Lovitura de stat eșuată din 2016 a marcat nu doar o schimbare a climatului politic intern din Turcia, ci și o reconfigurare a alianțelor dintre stat, actori religioși oficiali- Diyanet (Președinția pentru Afaceri Religioase)- și neoficiali – comunități (cemaat) și ordine religioase (tarikat)-; precum și adoptarea unui discurs populist de tip religios și naționalist.

Instrumentalizarea religiei nu este o noutate marca AKP, Islamul fiind o sursă a identității turce încă din primii ani de existență ai Republicii Turcia. Diyanet a fost creat în 1924 după desființarea Califatului, cu scopul de a oferi îndrumare și educație religioasă cetățenilor turci sub controlul strict al statului secular. Secularizarea cadrului legal în anii 1920 nu a rezultat într-o ruptură completă de organizarea religioasă a Imperiului Otoman, ci mai degrabă, în absorbția ulama (corpul de clerici musulmani de înalt rang) otomană în Diyanet. Mai mult, fiecare lovitură de stat militară a extins de fapt rolul și infrastructura Președinției (1960 -Diyanet primește rang constituțional; 1971-imamii Diyanet devin funcționari publici). După lovitura de stat din 1980, motivată de polarizarea socială – ideile de stânga câștigând teren și în Turcia -; dar și de radicalizarea islamică – vezi masacrul împotriva aleviților din Kahramanmaraş în decembrie 1978, sau protestele anti-seculare care cereau reintroducerea Sharia -, rolul Islamului în societate a fost redefinit și totodată extins. Chiar și elita seculară era conștientă de faptul că secularismul kemalist nu mai putea reprezenta o soluție pentru problemele cu care se confrunta Turcia. Islamul (controlat de stat) nu era considerat doar un antidot pentru islamismul politic și radicalizarea religioasă ci și pentru ideile de stânga.

Astfel, Constituția din 1982 a conferit Diyanet rolul de prezervare al unității naționale. De asemenea, a introdus și orele de religie obligatorii în învățământul primar și secundar pentru a propaga versiunea oficială a Islamului și noua ideologie a statului, sinteza turco-islamică, conform căreia, cultura turcă este o sinteză între cultura turcă pre-islamică și Islam. În noul climat politic, a fost lansat un program amplu de construire a moscheilor – în decursul a doar 4 ani, între 1983 și 1987, au fost construite mai multe de 15.000 moschei -, și a fost dublat numărul cursurilor coranice. Campania de propagare a noii ideologii s-a concentrat în special în sud-estul țării, unde separatismul kurd amenința unitatea statului. Diyanet a organizat în acest scop conferințe anti-PKK, avertizând kurzii cu privire la caracterul ateu al organizației. În aceeași perioadă se observă proliferarea programelor religioase la televiziune, a ziarelor și periodicelor Islamice/Islamiste și creșterea rapidă a numărului școlilor Imam Hatip, ale căror absolvenți puteau fi angajați și în sectorul public. Islamizarea promovată de stat a avut și limitele ei, noile libertăți religioase fiind acompaniate și de o interdicție cu ecou puternic la nivelul societății, și anume interzicerea purtării vălului în universități. Măsura a fost contestată, conducând la proteste, iar vălul a devenit un simbol politic. Islamizarea parțială inițiată de stat în anii 1980 a permis emergența partidelor islamice/islamiste și o prezență mai mare a actorilor islamici în spațiul public.

Între „oficial” și „neoficial”

Deși Diyanet a fost și rămâne cel mai influent actor religios din Turcia modernă, nu putem înțelege pe deplin Islamul turc și nici Islamul politic/Islamismul fără să luăm în considerare comunitățile (cemaat) și ordinele religioase (tarikat). Chiar dacă acestea au fost interzise oficial în anii 1920, începând cu anii 1950 partidele politice din Turcia au beneficiat de sprijinul diferitelor cemaat și tarikat pentru mobilizarea electoratul, un fenomen care s-a intensificat sub conducerea AKP.

Tarikat au o istorie de peste 10 secole, jucând un rol important în perioada Imperiului otoman. Sunt descrise adesea ca fiind heterodoxe, avându-și originea în sufism. Interzise de statul kemalist, au supraviețuit în clandestinitate. Adoptarea Constituției din 1961, care a introdus dreptul de asociere, a permis ordinelor și comunităților religioase să reapară în spațiul public ca și fundații sau asociații legale. În anii 1980 și 1990, acestea beneficiază de sprijinul financiar al oamenilor de afaceri religioși și devin tot mai active pe plan educațional, cultural și social.

Ordinul Nakşîbendi este cel mai influent ordin din Turcia modernă, și care s-a adaptat cel mai bine contextului politic, continuând să pregătească imami și personal religios în ciuda interdicției. Mulți politicieni conservatori au avut legături strânse cu Nakşîbendi; atât fostul președinte Turgut Özal cât și actual președinte Recep Tayyip Erdoğan au frecventat seminarul Iskenderpaşa al ordinului.

Pe de altă parte, cemaat urmează învățăturile anumitor ordine religioase și au apărut abia după fondarea Republicii turce. Comunitățile au devenit mai active în contextul urbanizării și migrației de la sat la oraș din anii 1950, contribuind la menținerea identității religioase și consolidarea solidarității sociale. Anii 1950, marcați de tranziția democratică au însemnat și „curtarea” reprezentanților cemaat de către partidele politice de centru-dreapta pentru sprijin electoral.

Există și mărturii privind colaborarea dintre Diyanet și comunități. Fostul președinte al Diyanet, Mehmet Görmez a confirmat că, în anii 1950 și 1960 instituția se confrunta cu o criză a personalui religios bine pregătit, motiv pentru care până în anii 1970 mulți angajați ai Diyanet erau absolvenți ai madrasa-școli în care se predă teologie islamică- private, neoficiale. Süleymancılar, comunitatea religioasă cea mai numeroasă din Turcia fondată de șeicul Nakşîbendi Süleyman Hilmi Tunahan, a fost prima comunitate care și-a extins activitățile și în diaspora turcă europeană, iar mulți dintre membrii comunității au fost implicați în politică. Succesorul fondatorului mișcării, Kemal Kaçar a fost și ales în parlamentul turc ca și membru al Partidului Justiției (Adalet Partisi, AP) în anii 1970, spijinindu-l apoi Turgut Özal în anii 1980, în timp ce nepotul acestuia, Mehmet Beyazıt Denizolgun este unul dintre membrii fondatori ai AKP.

O influență și mai mare a avut-o Necmettin Erbakan – discipolul șeicul Nakşîbendi, Mehmet Zaid Kotku-, care a fondat mișcarea Milli Görüș (Perspectivă Națională) și principalele partide islamice/islamiste din Turcia secolului al XX-lea. Fondatorii partidului AKP s-au desprins tot din această mișcare. O altă comunitate importantă este mișcarea Nurcu, înființată de Said Nursi, care se opunea reformelor seculare, dar în același timp era favorabilă științei și adaptării principiilor islamice la modernitate. În anii 1950 adepții mișcării au susținut noul Partid Democrat. După moartea fondatorului, Nurcular au continuat să activeze prin mișcarea neo-Nurcu fondată de Fethullah Gülen. Gülen, fost predicator al Diyanet, a susținut lovitura de stat din 1980 și Constituția din 1982, având apoi relații strânse cu guvernul lui Turgut Özal și cu majoritatea guvernelor de după, inclusiv AKP. Începând cu anii 1980, Gülen a înființat o rețea de școli private, instituții de presă (ziarul Zaman, televiziunea Samanyolu, reviste și edituri) și asociații profesionale în Turcia, iar din anii 1990, a început să activeze și în străinătate, deschizând peste o mie de școli și organizații în peste 120 de țări.

După cum se poate observa, relația statului turc cu reprezentanții Islamului neoficial, cemaat și tarikat, a fost una fluctuantă, oscilând între excludere totală, sprijin tacit și colaborare. Sub conducerea AKP, relația dintre stat și comunitățile religioase s-a adâncit, cele din urmă beneficiind nu doar de suport financiar ci și de acces în școli și instituții ale statului, fiind integrate în Islamul oficial.

Aliați vechi și noi

Mișcarea Gülen a jucat un rol semnificativ în ascensiunea AKP, oferindu-și sprijinul partidului în alegerile din 2002. Când AKP a venit la putere, membrii mișcării aveau deja o prezență semnificativă în domenii-cheie precum justiția, poliția și sistemul educațional, dar și în Diyanet, facilitând extinderea influenței AKP. Mai mult, în 2007, în contextul confruntării dintre AKP și armata turcă, mișcarea a colaborat cu partidul de guvernământ în procesele Ergenekon și Balyoz, care au dus la arestarea a sute de ofițeri militari, jurnaliști și academicieni, acuzați de complot împotriva guvernului. Mișcarea a profitat de această situație, iar după referendumul constituțional din 2010, a preluat efectiv controlul asupra poliției și sistemului judiciar, intrând în conflict cu eforturile lui Erdoğan de centralizare a puterii.

Lovitura de stat din 2016 a transformat mișcarea Gülen din aliat în inamicul numărul 1 al statului, fiind acuzată de orchestrarea loviturii de stat și desemnată oficial ca și organizație teroristă, ducând la arestarea a zeci de mii și concedierea a sute de mii de cetățeni turci suspectați că ar fi membrii ai mișcării . Diyanet, la rândul ei, a concediat mii de angajați suspectați de legături cu mișcarea Gülen, iar la câteva săptămâni după lovitura de stat a excomunicat mișcarea din „Islamul oficial”, numind-o drept organizație teroristă care urmărește „exploatarea religioasă”. Conform ziarului de stânga BirGün până în 2016 membrii mișcării Gülen reprezentau 35% din angajații instituțiilor de stat, în consecință înlăturarea acestora a creat o criză de personal în instituțiile statului.

Posturile vacante au fost ocupate de membrii altor comunități religioase, semnalând o schimbare a alianțelor dintre guvern și reprezentanții Islamului neoficial. Süleymancılar au obținut posturi în Ministerul Educației Naționale în timp ce comunitățile İskenderpaşa și İsmailağa au semnat protocoale cu Ministerul, pentru a preda religia în școlile publice. De asemenea, Fundația Hayrat a comunității Nurcu a încheiat acorduri cu Ministerele Educației și Familiei prin care i se permite predarea educației religioase, cursurilor de turcă osmană și organizarea unor școli de vară copiilor din sistemul de protecție. O altă comunitate afiliată ordinului Nakşîbendi, Menzil ar fi ocupat poziții în Ministerul Justiției și Sănătății, fiind responsabilă de schimbări precum introducerea semnelor care arată direcția Meccăi și oferirea Coranului în spitale.

Pe lângă cooptarea comunităților islamice, au fost înființate și noi organizații în scopul contracarării influenței mișcării Gülen. Un exemplu relevant în acest sens este crearea Fundației Maarif (TMV) în iunie 2016. TMV cooperează în mod oficial cu Diyanet în lupta împotriva mișcării Gülen și a organizațiilor similare care „abuzează de religie”, după cum atestă o publicație Diyanet. TMV este prezentă și în România prin Liceul Internațional Maarif înființat în 2018 în București. Liceul este prima școală TMV din Uniunea Europeană, deschisă pentru a înlocui școlile Lumina, afiliate mișcării Gülen.

Populism și religie

Turcia s-a bucurat de o imagine relativ pozitivă în primul deceniu al guvernării AKP, când a fost lăudat așa-numitul model turc de democrație musulmană. Începând cu protestele Gezi din 2013, dar mai ales după lovitura de stat eșuată din 2016 și trecerea la sistemul prezidențial, imaginea țării a avut de suferit, populismul și tendințele autoritare ale guvernului devenind subiecte de prim-plan în presa internațională.

Însă în pofida ascensiunii politicilor populiste din ultimii ani, populismul turc este departe de a fi un fenomen nou, regăsindu-se în (aproape) toată istoria politică a Republicii turce. Unul dintre cele șase principii fundamentale ale kemalismului – ideologia care a stat la baza fondării Turciei moderne – este populismul. În consecință, încă din primii ani de existență Turcia modernă s-a autodefinit ca fiind un stat „populist”, cu puternic caracter anti-elitist. De-a lungul timpului „poporul” a ocupat un loc central în discursul politic al partidelor de stânga și de dreapta, fie ele laice, naționaliste sau islamiste, discursurile populiste fiind „utilizate” în scopuri variate: atât pentru a justifica erodarea democrației, cât și pentru a încuraja participarea democratică. „Poporul” a reprezentat segmente diferite ale societății, cu valori și practici culturale distincte. După 2016 „poporul” din discursul guvernului este reprezentat de turcii musulmani – ideologic se remarcă naționalismul turco-musulman – iar aliatul principal este Diyanet (și comunitățile cooptate). În acest context, nu este surprinzător faptul că rolul Diyanet a fost extins exponențial în ultimii ani, fiind o instituție subordonată statului încă de la înființare, care în prezent îi răspunde direct președintelui. Bugetul alocat Diyanet a ajuns la 3,5 miliarde euro în anul 2025, superior bugetelor Ministerelor de Externe, Interne, Comerț, Cultură, Turism sau Energie. Pe lângă atribuțiile religioase și sprijinirea obiectivului declarat al AKP de a forma „generații pioase”, Diyanet a devenit și un instrument de legitimare a politicilor guvernamentale –Diyanet s-a aflat mereu sub controlul statului, s-a schimbat mai degrabă ceea ce reprezintă statul și nu instrumentalizarea politică a instituției -. Conform lui Akın după 2007 partidul AKP a devenit egal cu statul, și atât legitimarea politicilor cât și consolidarea puterii partidului sunt înfăptuite prin intermediul Diyanet. Ultimii președinții Diyanet, numiți de AKP, nu s-au ferit să exprime opiniile politice populiste. Görmez a criticat tradițiile occidentale, precum celebrarea Anului Nou, descriindu-le drept corupte și periculoase pentru societate. Similar, actualul președinte, Ali Erbaş a criticat secularismul, ba mai mult, după convertirea Hagiei Sofia din muzeu în moschee a vorbit din minbar ținând o sabie, imitând astfel sultanii otomani. Diyanet susține narativa AKP conform căreia umma musulmană este amenințată iar Turcia este „purtătoarea de steag a lumii islamice”.

Predicile Diyanet contribuie la formarea opiniei publice atât cu privire la politica internă, cât și cea externă. Conținutul khutba, al predicilor de vineri, este decis central, de către instituție și publicat pe site-ul acesteia, aceeași predică urmând să fie citită în toate moscheile din țară. Deși conținutul este majoritar religios, sunt și predici care abordează chestiuni de politică internă – un exemplu în acest sens fiind predica citită în moschei imediat după interzicerea X/Twitter de către guvern prin care turcilor li se amintea că „libertatea necesită responsabilitate”, susținând astfel indirect măsura luată de guvern-, dar și subiecte de politică externă precum situația palestinienilor, războiul civil sirian sau criza refugiaților, conferind legitimitate religioasă politicii externe AKP. Uneori suportul este mai direct, și „se traduce” prin rugăciuni pentru succesul politicilor guvernamentale; de exemplu în octombrie 2019 în toate moscheile din Turcia se citeau rugăciuni pentru reușita operațiunii militare turce din nordul Siriei.

Politizarea treptată a Islamului turc începând cu anii 1950 prin mobilizarea electoratului religios și mai târziu, datorită emergenței partidelor și mișcărilor politice islamice/islamiste a condus la redefinirea relațiilor dintre stat și Islam. Reprezentanții Islamului neoficial, respectiv comunitățile și ordinele religioase interzise prin lege, au început să colaboreze cu statul, rezultând în estomparea granițelor dintre Islamul oficial, reprezentat de Diyanet, și cel neoficial. După lovitura de stat eșuată din 2016 și îndepărtarea membrilor mișcării Gülen din structurile statului, guvernul a cooptat alte comunități religioase loiale AKP pentru ocuparea locurilor vacante, cu scopul de a-și consolida puterea politică.