Interesele Chinei și proiectarea acestora pe scena internațională și în zona Mării Negre are mai multe premise pe care trebuie să le avem în vedere. Prima pe care ne propunem să o abordăm este faptul că lumea trece prin mari transformări, poate mai profunde ca oricând. În secolul XX au fost două mari conflicte mondiale care au modelat lumea, plus mari descoperiri de natură tehnică, absolut remarcabile, culminând cu Internetul și Inteligența Artificială.

Miracolul chinez a însemnat nu doar o formidabilă creștere economică internă ci modelarea Chinei într-un challenger al Statelor Unite la supremația mondială. China nu este doar o țară în ascensiune ci și un model original de comunism altoit pe o economie de piață. Din țara – manufactură a lumii, China vrea să stabilească propriile reguli internaționale, fapt care o duce în coliziune inevitabilă cu America. Astăzi, China reprezintă peste 12% din comerțul global și aproximativ 15,5% din PIB-ul mondial. Din 1978, rata medie de creștere a țării a fost de 9,5% din PIB și este acum cel mai mare producător de produse manufacturate din lume.

Tensiunile dintre SUA și China și războaiele comerciale amplificate în timpul administrației Trump și continuate de administrația Joe Biden, au dominat agenda globală în ultimii ani și au dus coliziunea geopolitică într-o retorică belicoasă, cu mari riscuri pentru stabilitatea lumii. Motivele acestor confruntări, deocamdată doar cu mecanisme politice și economice, țin de dinamica istoriei, niciun imperiu nefiind veșnic, ci supus presiunilor altor competitori dornici să ia partea leului.

Europa este în mijlocul ciclonului chino-american, fiind într-o mare dilemă geopolitică deoarece identitatea sa transatlantică (Europa Occidentală datorând enorm Statelor Unite pentru ce a ajuns după al Doilea Război Mondial) trebuie armonizată cu interesele sale economice, fiind, geografic, puternic conectată la marele spațiu eurasiatic, dominat de China. Uniunea Europeană este cel mai mare partener comercial al Chinei, în timp ce China este al doilea cel mai mare partener comercial al UE, după SUA.

Josep Borrell, Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate și Vicepreședinte al Comisiei Europene, a reiterat în 2023 poziția actuală a UE față de China, aprobată de Consiliul European în 2020: China este văzută ca atât ca partener dar și concurent și rival sistemic. Acesta a deplâns, în limbaj politic, deteriorarea relațiilor bilaterale din cauze imputate Chinei, și nu a UE: răspunsul disproporționat al Beijingului la măsurile represive ale UE, măsurile comerciale ale Chinei împotriva Lituaniei, cu impact direct asupra pieței unice din UE și poziția Chinei asupra războiului împotriva Ucrainei (interpretată ca o formă de complicitate cu Rusia). Dar, conștient că o rupere severă a legăturilor cu China ar fi fatală Europei, oficialul european a reafirmat angajamentul și cooperarea, dar și recunoașterea rolulului crucial al Chinei în rezolvarea problemelor globale și regionale. Adică, nu ne place de voi dar ne sunteti necesari, fapt care nu trebuie judecat în termeni morali ci mai curând de realpolitik.

Puterea economică a Chinei se reflectă și în raporturile cu Europa. Schimburile comerciale ale UE cu China au ajuns la aproape 850 de miliarde de euro în 2022 dar cu un deficit record de 400 de miliarde de euro, aproximativ 2,3% din PIB-ul UE. Este evident acest dezechilibru comercial, însă e greu de crezut că Europa îl poate echilibra, după ce zeci de ani a beneficiat de produse ieftine din China ajunsă acum la rolul de mare putere mondială și concurent redutabil.

Reducând discuția la spațiul Mării Negre, trebuie spus că politicile chineze se suprapun parțial pe interesele euro-americane întrucât doar o parte din bazinul acesteia este parte a UE, restul fiind parte a unor state rivale sau ne-membre ale construcției euro-atlantice. În acest sens, nuanțele și spațiul de manevră al Chinei sunt variabile.

Cât de impotantă este Marea Neagră pentru  China?

În încercarea de a reduce dependența de Statele Unite, care controlează prin aliații asiatici o serie de rute comerciale, și de a diversifica opțiunile de investire a puternicelor sale lichidități și de tranzitare a mărfurilor, dar și de a țese alianțe, China a inițiat, mai ales începând cu mandatele Președintelui Xi Jinping, o serie de proiecte eurasiatice și nu numai. Marea majoritate a comerțului internațional chinez trece pe mare prin strâmtoarea Malacca, în largul coastei Singapore, care este un aliat major al SUA. Aceste proiecte sunt, în esență, parte integrantă a eforturilor Chinei de a-și crea propriile rute comerciale mai sigure.

Interesele Chinei pentru aceste proiecte sunt, pe lângă implicațiile pur comerciale, și unele politice, un model de soft power diferit de modelul politico-militar practicat de Federația Rusă, și anume de a face națiunile participante interdependente de economia chineză și, prin urmare, de a construi influență economică și politică de durată. Una din caracteristicile politicii de stat chineze este de a observa și de a aplica modelele care au confirmat în alte conjuncturi istorice.

Planul Marshall care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial a funcționat în Europa și a asigurat o ascendență geopolitică Statelor Unite timp de decenii. China nu mai poate face un nou Plan Marshall dar poate încerca investiții în țări atractive unde există teren propice pentru stabilirea de capete de pod durabile. Caracteristica acestor initiative este că Beijingul acordă finanțare altor națiuni pe baza exclusiv a intereselor economice comune.

Inițiativa Belt and Road (BRI) este una dintre cele mai cunoscute proiecte chineze de dezvoltare a două noi rute comerciale care să conecteze China cu restul lumii. Dar inițiativa este mult mai mult decât bani și investiții în infrastructură. Este un efort de a dezvolta o piață extinsă, interdependentă pentru China, de a crește puterea economică și politică a Chinei și de a crea condițiile potrivite pentru ca Beijingul să construiască o economie de înaltă tehnologie. Acest proiect a avut în vedere repornirea unor rute comerciale străvechi care leagă Europa și Asia. Ideea a fost propusă pentru prima dată de președintele chinez Xi Jinping în timpul unei vizite în Kazahstan în 2013, iar Asia Centrală este văzută ca fiind cea mai vitală regiune pentru acest proiect însă extensiile acestuia ajung inclusiv la Marea Neagră.

Ca răspuns la criza financiară din 2008, guvernul Chinei a aprobat un pachet de stimulare de 4 miliarde de yeni, emițând contracte pentru construirea de căi ferate, poduri și aeroporturi, dar a saturat piața chineză. Cadrul proiectului Belt and Road oferă o piață alternativă pentru marile companii de stat ale Chinei dincolo de granițele statului chinez.

Belt and Road (BRI) este expresia eforturilor guvernului chinez de a stimula economiile țărilor eurasiatice, care din punct de vedere istoric sunt în urma zonelor de coastă mai bogate. Guvernul folosește Belt and Road pentru a încuraja și sprijini afacerile din aceste regiuni centrale, alocand buget generos și încurajând întreprinderile să concureze pentru contractele Belt and Road. Oficial, China nu controlează politic și militar țările intrate în aceste proiecte ci le creează dependențe economice din care are de câștigat pe termen lung.

Țările din UE și din regiunea Mării Negre au fost interesate de parteneriate cu China deoarece puterea sa economică (a se înțelege mari lichidități) și flexiblitatea în afaceri erau atuuri irezistibile. Pe lângă comerțul, investițiile, împrumuturile și tehnologiile chinezești, China manifesta o neutralitate convenabilă față de politicile interne ale partenerilor lor economici, fără să condiționeze banii de implementarea de diverse politici interne în interesul chinez, cum a practicat Occidentul. Apoi, fiind a doua mare putere a lumii, este un avantaj să fii în parteneriat cu un membru permanent și influent în Consiliul de Securitate al ONU, atu care poate contribui sau influența în probleme de interes pentru statele Mării Negre. De asemenea, China este un factor de ponderare pentru Rusia, de care unele state se simt amenințate.

Chinezii s-au axat în țările de la Marea Neagră pe sectoarele de finanțe, energie, tranzit și infrastructură. Pentru guvernul chinez, zona Mării Negre oferă o legătură vitală cu restul Europei, precum și cu Caucazul și Orientul Mijlociu. Teritoriul său ar putea oferi rute cheie de tranzit pentru conductele de energie, transportul maritim și transportul feroviar și rutier. Pe lângă ofertele individuale, companiile din China au folosit forumuri de afaceri și târguri comerciale pentru a consolida legăturile de afaceri locale.

Alte inițiative comune au fost formatul China-Țările din Europa Centrală și de Est (China-CEEC), cunoscut și sub denumirea de Inițiativa „16+1” și mai târziu „17+1”, care include cele două state membre ale UE care se învecinează cu Marea Neagră: România și Bulgaria. Institutele Confucius stabilite în regiunea Mării Negre au contribuit și ele la promovarea culturii și limbii chineze.

Situația investițiilor chineze în statele Mării Negre este variată și influențată de opțiunea geopolitică a fiecăreia dintre ele.

Dintre statele riverane ale Mării Negre, Turcia a devenit un partener extrem de important pentru China. Investițiie chineze în Turcia au cunoscut creșteri susținute, mii de companii din China activând acum în Turcia. Turcia lui Erdogan, cu o agendă geopolitică independentă, a limitat implicarea economică din partea vechilor aliați și are nevoie de China pentru creștere economică și alianțe politice. În cunoscutul proiect al Drumului Mătăsii, Turcia are propriul proiect de infrastructură denumit Coridorul Mijlociu care poate să se lege cu Belt and Road, deși problema este legată de dezechilibrul comercial masiv în favoarea Chinei. China și-a crescut investițiile în Turcia, în principal în sectoarele minier, energie, telecomunicații, transport, infrastructură, finanțe și în sectorul bancar. Banca Industrială și Comercială a Chinei (ICBC) a achiziționat Turkish Tekstilbank în 2015, iar Banca Chinei a devenit operațională în Turcia cu 300 de milioane de dolari. Reciproc, o serie de bănci turcești au sucursale în China. China a investit pentru a crește capacitatea de producție a gazelor naturale la Silivri și Tuz Gölü și a făcut și investiții mari în sectorul telecomunicațiilor din Turcia. Investițiile chineze în infrastructura turcă s-au materializat și în Tunelul Eurasia, Autostrada Marmara de Nord și Podul Yavuz Sultan Selim.

Pe lângă partea economică, Turcia a apelat la firme din China pentru a cumpăra rachete și alte tehnologii de apărare, cum ar fi achiziționarea sistemului chinezesc de apărare antiaeriană FD-2000 înainte de a cumpăra în cele din urmă S-400 rusesc, cu mare dezamăgire pentru industria de apărare a statelor NATO. În 2010, armata turcă a găzduit un exercițiu comun cu Forțele Aeriene ale Armatei de Eliberare a Poporului din China, o premieră în această zonă de confluență geopolitică. Deși cooperarea militară chino-turcă a rămas modestă, discuțiile privind o posibilă viitoare colaborare industrială în domeniul apărării continuă. China, spre deosebire de Occident, evită amestecul în problemele sensibile ale Turciei și, drept urmare, nu critică politicile Ankarei față de kurzi sau reprimarea libertăților presei de către Turcia. La fel, reciproc, Turcia a evitat să susțină drepturile uigurilor turcofoni în China.

Pentru Ucraina, China oferea, înaintea războiului cu Rusia, oportunități importante de export și investiții. Ucraina a devenit, de asemenea, una dintre primele țări care și-a redeschis granițele pentru turiștii chinezi, în plină pandemie. Deși au fost mai multe proiecte comune în  sectorul transporturilor din Ucraina, doar câteva întreprinderi minore au fost realizate,

Ucraina a fost interesată de întărirea legăturilor cu China deoarece exporta produsele agricole și produse ale industriei de apărare. În ochii Beijing-ului, Ucraina era un veritabil hub agricol. În 2015, China’s Oil and Food Corporation (COFCO) a cumpărat Noble Agri Resources, o companie agricolă internațională cu active în Ucraina, iar în 2016 a deschis un terminal de cereale în portul Mykolaiv din Ucraina. De asemenea, COFCO avea în proiect dezvoltarea infrastructurii portuare în Mariupol, pe Marea Azov. Au existat proiecte privind construirea de drumuri, construirea unei linii de metrou, precum și construirea unei noi căi ferate de pasageri care lega Kievul de Aeroportul Internațional Boryspil. Războiul, însă, a mutat aceste posibile investiții în curtea rușilor, sau le-a făcut imposibil de realizat.

Până la războiul început în februarie 2022, China a depășit Rusia ca principal partener comercial al Ucrainei. Ucraina a beneficiat de războiul comercial chino-american, care a determinat China să cumpere mai multe produse alimentare din surse non-americane. Însă, industra de armament a fost un important punct sensibil pe agenda comercială, fapt care a determinat implicarea americană. Ucraina a devenit al doilea cel mai mare furnizor de arme pentru China, odată cu închiderea înțelegerilor Kievului cu Moscova pe acest domeniu. China a încercat să achiziționeze Motor Sich, un important producător ucrainean de elicoptere și motoare de avioane. În urma presiunii SUA și a altor factori, compania a fost naționalizată iar tranzacția nu a avut loc niciodată, cooperarea militară chino-ucraineană scăzând de atunci.

China a rămas un investitor relativ modest în Ucraina, cauzele fiind mai profunde, ținând și de intersectarea intereselor ruso-occidentale, plus riscul unui război în Ucraina care s-a confirmat în 2022.

Georgia, fost stat sovietic, a cunoscut o creștere importantă a comerțului cu China. Între cele două state a fost încheiat un Acord de liber schimb care elimina tarifele la peste 90% din importurile și exporturile chinezești cu Georgia. Georgia exportă vin, apă minerală și produsele agricole în timp ce China s-a arătat interesată de infrastructura georgiană, în special pentru rolul de coridor pentru a conecta regiunea Caspică atât cu Europa, cât și cu China. De exemplu, China s-a interesată în a investi în noua cale ferată Baku-Tbilisi-Kars de 829 de kilometri care leagă Azerbaidjanul de Turcia prin Georgia. Interesant, spre deosebire de statele europene unde s-a ponderat creșterea influenței chineze, în Georgia limba chineză a devenit după limba engleză și limba germană, a treia cea mai populară limbă străină predată în universitățile georgiene. Cu toate acestea, Georgia face majoritatea volumului comercial cu Rusia, Uniunea Europeană sau Turcia. Comerțul cu China rămâne redus și dezechilibrat, însă nu neapărat din rațiuni geopolitice.

În cazul României, Bucureștiul a prioritizat parteneriatul său strategic cu Occidentul, în special cu SUA, față de investițiile economice ale Chinei. Pentru România, deși China este un partener economic în creștere, importurile din China depășind de șase ori exporturile românești pe piața chineză, nu s-au confirmat planurile inițiale care mergeu pe un trend ascendent semnificativ. România a fost cel mai apropiat aliat european al Chinei în timpul Războiului Rece, o reușită a lui Nicolae Ceaușescu, iar Bucureştiul a menţinut relaţii bune cu Beijingul în cadrul formatului 17+1. România a sperat la consolidarea legăturilor economice cu Beijingul și la atragerea de fonduri importante, de ordinul miliardelor de Euro. Optimismul inițial s-a diminuat deoarece din cele 10 miliarde de dolari prognozate, puține s-au îndreptat către economia românească. Compania Nuclearelectrica a reziliat planurile de construcție a două reactoare nucleare cu China National Nuclear Corporation, un proiect prin care China dorea să folosească proiectul de 8 miliarde de dolari ca o modalitate pentru a intra pe piața energiei nucleare a UE.

Bază militară americană de la Mihail Kogălniceanu diminuează apetitul chinez pentru investiții în portul Constanța. Pentru moment, politică externă românească, extrem de pro-americană, face ca o consolidare a prezenței economice chineze în economia României să fie destul de improbabilă. Odată cu creșterea sancțiunilor americane, în contextul războiului economic cu China, UE a adoptat o atitudine restrictivă cu privire la investițiile Chinei iar România s-a conformat și a stopat proiectele comune cu Beijingul, puține fiind probabil să se materializeze.

Bulgaria a fost mai curajoasă în relația cu China, însă nu a putut ieși prea mult din cadrul politicii de ponderare transmise de Washington, via Bruxelles. Dacă la Summitul 16+1 desfășurat la Sofia în 2018, președintele bulgar Rumen Radev era foarte optimist asupra cooperării chino-UE, realitatea a infirmat această speranță. Bulgaria a încercat să atragă capitalurile chineze pentru a investi în economia bulgară. China încă încearcă să investească în cele două porturi importante ale Bulgariei la Marea Neagră, Varna și Burgas, precum și în centrala nucleară Belene, în valoare de 10 miliarde de USD. Cu toate acestea, întreprinderile mixte planificate în sectoarele de automobile și aviație au eșuat.

Realizări limitate la Marea Neagră

Regiunea Mării Negre rămâne crucială pentru China deoarece oferă posibilități substanțiale pentru transportul și comerțul maritim și are avantajul că este tranzitată de o importantă infrastructură energetică. Pentru Belt and Road (BRI), regiunea Mării Negre înseamnă încă o legătură între Orientul Mijlociu, regiunea Caucaz și Europa. Un alt punct semnificativ al Mării Negre este faptul că regiunea este privită de chinezi ca un punct de sprijin direct din Asia în Europa.

Marea Neagră oferă o potențială piață de export pentru China, atât în ceea ce privește energia regenerabilă, cât și tehnologiile nucleare însă toate depind de schimbarea de opțiune a UE. Deoarece China este cel mai mare consumator de combustibili fosili din lume și cel mai mare importator mondial de țiței va căuta să importe mai multă energie în viitor, îndreptându-se în același timp și către o energie mai curată.

Prezența economică și influența politică a Chinei în regiunea Mării Negre s-a dovedit modestă, raportat la amploarea planurilor din fiecare țară menționată mai sus. Deși la masa Mării Negre stau state vecine eterogene ca opțiune politică și economică, comercianții și investitorii din China au preferat alte regiuni de investiții, cum ar fi Europa de Vest și Statele Unite. Nivelul de dezvoltare a statelor din bazinul Mării Negre a limitat, indirect, cooperarea cu China, nu doar anumite direcții politice de limitare a prezenței chineze. Spre deosebire de statele Asiei Centrale, interesate direct de investițiile chineze, statele de la Marea Neagră nu sunt nici suficient de atractive pentru Beijing și nici disperate, la rându-le, pentru asistență și cooperare economică din China. Nicio țară din UE nu a căutat împrumuturi mari din China, deoarece fondurile fondurile Uniunii Europene sunt mai avantajoase. Deși cu intenția de a diversifica opțiunile politice și comerciale, proiectul Belt and Road nu s-a aplicat prea mult în această zonă, partial și din cauza pierderii suflului Beijingului referitor la punerea sa în practică aici. Ca atare, nici statele Mării Negre nu au manifestat un entuziasm constant ci unul care s-a diluat treptat.

Cât privește Investițiile, în special în infrastructură și porturi din regiunea Mării Negre, sunt văzute de Beijing ca un mijloc important de asigurare a accesului la piețele europene vitale.

O problemă-cheie pentru multe dintre statele litorale ale Mării Negre, inclusiv pentru Ucraina, a fost că SUA consideră că Republica Populară Chineză este un concurent strategic, de fapt singura amenințare mondială pentru hegemonia americană. Pentru statele Mării Negre, desi s-au purtat discuții promițătoare, concretizarea proiectelor a fost strâns legată de confruntarea geopolitică  extinsă dintre China împreună cu aliații ei și Statele Unite la pachet cu blocul occidental. Pe măsură ce relația dintre SUA și China s-au deteriorat și s-a ajuns la un veritabil război economic, statele litorale ale Mării Negre dependente sau angrenate în parteneriate strategice cu SUA, s-au trezit în poziția dificilă de a trebui aleagă între Occidentul euro-atlantic sau Estul reprezentat de China, aflată în pragul construirii unui nou bloc geopolitic mondial. În lumina a ceea ce s-a numit revenirea confruntării marilor puteri mondiale, unele dintre statele mai mici de pe litoralul Mării Negre s-au confruntat și vor continua să se confrunte cu influențe și alegeri complicate deoarece schimbările care se preconizează nu oferă certitudini asupra corectitudinii alegerilor făcute. Există posibilitatea ca dependența economică de bunurile chineze precum și imposibilitatea momentană de a le acoperi, în mare măsură, din propria industrie europeană, să readucă proiectele și banii chinezești în prim plan.

Regiunea extinsă a Mării Negre este un spațiu prin care se ciocnesc interesele marilor puteri, ideologiile aferente și interesele economice. Răspunsul Statelor Unite și al UE la Marea Neagră în privința proiectelor Chinei, a fost pe măsura acestor frământări, regiunea fiind considerată un „cal troian” pentru influența chineză.

Revenind la Belt and Road (BRI), menționam că a fost conceput ca un proiect care să aducă multiple avantaje economice pentru China și țările vizate dar a fost văzut cu potențiale riscuri pentru interesele UE și SUA. Îngrijorarea a fost la faptul că Beijingul ar putea îndatora masiv acele țări, datorii pe care țările partenere nu le vor plăti pe termen lung și, cel mai probabil, vor fi puse sub presiune pentru a oferi favoruri politice Chinei în lupta ei pentru dominație mondială. Deși China nu a construit oficial un bloc politic și militar după modelul occidental, banii pe care i-a oferit cu generozitate erau doar o armă economică care depășea cu mult doar simpla construire a infrastructurii pentru profituri și avea obiectivul de a plasa țările partenere pe o axă pro-Beijing.

În concluzie, factorul care a limitat cel mai mult, în cele din urmă, prezența chineză în acest spațiu a ținut de schimbarea relațiilor politice dintre Statele Unite și aliații săi europeni și China. Garanțiile de securitate din SUA sunt mai importante, cel puțin pentru România, decât așteptările reduse de beneficii economice care să vină din partea Chinei. Cetăţenii români şi bulgari a celor două state membre UE de la Marea Neagră se identifică cu valorile occidentale, mai degrabă decât cu cele chineze. China, cu toate că alimentează Europa cu mărfuri, este încă prea îndepărtată ideologic și civilizațional pentru a juca o carte decisivă în această parte a lumii însă ne va rezerva mari surprise, cu siguranță. China, aparent, a suferit o reducere a gradului de implicare în economiile statelor europene și a celor de la Marea Negră însă răbdarea chineză este cunoscută și nu este recomandat să fie subestimată.