În ultimii o sută de ani, Biserica Ortodoxă Bulgară (BOB) a trecut prin transformări dramatice: a fost supravegheată și instrumentalizată de regimurile comuniste, a avut momente de curaj moral (precum salvarea evreilor în 1943), a traversat o schismă internă în anii ’90, a refuzat în 2016 să participe la Sinodul pan‑ortodox din Creta, și s‑a poziționat prudent—deseori favorabil Moscovei—în criza autocefaliei ucrainene. În 2024, moartea Patriarhului Neofit și alegerea Patriarhului Daniil au redeschis discuția despre orientarea externă a Bisericii: punte între Constantinopol și Moscova sau „baricadă” a intereselor ruse în Balcani? Această sinteză urmărește, limpede și documentat, ce s‑a întâmplat și de ce contează.

Două repere anterioare sunt indispensabile: în 1870, Exarhatul Bulgar este înființat prin firman otoman, ceea ce provoacă „Schisma bulgară” declarată în 1872 de Patriarhia Ecumenică. Abia în 1945 schisma e ridicată și autocefalia bulgară e recunoscută canonic; în 1953 se restaurează Patriarhia, primul patriarh fiind Kiril (Ciril). Aceste două borne fixează cadrul canonic al întregului secol analizat.

În 1943, ierarhi bulgari—în frunte cu Mitropolitul Stefan (Sofia) și Mitropolitul Kiril (Plovdiv)—au intervenit decisiv pentru a bloca deportarea evreilor din „vechile granițe” ale Regatului Bulgar. Yad Vashem i‑a recunoscut în 2001 drept Drepți între Popoare. Episodul este central pentru înțelegerea autorității morale a Bisericii în societate și a memoriei publice care, până astăzi, alimentează narațiunea BOB ca „apărătoare a poporului”.

Simfonia constrânsă cu statul comunist

După 1944, Biserica intră într‑un regim de control legal și administrativ. Legea cultelor din 1949 a subordonat complet organizațiile religioase aparatului de stat: înregistrări, numiri, activitate publică—totul filtrat. Regimul a tolerat Biserica, dar a folosit‑o ca instrument, inclusiv în fronturi „pacifiste” ale blocului estic (de tipul rețelelor ecumenice controlate de statele comuniste). În plan intern, în 1950 e adoptat noul Statut; în 1953 Patriarhia este restaurată, iar Kiril devine patriarh. După moartea lui (1971), Patriarhul Maxim conduce până în 2012, navigând echilibrul dificil între cerințele statului și supraviețuirea instituțională.

Controlul nu a fost doar legislativ: după 1989, o comisie oficială a demonstrat colaborarea extinsă a înaltei ierarhii cu securitatea comunistă (Direcția a VI‑a a Securității Statului). Raportul din 2012 a arătat că 11 din 15 membri ai Sfântului Sinod colaboraseră cu poliția politică—lovitură grea pentru credibilitate, ale cărei ecouri încă se aud.

Tranziție, criză și schismă

După căderea comunismului, dorința de „decomunizare” a atins și Biserica. În 1992, noul guvern a declarat ilegitimă alegerea lui Maxim (1971), alimentând apariția unui „Sinod alternativ”, condus de Mitropolitul Pimen; conflictul s‑a radicalizat în 1996, când Pimen a fost instalat patriarh rival. Sechestrări de clădiri, jurisdicții paralele, procesiuni în oglindă—o ruptură reală în viața religioasă. Abia în 1998, la Sofia, o întrunire pan‑ortodoxă prezidată de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu (cu participarea a șase patriarhi, inclusiv al Moscovei) a consfințit legitimitatea lui Maxim și a chemat la încetarea schismei, însă liniștea deplină a venit treptat în anii următori.

Legea Confesiunilor religioase (2002) a înlocuit regimul din 1949, mutând înregistrarea cultelor la tribunalul din Sofia și declarând Ortodoxia—prin Biserica Ortodoxă Bulgară—„religie tradițională”. Legea a generat critici (OSCE/Consiliul Europei), pentru că privilegia Biserica majoritară (înregistrare automată, acces la proprietăți), cu riscul de a discrimina confesiunile minoritare. Pe fond, statul a recunoscut explicit rolul istoric al Bisericii în identitatea națională. Un episod‑cheie: litigiile privind proprietățile după schisma anilor ’90 au mers până la CEDO, care a analizat ingerințele statului în organizarea comunităților religioase.

Patriarhul Neofit—reparație de imagine, prudență externă

Ales în 2013, Patriarhul Neofit a încercat să vindece rănile de imagine (scandalurile cu colaborarea Securității, „luxul” unor ierarhi) și să recalibreze relațiile externe. Un gest simbolic: întâlnirea cu Papa Francisc, la Sofia (2019), în ciuda rezervei tradiționale a Bisericii bulgare față de dialogul teologic oficial cu Roma. Neofit a menținut totuși o linie conservatoare în plan pan‑ortodox. A murit în martie 2024, fiind elogiat deopotrivă pentru sobrietate și diplomație.

Cu doar două săptămâni înaintea deschiderii Sfântului și Marelui Sinod (Creta, iunie 2016), Sfântul Sinod bulgar a cerut amânarea și—în lipsa acesteia—s‑a retras. Motivele invocate: agenda „insuficient de importantă”, reguli procedurale (imposibilitatea amendării textelor), chestiuni de protocol (așezarea întâistătătorilor), costuri. În noiembrie, Sinodul a anunțat că nu consideră reuniunea „nici mare, nici sfântă, nici pan‑ortodoxă”. Faptul că Bulgaria s‑a retras înaintea Moscovei a alimentat interpretarea că Sofia a oferit, de facto, acoperire Patriarhiei Ruse pentru propriul boicot—un episod deseori citat când se vorbește despre „rolul de baricadă” al BOB în logica geopolitică a „lumii ruse” (Russkiy Mir).

Ucraina, autocefalia și „baricada rusă”

Când Patriarhia Ecumenică a inițiat în 2018 procesul de autocefalie pentru Biserica Ortodoxă a Ucrainei (BOU/OCU), Sinodul bulgar a adoptat prudența: a constituit o comisie de studiu și a evitat să recunoască formal noua Biserică. Unele voci—de pildă, actualul Patriarh Daniil (pe atunci Mitropolit de Vidin)—au denunțat „necanonicitatea” soborului de la Kiev, iar un grup de ierarhi a cerut chiar convocarea unui sinod pan‑ortodox. Nici până azi, Biserica bulgară nu a emis o decizie finală de recunoaștere a OCU, preferând o poziție de așteptare, în condițiile în care Moscova a rupt comuniunea cu Constantinopolul și a penalizat jurisdicțiile care au recunoscut OCU. În culise, această prudență a contat în ecuația regională: pentru Moscova, o Biserică bulgară indecisă dar nealiniată Fanarului pe dosarul ucrainean funcționează ca o baricadă convenabilă în Balcani.

Dimensiunea politică s‑a accentuat după invazia rusă în 2022. Neofit a condamnat agresiunea (în termeni generali, fără anateme personale), însă Sinodul a rămas abstinent pe chestiunea ucraineană. Pentru un public bulgar în care tradiția rusofilă conviețuiește cu reflexe euroatlantice, Biserica a devenit teren de influență: rețele asociate Patriarhiei Moscovei încearcă să modeleze dezbateri interne (de la educație religioasă la „valori tradiționale”), în timp ce instituțiile de securitate au deconspirat operațiuni de soft power sau chiar spionaj sub acoperire ecleziastică.

Exemplu macedonean, o deschidere care arată nuanțe

Interesant, tocmai în perioada crizei ucrainene, Biserica bulgară a făcut pași rapizi spre refacerea comuniunii cu Biserica din Macedonia de Nord (MOC‑OA), după ce Constantinopolul (mai 2022) și apoi Serbia (iunie 2022) au normalizat canonic situația. În iunie 2022, Sinodul de la Sofia a reluat comuniunea, iar în decembrie 2022 a recunoscut autocefalia acordată de sârbi (cu rezerve pe problema denumirii „Ohrid”). Mișcarea arată că BOB nu se aliniază mecanic Moscovei pe toate dossarele balcanice și folosește fereastra ecumenică pentru a‑și gestiona vecinătatea—un contrabalans retoric la imaginea de „baricadă” pro‑rusă.

În septembrie 2023, autoritățile bulgare au expulzat din motive de securitate șeful reprezentanței Patriarhiei Moscovei la Sofia (Arhimandritul Vasian Zmeev) și alți doi clerici. Biserica rusă a închis temporar biserica reprezentanței („Sfântul Nicolae”), iar schimbul de replici diplomatice a fost dur. Episodul a confirmat decuplarea parțială a statului bulgar de la rețelele de influență ruse și a forțat BOB să calibreze public relația cu Moscova, într‑un mediu în care „baricada rusă” devenise subiect de securitate, nu doar de teologie. AP News

După decesul Patriarhului Neofit (martie 2024), alegerile din 30 iunie 2024 l‑au adus pe tron pe Patriarhul Daniil (Daniil de Vidin). Profilat drept conservator teologic și critic al autocefaliei ucrainene, Daniil a trezit îngrijorări în mediile pro‑europene, care văd riscul unei apropieri accentuate de Moscova. În același timp, realitatea e mai nuanțată: la întronizare au fost prezenți reprezentanți ai tuturor Bisericilor locale, inclusiv ai Constantinopolului și ai Skopje, iar noul patriarh a vorbit despre apărarea credinței și moralității publice, nu despre geopolitică. Totuși, dosarul ucrainean rămâne „testul de turnesol”: orice pas al Sinodului va fi citit la Sofia, Moscova și Istanbul ca semn de aliniere.

„Baricada rusă”: ce înseamnă, concret, în ecuația bulgară

Când analiștii vorbesc despre Biserica bulgară ca „baricadă rusă”, trimit la trei planuri care s‑au suprapus în ultimul secol, și anume planul istoric‑cultural. Bulgaria a interiorizat un filon de slavofilie și recunoștință față de Rusia țaristă (Războiul de eliberare 1877–78), iar tradiția liturgică slavonă creează proximitate cultural‑religioasă. În secolul XX, această apropiere a fost preluată de aparatul sovietic, care a folosit relațiile bisericești ca instrument (rețelele „pace și prietenie”, conferințe, institute). După 1991, o parte din această moștenire a rămas în reflexele instituționale și în imaginarul public.

Planul canonic‑pan‑ortodox. În momente‑cheie, BOB a jucat cartea prudenței care a fost avantajoasă Moscovei: refuzul Cretei (2016), ne-recunoașterea OCU (2019–2025). Această prudență, prezentată intern drept „apărarea canoanelor”, a oferit Patriarhiei Ruse spațiu de manevră pan‑ortodox (să conteste Constantinopolul, să revendice leadershipul „Lumii Ruse”).

Planul securitar‑informațional. Rețele apropiate Patriarhiei Moscovei au promovat în Bulgaria narațiuni „Russkiy Mir”—în educație, media religioasă, activism civic—și, în cazuri limită, au intrat în coliziune directă cu instituțiile statului (expulzări, anchete). Aici, „baricada” devine nu doar metaforă teologică, ci subiect de securitate, ceea ce explică tensiunile din 2023 și sensibilitatea publică față de orice gest „pro‑Moscova”.

A vorbi despre „baricadă” nu înseamnă a reduce Biserica bulgară la un instrument; în corpul episcopatului coabitează viziuni variate, iar dosarul macedonean a arătat că BOB poate lua decizii autonome, chiar dacă deranjează Moscova.

De la controlul comunist (1949) la cadrul din 2002, statul bulgar a recunoscut rolul central al BOB în identitatea națională și i‑a asigurat un statut privilegiat („religie tradițională”). Asta a menținut, structural, o simfonie: niciodată pur teocratică, nici laic‑republicană în sens franțuzesc, ci un aranjament în care Biserica rămâne reper al culturii majoritare, iar statul o sprijină—uneori excesiv, cu efecte asupra pluralismului religios.

Povara colaborării cu Securitatea (2012) a erodat încrederea publică, deși nu l‑a atins pe patriarhii Maxim și Neofit personal. Biserica a răspuns prin profil scăzut civic, reparații discrete de imagine și acțiuni sociale. În Bulgaria, unde peste 75–80% dintre cetățeni se declară ortodocși cultural, acest capital simbolic rămâne imens, chiar dacă practicarea e fluctuantă.

Cronologia scurtă a ultimelor decade (repere)

1945 – Patriarhia Ecumenică recunoaște autocefalia Bisericii bulgare; se încheie „Schisma bulgară”.

1953 – Restaurarea Patriarhiei; Patriarhul Kiril (1953–1971).

1971–2012 – Patriarhul Maxim: continuitate instituțională din comunism la democrație.

1992–1998 – „Sinodul alternativ”; criză internă cu suport politic; Sinod pan‑ortodox la Sofia (1998) pentru restabilirea unității.

2002 – Noua Lege a Confesiunilor; BOB ca „religie tradițională”.

2013 – Neofit devine patriarh; prioritară devine reparația de imagine.

2016 – Refuzul Cretei; Bulgarii contestă calitatea „pan‑ortodoxă” a Sinodului.

2018–2025 – Dilema Ucrainei; comisie sinodală, fără recunoaștere OCU.

2022 – Comuniune cu Biserica din Macedonia de Nord; în decembrie recunoașterea autocefaliei (cu rezervă pe titulatura „Ohrid”).

2023 – Expulzarea clericilor ruși; tensiuni deschise Sofia–Moscova.

2024 – Moartea Patriarhului Neofit; Patriarhul Daniil ales la 30 iunie. Cum arată „rolul de baricadă rusă” în practică

1. Agendă pan‑ortodoxă:
— Creta 2016: retragerea bulgară a oferit Moscovei un precedent și un paravan.
— Ucraina: non‑recunoașterea OCU a ținut deschis „frontul canonic” al Moscovei, evitând însă ruptura totală cu Fanarul.

2. Rețele ecleziastice și culturale:
— Instituții și ONG‑uri cu narațiuni pro‑ruse operează în spațiul bulgar, folosind capitalul simbolic al Ortodoxiei; autoritățile bulgare au răspuns, în cazuri punctuale, cu măsuri de securitate (expulzări).

3. Ecuația internă:
— În Sinod coexistă ierarhi mai apropiați de Moscova (pe temele OCU, ecumenism, raport cu „occidentul decadent”) și ierarhi mai deschiși spre Constantinopol sau aliați euroatlantici. Această pluralitate explică de ce BOB are reflexe de „baricadă”, dar nu se reduce la ele: același Sinod care a ținut linia în Ucraina s‑a mișcat repede pe dosarul Macedonia.

Barometru Creta 2016

Bisericii bulgare a fost motivată tehnic (agenda, protocol, redactare), dar a avut efect politic—subminarea unui efort fanariot de a reafirma primatul de onoare al Constantinopolului și coerența pan‑ortodoxă post‑Război Rece. Pe dosarul Ucraina, BOB a privilegiat o lectură juridico‑canonică (continuitatea hirotoniilor, problema „restituirii” la treapta episcopală fără pocăință formală), ceea ce a dus la ne‑recunoaștere până astăzi. În logica pan‑ortodoxă, prudența bulgară a funcționat ca frână în blocul susținătorilor OCU, fără a rupe însă comuniunea cu aceștia (de exemplu, legăturile cu Constantinopolul sau Grecia au rămas deschise).

În Bulgaria, Biserica rămâne matrice identitară. Constituțional și simbolic, BOB este „religie tradițională”—un statut care i‑a permis să revendice patrimoniu, să fie prezentă în educație și în calendarul public, să aibă voce în dezbateri morale (familii, bioetică, educație sexuală). În același timp, secularizarea reală a comportamentelor (participare scăzută, religiozitate culturală) a împins ierarhia spre un profil mai moralist decât pastoral, iar rezervele față de ecumenism au făcut ca gesturile de deschidere (ex. vizita Papei în 2019) să rămână excepții bine calibrate.

În plan doctrinar, Daniil este un conservator coerent; în plan pan‑ortodox, un critic al autocefaliei ucrainene; în plan intern, un disciplinar. Pentru o parte a societății, profilul său confirmă „baricada rusă”; pentru alta, e garanția că Biserica nu va „ceda” în fața „modernizărilor” occidentale. Dincolo de percepții, câteva dosare vor decide orientarea:

Ucraina: dacă Sinodul va menține prudența sau va formaliza ne‑recunoașterea OCU (ceea ce ar apropia Sofia de Moscova);

Macedonia: aprofundarea comuniunii, inclusiv rezolvarea sensibilităților privind denumirea („Ohrid”);

Rusia: modul de gestionare a relației cu Metohionul rus din Sofia și a altor rețele culturale;

UE/NATO: capacitatea de a evita transformarea Bisericii într‑un actor antipolitic, instrumentalizabil în războaie informaționale.

Prima lecție: Biserica bulgară nu poate fi înțeleasă în afara statului—mai întâi totalitar, apoi democratic, dar în ambele cazuri cu reflexul de a integra Biserica în povestea națională. Supraviețuirea sub comunism a lăsat dâre (colaborări, reflexe instituționale), iar tranziția a fost dureroasă (schisma anilor ’90). După 2002, cadrul legal a stabilizat lucrurile, însă cu costul unei percepții de privilegiu ce generează tensiuni în raport cu minoritățile religioase.

A doua lecție: „Baricada” nu este doar o etichetă polemică, ci descrie o funcție: în momente critice, Biserica bulgară a oferit Moscovei spațiu—prin tăcere, ezitare sau refuz (Creta, Ucraina). În același timp, aceeași instituție a arătat autonomie (cazul Macedoniei), iar în 2023, statul bulgar a demonstrat că nu acceptă ingerințe ruse sub acoperire bisericească. Imaginea corectă este, deci, ambivalentă: da, există un rol de „baricadă” pe anumite dosare; nu, Biserica bulgară nu este reductibilă la un instrument al Moscovei.

A treia lecție: moral, BOB poartă gloria salvării evreilor (1943) și povara dossier‑elor (2012). Orice discuție onestă despre viitorul său trebuie să țină cont de ambele: capitalul simbolic poate fi irosit dacă Biserica e percepută ca vehicul de influență străină sau ca actor blocant în pan‑ortodoxie. În același timp, fără ea, Bulgaria nu‑și poate povesti trecutul sau imagina viitorul cultural.

Biserica Ortodoxă Bulgară intră în noul deceniu cu un patriarh nou, un dosar ucrainean încă deschis și o vecinătate macedoneană în curs de consolidare. În plan intern, provocarea este să‑și continue reparația de credibilitate (transparență, proximitate pastorală reală), iar în plan extern să evite reducerea la „baricadă”—fie ea pro‑Moscova sau anti‑Fanar. Calea îngustă dintre prudență canonică și captură geopolitică este, de fapt, șansa de a fi ceea ce istoria i‑a cerut Bisericii bulgare în momentele ei cele mai bune: punte.

Ecuație românească

În ultimele două decenii, relațiile dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Ortodoxă Bulgară au evoluat într-un cadru marcat de apartenența comună la Ortodoxia răsăriteană și de contextul mai larg al integrării europene a celor două state. Ambele biserici au împărtășit preocupări similare în fața procesului de secularizare și al schimbărilor sociale din regiune, iar întâlnirile la nivel de patriarhi și sinoade au confirmat interesul reciproc pentru cooperare. Un moment semnificativ a fost vizita delegațiilor românești la Sofia și a celor bulgare la București, în care s-au discutat teme de teologie, pastorație și educație religioasă, dar și probleme practice legate de diaspora ortodoxă din Occident. În plan simbolic, prezența comună la sinoadele panortodoxe și la întâlnirile interortodoxe a întărit imaginea unei solidarități între cele două biserici surori.

Un aspect sensibil al relațiilor l-a reprezentat problema comunităților românești din Bulgaria și a celor bulgare din România. În repetate rânduri, Biserica Ortodoxă Română a susținut necesitatea slujbelor în limba maternă pentru românii din Timoc și Vidin, lucru privit cu rezerve de partea bulgară, care a considerat că implicarea BOR poate fi interpretată ca o chestiune de politică internă. Aceste tensiuni nu au degenerat în rupturi, însă au generat uneori schimburi de poziții mai ferme. Totodată, cooperarea a continuat în alte domenii, precum schimburile academice între facultățile de teologie din București, Sibiu, Sofia și Plovdiv, participarea comună la conferințe și publicații științifice dedicate istoriei și teologiei ortodoxe.

Pe dimensiunea panortodoxă, ambele biserici s-au regăsit deseori pe poziții similare în raport cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol și cu Biserica Ortodoxă Rusă, mai ales în discuțiile despre autocefalie și despre rolul Ortodoxiei în Europa contemporană. În același timp, fiecare biserică și-a apărat interesele naționale, păstrând o anumită autonomie de acțiune. În ultima perioadă, mai ales după 2018, când scena ortodoxă internațională a fost marcată de tensiunile legate de recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Ucraina, atât Patriarhia Română, cât și cea Bulgară au adoptat poziții prudente, evitând implicarea directă în conflictele dintre Constantinopol și Moscova. Această prudență a consolidat o apropiere tacită, bazată pe o strategie comună de echilibru.

Privind retrospectiv, în ultimii 20 de ani relațiile dintre Biserica Română și cea Bulgară au fost marcate de cooperare interortodoxă, de dialog teologic și cultural, dar și de momente tensionate în legătură cu minoritățile naționale. Totuși, balanța generală este una pozitivă, cele două biserici reușind să mențină o relație de respect reciproc și să coopereze în apărarea valorilor ortodoxe în fața provocărilor lumii contemporane. Această relație, construită pe tradiție și pe apartenența comună la Ortodoxie, rămâne un pilon de stabilitate în regiunea balcanică.