de Corneliu Vlad | dec. 12, 2010 | Uncategorized @ro
Turcia impune o noua "Pax Ottomana"
Prin titlul “Pax Ottomana”, aparut in “Foreign Affairs”, autorul articolului, Hugh Pope, nu face decat sa exprime nedumerirea, ba chiar stupoarea, unor comentatori occidentali in fata noilor orientari din politica internationala a Turciei. Noua tendinta se afirma, de fapt, de un deceniu, dar politologii, meticulosi si prudenti, nu reusesc inca sa o defineasca si, mai ales, evita sa-i prevada evolutiile viitoare.
Si atunci, unii dintre ei, arunca mingea in terenul advers. Nu noi nu stim ce vrea Turcia, Turcia nu stie de fapt cam ce vrea. Asa procedeaza si Hugh Pope, care este, totusi, directorul proiectului Turcia-Cipru al lui International Crisis Group. Pentru ca articolul sau incepe cu constatarea ca Turcia nu ar prea avea nici o conceptie asupra ordinii mondiale. De-a lungul secolelor, turcii s-au intrebat mereu daca sunt parte a Europei sau a oreintului Mijlociu, a lumii mediteraneene sau a Eurasiei. Raspunsul cel mai simplu, si la indemana oricui, ar fi, insa, ca Turcia este parte a tuturor acestor “lumi”, care nu sunt sau nu ar trebui sa fie neaparat disjuncte.
Ar mai fi si alte dileme. In articolul din “Foreign Affairs”. Regimul de la Ankara se indreapta spre “fascism islamist” ori spre o ordine internationala a pluralismului, secularismului, globalizarii? Cu economia ei, a 17-a ca putere pe glob, o economie repede crescatoare, este Turcia o putere mondiala emergenta, asemenea Braziliei, Chinei, Indiei sau Rusiei? Sau e un “jucator minor”care se supraapreciaza? Autorul american recunoaste ca Turcia are un rol de jucat in multe zone de interes major pentru Statele Unite, dar ar fi vorba de “un important rol secundar”. La fel de confuz s-ar putea vorbi de un “rol principal neimportant”, daca sintagme de acest tip ar lamuri ceva.
Mai cert pare altceva: ca Occidentul “a pierdut Turcia”. Anecdotica pe care ne-o serveste autorul articolului se refera la o discutie care s-ar fi purtat intre seful Pentagonului Robert Gates si presedintele Comisiei Europene Jose Manuel Barroso. Primul invinuieste Bruxellesul ca descurajeaza Turcia in negocierile de integrare europeana, celalalt blameaza Washingtonul ca a pus opinia publica turca in capul Vestului cu invazia din Irak. La urma urmei, poate ca amandoi au dreptate. Si atunci, despre ce pace otomana vorbim?
de Corneliu Vlad | dec. 12, 2010 | Uncategorized @ro
Politicile economice promovate de Ankara inspira statele arabe
Putere economica emergenta, laborator al modernitatii politice musulmane, actor diplomatic de neocolit in Orientul Mijlociu – astfel, adica elogios, defineste un site musulman orientarea, de aproape un deceniu, a politicii Ankarei, iar acestea sunt si ratiunile pentru care Turcia genereaza atentie si interes in crestere peste hotare.
Relatiile turco-arabe in general, si relatiile dintre Ankara si statele din Magreb cunosc un reviriment spectaculos ca urmare a “noului tropism oriental al diplomatiei turce”, cum numeste sursa mentionata (de fapt, acum mentionata: “Al-islam-fi-nafsi”), politica initiata de partidul premierului Erdogan.
Decenii in sir, lumea araba si cea turca mai degraba s-au ignorat reciproc decat au conlucrat, lasand deoparte un indelungat trecut comun. Statele arabe si-au focalizat atentia, in deceniile postbelice, pe propriile probleme,nationale si regionale, inclusiv cele ale postcolonialismului, lumii a treia, confruntarea cu Israelul, in timp ce Turcia, in anii razboiului rece, s-a inregimentat in NATO si a aspirat tenace la integrare europeana institutionalizata.
De la inceputul anilor 2000, prioritatile s-au reasezat si intr-o parte, si in cealalta. Au fost identificate si se definesc interese comune sau convergente. Mutatiile care se produc in “noua Turcie” trezesc curiozitatea magrebienilor, indeosebi in Tunisia si Algeria, care, spre deosebire de Masrek, au pastrat o aminitre impregnata de o anumita nostalgie a perioadei otomane, observa siteul citat. Patronatele algerian, tunisian, marocan, isi multiplica deplasarile in Turcia pentru a cunoaste si a reflecta la modelul economic al unei tari cu o productie industriala mai mare decat cea insumata a statelor arabe si cu o crestere economica anuala cvasiconstanta de circa sapte la suta. Se pun bazele unor parteneriate economice si apar primele rezultate. Algeria a devenit primul partener comercial din Africa al Turciei, iar schimburile turco-tunisiene sporesc, si ele, in ritm alert.
Societatea civila magrebiana este atrasa de experimentul islamo-conservator al conducerii de la Ankara. Reformele politice initiate in 2002, care au impulsionat democratizarea si au dus la “recucerirea institutiilor de catre civili” sunt observate si analizate cu interes in Magreb. Dinamica acestui tip de islam politic este interpretata ca o optiune politica judicioasa, care atesta ca islamismul “poate fi solubil in democratie”, iar laicitatea poate fi practicata intr-o tara musulmana. Experienta turca are rezonante semnificative in regiunea Magrebului, dar nu numai in aceasta zona a lumii musulmane.
de Corneliu Vlad | dec. 6, 2010 | Uncategorized @ro
Turcia, mostenitoarea geopolitica a Imperiului Otoman
Sub acest titlu aproape sfidator, mult prea serioasa publicatie americana “Foreign Affairs” aduce in discutie statutul geopolitic al Turciei in viitorul apropiat. Intr-o lume pasionata de ierarhizari si clasamente, nici politologii nu rezista tentatiei de a glosa pe teme de tipul “cel mai” sau “liderul”… Dar lumea musulmana este una vasta si eterogena, multietnica si multiculturala, si mai ales o lume intr-o perpetua si clocotitoare miscare, plina de imprevizibil, atipica si chiar derutanta pentru analistii comozi, prudenti sau bazati pe stereotipuri sau interese.
Lumea musulmana insumeaza un miliard si jumatate de credinciosi ai islamului, care este a doua religie a lumii ca numar de fideli, dupa crestinism, si a treia, in ordine cronologica, dupa iudaism si crestinism, dar, mai ales, cea mai tanara si cea mai activa, dintre marile religii ale lumii. Prin islam nu se intelege azi doar o credinta si un cult, ci si o forta politica, si o civilizatie, in sensul pe care-l atribuie Huntington acestei notiuni cand vorbeste de inevitavila “ciocnire a civilizatiilor”. Islamul este, de altfel, singura religie ale carei nume figureaza in denumirea oficiala a multor state, sub forma de “republica islamica”.
A vorbi, intr-un asemenea context, atat de incarcat si de solicitant, despre liderul lumii musulmane in sens politic/geopolitic, nu religios, este, de aceea, un exercitiu cel putin temerar. Si totusi, cineva (de altfel, nu numai el) o face: cercetatorul Soner Cagaptay, de la Washington Institute for Near Policy, in paginile mentionatei publicatiii americane. El se intreaba daca Turcia nu ar putea deveni ceea ce el numeste “sultanul lumii musulmane”.
Turcia, suna argumentatia lui, este succesoarea Imperiului Otoman, care a dominat timp de secole o intinsa parte a lumii asupra careia si-a imprimat o pecete adanca, dar este si cea mai mare putere economica, si statul cu cea mai numeroasa armata din lumea musulmana. Orientarea marcat islamica imprimata politicii interne si externe a tarii are impact favorabil asupra populatiei, fapt pe care-l atesta si reconfirmarea la putere, prin alegeri, a Partidului Dreptatii si Dezvoltarii-AKP. Refuzul Ankarei de a se angaja in interventia militara din Irak, cordializarea relatiilor cu Siria, relatiile nuantate cu Iranul, schimbarea conduitei in relatiile cu Israelul au sporit prestigiul Turciei in lumea araba.
Si totusi, adauga cercetatorul, state ca Arabia Saudita sau Egiptul, care nazuiesc traditional la statutul de lider al lumii musulmane, manifesta reticenta fata de preeminenta, nedeclarata, de altfel, oficial de Ankara, dar tot mai evidenta prin fapte in ultimii ani. “Chiar daca Turcia nu poate convinge lumea musulmana de puterea ei, conchide cercetatorul american, turcii au obtinut prin AKP un brand al islamului si al identitatii nationaliste”.
de Corneliu Vlad | nov. 15, 2010 | Uncategorized @ro
Premierul turc Recep Tayyip Erdogan, un favorit al presei internationale
Fiindca ne apropiem de sfarsitul anului, se voteaza cu febrilitate pentru cel care va primi, din partea saptamanalului “Time”, titlul de Omul Anului. Pe primul loc in preferintele cititorilor-votanti se afla premierul Turciei, Recep Tayyip Erdogan, care o depaseste de putin pe Lady Gaga, dar este cu mult inaintea presedintelui Obama, a somerului american si a minerilor chilieni, a laureatului Nobel pentru Pace din China si a liderului nr. 1 al Chinei, a unor asi ai informaticii si Internetului, aflati in primele 15 locuri ale clasamentului, inca provizoriu.
“Time” explica audienta premierului turc in principal prin doua gesturi de politica externa: reactia viguroasa cu prilejul incidentului in care a fost implicata “flotila pacii” in zona maritima Gaza, cand Israelul a fost acuzat de “terorism de stat inuman” si intelegerea dintre Turcia, Brazilia si Iran pe tema dosarului nuclear iranian, demers care a luat prin surprindere lumea occidentala, dar care ar putea contribui la dezamorsarea crizei periculoase din zona.
Erdogan are la activul sau pe 2010 si performante pe plan intern, in primul rand boomul antreprenorial in plina criza mondiala, dar si reformarea curajoasa unor institutii ale statului (armata, justitia etc.), care beneficiaza de un larg sprijin popular, asa cum s-a vazut si cu prilejul referendumului din septembrie. Alinierea premierului cu aripa nationalista din tara sa nu l-a depunctat in clasamentul publicatiei americane. Cu Erdogan in fruntea Executivului, mai noteaza “Time”, Turcia isi afirma, deloc timid, ponderea in zona volatila a Orientului Mijlociu. Reorientarea politica a Turciei in timpul guvernarilor Erdogan, care au inceput in 2003, vizeaza in principal trei aspecte: refuzul de a sprijini interventia militara americana in Irak, disocierea de politica americana fata de Iran si critica energica a politicii Israelului.
In mod paradoxal, aceste trei atitudini ar putea fi considerate ca fiind antiamericane, dar oficialitatile de la Washington continua sa sustina public ca Turcia ramane aliatul cel mai de nadejde al Statelor Unite in lumea musulmana. Multi lideri occidentali afirma ca “guvernul Erdogan poate deveni un exemplu puternic pentru vecinii Turciei – Iranul, Irakul, Siria”, remarca postul de radio BBC.
de Corneliu Vlad | nov. 11, 2010 | Uncategorized @ro
Ministrul turc de Externe, Ahmat Davutoglu, vrea "normalizarea" istoriei
Un analist american (Judah Grunstein) retine dintr-o intalnire oficiala chino-turca, incheiata cu intelegeri spectaculoase si cu impact amplu, un singur detaliu, care pare sa fi scapat pana la el neobservat. E vorba de o formulare a sefului diplomatiei turce, Ahmet Davutoglu, privitoare la semnificatia incheierii razboiului rece. Daca politologul american Francis Fukuyama vedea in acest act istoric “sfarsitul istoriei”, sintagma pripita, nefericit aleasa si care trimite la utopie daca nu chiar la absurd, Davutoglu vorbeste de “normalizare”. Razboiul rece, ca si perioada coloniala de dinaintea sa, au fost anomalii istorice, afirma ministrul turc, iar depasirea acestor moment indreapta politicile si relatiile mondiale pe calea normalizarii.
Daca pentru Statele Unite si Occident in general aceasta normalizare ar putea sa insemne mai degraba declin, pierdere de pozitii si de influenta, pentru “restul planetei”, iar aici se include si Turcia, normalizarea deschide perspective. “Pentru Turcia – scrie Judah Grunstein – aceasta inseamna adancirea legaturilor atat cu Statele Unite si cu Europa, pe de o parte, dar si cu China, si cu Iranul si Siria, pe de alta parte”.
In relatiile Sud-Sud se dezvolta o noua dinamica, iar Turcia “s-a adaptat din vreme la acest proces”, mai scrie autorul american. El are, desigur, in vedere politica zero probleme cu vecinii proclamata la Ankara, relatiile in plina ascensiune cu China, Rusia, Venezuela, intelegerea in domeniul nuclearului pasnic intre Turcia, Brazilia si Iran in vederea dezamorsarii uneia dintre cele mai imprevizibile si mai periculoase crize internationale ale clipei. Intr-o lume a normalizarii, statele emergente, puterile mijlocii, regionale dar si cu pondere mondiala in crestere, au posibilitatea de a indeplini un rol mai semnificativ pe scena lumii.
Cum ar trebui sa reactioneze Statele Unite fata de aceasta nou situatie? “Trebuie sa depuna mai multa energie pentru a explora modalitatile prin care sa capitalizeze succesele Turciei”, recomanda analistul american. Iar Ankara are un cuvant de spus si in problematica Orientului Mijlociu – conflictul palestiniano-israelian, Iranul, Irakul, Afganistanul si Pakistanul, dar si in ce priveste proiectul de sistem antiracheta din Europa.
