de Corneliu Vlad | oct. 31, 2011 | Uncategorized @ro
Este oare Turcia pregatita pentru noi provocari geopolitice?
Pozitia Turciei in regiune s-a deranjat dupa ce si-a inasprit pozitia in relatie cu regimul din Siria, a suparat Iranul acceptand scutul antiracheta al NATO si si-a inrautatit relatiile cu Irakul dupa ce a lansat operatiuni militare in zonele kurde din nordul Irakului. Ministrul de Externe turc a declarat: “Politica noastra de pana acum Probleme zero cu vecinii s-a dovedit ineficienta. Am incercat acceasta politica o vreme si vedem rezultatele. Urmeaza noi crize diplomatice cu Grecia, Bulgaria, Rusia, Armenia si e planificata si una cu Georgia”.
Scenariul de mai sus, evident dintr-o publlicatie umoristica, porneste totusi de la niste elemente reale. “Primavara araba”, inrautatirea relatiilor israeliano-palestiniene, evolutiile din Irak, Afganistan, Pakistan, creeaza complicatii si in relatiile Turciei cu vecinii ei. Dar linia politica a Ankarei in raporturile cu statele din zona, care a inlocuit sloganul neproductiv „Turcii n-au alti prieteni decat turcii”, a determinat, dupa 2002, imbunatatirea relatiilor cu Iranul, Irakul, Siria, Grecia si Rusia, cu care in trecut erau problme. Comertul cu aceste tari s-a dezvoltat, cu unele au fost desfiintate vizele si au avut loc sedinte comune de guvern.
De catva timp, situatia din regiune s-a complicat. In timpul primaverii arabe Ankara a avut de ales intre a sprijini regimuri nepopulare si populatia revoltata din aceste tari si ea a optat pentru cei ce au ales calea democratizarii, scrie directorul ziarului “Zaman” Bulent Kenes. Explicatia, reala, trebuie totusi completata, caci situatia dinamica si labila din regiune impune cautarea unor noi echilibre – si pe plan intern in statele din zona, si la nivel regional – iar Turcia urmeaza, la randul ei, sa se repozitioneze. Pe de o parte, autoritatea sa de protagonist regional sporeste, pe de alta Ankara are de facut fata unor noi sfidari.
de Corneliu Vlad | oct. 29, 2011 | Uncategorized @ro
Presedintele francez Nicolas Sarkozy, dusman declarat al Turciei
Rapoartele anuale ale Comisiei Europene asupra situatiei din Turcia si perspectivele ei de integrare europeana sunt oneste, dar nu sincere pana la capat. Adevaratele ratiuni ale temporizarii cererii de aderare a Turciei se regasesc mai degraba in declaratii politice vest-europene dacat in documentele elaborate de Bruxelles. Si totusi, raportul in materie al Comisiei Europene este o fisa anuala de temperatura pentru relatiile Bruxelles-Ankara, iar editia din 2011 a documentului este calificata de un commentator de la ziarul “Zaman” ca “echitabila” si “lipsita de surprize”.
In acest an, Bruxellesul apreciaza sporirea controlului civil asupra armatei si intarirea independentei si impartialitatii justitiei, ca si investigatiile asupra incercarii de lovitura de stat de anii trecuti (dosarul Ergenikon), dar se arata preocupat de “lipsa de progrese, uneori chiar regrese, in alte probleme” (“Zaman”). Sunt criticate detentiile prelungite si taraganarea trimiterii in justitie, violenta impotriva femeilor si discriminarea lor sociala si economica, violarea libertatii de expresie si masurile dure fata de presa independenta.
Aprecieri si atitudini previzibile, in acest raport. Dar Ankara trebuie sa reactioneze la ele. Cum? Respingandu-le violent? Sau poate printr-o atitudine cinica fata de Bruxelles? Mai degraba cu calm, recomanda unii comentatori de presa. UE are si asa dificultatile ei, iar Turcia este mult solicitata – si in bine, si in rau – in zone aflate mai in apropierea ei. Oricum, preocuparea Ankarei pentru a raspunde normelor europene serveste si interesele Turciei. Iar Uniunea Europeana are nevoie de conlucrarea cu Turcia, pe fondul “primaverii arabe” in spatiul care se intinde din Africa de Nord pana in zona Golfului. De altfel, Comisia Europeana a recomandat urgentarea negocierilor de aderare europeana a Turciei. Germania da semne pozitive, iar Franta si-ar putea schimba pozitia peste cativa ani, caci presedintele Sarkozy “va disparea probabil de pe radar”, cum se exprima un ziarist turc.
de Corneliu Vlad | oct. 9, 2011 | Razboi energetic, Uncategorized @ro
Premierul turc Recep Tayip Erdogan respinge santajul Gazprom
Relatiile economice turco-ruse trec printr-un moment delicat, dar care nu poate afecta ansamblul amplelor relatii bilaterale: Ankara conditioneaza prelungirea unui acord privind importul de gaze rusesti, incheiat in urma cu 25 de ani, daca Gazprom nu reduce pretul gazelor naturale livrate. Acordul in discutie asigura Turciei miliarde mc de gaze naturale pe an, iar Turcia este, dupa Germania, al doilea mare importator de gaze rusesti (60 la suta din consumul anual al Turciei).
Revendicarile Ankarei, care se adauga celor similar ale altor contractanti ai Gazprom, au fost exprimate de ministrul Energiei, Taner Yildiz, cu cateva saptamani inainte de expirarea actualului contract, in decembrie 2011 si vin dupa lipsa de reactie a presedintelui Medvedev si premierului Putin la demersurile personale ale premierului Erdogan de reducere a pretului gazelor rusesti (care a crescut in doi ani si jumatate cu 39 la suta).
Turcia importa 30 de miliarde mc de gaz rusesc pe an, din Azerbaidjan 6,6 miliarde, din Algeria 4 miliarde, din Nigeria 1,2 miliarde (gaz lichefiat) si poate importa din Iran, prin conductele existente, 10 miliarde mc pe an.
Gazul rusesc ajunge pe ruta Ucraina-Romania-Bulgaria si prin conducta Blue Stream, din Marea Neagra. Presedintele Societatii ruse de gazre natural, Valeri Iazev, care e si vicepresedinte al Dumei de Stat, este convins ca intre cele doua parti va fi semnat totusi un acord, mai ales ca ele au in vedere si sporirea fluxului livrat prin Blue Stream. Conducta submarina are acum un debit de 8 miliarde mc annual, adica jumatate din capacitatea proiectata. Nici in Turcia nu este dramatizat actualul impas, caruia presa nationala nu-i da (inca?) prea mare atentie.
Dincolo de gesticulatiile rituale ce preced de obicei perfectarile si reinnoirile de contracte, actuala targuiala ruso-turca pe tema pretului la gaze are miza subalterna fata de cea a marilor proiecte in materie – construirea de catre Rusia a unei centrale nucleare pe tarmul mediteranean al Turciei si, mai ales, viitorul proiectelor de tip Nabucco si South Stream.
de Corneliu Vlad | sept. 28, 2011 | Uncategorized @ro
Scutul antiracheta al SUA sub flamura Turciei
Ankara a marcat printr-o ceremonie protocolara discreta acceptul Turciei de a participa la proiectul american de scut antiracheta in Europa. Cele doua parti au semnat documentul in materie la nivel de ambasador (SUA) si subsecretar de stat in MAE (Turcia). N-a fost nici intalnire bilaterala la varf, nici la nivel de sefi ai diplomatiilor. Ankara, cel putin, nu a vrut sa dea amploare evenimentului.
Memorandumul, semnat la 14 septembrie 2011, prevede instalarea unei statii radar la o baza militara turca din sud-estul tarii. De radar se va ocupa personalul american, circa 50 de oameni, iar zona va fi protejata de fortele armate turce. Radarul din Turcia, ca si interceptorii din Romania si Polonia, si lansatoarele de rachete amplasate pe nave de razboi in Mediterana, vor face parte din sistemul defensiv menit sa protejeze statele membre ale NATO de potentiale atacuri cu racheta. Ministrul turc de externe precizase anterior ca pe teritoriul tarii va fi amplasat doar un radar, nu si interceptori, iar premierul turc a tinut sa faca stiut ca decizia in materie a fost luata dupa o analiza foarte detaliata la care au participat fortele armate si ministerul de Externe, dar si intregul guvern al tarii.
Decizia summitului NATO de la Lisabona, din noiembrie 2010, care a declansat, in Turcia, o dezbatere furtunoasa si controversata, a facut ca Ankara sa exprime, in incinta NATO, serioase rezerve, nu numai in ce priveste fezabilitatea si modul de finantare a proiectului, dar si in ce priveste implicatiile si riscurile pe care acesta le prezinta pentru relatiile externe si securitatea Turciei. La Lisabona, partea turca s-a opus nominalizarii unor state vecine – Iranul si Siria – ca fiind vizate de actiunea acestui scut, dat fiind bunele relatii bilaterale ale Ankarei cu Teheranul si Damascul. Si aceasta, in conditiile in care oficiali politici si militari occidentali nu au facut un secret din faptul ca proiectul amercian vizeaza capabilitatile balistice si programul nuclear al Iranului.
Implicarea Turciei in proiectul american antiracheta a generat controverse, pe plan intern, si in ce priveste relatiile tarii cu Israelul, si ele un domeniu sensibil. In randul opiniei publice turce si in principalele partide de opozitiei, s-a exprimat opinia ca proiectul american ar urmari de fapt protejarea Israelului. Ministrul de externe turc a dat insa asigurari ca informatiiile obtinute de radarul din Turcia nu vor fi furnizate Israelului.
Optiunea zero probleme cu vecinii a Ankarei pare sa fie supusa unor solicitari delicate.
de Corneliu Vlad | sept. 28, 2011 | Uncategorized @ro
Premierul turc Erdogan, regele strazii arabe
Turneul premierului Erdogan in tarile primaverii arabe care i-au inlaturat de la putere pe “liderii pe viata” ai acestor state – Tunisia, Egipt, Libia – a fost si simbolic, si pragmatic. Simbolic, intrucat multimile nemultumite si revoltate pana mai ieri din metropolele din nordul Africii l-au aclamat pe seful guvernului de la Ankara ca “rege al strazii arabe”, dupa ce presa araba il numeste de vreo cativa ani de zile pe Erdogan “noul Nasser”. Oricat de incerte ar fi traiectoriile statelor arabe angajate in schimbari, exemplul turc functioneaza, cel putin sub raport simbolic, ca optiune declarata si a noilor autoritati, si a strazii. Un editorialist de la “Zaman” aminteste ca Turcia este precursor in procesul de schimbari declansat si in lumea musulmana dupa incheierea razboiului rece. Turcia a fost primul dintre aceste state care, printr-o miscare pasnica, nu neparat spectaculoasa, a imprimat, prin Erdogan si partidul sau ajuns la putere prin mijloace democratice, un nou curs politicii interne si externe a tarii, la un deceniu dupa prabusirea regimurilor comuniste in Europa Rasariteana. Dupa inca un deceniu, state arabe importante promit sa se angajeze pe o cale similara. Iar girul acordat de Erdogan acestor cautari da satisfactie – cel putin deocamdata – si noilor puteri, si strazii arabe.
Performanta lui Erdogan este ca el intruneste sufragiile si ale islamistilor, si ale liberalilor arabi. Islamistilor, el le ofera exemplul practicarii politicii si guvernarii in parametrii democratiei, in societati pronuntat religioase. Liberalilor le demonstreaza ca un partid programatic religios poate sa promoveze principii liberale. “Partidul dreptatii si dezvoltarii – scrie Steven A. Cook de la Council on Foreign Relations – a solutionat una dintre problemele politice principale ale lumii musulmane: cetatenii sunt prea adesea nevoiti sa aleaga intre regim autoritarist si o potentiala teocratie a islamismului, ca alternativa”.
Ankara doreste sa se asigure ca statele arabe cuprinse de schimbari nu vor fi conduse de elemente radical, subliniaza Beril Dedeoglu in “Zaman”. Turcia spera sa vada regimuri neradicale si pluraliste in regiune. In consultarile politice si in baile de multime din capitalele vizitate, premierul Erdogn a testat optiunile politice ale zilei, optiuni inca prea putin cristalizate, dar-mi-te consolidate, iar primirea calduroasa care i s-a iafacut ca unui “nou Saladin”, cum scrie presa occidentala, sunt un semn ca in aceasta faza in orice caz, procesul de schimbari din lumea araba nu derapeaza spre Islamism radical. Acesta ar fi, in sfera politicului, principalul castig al turneului premierului turc.
