin una dintre cele mai tensionate perioade din ultimele decenii, după arestarea primarului Istanbulului, Ekrem İmamoğlu, lider al opoziției și rival politic al președintelui Recep Tayyip Erdoğan, împotriva căruia au fost formulate acuzații de corupție și terorism – ca urmare a unui presupus acord electoral cu partidul pro-kurd HDP (Partidul Democrat al Poporului). Acuzațiile sunt considerate de observatori ca fiind motivate politic, iar reacțiile societății nu au întârziat, rezultând în proteste de amploare și boicot comercial îndreptat împotriva magazinelor și companiilor pro-guvernamentale. Guvernul a răspuns arestând protestatari, jurnaliști și oameni de afaceri. Potrivit agenției de presă ANKA, aproximativ 2.000 de persoane au fost reținute după arestarea lui İmamoğlu pe 19 martie, dintre care 316 au fost închise preventiv în așteptarea procesului. De asemenea, 11 persoane au fost reținute pentru apelul public la boicot. Boicotul a fost susținut și de partidului de opoziție CHP (Partidul Republican al Poporului), Parchetul General din Istanbul lansând o anchetă împotriva opoziției pentru îndemnurile la boicot.
İmamoğlu a fost confirmat ca și candidat prezidențial al opoziției la alegerile din 2028 în timp ce se află în închisoare cu 15,5 milioane de semnături obținute în urma campaniei lansate de CHP, la al cărui mitingul din 29 martie organizat în Maltepe, Istanbul, au participați peste 2 milioane de cetățeni turci. Mitingul a marcat începutul unei campanii pentru alegeri anticipate și eliberarea lui İmamoğlu, urmând să organizeze în aceste scopuri mitinguri în toată țara și săptămânal în Istanbul. Cu toate acestea, opoziția rămâne divizată și un număr mare de turci sunt beneficiari direcți ai sistemul creat de Erdoğan, rămânând susținători AKP.
Momentan İmamoğlu nu mai este eligibil pentru cea mai înaltă funcție din stat, având în vedere că Universitatea Istanbul i-a anulat diploma de licență, motivând că ar exista iregularități privind transferul acestuia de la o universitate privată din Ciprul de Nord la Universitatea Istanbul în anii ‘90 (transfer aprobat de altfel la vremea respectivă de universitate). În consecință, acesta nu mai îndeplinește condițiile pentru participare la alegerile prezidențiale, având în vedere că deținerea unei diplome de studii superioare este un criteriu obligatoriu pentru a candida la funcția de președinte, conform articolului 101 din Constituția turcă. În urmă cu câțiva ani, Erdoğan s-a confruntat cu o situație similară, fiind acuzat de membrii opoziției că nu ar fi compatibil cu funcția de președinte, din cauza unor controverse privind diploma sa de studii superioare. Spre deosebire de İmamoğlu, președintele turc nu a fost anchetat, ridicând semne de întrebare privind standardele duble aplicate de justiția turcă.
Arestarea lui İmamoğlu nu este un incident izolat, ci parte dintr-o serie de evenimente menite să slăbească și/sau elimine opoziția politică. Un caz similar este cel al liderul partidului pro-kurd HDP (Partidul Democrat al Poporului), Selahattin Demirtaş, care s-a situat pe locul 3 la alegerile prezidențiale din 2014 si 2018, când și-a condus campania electorală din închisoare, unde se află din 2016. Acesta a fost acuzat la 42 de ani de închisoare pentru „subminarea unității și integrității statului”, „incitarea la săvârșirea unei infracțiuni”, „propagandă pentru o organizație teroristă” și „incitarea populației la nerespectarea legii”. Deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis nevinovăția lui și a cerut eliberarea acestuia, decizia a fost ignorată de guvernul din Ankara. Aceeași soartă au avut-o și alți politicieni kurzi membri HDP, dar și ai partidului succesor DEM (Partidul Egalității și Democrației al Poporului), care au fost aleși primari în municipalități majoritar kurde și la puțin timp după alegeri au fost înlăturați sub acuzații de terorism și înlocuiți de administratori speciali (kayyum) numiți de stat. Nu doar politicieni ci și reprezentanți ai societății civile și cetățeni obișnuiți – profesori, funcționari publici și antreprenori – au fost vizați de investigații pentru terorism.
Occidentul divizat între pragmatism politic și valori democratice/europene
Arestarea lui İmamoğlu a declanșat reacții mixte în Europa. Deocamdată cel mai vocal a fost Parlamentul European, al cărui membri și-au exprimat solidaritatea cu poporul turc și a hotărât în unanimitate amânarea următoarei reuniuni a Comisiei parlamentare mixte. De asemenea Comisia Europeană a anulat participarea la Forumul Diplomatic din Antalya iar Comisarul European pentru Extindere a anulat o întâlnire cu Ministrul de Externe turc, Hakan Fidan. La nivelul statelor membre ale UE reacțiile au fost împărțite, cancelarul german Olaf Scholz și președintele francez Emmanuel Macron, condamnând arestarea ca fiind antidemocratică, alți lideri însă păstrând tăcerea și cântărindu-și atent interesele politice.
În contextul în care angajamentul SUA privind asigurarea securității în Europei este tot mai incert, iar Turcia dispune de a doua cea mai puternică armată în cadrul NATO, pragmatismul pare să domine noua etapă a relațiilor turco-europene. Invitația Turciei la Paris pentru discuții în cadrul „Coaliției voluntarilor” privind sprijinul Ucrainei și consolidarea apărării europene semnalează această dinamică, Turcia devenind un partener important în sistemul de apărare european. Adițional, dezacordurile interne din cadrul UE cu privire la tipul de relații cu Turcia continuă, și premerg actualei crize politice, un exemplu în acest sens fiind opoziția Greciei față de finanțarea europeană a vânzării dronelor turcești către Ucraina.
Europa se confruntă cu o dilemă, și anume trebuie să facă o alegere dificilă între sprijinirea democrației turce sau urmărirea intereselor geopolitice pragmatice. Președintele turc profită de această situație, prezentând Turcia ca și aliat indispensabil în apărarea europeană și totodată beneficiind de instabilitatea politică internațională, care îi permite să adopte măsuri nedemocratice suferind repercusiuni internaționale minimale. Hürcan Aslı Aksoy și Salim Çevik avertizează însă, că în lipsa unor baze democratice solide, Turcia nu poate fi un partener de încredere în arhitectura de securitate europeană, făcând referire la exemplul Rusiei lui Putin, care arată că un parteneriat pragmatic bazat pe interese și lipsit de garanții democratice are potențialul de a se transforma cu timpul într-o amenințare. În consecință, pentru o cooperare strategică de durată pragmatismul trebuie dublat de valori democratice, atât pentru menținerea credibilității UE cât și pentru a transmite turcilor mesajul că autoritarismul nu este recompensat.
Revenirea lui Donald Trump la conducerea SUA îi oferă Turciei mai multă libertate de manevră, Casa Albă părând puțin interesată de derapajele democratice din Turcia. La o conferință de presă din 21 martie, purtătorul de cuvânt american încercând să evite întrebarea unui jurnalist turc privind poziția SUA față de arestul lui İmamoğlu – jurnalistul a sugerat și că operațiunea din Istanbul ar fi avut loc după o convorbire telefonică dintre președintele turc și omologul său american- a catalogat situația din Turcia drept proces legal intern și a schimbat subiectul. Mai mult, deși senatorul american Marco Rubio a declarat îngrijorarea SUA cu privire la instabilitatea din Turcia, acesta a subliniat că Washington își dorește întărirea relațiilor cu președintele Erdoğan. Senatorul american a refuzat să comenteze acțiunile autorităților turce împotriva presei, inclusiv expulzarea jurnalistului BBC Mark Lowen și arestarea reporterului AFP Yasin Akgül, declarând că nu are suficiente informații pentru a se pronunța. Washington mizează pe cooperarea cu Ankara în Orientul Mijlociu în ceea ce privește stabilizarea Siriei post-Assad – Trump considerându-l pe Erdoğan adevăratul câștigător și făuritor al păcii din Siria – și relația cu Iranul, administrația americană luând în calcul un posibil nou acord nuclear cu Teheranul.
Turcia garant al securității în regiunea Mării Negre?
Poziționarea strategică la intersecția dintre Europa, Orientul Mijlociu și Asia Centrală dar și controlul asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele, care asigură accesul țărilor riverane Mării Negre la Marea Mediterană, conferă Turciei un rol esențial în geopolitica eurasiatică, mai ales în contextul actual al conflictelor regionale și instabilității globale.
Turcia și Rusia sunt puterile dominante în regiunea Mării Negre. Cele două state caută să mențină un echilibru între competiție și cooperare, încercând totodată să limiteze influența celuilalt și să evite un conflict deschis. Turcia a ales prioritizarea stabilității regionale în detrimentul alinierii stricte la politicile UE și NATO, conducând la relații tensionate cu Occidentul. Astfel, Turcia nu a aplicat sancțiuni împotriva Rusiei dar a invocat Convenția de la Montreux pentru a închide strâmtorile Bosfor și Dardanele pentru navele militare ale puterilor beligerante, decizie care a limitat opțiunile Rusiei de a-și întări flota, dar și ale NATO de a trimite nave în ajutorul Ucrainei.
În prezent Turcia are cea mai puternică flotă navală din Marea Neagră iar aliații NATO din regiune își doresc o implicare mai activă a acesteia pentru consolidarea apărării flancului estic. Cu toate că Rusia deține în continuare forțe navale importante în Marea Neagră, războiul din Ucraina a slăbit dominația navală rusă, permițând Ankarei să-și proiecteze influența în regiune.
Marea Neagră ocupă un loc special în politica turcă, guvernul din Ankara urmărind transformarea Turciei într-un hub energetic, favorizat de poziția geografică a țării, situată în vecinătatea marilor producători de gaze, și anume Rusia, Azerbaidjan și Iran și de consumatorii europeni. Ambițiile Turciei presupun nu doar tranzitul gazelor pe teritoriul țării, ci și stabilirea prețurilor la gaze. Proiectul turc poate fi benefic întregii regiuni prin diversificarea surselor și rutelor de gaze naturale însă acest scenariu prezintă și riscuri potențiale; dacă Ankara devine un jucător major în domeniul energetic, va putea exercita presiuni politice și economice, afectând capacitatea altor state din regiune de a negocia competitiv.
Turcia își dorește rolul de lider și în securitatea Mării Negre, strategia Ankarei bazându-se pe gestionarea relațiilor cu Rusia, SUA, Europa și aplicarea Convenției de la Montreux. Turcia face eforturi pentru a menține un echilibru fragil, oferind sprijin militar Ucrainei, dar în același timp păstrând canalele de dialog deschise cu Rusia. Mai mult, colaborând cu state riverane, dar și cu alți actori care au interese strategice în regiunea Mării Negre, Turcia caută să-și mărească influența.
Eventuala retragere SUA din Europa oferă o nouă fereastră de oportunitate Turciei. Erdoğan știe că Europa are nevoie de Turcia pentru a contrabalansa Rusia în Marea Neagră. De asemenea, europenii au nevoie de contractori turci din domeniul apărării și de tehnologia turceasca de apărare – chiar dacă nu au neapărat cea mai modernă tehnologie, companiile turcești produc echipamente esențiale, tancuri, rachete și drone la o scară superioară companiilor europene- pentru a-și reînnoi și/sau îmbunătății capacitățile de apărare.
Relațiile strânse cu noua administrație de la Washington i-au adus un avantaj competitiv Ankarei: tarifele reciproce de 10%, comparativ cu tarife mai mari (până la 50%) impuse altor state. SUA este deja a doua cea mai mare piață de export pentru Turcia, având totodată potențial de creștere, mai ales în contextul politicilor economice protecționiste ale lui Trump. Mai mult, companii din UE și Asia și-ar putea reloca investițiile în Turcia pentru a evita tarifele mari impuse de SUA. Urmând aceeași logică, este foarte probabil ca SUA să investească în Turcia pentru a produce bunuri care pot fi apoi exportate cu taxe reduse. Situația ar putea încuraja și un nou dialog economic între Turcia și UE, contribuind la consolidarea poziției Turciei la nivel global dar și regional, Ankara având cale liberă pentru a-și atinge obiectivele geopolitice și în regiunea Mării Negre.
Noul context global nu reprezintă doar o oportunitate pentru redresarea economiei turce ci și un instrument politic puternic, prin care actuala conducere își poate justifica deciziile politice – inclusiv arestarea liderului opoziției – sub pretextul stabilității naționale. De asemenea, îmbunătățirea situației economice interne (ca și efect al politiciilor lui Erdoğan) ar putea slăbi opoziția față de regim și conduce la și mai multe măsuri represive împotriva opoziției, trecute cu vederea atât de pe plan intern de beneficiarii potențialei creșteri economice, dar și plan extern, de actori care se bazează pe Turcia pentru a-și asigura securitatea energetică și militară. Un alt risc potențial este consacrarea modelului de guvernare „cu mână forte” pentru a naviga schimbările economice și politice globale.
Lovitura de stat eșuată din 2016 a marcat nu doar o schimbare a climatului politic intern din Turcia, ci și o reconfigurare a alianțelor dintre stat, actori religioși oficiali- Diyanet (Președinția pentru Afaceri Religioase)- și neoficiali – comunități (cemaat) și ordine religioase (tarikat)-; precum și adoptarea unui discurs populist de tip religios și naționalist.
Instrumentalizarea religiei nu este o noutate marca AKP, Islamul fiind o sursă a identității turce încă din primii ani de existență ai Republicii Turcia. Diyanet a fost creat în 1924 după desființarea Califatului, cu scopul de a oferi îndrumare și educație religioasă cetățenilor turci sub controlul strict al statului secular. Secularizarea cadrului legal în anii 1920 nu a rezultat într-o ruptură completă de organizarea religioasă a Imperiului Otoman, ci mai degrabă, în absorbția ulama (corpul de clerici musulmani de înalt rang) otomană în Diyanet. Mai mult, fiecare lovitură de stat militară a extins de fapt rolul și infrastructura Președinției (1960 -Diyanet primește rang constituțional; 1971-imamii Diyanet devin funcționari publici). După lovitura de stat din 1980, motivată de polarizarea socială – ideile de stânga câștigând teren și în Turcia -; dar și de radicalizarea islamică – vezi masacrul împotriva aleviților din Kahramanmaraş în decembrie 1978, sau protestele anti-seculare care cereau reintroducerea Sharia -, rolul Islamului în societate a fost redefinit și totodată extins. Chiar și elita seculară era conștientă de faptul că secularismul kemalist nu mai putea reprezenta o soluție pentru problemele cu care se confrunta Turcia. Islamul (controlat de stat) nu era considerat doar un antidot pentru islamismul politic și radicalizarea religioasă ci și pentru ideile de stânga.
Astfel, Constituția din 1982 a conferit Diyanet rolul de prezervare al unității naționale. De asemenea, a introdus și orele de religie obligatorii în învățământul primar și secundar pentru a propaga versiunea oficială a Islamului și noua ideologie a statului, sinteza turco-islamică, conform căreia, cultura turcă este o sinteză între cultura turcă pre-islamică și Islam. În noul climat politic, a fost lansat un program amplu de construire a moscheilor – în decursul a doar 4 ani, între 1983 și 1987, au fost construite mai multe de 15.000 moschei -, și a fost dublat numărul cursurilor coranice. Campania de propagare a noii ideologii s-a concentrat în special în sud-estul țării, unde separatismul kurd amenința unitatea statului. Diyanet a organizat în acest scop conferințe anti-PKK, avertizând kurzii cu privire la caracterul ateu al organizației. În aceeași perioadă se observă proliferarea programelor religioase la televiziune, a ziarelor și periodicelor Islamice/Islamiste și creșterea rapidă a numărului școlilor Imam Hatip, ale căror absolvenți puteau fi angajați și în sectorul public. Islamizarea promovată de stat a avut și limitele ei, noile libertăți religioase fiind acompaniate și de o interdicție cu ecou puternic la nivelul societății, și anume interzicerea purtării vălului în universități. Măsura a fost contestată, conducând la proteste, iar vălul a devenit un simbol politic. Islamizarea parțială inițiată de stat în anii 1980 a permis emergența partidelor islamice/islamiste și o prezență mai mare a actorilor islamici în spațiul public.
Între „oficial” și „neoficial”
Deși Diyanet a fost și rămâne cel mai influent actor religios din Turcia modernă, nu putem înțelege pe deplin Islamul turc și nici Islamul politic/Islamismul fără să luăm în considerare comunitățile (cemaat) și ordinele religioase (tarikat). Chiar dacă acestea au fost interzise oficial în anii 1920, începând cu anii 1950 partidele politice din Turcia au beneficiat de sprijinul diferitelor cemaat și tarikat pentru mobilizarea electoratul, un fenomen care s-a intensificat sub conducerea AKP.
Tarikat au o istorie de peste 10 secole, jucând un rol important în perioada Imperiului otoman. Sunt descrise adesea ca fiind heterodoxe, avându-și originea în sufism. Interzise de statul kemalist, au supraviețuit în clandestinitate. Adoptarea Constituției din 1961, care a introdus dreptul de asociere, a permis ordinelor și comunităților religioase să reapară în spațiul public ca și fundații sau asociații legale. În anii 1980 și 1990, acestea beneficiază de sprijinul financiar al oamenilor de afaceri religioși și devin tot mai active pe plan educațional, cultural și social.
Ordinul Nakşîbendi este cel mai influent ordin din Turcia modernă, și care s-a adaptat cel mai bine contextului politic, continuând să pregătească imami și personal religios în ciuda interdicției. Mulți politicieni conservatori au avut legături strânse cu Nakşîbendi; atât fostul președinte Turgut Özal cât și actual președinte Recep Tayyip Erdoğan au frecventat seminarul Iskenderpaşa al ordinului.
Pe de altă parte, cemaat urmează învățăturile anumitor ordine religioase și au apărut abia după fondarea Republicii turce. Comunitățile au devenit mai active în contextul urbanizării și migrației de la sat la oraș din anii 1950, contribuind la menținerea identității religioase și consolidarea solidarității sociale. Anii 1950, marcați de tranziția democratică au însemnat și „curtarea” reprezentanților cemaat de către partidele politice de centru-dreapta pentru sprijin electoral.
Există și mărturii privind colaborarea dintre Diyanet și comunități. Fostul președinte al Diyanet, Mehmet Görmez a confirmat că, în anii 1950 și 1960 instituția se confrunta cu o criză a personalui religios bine pregătit, motiv pentru care până în anii 1970 mulți angajați ai Diyanet erau absolvenți ai madrasa-școli în care se predă teologie islamică- private, neoficiale. Süleymancılar, comunitatea religioasă cea mai numeroasă din Turcia fondată de șeicul Nakşîbendi Süleyman Hilmi Tunahan, a fost prima comunitate care și-a extins activitățile și în diaspora turcă europeană, iar mulți dintre membrii comunității au fost implicați în politică. Succesorul fondatorului mișcării, Kemal Kaçar a fost și ales în parlamentul turc ca și membru al Partidului Justiției (Adalet Partisi, AP) în anii 1970, spijinindu-l apoi Turgut Özal în anii 1980, în timp ce nepotul acestuia, Mehmet Beyazıt Denizolgun este unul dintre membrii fondatori ai AKP.
O influență și mai mare a avut-o Necmettin Erbakan – discipolul șeicul Nakşîbendi, Mehmet Zaid Kotku-, care a fondat mișcarea Milli Görüș (Perspectivă Națională) și principalele partide islamice/islamiste din Turcia secolului al XX-lea. Fondatorii partidului AKP s-au desprins tot din această mișcare. O altă comunitate importantă este mișcarea Nurcu, înființată de Said Nursi, care se opunea reformelor seculare, dar în același timp era favorabilă științei și adaptării principiilor islamice la modernitate. În anii 1950 adepții mișcării au susținut noul Partid Democrat. După moartea fondatorului, Nurcular au continuat să activeze prin mișcarea neo-Nurcu fondată de Fethullah Gülen. Gülen, fost predicator al Diyanet, a susținut lovitura de stat din 1980 și Constituția din 1982, având apoi relații strânse cu guvernul lui Turgut Özal și cu majoritatea guvernelor de după, inclusiv AKP. Începând cu anii 1980, Gülen a înființat o rețea de școli private, instituții de presă (ziarul Zaman, televiziunea Samanyolu, reviste și edituri) și asociații profesionale în Turcia, iar din anii 1990, a început să activeze și în străinătate, deschizând peste o mie de școli și organizații în peste 120 de țări.
După cum se poate observa, relația statului turc cu reprezentanții Islamului neoficial, cemaat și tarikat, a fost una fluctuantă, oscilând între excludere totală, sprijin tacit și colaborare. Sub conducerea AKP, relația dintre stat și comunitățile religioase s-a adâncit, cele din urmă beneficiind nu doar de suport financiar ci și de acces în școli și instituții ale statului, fiind integrate în Islamul oficial.
Aliați vechi și noi
Mișcarea Gülen a jucat un rol semnificativ în ascensiunea AKP, oferindu-și sprijinul partidului în alegerile din 2002. Când AKP a venit la putere, membrii mișcării aveau deja o prezență semnificativă în domenii-cheie precum justiția, poliția și sistemul educațional, dar și în Diyanet, facilitând extinderea influenței AKP. Mai mult, în 2007, în contextul confruntării dintre AKP și armata turcă, mișcarea a colaborat cu partidul de guvernământ în procesele Ergenekon și Balyoz, care au dus la arestarea a sute de ofițeri militari, jurnaliști și academicieni, acuzați de complot împotriva guvernului. Mișcarea a profitat de această situație, iar după referendumul constituțional din 2010, a preluat efectiv controlul asupra poliției și sistemului judiciar, intrând în conflict cu eforturile lui Erdoğan de centralizare a puterii.
Lovitura de stat din 2016 a transformat mișcarea Gülen din aliat în inamicul numărul 1 al statului, fiind acuzată de orchestrarea loviturii de stat și desemnată oficial ca și organizație teroristă, ducând la arestarea a zeci de mii și concedierea a sute de mii de cetățeni turci suspectați că ar fi membrii ai mișcării. Diyanet, la rândul ei, a concediat mii de angajați suspectați de legături cu mișcarea Gülen, iar la câteva săptămâni după lovitura de stat a excomunicat mișcarea din „Islamul oficial”, numind-o drept organizație teroristă care urmărește „exploatarea religioasă”. Conform ziarului de stânga BirGün până în 2016 membrii mișcării Gülen reprezentau 35% din angajații instituțiilor de stat, în consecință înlăturarea acestora a creat o criză de personal în instituțiile statului.
Posturile vacante au fost ocupate de membrii altor comunități religioase, semnalând o schimbare a alianțelor dintre guvern și reprezentanții Islamului neoficial. Süleymancılar au obținut posturi în Ministerul Educației Naționale în timp ce comunitățile İskenderpaşa și İsmailağa au semnat protocoale cu Ministerul, pentru a preda religia în școlile publice. De asemenea, Fundația Hayrat a comunității Nurcu a încheiat acorduri cu Ministerele Educației și Familiei prin care i se permite predarea educației religioase, cursurilor de turcă osmană și organizarea unor școli de vară copiilor din sistemul de protecție. O altă comunitate afiliată ordinului Nakşîbendi, Menzil ar fi ocupat poziții în Ministerul Justiției și Sănătății, fiind responsabilă de schimbări precum introducerea semnelor care arată direcția Meccăi și oferirea Coranului în spitale.
Pe lângă cooptarea comunităților islamice, au fost înființate și noi organizații în scopul contracarării influenței mișcării Gülen. Un exemplu relevant în acest sens este crearea Fundației Maarif (TMV) în iunie 2016. TMV cooperează în mod oficial cu Diyanet în lupta împotriva mișcării Gülen și a organizațiilor similare care „abuzează de religie”, după cum atestă o publicație Diyanet. TMV este prezentă și în România prin Liceul Internațional Maarif înființat în 2018 în București. Liceul este prima școală TMV din Uniunea Europeană, deschisă pentru a înlocui școlile Lumina, afiliate mișcării Gülen.
Populism și religie
Turcia s-a bucurat de o imagine relativ pozitivă în primul deceniu al guvernării AKP, când a fost lăudat așa-numitul model turc de democrație musulmană. Începând cu protestele Gezi din 2013, dar mai ales după lovitura de stat eșuată din 2016 și trecerea la sistemul prezidențial, imaginea țării a avut de suferit, populismul și tendințele autoritare ale guvernului devenind subiecte de prim-plan în presa internațională.
Însă în pofida ascensiunii politicilor populiste din ultimii ani, populismul turc este departe de a fi un fenomen nou, regăsindu-se în (aproape) toată istoria politică a Republicii turce. Unul dintre cele șase principii fundamentale ale kemalismului – ideologia care a stat la baza fondării Turciei moderne – este populismul. În consecință, încă din primii ani de existență Turcia modernă s-a autodefinit ca fiind un stat „populist”, cu puternic caracter anti-elitist. De-a lungul timpului „poporul” a ocupat un loc central în discursul politic al partidelor de stânga și de dreapta, fie ele laice, naționaliste sau islamiste, discursurile populiste fiind „utilizate” în scopuri variate: atât pentru a justifica erodarea democrației, cât și pentru a încuraja participarea democratică. „Poporul” a reprezentat segmente diferite ale societății, cu valori și practici culturale distincte. După 2016 „poporul” din discursul guvernului este reprezentat de turcii musulmani – ideologic se remarcă naționalismul turco-musulman – iar aliatul principal este Diyanet (și comunitățile cooptate). În acest context, nu este surprinzător faptul că rolul Diyanet a fost extins exponențial în ultimii ani, fiind o instituție subordonată statului încă de la înființare, care în prezent îi răspunde direct președintelui. Bugetul alocat Diyanet a ajuns la 3,5 miliarde euro în anul 2025, superior bugetelor Ministerelor de Externe, Interne, Comerț, Cultură, Turism sau Energie. Pe lângă atribuțiile religioase și sprijinirea obiectivului declarat al AKP de a forma „generații pioase”, Diyanet a devenit și un instrument de legitimare a politicilor guvernamentale –Diyanet s-a aflat mereu sub controlul statului, s-a schimbat mai degrabă ceea ce reprezintă statul și nu instrumentalizarea politică a instituției -. Conform lui Akın după 2007 partidul AKP a devenit egal cu statul, și atât legitimarea politicilor cât și consolidarea puterii partidului sunt înfăptuite prin intermediul Diyanet. Ultimii președinții Diyanet, numiți de AKP, nu s-au ferit să exprime opiniile politice populiste. Görmez a criticat tradițiile occidentale, precum celebrarea Anului Nou, descriindu-le drept corupte și periculoase pentru societate. Similar, actualul președinte, Ali Erbaş a criticat secularismul, ba mai mult, după convertirea Hagiei Sofia din muzeu în moschee a vorbit din minbar ținând o sabie, imitând astfel sultanii otomani. Diyanet susține narativa AKP conform căreia umma musulmană este amenințată iar Turcia este „purtătoarea de steag a lumii islamice”.
Predicile Diyanet contribuie la formarea opiniei publice atât cu privire la politica internă, cât și cea externă. Conținutul khutba, al predicilor de vineri, este decis central, de către instituție și publicat pe site-ul acesteia, aceeași predică urmând să fie citită în toate moscheile din țară. Deși conținutul este majoritar religios, sunt și predici care abordează chestiuni de politică internă – un exemplu în acest sens fiind predica citită în moschei imediat după interzicerea X/Twitter de către guvern prin care turcilor li se amintea că „libertatea necesită responsabilitate”, susținând astfel indirect măsura luată de guvern-, dar și subiecte de politică externă precum situația palestinienilor, războiul civil sirian sau criza refugiaților, conferind legitimitate religioasă politicii externe AKP. Uneori suportul este mai direct, și „se traduce” prin rugăciuni pentru succesul politicilor guvernamentale; de exemplu în octombrie 2019 în toate moscheile din Turcia se citeau rugăciuni pentru reușita operațiunii militare turce din nordul Siriei.
Politizarea treptată a Islamului turc începând cu anii 1950 prin mobilizarea electoratului religios și mai târziu, datorită emergenței partidelor și mișcărilor politice islamice/islamiste a condus la redefinirea relațiilor dintre stat și Islam. Reprezentanții Islamului neoficial, respectiv comunitățile și ordinele religioase interzise prin lege, au început să colaboreze cu statul, rezultând în estomparea granițelor dintre Islamul oficial, reprezentat de Diyanet, și cel neoficial. După lovitura de stat eșuată din 2016 și îndepărtarea membrilor mișcării Gülen din structurile statului, guvernul a cooptat alte comunități religioase loiale AKP pentru ocuparea locurilor vacante, cu scopul de a-și consolida puterea politică.
