Ucraina, obiectiv strategic al Patriarhiei Ruse

de | aug. 16, 2010 | Uncategorized @ro | 0 comentarii

A treia vizita, în decursul ultimului an, a patriarhului Kirill în Ucraina, nu mai lasă nici urmă de îndoială asupra priorităţilor politicii externe ale actualului conducător al Bisericii Ortodoxe Ruse (BOR). Anume în Kiev, se intersectează toţii vectorii geopolitici ai patriarhului Kirill.

Patriarhul rus Kirill debarca in Ucraina

Patriarhul rus Kirill debarca in Ucraina

A treia vizita, în decursul ultimului an, a patriarhului Kirill în Ucraina, nu mai lasă nici urmă de îndoială asupra priorităţilor politicii externe ale actualului conducător al Bisericii Ortodoxe Ruse (BOR). Anume în Kiev, se intersectează toţii vectorii geopolitici ai patriarhului Kirill.
În primul rând, Ucraina rămâne cel mai sensibil punct al BOR începând cu „schisma” mitropolitului Filaret şi crearea Bisericii Ortodoxe Ucrainene – Patriarhatului de Kiev (BOU-PK) în 1992. În al doilea rând, anume Ucraina, fiind a doua ca suprafaţă regiune canonică în lumea ortodoxă, devine arena luptei pentru supremaţia mondială dintre patriarhatul Moscovei şi cel al Constantinopolului. Şi nu în ultimul rând, din cauza regiunilor din vestul fostei republici sovietice, unde sunt puternice poziţiile greco-catolicilor, aceste regiuni sunt ieşirea direct spre Occident şi potenţialul câmp „de luptă” cu papa romano-catolic Benedict.
Iar aici patriarhul Kirill are din start un avantaj extrem de important. Odată Stalin, când i s-a reamintit de poziţia politică a papei de la Roma, a întrebat sarcastic: „câte divizii are papa”?. Iar azi nici Benedict, cu atât mai mult nici Bartolomeu nu au divizii sau bombe atomice. Dar rolul „motorului” expansiunii duhovnice ruseşti, ca şi în trecut, poate fi îndeplinit de „baionetele imperiale”. Nu în zadar, în Rusia, sunt foarte populare ideile „ortodoxiei atomice”, iar patriarhul acordă atenţie deosebită obiectelor ministerului apărării (sfinţirea navelor cu propulsie nucleara, purtătoare de rachete, etc.)
De aici devine clară poziţia strategică a Ucrainei, în relaţiile lui Kirilll cu puterea. Până acum tot ce primea până acum biserica de la conducerea statului (restituiri, religia în şcoli, etc.) erau doar plăţi ale vechilor „păcate ale statului”. Anume aici, în Ucraina, unde poziţia BOR este puternică, Kirill are posibilitatea de a demonstra conducerii ruseşti, importanţa şi eficacitatea sa şi să se transforme într-un jucător cu influenţă politică reală in Rusia si spaţiul Comunitatii Statelor Independente (CSI). Importanţa Ucrainei pentru Kirill a putut fi observată şi în problema recunoaşterii independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud. La cererile exprese ale Kremlinului de a include în componenţa sa ortodocşii celor două republici, Patriarhia Rusa a fost nevoită să refuze. Recunoaşterea bisericilor ortodoxe abhaze şi osetine ar fi creat un precedent periculos, care ar fi dus la declararea autocefaliei şi recunoaştere de către Constantinopol a Bisericii locale ucrainene. Insistând pe această poziţie, Kirill a reuşit să obţină din această istorie şi un anumit capital propagandistic, prezentând-o ca pe o dovadă a independenţei BOR faţă de Kremlin. Dar aceasta aduce şi anumite obligaţii pentru Kirill. Ucraina rămâne nu doar epicentrul intereselor sale, dar şi acel al „doilea front”, unde conducerea rusă aşteaptă de la el şi ierarhia Patriarhiei ruse succese imediate. Iar pentru menţinerea prestigiului şi a încrederii Kremlinului, patriarhul trebuie sa obtina anumite succese într-un interval de timp cât mai scurt.

Statistica religioasa

Care sunt „forţele ortodoxe” ale patriarhului Kirill în Ucraina? În primul rând poziţia BOU (PM) (cu patriarhatul la Moscova), cea mai numeroasă şi singura recunoscută de toată lumea ortodoxă. BOU PM are circa 11 mii de eparhii, BOU (PK) (patriarhatul de Kiev) are circa 4500 eparhii, iar BOUA (biserica ortodoxă ucraineană autonomă, care îşi are originea în perioada revoluţiei din 1917) are 1200 eparhii. În afară de acesta, BOU (PM) are şi o autonomie destul de largă, obţinută după evenimentele din 1991-92. Această „filială locală a patriarhiei Moscovei” este practic independentă de Moscova în numirea episcopilor proprii, dar episcopii ucraineni, fiind membri cu drepturi depline a Sinodului BOR, sunt capabili să influenţeze viaţa bisericească din Rusia. Păstrarea acestui status-quo este probabil convenabil ambelor părţi. Cu preţul autonomiei canonice, patriarhia Moscovei, după declararea independenţei Ucrainei, a reuşit să îşi păstreze aici o influenţă reală. Iar liderilor BOU (PM) îi convine aceasta situatie, autocefalia ramurii ucrainene a Patriarhiei ruse putand conduce treptat la supunerea ei totală faţă de puterea locală de la Kiev.

Autocefalia, arma religioasa

Totuşi, poziţiile autocefaliştilor sunt extrem de puternice, iar argumentele lor pot fi cu greu combatute de liderii Patriarhiei ruse. Crearea unei Biserici Locale Ucrainene ar rezolva majoritatea problemelor ucrainene, considera liderii Bisericii Ortodoxe Ucrainene – Patriarhatului de Kiev. Autocefalia ar „vindeca” toate schismele interne ucrainene, iar supunerea canonica fata de Patriarhul ecumenic ar scoate Ucraina de sub influenţa politicienilor de la Kiev sau Moscova, influenta „liberală” si „ecumenica” a Patriarhului ecumenic fiind preferata „mânei duri a Moscovei”.
Autocefalia este considerata, de liderii Patriarhatului de Kiev, o soluţie viabilă şi din punct de vedere al dreptului bisericesc, Constantinopolul avand aceleaşi drepturi canonice asupra Ucrainei ca şi Moscova, mai ales ţinând cont de alipirea scandaloasă a bisericii ucrainene la cea din Moscova din 1686. Autocefalia este justificată şi din punct de vedere istoric, naţiunile se maturizează şi obţin suveranitatea. Moscova, la rândul său, a obţinut în mod similar independenţa faţă de Constantinopol. Independenţa va fi benefică şi pentru relaţiile dintre cele două biserici. Ortodocşii si ierarhiile ucraineana şi rusa ar putea începe relaţiile de la zero, de la egal la egal. Toate cele expuse mai sus, fac proiectul autocefaliei să fie foarte atractiv. Dar Ucraina este un subiect geopolitic prea important, pentru ca problema ei să fie rezolvată în „spiritul iubirii, fraternităţii şi dreptăţii”. 17 mii de eparhii ortodoxe în Ucraina, faţă de 30 mii în Rusia – acesta este preţul problemei, care ar putea schimba total raportul de forţe în lumea ortodoxă. De aceea proiectul autocefaliei nu convine nici conducerii ruseşti, nici lui Kirill cu ambiţiile sale şi cu pretenţiile faţă de biserica ucraineană.

Cruciatul Ianukovici

Victoria lui Ianukovici, a întărit brusc poziţiile patriarhatului Kirill şi ale BOU (PM). Totuşi perspectiva de a pierde Ucraina este destul de reală pentru BOR. Şi aceasta şi din raţiuni obiective. Vladimir Sabodan, Mitropolitul rus al Kievului, împlineşte în acest an 75 de ani. Este o vârstă la care este firească întrebarea – cine îl va înlocui la Kiev? Autonomia relativă, nu îi permite patriarhului Kirill să numească, in mod direct, candidatul său, care ar trebui să convină şi episcopatului ucrainean. Acesta este unul din motive care îl determină pe „pastorul” Kirill să nu îşi lase nesupravegheată pentru mult timp „turma” ucraineană. În această situaţie Kirill ar putea recurge la o soluţie neaşteptată, si anume să încerce să ocupe el însuşi poziţia de conducător al bisericii ucrainene. Această propunere nu ar putea fi refuzata de episcopii ucraineni daca ar fi sustinuta de presiunile conducerilor politice de la Kiev şi Moscova. Obţinerea conducerii mitropoliei ucrainene, ar permite obţinerea de catre patriarhatul Kiril a unei poziţii strategice pentru un „atac” hotărât spre vest. Ar fi o victorie clară asupra patriarhului ecumenic Bartolomeu şi o poziţie excelentă în negocierile cu papa Benedict. În această perspectivă devin clare şi aceste şedinţe „în deplasare” ale Sinodului şi chiar declararea Kievului „capitală sinodală a patriarhatului Moscovei”. Toate acestea, împreună cu vizitele tot mai dese au importanţă de ordin psihologic. Patriarhul îşi marchează teritoriul, sugerându-le episcopilor ucraineni: „eu sunt aici pe teritoriul meu”, „eu sunt puterea reală”, „e timpul să vă obişnuiţi”. Dacă în urma acestor presiuni psihologice se va reuşi să mai taie din elanul „autonom” al episcopilor ucraineni, atunci candidatura lui Kirill, nu va ridica mari obiecţii, ci numai va paraliza definitiv rezistenţa lor. Indirect, despre intenţiile sale electorale, a vorbit inclusiv patriarhul Kirill, care a declarat că vrea să obţină cetăţenia ucraineană.
Astfel, înaintea ultimei vizite oficiale, ofiţerul de presă al Eparhiei Odesei a BOU (PM), protoiereul Serghii Lebedev s-a adresat direct preşedintelui Ianukovici, solicitandu-i acestuia să lichideze înregistrarea BOU (PK). Iar la şedinţa Sinodului de la Kiev a fost aprobata o declaratie, prin care se solicita tuturor „schismaticilor” din Ucraina să se pocăiască şi să se întoarcă în matca patriarhatului Moscovei. Dar, probabil cel mai serios argument al lui Kirill în convingerea episcopilor ucraineni este cel financiar. Patriarhul Bartolomeu nu dispune de surse financiare, pe când partidul lui Ianukovici finanţează la nivel local eparhiile BOU (PM), iar posibilităţile financiare ale lui Kirill şi ale Kremlinului sunt practic nelimitate.
Totuşi, tronul de la Kiev, rămâne încă, doar un vis frumos pentru Kirill. Se va hotărâ trecerea la acţiuni radicale? Ucraina nu este Federatia Rusa. Este o lume politică foarte emoţională şi potenţial explozibilă, orice atentat asupra autonomiei canonice putand provoca reacţii dureroase. Lipsirea (de facto) a BOU (PM) de independenţă ar putea avea un efect contrar: scăderea încrederii în rândurile populaţiei faţă de „biserica moscală”, plecarea masivă a episcopilor din BOU (PM), creşterea influenţei BOU (PK) şi BOUA. Rezultatul „victoriei clare” a patriarhului Kiril ar putea duce la intensificarea diviziunilor politice si religioase din Ucraina.

Mars religios

Faptul că rezolvarea „gambitului” ucrainean este foarte dificilă s-a văzut şi în urma ultimei vizite, produsă în contextul schimbării conducerii de la Kiev. Dacă prima vizită, în Ucraina „oranj” avea ceva dintr-o „incursiune eroică ” în spatele frontului inamic, atunci vizita actuala poate fi comparată ca un marş al victoriei. Totuşi, mulţi comentatori au remarcat lipsa de interes şi iritarea populaţiei faţă de vizită, din cauză utilizării excesive a resurselor administrative. De exemplu, în Odesa, unde erau aşteptaţi 200 mii de pelerini, abia de au fost 10 mii. Complexitatea „problemei” ucrainene poate fi ilustrată şi de relaţiile dintre biserică şi societate în istoria recentă a Federatiei Ruse. Dacă între 1990-2000, BOR avea o autoritate importantă, datorată represiunilor din perioada sovietică, atunci începând cu 2000, a devenit evident că BOR a preferat să convertească această autoritate în relaţii privilegiate cu statul şi nu în grijă faţă de populatia ortodoxa rusa. Ca rezultat observăm, azi, un tandem unit dintre puterea laică şi BOR (practic cu rol de ideolog oficial) şi totodată scăderea încrederii în BOR a componentei active a societăţii ruse, mai ales în rândurile intelectualilor care au depus eforturi considerabile pentru renaşterea bisericii.

Arme ideologice

În afară de tactica „profilaxiei schismei”, Kirill mai foloseşte în Ucraina şi alte „arme”. Referitor la „lumea rusă”, această construcţie ideologică poate fi realizată numai în cazul in care la baza sa va sta dorinţa benevolă a populatiei. Nimeni, teoretic, nu neagă că ucraineni, belorusii şi ruşii sunt popoare înfrăţite. Altă situaţie este cazul relaţiilor politice, în cadrul cărora încă din timpul Rusiei Kievene s-au adunat multe ambiţii şi răutăţi. În locul rezolvării lor, ideologii preferă poveşti frumoase despre „lumea rusă”. Dar toată construcţia se bazează doar pe tradiţii şi relaţii de bună vecinătate. Anume acesta ar trebui să fie rolul patriarhului – să diminueze efectul negativ al acţiunilor politicienilor, prin acţiuni şi cuvinte necesare. Aici şi este punctul slab al lui Kirill şi echipei sale. Ambiţiile patriarhului nu prea corespund imaginii unui „pastor bun”. Cucerirea Ucrainei are drept scop şi să demonstreze Kremlinului că argumentele puterii patriarhale sunt foarte serioase din punct de vedere geopolitic. Kirill, în Ucraina este, într-un fel, la el acasă, pe când Putin şi Medvedev sunt în cel mai bun caz oaspeţi de onoare.
„Preoţia mai presus decât împărăţia” acesta este principiul dupa care se conduce Kirill. Ucraina este doar primul cap de pod, necesar pentru acţiunile viitoare din Vest, acolo unde el poate lupta pentru supremaţia mondială cu papa Benedict şi cu liderii lumii musulmane. Şi „cartea câştigătoare” în această situaţie pentru el îl reprezintă forţa Rusiei şi strategia ei geopolitică.
„Summit-ul liderilor religioşi”, un „comitet religios pe lângă ONU”, câteva din proiectele religioase ale lui Kirill, pe care el le-a demarat ca mitropolit, au fost uitate de opinia publică. Toate aceste proiecte îşi vor juca rolul lor în viitor. Kirill nu trebuie subestimat, iar scopul său nu este doar Ucraina, ci lupta pentru „puterea spirituală” la nivel mondial.

Share our work

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *