În 2025 au reapărut, cu sincope și fără rezultate decisive, formate de dialog direct între Kiev și Moscova, după o lungă perioadă în care „negocierile” au însemnat mai degrabă declarații prin presă sau inițiative diplomatice ale unor intermediar. Epicentrul revenirii la discuții a fost Istanbulul, unde, în mai și iunie, delegații oficiale s-au așezat din nou la aceeași masă.

Pretenții maximaliste

Însă acolo s-a văzut cel mai limpede prăpastia dintre poziții: Rusia a venit cu pretenții maximaliste, care includ recunoașterea anexărilor și acceptarea unor limitări militare ucrainene, iar Ucraina a insistat că orice pace reală pornește de la retragerea trupelor și respectarea granițelor recunoscute internațional. Dincolo de gesturile umanitare punctuale – schimburi de prizonieri sau repatrierea unor corpuri –, nu s-au înregistrat pași concreți spre încetarea focului. Kremlinul a prezentat constant negocierile ca „extraordinar de complexe”, dar a repetat că „demersuri se fac”, menținând impresia de proces în derulare fără a ceda pe fond. În iulie s‑a anunțat o nouă rundă în Turcia, iar în august Moscova a transmis că „cererile nu s‑au schimbat” față de cele fixate de Vladimir Putin în iunie 2024 – renunțarea Ucrainei la NATO și cedarea integrală a celor patru regiuni anexate –, termenii pe care Kievul i‑a calificat drept o capitulare inacceptabilă.

În oglindă cu aceste tatonări, a funcționat un alt pilon diplomatic: arhitectura „Summitului pentru Pace în Ucraina” organizat de Elveția la Bürgenstock în iunie 2024, fără participarea Rusiei. Comunicatul comun, semnat de circa 90 de state și organizații, a fixat trei teme‑nucleu – securitatea nucleară, securitatea alimentară și eliberarea prizonierilor și a copiilor deportați – ca teren minim de consens internațional. Kievul a încercat, de atunci, să extindă această platformă către ceea ce numește „Formula Păcii”, căutând o a doua reuniune, ideal într-o țară din Sudul Global, în care, dacă Moscova acceptă premisele, să aibă loc pentru prima dată o discuție cu rușii în cadru larg. Deocamdată, acest al doilea summit rămâne în stadiu de intenție, iar Moscova preferă formatul bilateral din Turcia, unde poate condiționa realist agenda.

Planuri paralele

Cadrajul geopolitic s‑a populat și cu „planuri” paralele împinse de actori cu greutate, în special China și Brazilia, care promovează de anul trecut o schemă de negocieri acceptabilă de ambele părți, dar criticată la Kiev drept favorabilă Moscovei. Beijingul își menține, în fond, propunerea din 2023 – un document în 12 puncte fără mecanisme de implementare –, iar efortul sino‑brazilian a coagulat o parte a Sudului Global în jurul ideii de încetare a focului înainte de rezolvarea chestiunilor teritoriale. Kievul consideră că asemenea formule „îngheață” conflictul pe termenii ruși și a pledat ca summitul următor să includă Rusia doar dacă renunță la ultimatumuri. În tot acest timp, Turcia a fructificat rolul de mediator clasic – punând la dispoziție logistica și prestigiul diplomatic al Istanbulului –, dar, dincolo de imagine, rezultatele concrete rămân modeste.

În spatele scenei, Rusia a rulat – consecvent și multidimensional – un set de tactici hibride al căror obiectiv central nu este să producă un compromis, ci să prelungească starea de fapt, să fractureze solidaritatea occidentală și să împingă costurile războiului în societatea ucraineană și în spațiul euro‑atlantic. Un exemplu vizibil este felul în care Moscova a folosit „ofertele” de încetare a focului pe liniile actuale ca instrument de messaging strategic: un semnal către capitale occidentale preocupate de costuri, dublat de intensificarea atacurilor pe teren, pentru a crea presiunea psihologică a „oportunității care s‑ar pierde”. Seria de exclusive Reuters din 2024 a documentat disponibilitatea lui Putin pentru un „îngheț” la contactul actual, respinsă de Washington și de Kiev pe motiv că ar transforma o ocupație militară într‑o realitate politică. Ulterior, în 2025, Rusia a revenit cu o ofertă „întreagă” de acord, fără armistițiu înainte de semnare, adăugând condiții ce fac, practic, imposibilă acceptarea lor de către Ucraina. Aceste pendulări sunt parte din mecanismul de tergiversare: ele livrează imaginea flexibilității, dar mențin miezul inacceptabil.

Pași mărunți

La masa discuțiilor, 2025 a adus și câteva mini‑livrabile cu valoare umanitară – mai multe schimburi de prizonieri, cu mediere de regulă din Golf –, dar în plan politic, termenii ruși au rămas îmbrăcați în același limbaj de forță. Spre exemplu, în august 2025 Moscova a repetat că „demands are unchanged”, legând orice pace de acceptarea „noilor realități teritoriale” și de renunțarea Ucrainei la NATO. Kievul le-a respins explicit, iar runda turcă a fost rezumată la obiective strict tehnice (prizonieri, liste pentru repatrierea corpului celor căzuți), fără progres pe încetarea focului.

Pe teren, unul dintre cele mai eficiente instrumente hibride rămâne campania împotriva infrastructurii energetice ucrainene. Valurile masive de atacuri cu rachete și drone din primăvara lui 2024 au scos din funcțiune o parte mare a capacităților termo și hidro, iar în 2025 Rusia a reluat ritmul, lovind centrale termice și noduri de transport al energiei. În ultimele zile, riscul nuclear a reintrat brutal în cadru: centrala de la Zaporijjea, aflată sub control rusesc, a rămas fără alimentare externă timp de șase zile, funcționând pe generatoare diesel – o situație pe care AIEA o califică drept profund îngrijorătoare. În paralel, drone au fost raportate în proximitatea altor instalații, subliniind intenția de a folosi pericolul nuclear ca pârghie de intimidare strategică. Din punct de vedere politic, loviturile asupra energiei – și exploatarea cinică a riscului nuclear – servesc o dublă țintă: slăbirea rezilienței ucrainene și inducerea unui cost reputațional și emoțional în capitalele occidentale, unde opinia publică tolerează tot mai greu escaladările cu potențial catastrofal.

Pe traiectorie paralelă, Moscova a accelerat – și a internaționalizat – un model de sabotaj și provocări la granițele NATO. Europa a înregistrat în 2024 și 2025 un val de incendieri, tentative de atac asupra infrastructurii critice, operațiuni clandestine împotriva industriei de apărare și chiar comploturi de asasinat, puse pe seama rețelelor finanțate sau dirijate de GRU. Autorități din Regatul Unit, Polonia, Olanda și Germania au semnalat explicit creșterea amenințării hibride, iar MI6 a vorbit de o campanie „extrem de imprudentă” de sabotaj. În Polonia, serviciile au arestat persoane care ar fi incendiat depozite sau au pus la cale atacuri, în cadrul unei „campanii de război hibrid” orchestrate de Rusia. La nivel european, Bruxelles a introdus sancțiuni noi pentru entități și persoane implicate în „manipulare informațională străină”, recunoscând caracterul sistemic al acestor operațiuni.

Sub prag

În aceeași logică de presiune „sub prag”, Rusia a început să împingă tot mai des drone în spațiile aeriene ale statelor aliate, testând reacții și normele de angajare. În septembrie, Polonia și Lituania au raportat incursiuni, iar legislativul de la Vilnius a autorizat armata să doboare orice UAV neautorizat. Aceste incidente – alături de bruiajul GPS persistent în zona Mării Baltice – au determinat guvernele din nordul și estul UE să blindeze stațiile electrice și să instaleze plase anti‑drone la nodurile strategice. NATO a notat explicit intensificarea acestor riscuri hibride, iar operatori de rețea din Polonia și statele baltice au anunțat investiții comune în 2025 pentru protecția fizică a infrastructurii. Totul este parte a unei coregrafii ruse cu miză politică: să inducă în opinia publică europeană ideea că războiul „se varsă” peste granițe și că o „înghețare” rapidă – chiar pe termenii Moscovei – ar fi preferabilă.

Câmpul cibernetic a rămas constant activ, cu atacuri îndreptate nu doar către Ucraina, ci și către lanțurile logistice occidentale care susțin efortul său de război. În mai 2025, un aviz comun al CISA și partenerilor aliați a detaliat campanii GRU împotriva companiilor de logistică și tehnologie implicate în coordonarea, transportul și livrarea asistenței către Ucraina – exact pârghia prin care Moscova poate încetini fluxul de armament fără să atingă formal infrastructură NATO. În Ucraina, rapoarte publice au documentat noi „wipere” în rețelele critice și un pattern de atacuri sincronizate cu lovituri cinetice. Toate acestea sunt vârful unui aisberg început în 2022, de la atacul asupra Kyivstar până la campanii repetate pe registre guvernamentale. Pentru Kremlin, cyberul este și el o manetă de negociere indirectă: slăbește nervii economici ai adversarului, ridică costul protecției și creează incidentul „de utilizat la masă” pentru a cere concesii.

Război informațional

Dimensiunea informațională a fost la fel de centrală. Așa‑numita rețea „Voice of Europe”, alimentată prin intermediari de Viktor Medvedciuk, a fost sancționată întâi de Cehia, apoi la nivel UE, ca un instrument de propagandă pro‑rusească folosit pentru a plăti politicieni europeni și a influența alegerile. Este doar un caz‑școală într‑un ecosistem în care site‑uri, canale de social media, platforme‑oglindă și micro‑rețele offline împing mesaje menite să dezbine consensul occidental privind sprijinul pentru Ucraina. Bruxellesul a reacționat în 2025 printr‑o declarație politică dură – semnată de Înaltul Reprezentant – care denunță o „campanie hibridă persistentă” a Rusiei împotriva UE și a statelor sale membre, cuprinzând sabotaj, atacuri cibernetice, manipulare informațională, perturbarea infrastructurilor critice și tentative de intimidare fizică. Impactul acestor operațiuni se vede și în fracturile politice din interiorul UE, pe care Moscova le exploatează vocal, amplificând mesajele guvernelor ostile Kievului.

Pe flancul estic, Belarus – aliatul‑pivot al Rusiei – completează mozaicul prin combinația de exerciții militare comune, retorică nucleară și presiune hibridă la frontiere. În 2025, „Zapad‑2025” a inclus și scenarii de folosire a armelor nucleare tactice, pe fundalul staționării reale a unor astfel de arme pe teritoriul belarus din 2023. Din când în când, Minskul și Moscova împing și „dosarul migrației” spre frontierele poloneză sau lituaniană – un manual cunoscut din 2021, recunoscut de UE ca formă de război hibrid –, iar în septembrie Polonia a închis temporar puncte de trecere la frontieră în contextul exercițiilor ruso‑belaruse. Toate acestea sunt cadre de presiune asupra agendei occidentale: creează turbulențe interne, mută resurse spre securizare și erodează spațiul politic pentru decizii ferme.

În paralel, „arma alimentară” rămâne în ecuație, chiar dacă Ucraina a reușit în 2024 să redeschidă coridoare maritime proprii și să forțeze Flota Rusă a Mării Negre să se repoziționeze. Moscova lovește periodic porturile de pe Dunăre și infrastructura din Odesa, perturbând fluxuri comerciale și ridicând primele de asigurare; în 2025, atacuri asupra Izmail și în proximitatea României au reconfirmat vulnerabilitatea. Când nu blochează fizic ieșirea cerealelor, Rusia folosește planul diplomatic – discuții despre „relansarea” unui acord maritim, dar cu condiții privind propriile exporturi – pentru a crea impresia unei normalizări posibile, în timp ce menține o amenințare credibilă asupra lanțurilor logistice. Formula „negocierilor tehnice” în materie de shipping e o altă piesă din mecanismul de temporizare.

Vector nuclear

Pe vectorul nuclear, Moscova a regizat deliberat în 2024 o serie de exerciții cu armament tactic – ulterior extinse ca geografie militară – ancorate narativ în presupuse „provocări occidentale”. Mesajul este dublu: către Kiev, că orice escaladare are o limită impusă de Rusia; către capitalele aliate, că prețul sprijinului poate include riscuri fără precedent. În 2025, repetarea scenariilor în cadrul manevrelor comune cu Belarus a readus această pârghie de descurajare în actualitate. Această „sabia lui Damocles” nucleară servește, în mod clar, unei agende de negociere prin intimidare, împingând discuțiile spre o „înghețare” rapidă cu prețul „siguranței”.

Mai există, apoi, o dimensiune umană pe care Rusia o instrumentalizează: soarta copiilor ucraineni deportați și a prizonierilor de război. Mandatele de arestare ale Curții Penale Internaționale împotriva lui Vladimir Putin și Mariei Lvova‑Belova au adus sub reflector acest dosar, iar Kievul a reușit repatrieri punctuale, de multe ori cu sprijinul unor medieri discrete. În 2025, unele repatrieri de copii au fost anunțate public de autoritățile ucrainene, iar schimburile de prizonieri au continuat, inclusiv în runde mari. Este unul dintre puținele dosare în care „negocierile” produc rezultate tangibile – dar exact de aceea, Moscova îl folosește ca monedă de schimb pentru capital simbolic, evitând orice concesie în chestiunile de fond.

În plan european, tactica hibridă a Rusiei are și un obiectiv politic explicit: alimentarea fisurilor din interiorul UE. Ungaria lui Viktor Orbán s‑a poziționat tot mai des împotriva consensului, blocând capitole cheie ale traseului european al Ucrainei și rostind teze ce reproduc narațiuni de la Moscova despre „nesuveranitatea” Kievului. Rezultatul este o erodare a capacității UE de a proiecta un front unitar – exact genul de scenariu în care Kremlinul își maximizează câștigurile la masa tratativelor, prezentând „diviziunile din Occident” drept motiv în plus pentru un compromis rapid, adică pe termenii săi.

Model hibrid

Privite împreună, aceste linii de acțiune – lovituri pe infrastructura energetică și nucleară, sabotaj și operațiuni sub acoperire în Europa, incursiuni cu drone și bruiaj GPS, campanii cibernetice și de influență, nuclearizare a retoricii și instrumentarea dosarelor umanitare – alcătuiesc un model coerent. Scopul nu este să forțeze o victorie totală pe câmpul de luptă în timp scurt, ci să „subțieze” voința adversarului și a susținătorilor săi, până când o „pace imperfectă” – adică înghețarea conflictului pe câștigurile teritoriale ale Rusiei – pare singura cale „responsabilă”. În acest sens, negocierile din 2025 au funcționat ca o scenă: Rusia și‑a pus în vitrină „disponibilitatea la dialog” în timp ce ridica costurile pentru Ucraina și pentru Europa, jonglând cu semnalele de „îngheț” și cu condiții imposibile.

Ce a schimbat concret 2025 în raport cu 2024? În primul rând, revenirea contactului direct la nivel de delegații a creat un cadru în care se pot obține „micro‑acorduri” (prizonieri, corpuri, unele garanții tehnice), dar nu a apropiat pozițiile pe marile teme. În al doilea rând, intensificarea riscului de securitate în jurul infrastructurilor civile europene – de la rețele electrice până la aeroporturi – a adus în spațiul public un „cost” palpabil al războiului, pe care Moscova mizează că îl poate converti în presiune politică pentru o „pace rapidă”. În al treilea rând, vectorul nuclear a reintrat în scenă mai des, nu atât pentru a semnala o intenție reală de folosire, cât pentru a „prețui” orice alternativă la status‑quo ca pe o opțiune de risc maxim.

De partea sa, Ucraina a continuat să contracareze prin trei mijloace: apărare antiaeriană îmbunătățită și dispersie a producției energetice pentru a reduce efectul loviturilor asupra rețelei; lovituri cu drone asupra rafinăriilor rusești, menite să erodeze capacitatea Moscovei de a finanța efortul de război și de a susține ritmul atacurilor; internaționalizare a agendei de pace prin „Formula Păcii” și lucrul în grupuri tematice. Aceste mișcări au avut efecte concrete: de la problemele interne de carburant din Rusia, până la scăderi temporare ale ritmului atacurilor după valuri de interceptări. Dar, pentru Kiev, marea provocare rămâne politică: menținerea unei coaliții occidentale coerente, întocmai ținta principală a campaniei hibride ruse.

Dacă privim peisajul negocierilor strict procedural, 2025 a confirmat că există trei tronsonuri de discuții care merg în paralel, dar nu se întâlnesc încă: formatul turc (contact direct, axat pe elemente umanitare și pe „pachete” de încetare a focului/condiții‑cadru), pista „Summitului pentru Pace” (legitimitate multilaterală, fără ruși, cu potențial de a stabili standarde pentru nucleare, securitate alimentară și repatrierea copiilor) și inițiativele alternative (China‑Brazilia), care propun o secvență în care armistițiul precede chestiunea teritoriilor. Moscova, în acest puzzle, câștigă timp și spațiu de manevră, jucând între piste și utilizând tacticile hibride ca multiplicator de efect: ori de câte ori validarea politică scade, ridică nivelul de risc (energie, nuclear, sabotaj), alimentând argumentul că „o înghețare acum” ar salva vieți și ar stabiliza continente.

Gesturi de presiune

Deloc întâmplător, momentele cheie de pe agenda negocierilor au fost însoțite de gesturi de presiune: atacuri masive asupra rețelelor energetice ucrainene în preajma discuțiilor sensibile, „manevre” nucleare în săptămânile de apogeu ale dezbaterilor politice, intensificarea bruiajului și a incursiunilor cu drone când capitalele europene luau decizii de finanțare sau livrări. Această coregrafie sugerează că obiectivul real al Kremlinului nu este pacea, ci o resetare geopolitică în care Ucraina rămâne amputată, iar Occidentul, fracturat. De aceea, „ultimele evoluții” ale negocierilor trebuie citite nu doar în stenogramele ședințelor de la Istanbul, ci în oglinda fiecărui baraj energetic lovit, a fiecărui depozit incendiat în UE și a fiecărui semnal nuclear.

Concluzia de etapă este că Rusia mizează pe o „strategie a oboselii”: oboseala frontului ucrainean, oboseala rețelelor și a economiei, oboseala politică a Occidentului. Negocierile din 2025 au oferit Moscovei fundalul perfect pentru această strategie: destulă vizibilitate cât să poată spune că „e gata să discute”, fără niciun cost real pe fond. De aceea, orice discuție despre „păci posibile” trebuie să ia în calcul că, atâta vreme cât instrumentele hibride produc efecte (sabotajul în Europa, bruiajul GPS, intensificarea riscurilor nucleare, manipularea informațională), Kremlinul are puțină motivație să se miște de pe pozițiile maximaliste fixate în 2024. În termeni practici, singurele pârghii care pot modifica acest calcul sunt cele care reduc randamentul acestor instrumente: consolidarea apărării antiaeriene ucrainene, protecția fizică și cibernetică a infrastructurii europene, contracararea legală și financiară a rețelelor de influență și, nu în ultimul rând, menținerea unei frontiere politice unitare în UE și NATO. Fără aceste corecții, negocierile vor continua să producă „progres” pe margini – schimburi de prizonieri, declarații cadrate atent – în timp ce esența rămâne pe loc.

Chiar și așa, tabloul nu este static la infinit. Două dinamici pot schimba în următoarele luni parametrii discuțiilor. Prima ține de reziliența internă a Ucrainei în sezonul rece: dacă rețeaua energetică rezistă mai bine decât iarna trecută, presiunea pentru „îngheț” scade și Kievul intră la masă cu altă forță. A doua ține de capacitatea UE de a contracara pe teritoriul propriu sabotajul și campaniile de influență, reducând „zgomotul” politic intern. În oglindă, orice nou incident major cu dronă rusă într-un stat NATO, orice criză nucleară „aproape” la Zaporijjea sau o campanie cibernetică cu impact asupra infrastructurii occidentale poate fi folosită de Moscova pentru a relansa discursul „păcii rapide”. Aici, datele la zi sunt elocvente: drone care intră în spațiul polonez sau baltic, substații protejate cu plase și buncăre, declarații NATO despre escaladarea amenințării hibride, alături de rapoarte AIEA despre risc real în jurul centralelor.

Fricțiuni hibride

În fine, este important de reamintit că, deși Rusia pare să dețină inițiativa la capitolul „fricțiuni hibride”, această strategie are și costuri. Loviturile ucrainene asupra rafinăriilor rusești au impus, în toamna lui 2025, restricții de export la benzine și motorine pentru a calma piața internă – un semn că elasticitatea economică a Moscovei nu este infinită. Mai mult, fiecare dosar umanitar de profil înalt – copiii deportați, prizonierii – întreține presiunea juridică internațională, de la CPI la parlamente naționale. Cu alte cuvinte, jocul rusesc de a „cumpăra timp” nu este gratis; problema este că factura se rostogolește încă prea puțin spre decidenții din Kremlin și prea mult spre societățile‑țintă.

Dacă ar fi să sintetizăm ultimele evoluții ale negocierilor și sensul tacticilor hibride ruse într‑o singură propoziție, aceasta ar suna așa: 2025 a normalizat ideea că „se poate discuta” și a normalizat, în același timp, conviețuirea cu un nivel cronic de risc – energetic, informațional, cibernetic și nuclear –, iar această normalizare este exact terenul pe care Moscova speră să obțină o „pace” care consfințește câștigul său teritorial. În fața acestei ecuații, singurul antidot este să nu lăsăm negocierile să fie un substitut de strategie: fără neutralizarea pârghiilor hibride, pacea pe care o promit ele rămâne o pauză tactică, nu un final de război.

Aceasta este o fotografie onestă a momentului. Dacă negocierile din 2025 au avut o utilitate, aceea e de a demasca și mai clar „negocierea‑spectacol” a Rusiei și de a forța, în oglindă, consolidarea antidoturilor occidentale la tactica hibridă. Altfel, calendarul următoarelor runde și al summiturilor „pentru pace” riscă să lucreze, paradoxal, în favoarea Moscovei: cât timp timpul curge fără o reducere a eficienței instrumentelor sale hibride, prețul unei păci juste crește.

Vise imperiale

Kremlinul a declarat recent că mulți locuitori din regiunile Odesa și Mikolaiv (sudul Ucrainei) vor să-și ‘lege soarta’ de Rusia, dar se tem să vorbească despre aceasta. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a răspuns astfel la o întrebare ipotetică ce i-a fost adresată în cursul conferinței de presă de marți despre ce s-ar întâmpla dacă locuitorii din aceste regiuni ar fi lăsați să voteze pentru aderarea la Rusia.
Rusia a anexat în septembrie 2022, la câteva luni de la declanșarea invaziei pe scară largă în Ucraina, patru regiuni ucrainene – Donețk, Lugansk (est), Herson și Zaporojie (sud) – după organizarea unor referendumuri denunțate de Kiev și aliații săi occidentali ca fiind ilegale și coercitive.
Adresându-se jurnaliștilor, în cadrul conferinței sale de presă zilnice, Peskov a afirmat că ar fi mai bine pentru Europa să caute un dialog cu Rusia pe teme de securitate decât să încerce să construiască un ‘zid anti-drone’ care să divizeze.
Anterior, Volodimir Saldo, liderul instalat de Moscova în regiunea anexată Herson, a declarat că locuitorii din Odesa și Mikolaiv ar vota pentru aderarea la Rusia dacă problema ar fi supusă unui referendum. El a afirmat că un astfel de referendum ar fi posibil după ce aceste orașe vor fi eliberate de sub controlul ucrainean, potrivit Gazeta.ru.