Franța joacă un rol strategic central în consolidarea flancului estic al Alianței Nord-Atlantice, mai ales în contextul războiului declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei. Din 2022, Franța coordonează grupul de luptă NATO desfășurat la Cincu, în județul Brașov. Acest grup a fost extins treptat, și în 2025 contingentul condus de Franța a crescut de la aproximativ 1.500 de militari inițial spre un obiectiv de până la 4.000 de militari, în contextul transformării planificate spre un nivel de brigadă. Decizia reflectă atât angajamentul Franței, cât și interesul NATO pentru securizarea flancului sud-estic.
Extinderea implică întărirea infrastructurii, dezvoltarea logisticii și dislocarea unor capabilități suplimentare, inclusiv echipamente grele precum tancurile Leclerc și sistemele de artilerie CAESAR. Această creștere a prezenței militare franceze este însoțită de exerciții comune ample, menite să sporească interoperabilitatea cu forțele române și cu alte contingente aliate. Exercițiile Dacian Spring 2025 și Sea Shield au oferit în ultimele luni un cadru de testare a capacității de reacție rapidă a NATO în regiunea Mării Negre, prin scenarii complexe terestre, maritime și aeriene.
O componentă esențială a implicării franceze constă în consolidarea prezenței și a capabilităților aliate pe teritoriul României. Prin eforturi comune cu NATO și Ministerul Apărării Naționale, Franța contribuie la dezvoltarea unei structuri logistice și militare capabile să asigure desfășurarea rapidă a forțelor în regiune și să sprijine operațiunile colective de apărare. Aceste măsuri sporesc capacitatea de reacție a Alianței în eventualitatea unei crize de securitate în proximitatea Mării Negre.
Pe lângă dimensiunea operațională, Parisul joacă un rol activ și în consolidarea arhitecturii de comandă și control. Numirea unui comandant francez la conducerea grupului de luptă NATO de la Cincu subliniază angajamentul constant al Franței față de securitatea României și stabilitatea flancului estic. În același timp, cooperarea bilaterală include inițiative de instruire, interoperabilitate și coordonare strategică, menite să optimizeze integrarea forțelor române în structurile aliate.
Prezența franceză în regiune are și o puternică dimensiune politică. Franța se poziționează ca unul dintre principalii promotori europeni ai unei apărări colective robuste pe flancul estic, completând rolul strategic al Statelor Unite. Prin implicarea în România, Parisul își întărește credibilitatea în cadrul NATO și transmite un mesaj de descurajare clar către orice actor ostil. În același timp, contribuția franceză se aliniază eforturilor europene de a avea o implicare mai substanțială în domeniul securității continentale, fără a diminua solidaritatea transatlantică.
Exercițiile navale și operațiunile combinate la care participă Franța în zona Mării Negre sporesc interoperabilitatea și capacitatea de răspuns rapid a Alianței. Aceasta consolidează securitatea României, dar are efecte strategice și pentru Bulgaria, Republica Moldova și Ucraina, contribuind la crearea unui arc de stabilitate și interoperabilitate militară la granița estică a NATO.
Parteneriatul strategic franco-român: evoluție și direcții actuale
Parteneriatul strategic dintre Franța și România a cunoscut o consolidare semnificativă în ultimii ani, devenind una dintre cele mai dinamice relații bilaterale din cadrul NATO și al Uniunii Europene. După intensificarea prezenței militare franceze în România, cooperarea s-a extins către domenii navale, aeriene și industriale, cu obiectivul de a crește capacitatea de apărare a flancului estic și securitatea Mării Negre. Această colaborare are o bază politică solidă și o dimensiune strategică care depășește contextul regional, devenind un pilon al cooperării europene în domeniul apărării.
Un pas important în evoluția parteneriatului este cooperarea navală. Franța și România au semnat o scrisoare de intenție care prevede dezvoltarea comună de proiecte navale, inclusiv construcția și modernizarea navelor militare românești. Inițiativa urmărește creșterea capabilităților maritime și consolidarea șantierelor navale din România, prin transfer de tehnologie și instruire în conformitate cu standardele franceze. Acest pas este esențial pentru a întări rolul României ca stat riveran capabil să contribuie activ la securitatea colectivă în Marea Neagră. Implementarea este graduală și are loc pe etape, în funcție de calendarul programelor și al achizițiilor.
La nivel strategic, cooperarea franco-română a fost reafirmată prin întâlniri la cel mai înalt nivel politic. Discuțiile recente dintre președintele Franței și conducerea României au vizat aprofundarea parteneriatului în domeniul apărării, extinderea prezenței franceze pe termen lung și sprijinul pentru Ucraina. În paralel, cele două state și-au consolidat colaborarea diplomatică în cadrul NATO și al UE, pledând pentru o Europă mai capabilă să-și apere propriul teritoriu în complementaritate cu alianța transatlantică.
Dimensiunea tehnologică și industrială a relației devine tot mai relevantă. Proiectele comune în domeniul apărării vizează nu doar achiziții, ci și dezvoltarea infrastructurii militare, a bazelor logistice și a centrelor de instruire. România beneficiază de expertiza tehnologică a Franței, iar în schimb oferă o poziționare strategică esențială în proximitatea Mării Negre. În acest context, planurile României de achiziționare de nave de război și de întărire a apărării aeriene sunt susținute prin parteneriate cu industria franceză de apărare, una dintre cele mai avansate din Europa, cu proiecte aflate în diverse stadii de dezvoltare.
Pe lângă dimensiunea militară, parteneriatul strategic franco-român include componente economice, educaționale și culturale. În cadrul discuțiilor recente dintre miniștrii de externe, ambele părți au subliniat importanța unei cooperări multidimensionale: de la investiții și comerț până la proiecte educaționale și de cercetare. Aceste aspecte contribuie la consolidarea unei relații bazate pe încredere, stabilitate și valori democratice comune.
În plan regional, parteneriatul franco-român contribuie la consolidarea securității colective prin coordonare în cadrul exercițiilor NATO, precum Dacian Spring, la care participă mii de militari din mai multe state membre, și alte exerciții multinaționale programate în funcție de calendarul MApN și NATO. În același timp, ambele țări sprijină dezvoltarea infrastructurii de apărare la Marea Neagră, esențială pentru mobilitatea trupelor și pentru capacitatea de reacție a Alianței în caz de criză. Evoluțiile recente arată că relația bilaterală s-a transformat într-un instrument strategic de echilibru și stabilitate în regiune, aliniat obiectivelor NATO și UE.
Prezența militară franceză în România și rolul Grupului de Luptă NATO de la Cincu
Grupul de Luptă NATO condus de Franța la Cincu a trecut printr-o extindere semnificativă, fiind ridicat de la nivel de batalion la brigadă, cu un efectiv de aproximativ 4.000 de militari în cursul anului 2025. Această evoluție a implicat nu doar creșterea efectivelor, ci și amplificarea capacităților prin introducerea de blindate grele și sisteme suplimentare de artilerie. Modernizarea a inclus, de asemenea, îmbunătățirea logisticii, a facilităților de cazare și a infrastructurii bazei militare, în cadrul eforturilor comune NATO și MApN.
Schimbarea comenzii Grupului de Luptă reprezintă un element central al continuității și profesionalismului misiunii. În ianuarie 2025, colonelul Thierry Denechaud a preluat comanda Grupului de Luptă NATO de la Cincu, asigurând continuitatea și nivelul ridicat de pregătire al contingentului francez. Rotirea comandanților și a unităților participante reflectă angajamentul Franței și al Alianței de a menține interoperabilitatea și capacitatea de adaptare la noile provocări.
Prezența franceză la Cincu este consolidată de infrastructura suport, inclusiv investiții în modernizarea bazei militare, a drumurilor de acces și a facilităților logistice. Această infrastructură permite desfășurarea de exerciții ample, precum Dacian Spring 2025 și Dacian Fall 2025, programat să se desfășoare în perioada 20 octombrie – 13 noiembrie 2025, la care participă peste 5.000 de militari din zece state aliate. Exercițiile implică transporturi mari de blindate, echipamente și trupe, inclusiv prin folosirea rețelei feroviare și a bazelor temporare de sprijin logistic, testând capacitatea de reacție și mobilitate a Grupului de Luptă NATO de la Cincu. Ele sporesc rapiditatea de reacție și eficiența operațională a Grupului, precum și capacitatea de coordonare între diverse state membre NATO.
Cooperarea militară include și exerciții comune cu trupele române. Militarii din Batalionul 634 Infanterie din Piatra Neamț au participat la scenarii de luptă și supraviețuire în teren montan împreună cu soldați francezi, ceea ce crește interoperabilitatea, familiaritatea cu terenul și capacitatea de reacție în situații reale. Pregătirea comună acoperă tactici terestre, logistică, comunicații și sprijin interarme, contribuind la eficiența operațională a Grupului.
Rolul Grupului de Luptă nu se limitează la antrenamente și prezență fizică. Prezența franceză servește și ca instrument de descurajare strategică. Mobilizarea rapidă a resurselor, combinată cu exerciții de amploare, demonstrează capacitatea NATO de a proiecta forță în regiunea Mării Negre și de a proteja flancul estic. Această prezență este esențială pentru stabilitatea regională, inclusiv pentru România, Bulgaria și Republica Moldova.
În plus, Grupul de Luptă de la Cincu funcționează ca nod operațional și logistic în cadrul exercițiilor NATO, testând infrastructura națională și regională pentru transportul rapid al echipamentelor și trupelor aliate. Exercițiile comune franco-române desfășurate sub egida NATO, inclusiv cele din seria Saber Guardian 25 și Dacian Spring, au implicat coordonarea transportului feroviar și rutier al tehnicii grele și al trupelor, evaluând capacitatea de reacție și adaptabilitate a infrastructurii și a forțelor participante.
Coordonare regională și cooperare cu alte state aliate de pe flancul estic
Franța și România au consolidat în ultimii ani cooperarea militară în cadrul NATO, într-un context regional marcat de intensificarea amenințărilor dinspre Federația Rusă și de necesitatea unei prezențe aliate robuste pe flancul estic. Această coordonare nu se limitează la nivel bilateral, ci implică o interconectare tot mai strânsă cu alte state membre NATO din regiune, în special Polonia, Bulgaria, Ungaria și statele baltice, pentru a asigura interoperabilitatea și coerența acțiunilor comune.
Pe fondul agresiunii militare a Federației Ruse împotriva Ucrainei, Parisul a susținut activ eforturile de întărire a posturii de descurajare și apărare a Alianței în Europa de Est, contribuind la consolidarea planificării integrate a apărării regionale împotriva amenințărilor provenite dinspre Rusia. România joacă un rol-cheie în acest sistem, fiind una dintre principalele țări gazdă ale trupelor aliate și un centru logistic pentru forțele NATO desfășurate în regiune. În acest sens, colaborarea dintre forțele franceze și cele române s-a intensificat, în special prin exerciții comune și schimb de informații operaționale în cadrul structurilor NATO.
Un exemplu semnificativ îl reprezintă exercițiile multinaționale sub egida NATO în 2025, precum Dacian Spring 2025 și Dacian Fall 2025 în România, Saber Guardian 25 tot în România, Defender Europe 25 în Polonia și BALTOPS 25 în statele baltice. Aceste exerciții urmăresc testarea capacității de reacție rapidă a forțelor aliate de pe flancul estic, armonizarea doctrinelor tactice și operaționale, precum și instruirea comună pentru utilizarea echipamentelor standardizate, consolidând interoperabilitatea între unitățile aliate.
De asemenea, Franța a sprijinit inițiativele României de a dezvolta infrastructura strategică necesară mobilității militare, în concordanță cu obiectivele NATO și UE. Prin Mecanismul pentru Conectarea Europei (CEF) au fost alocate fonduri pentru modernizarea rutelor logistice esențiale, precum coridoarele Rail2Sea și Via Carpatia, care conectează Marea Neagră de Marea Baltică. Aceste investiții facilitează transportul rapid al trupelor și echipamentelor aliate, întărind reziliența regională în fața eventualelor provocări de securitate.
Coordonarea regională include și componenta sudică a flancului estic, unde Bulgaria și Grecia joacă un rol complementar. În special, cooperarea dintre forțele aeriene române și franceze cu cele bulgare a crescut semnificativ în 2024-2025, prin misiuni de poliție aeriană combinată și patrulare în spațiul Mării Negre. În paralel, Ungaria și Slovacia participă activ la structurile de planificare și sprijin logistic, contribuind la întărirea prezenței aliate în regiune.
Un element central al acestei cooperări îl constituie noua arhitectură de apărare regională stabilită de NATO la Summitul de la Washington din 2024, care prevede planuri regionale detaliate pentru fiecare zonă strategică, inclusiv flancul sud-estic. Franța, în calitate de națiune-cadru în România, coordonează eforturile de implementare a acestor planuri, lucrând îndeaproape cu autoritățile române și cu celelalte state aliate pentru a menține un nivel ridicat de pregătire și interoperabilitate.
Prin urmare, coordonarea regională franco-română se integrează într-o strategie amplă de consolidare a securității colective, bazată pe cooperare, prezență militară avansată și sprijin reciproc între statele de pe flancul estic. Această abordare conferă Alianței un avantaj strategic semnificativ în gestionarea riscurilor emergente și în descurajarea oricărei tentative de destabilizare a regiunii Mării Negre.
Provocări și limite ale cooperării franco-române în domeniul apărării
Cooperarea militară dintre Franța și România, deși solidă din punct de vedere strategic, se confruntă cu o serie de provocări și limite care influențează eficiența și coerența parteneriatului. Acestea derivă atât din diferențele de abordare în materie de achiziții și finanțare, cât și din constrângerile logistice și industriale care persistă la nivel european.
Una dintre principalele dificultăți privește domeniul achizițiilor militare. România a anulat în august 2023 contractul pentru construcția corvetelor destinate Forțelor Navale, contract atribuit inițial consorțiului franco-român format din Naval Group și Șantierul Naval Constanța, din cauza disputelor privind costurile și termenele de livrare. Situația a generat tensiuni diplomatice și a afectat încrederea în cooperarea industrială dintre cele două state, într-un moment în care modernizarea flotei române este esențială pentru securitatea Mării Negre.
De asemenea, industria de apărare franceză se confruntă cu dificultăți interne legate de ritmul de producție. Deși autoritățile de la Paris au lansat conceptul de „économie de guerre” (strategie de mobilizare rapidă a resurselor economice și industriale pentru susținerea efortului militar) pentru accelerarea livrărilor de echipamente, blocajele logistice, birocrația și dependența de lanțuri de aprovizionare externe afectează capacitatea de a răspunde rapid cererilor aliaților. Întârzierile în producția de muniție și vehicule blindate se reflectă inclusiv în proiectele de cooperare cu România, unde termenele extinse contravin obiectivului NATO de pregătire imediată a forțelor de reacție.
Pe plan intern, România se confruntă cu obstacole în ceea ce privește infrastructura strategică. Mobilitatea militară rămâne limitată din cauza stării precare a drumurilor, podurilor și căilor ferate care leagă bazele și poligoanele de transporturile logistice din vestul țării. Chiar dacă Uniunea Europeană finanțează proiecte precum Rail2Sea și Via Carpatia, implementarea acestora avansează lent, afectând pregătirea operațională și capacitatea de reacție comună în situații de criză.
Mecanismele de achiziții și cooperare industrială reprezintă o altă limitare majoră. Procedurile administrative complexe, nivelul variabil de transparență și birocrația instituțională frânează colaborarea cu partenerii francezi. În plus, legislația națională a României în domeniul achizițiilor militare, actualizată în 2023, impune condiții stricte privind participarea companiilor străine, ceea ce reduce flexibilitatea parteneriatelor strategice și descurajează investițiile directe în industria locală de apărare.
Finanțarea constituie o provocare constantă. Deși România s‑a angajat să mențină cheltuielile de apărare la peste 2% din PIB și chiar a crescut la 2,5% în perioada 2023-2025, presiunile economice și creșterea costurilor de întreținere a programelor existente reduc resursele disponibile pentru noi proiecte. În paralel, Franța resimte și ea constrângeri bugetare, ceea ce limitează implicarea directă în inițiative bilaterale de amploare. Aceste discrepanțe afectează planificarea comună și reduc capacitatea de implementare a proiectelor multianuale.
Mobilitatea militară transfrontalieră rămâne un punct critic. În lipsa unei standardizări complete a regulilor europene pentru transportul echipamentelor militare, convoaiele care tranzitează România și alte state de pe flancul estic întâmpină întârzieri administrative și logistice. În 2025, rapoartele NATO și UE au confirmat că aceste întârzieri pot ajunge la zeci de zile, contrar obiectivului european de cinci zile, subminând obiectivele Alianței privind capacitatea de reacție rapidă.
O altă limitare structurală privește echilibrul dintre achizițiile externe și dezvoltarea capacităților interne. România își propune să-și consolideze industria națională de apărare, însă dependența de tehnologii și componente importate rămâne ridicată. Această dependență reduce autonomia strategică și creează vulnerabilități în lanțurile de aprovizionare, în special în contextul tensiunilor geopolitice actuale.
În ansamblu, provocările și limitele cooperării franco-române în domeniul apărării reflectă complexitatea integrării într-un cadru aliat extins, unde obiectivele politice, economice și militare trebuie echilibrate pentru a menține coerența strategică la nivelul NATO și al Uniunii Europene.
Concluzii și perspective strategice pentru securitatea Mării Negre
Analiza cooperării militare franco-române arată că acest parteneriat a devenit un element structural al arhitecturii de securitate în zona Mării Negre, contribuind la descurajare, la creșterea interoperabilității aliate și la consolidarea unui rol de nod logistic regional într-un mediu strategic marcat de amenințări hibride și riscuri emergente. În termeni practici, capacitatea Franței de a disloca forțe semnificative în România și de a coordona exerciții multinaționale a îmbunătățit capacitatea NATO de a transforma decizii politice în prezență militară credibilă. Totuși, securitatea Mării Negre depinde de integrarea coerentă a eforturilor franco-române cu cele ale altor aliați și parteneri regionali.
Pe plan operativ, parteneriatul a demonstrat eficiență prin creșterea frecvenței și complexității exercițiilor comune, dezvoltarea unor huburi logistice temporare și testarea lanțurilor de aprovizionare pentru echipamente grele. Exerciții precum Dacian Spring 2025 și Saber Guardian 25 au validat capacitatea de reacție și interoperabilitatea forțelor aliate, iar Dacian Fall 2025, programat să înceapă pe 20 octombrie, va continua aceste eforturi. Aceste elemente au redus fricțiunile operaționale și au crescut viteza de reacție regională. Totuși, eficiența reală este condiționată de stabilitatea bugetară, capacitatea industriei de apărare și de progresul infrastructurii strategice (căi ferate, poduri, centre de mentenanță). Fără aceste componente, proiecția pe termen lung a avantajelor curente rămâne vulnerabilă.
Din perspectivă strategică, cooperarea franco-română joacă un rol dublu: îmbunătățește capacitatea defensivă imediată și trimite un semnal politic puternic de solidaritate europeană. Efectul de descurajare este mai convingător atunci când contribuțiile franceze sunt persistente, integrate în planurile NATO și susținute de investiții pe termen lung în capabilități românești. Pentru menținerea credibilității angajamentului aliat, este esențială asigurarea unei continuități politice și a unei planificări bugetare predictibile, care să prevină apariția unor blocaje în implementare.
Riscurile principale identificate sunt de natură industrială, logistică și administrativă. Tensiunile în proiectele de achiziții comune, întârzierile din producție și incompatibilitățile procedurale pot submina cronologia proiectelor esențiale. Mobilitatea militară transfrontalieră rămâne un punct critic, fiind încă afectată de proceduri complexe și lipsa de armonizare a regulilor europene pentru transportul echipamentelor grele, ceea ce limitează viteza de reacție a forțelor aliate. În plus, amenințările hibride, de la perturbările GPS și atacurile cibernetice până la utilizarea dronelor, impun adaptări rapide ale doctrinei și dezvoltarea de capabilități defensive, inclusiv sisteme C-UAS (sisteme de contracarare a dronelor) și măsuri de reziliență cibernetică.
Perspectivele strategice favorabile presupun o tranziție de la reacție la durabilitate: integrarea proiectelor bilaterale în programe multinaționale pe termen lung, dezvoltarea industriei locale prin transfer tehnologic și consolidarea infrastructurii de mobilitate militară. Prioritățile concrete ar trebui să includă creșterea producției de muniție și piese critice, inclusiv prin noul Centrul NATO de Excelență pentru Muniții de la Dragomirești (inaugurat în iunie 2025), accelerarea proiectelor Rail2Sea și Via Carpatia și stabilirea de mecanisme comune pentru reducerea fricțiunilor administrative în transportul militar.
Recomandarea strategică principală este ca Franța și România să transforme actuala etapă de angajament accelerat într-un parteneriat de reziliență: menținerea de capabilități de descurajare strategică pe termen lung, consolidare industrială și interoperabilitate logistică regională. Doar așa poate fi construită o arhitectură de securitate în Marea Neagră capabilă nu doar să reacționeze la crize, ci și să prevină erodarea stabilității regionale.
Anatomia războiului hibrid la Marea Neagră: de la tancuri la narative
În regiunea extinsă a Mării Negre confruntarea modernă nu se mai desfășoară doar pe câmpurile de luptă convenționale. Tancurile, navele și avioanele sunt doar o parte vizibilă a unui conflict mai complex, în care narativele și manipularea informațională joacă un rol la fel de decisiv. Războiul hibrid s-a transformat într-un instrument de influență strategică, capabil să modeleze percepții, să fractureze societăți și să submineze instituții democratice.
Republica Moldova a devenit unul dintre principalele laboratoare pentru aceste tactici. În preajma alegerilor recente, autoritățile de la Chișinău și organizații independente au identificat multiple rețele care au difuzat mesaje pro-ruse prin intermediul site-urilor obscure, al canalelor de Telegram și al rețelelor sociale. Aceste campanii nu s-au limitat la propaganda clasică, ci au folosit metode mai subtile: știri aparent neutre, dar care promovau constant neîncrederea în guvern, precum și conținut manipulat vizual pentru a sugera proteste mai ample decât în realitate sau crize inexistente. Prin aceste acțiuni, obiectivul nu era doar influențarea votului, ci și delegitimarea procesului electoral în sine.
România, ca stat membru NATO și UE, se confruntă cu o altă dimensiune a aceluiași fenomen. În perioada preelectorală, fluxuri coordonate de mesaje ostile au apărut în limba română, vizând diverse comunități cu același scop: amplificarea diviziunilor interne și alimentarea discursurilor extremiste. Rețele de conturi automate au reușit să facă virale subiecte marginale, transformându-le în teme centrale de dezbatere publică. În paralel, articole și videoclipuri traduse din rusă au fost adaptate pentru publicul român, creând impresia că sunt produse locale.
Tehnologia a schimbat fundamental mecanismele de propagare. Inteligența artificială este acum folosită pentru a produce texte, imagini și clipuri deepfake care par credibile și care circulă cu rapiditate pe platformele sociale. În Republica Moldova au fost documentate cazuri concrete de deepfake-uri virale, în timp ce în România fenomenul este anticipat prin monitorizarea activă a rețelelor sociale, analiza timpurie a conținutului suspect și campanii de prevenție și conștientizare publică, fără a atinge aceeași intensitate. Microtargetarea permite trimiterea mesajelor exact către segmentele cele mai vulnerabile: tineri cu acces limitat la surse alternative de informare, comunități rurale, diaspora sau grupuri minoritare. Această adaptare fină a conținutului face ca dezinformarea să fie mai greu de contracarat prin campanii clasice de informare publică.
Efectele nu sunt doar virtuale. În Moldova, anchetele oficiale au relevat că finanțări externe au sprijinit proteste și tentative de destabilizare care urmau aceeași logică a campaniilor online. În România, serviciile de securitate au avertizat asupra legăturilor dintre anumite grupuri radicale și narativele propagate pe rețelele sociale, ceea ce confirmă că frontul informațional are potențialul de a influența și realitatea politică sau socială.
Reacția statelor din regiune variază. Moldova a încercat să blocheze site-uri și canale suspecte, să sancționeze entități media și să creeze parteneriate cu organizații europene pentru a combate dezinformarea. România a consolidat structuri de monitorizare și a promovat campanii de alfabetizare media, însă provocările rămân semnificative. Legislația este adesea depășită de ritmul tehnologic, iar platformele globale nu oferă întotdeauna transparența necesară pentru a identifica sursa reală a campaniilor.
În plan regional, cooperarea dintre România, Moldova și Ucraina a devenit esențială. Schimbul de informații, monitorizarea comună a spațiului online și implicarea instituțiilor europene și euroatlantice reprezintă principalele instrumente pentru a limita impactul acestor operațiuni. Totuși, eficiența pe termen lung depinde de reziliența societății: de capacitatea cetățenilor de a distinge între informație și manipulare și de efortul statelor de a proteja spațiul public împotriva narativelor ostile.
Limba ca armă: tactici specifice de dezinformare în spațiul românesc și în cel vorbitor de rusă din regiune
Limbajul este folosit ca o armă subtilă în arsenalul războiului hibrid, mai ales în regiuni unde coexistența lingvistică este puternică. În Republica Moldova și România, dezinformarea se manifestă prin tactici distincte adaptate publicului românofon și rusofon, exploatând diferențele de percepție, sensibilitățile identitare și vulnerabilitățile istorice. În Moldova, mesajele circulă constant atât în română, cât și în rusă, fiind construite pe narațiuni paralele menite să fragmenteze spațiul informațional și să creeze diviziuni adânci în societate. În România, unde comunitatea rusofonă este redusă, campaniile se desfășoară aproape exclusiv în limba română, dar folosesc aceleași tehnici de manipulare.
Una dintre cele mai frecvente tactici este utilizarea de platforme media false sau imitate, care preiau identitatea unor instituții de presă cunoscute. Publicul este expus la articole fabricate, prezentate ca provenind de la surse de încredere, dar care includ acuzații nefondate despre corupție, abuzuri ale autorităților sau ingerințe externe. Această metodă, aplicată în ambele spații lingvistice, are scopul de a slăbi încrederea populației în instituțiile statului și în presa liberă.
O altă dimensiune a dezinformării lingvistice constă în utilizarea canalelor Telegram și a paginilor de social media care pretind a fi locale. În realitate, multe dintre acestea sunt gestionate din afara țării și livrează narative adaptate în funcție de public. În spațiul românesc, accentul cade pe ideea de trădare națională, pierderea suveranității și dominarea de către Bruxelles. În cel rusofon, mesajele se axează pe tema protecției culturale, discriminării vorbitorilor de rusă și necesitatea unui „sprijin frățesc” din partea Moscovei. În felul acesta, se cultivă percepția că cele două comunități trăiesc realități complet diferite, chiar și atunci când împart același teritoriu.
Traducerea automată reprezintă o tactică aparte, documentată mai ales în Republica Moldova. Materiale concepute inițial în rusă sunt transpuse rapid în română, fără adaptări stilistice majore, ceea ce duce la apariția unor erori gramaticale sau expresii stranii. Paradoxal, aceste imperfecțiuni sporesc credibilitatea mesajului, pentru că par a fi produse de actori locali, nu de o mașinărie externă. În plus, traducerea rapidă permite circulația simultană a acelorași idei în ambele spații lingvistice, sincronizând narațiunile false și crescând impactul acestora.
Un rol important îl joacă și liderii de opinie locali, în special activiști și influenceri bilingvi. Prin mesaje scurte, video-uri sau postări alternând româna și rusa, aceștia amplifică temele centrale ale propagandei: corupția elitelor, slăbiciunea armatei, atacurile asupra identității religioase sau culturale. În unele cazuri, operațiuni de dezinformare au mers până la a fura identitatea unor jurnaliști reali – de exemplu, numele și fotografiile unor reporteri Digi24 au fost folosite pe site-uri false precum EUfiles.com, parte a operațiunii „Storm-1516”, pentru a da credibilitate unor articole fabricate. Astfel de tactici creează impresia că mesajele provin din surse independente, deși în realitate sunt produse de rețele coordonate de propagandă. Prezența acestor actori în spațiul online conferă credibilitate mesajelor și face ca dezinformarea să pară o opinie autentică, nu o campanie coordonată.
De asemenea, un element recurent al campaniilor este inducerea panicii lingvistice. Circulă constant informații false despre posibile interdicții privind limba rusă, închiderea școlilor minorităților sau eliminarea simbolurilor culturale. În mediul românesc, aceleași canale propagă ideea că identitatea națională ar fi subminată de influența străină. Aceste mesaje emoționale sunt menite să provoace indignare, frică și radicalizare, creând un climat social favorabil pentru destabilizare și manipulare.
Prin exploatarea simultană a celor două limbi în Moldova și a canalelor dedicate în română în România, actorii dezinformării reușesc să construiască o realitate fragmentată, în care românii și rusofonii ajung să perceapă același eveniment prin lentile diametral opuse. Rezultatul este o polarizare accentuată, care slăbește coeziunea socială și vulnerabilizează regiunea în fața presiunilor geopolitice externe.
Republica Moldova: terenul de testare al dezinformării Rusiei – miza autonomiei Găgăuze și fenomenul Transnistrean
Republica Moldova a devenit în ultimii ani un laborator pentru tacticile hibride ale Federației Ruse, care combină propaganda, manipularea mediatică și exploatarea identităților regionale. Două dintre cele mai vulnerabile zone în acest sens sunt autonomia găgăuză și regiunea transnistreană. Moscova folosește atât factorii lingvistici, cât și diviziunile culturale și economice pentru a amplifica falii interne și a frâna procesul de integrare europeană al Chișinăului.
În autonomia găgăuză, dezinformarea se sprijină pe o combinație de nostalgie sovietică și mesaje anti-occidentale, promovate prin mass-media locală și prin rețele sociale. Limbajul folosit este în mare parte rusesc, ceea ce permite propagandei ruse să pătrundă fără filtre. De la discursurile despre „valorile tradiționale” care ar fi amenințate de Europa, până la narațiuni privind „colapsul economic” ce ar urma aderării la Uniunea Europeană, aceste mesaje urmăresc să alimenteze sentimentul că singura protecție reală vine din partea Rusiei.
Un element particular îl constituie apelurile la autonomie extinsă sau chiar la dreptul de a organiza referendumuri pentru autodeterminare. Liderii pro-ruși din Găgăuzia au folosit adesea aceste teme pentru a pune presiune asupra guvernului central, iar propaganda amplifică ideea că Chișinăul nu respectă voința „poporului găgăuz”. În realitate, aceste mesaje sunt concepute pentru a crea percepția unei confruntări ireconciliabile între centru și autonomie, oferind Moscovei un pretext de a interveni politic sau economic.
Regiunea transnistreană reprezintă un alt teren fertil pentru dezinformare. Deși este sub controlul unui regim separatist sprijinit direct de Rusia, influența propagandei transnistrene se extinde și în restul Republicii Moldova prin televiziuni și platforme online. Mesajele dominante insistă asupra instabilității politice de la Chișinău, asupra „pericolelor” militarizării și asupra ideii că Ucraina ar fi o amenințare directă. Aceste narațiuni sunt menite să inducă frică și neîncredere, prezentând Transnistria ca un model de „stabilitate” datorită legăturilor cu Moscova – o imagine construită propagandistic, nu o realitate obiectivă.
Un aspect recent este accentul pus pe criza energetică. Propaganda rusă și cea transnistreană au exploatat dependența Republicii Moldova de gazele rusești pentru a sublinia că orientarea pro-europeană ar duce la facturi mai mari și la o pierdere a securității energetice. Acest tip de narațiune a fost intensificat în iarna 2022-2023, când Gazprom a redus unilateral livrările de gaze, iar autoritățile moldovene au fost obligate să caute alternative în România și pe piața europeană.
Dezinformarea nu se rezumă doar la mediul intern. Campaniile sunt sincronizate cu evenimente regionale și internaționale, pentru a amplifica mesajele Moscovei. De exemplu, în perioada alegerilor din Republica Moldova sau în contextul negocierilor cu Uniunea Europeană, propaganda devine mai agresivă. Găgăuzia și Transnistria sunt astfel folosite ca multiplicatori ai narațiunilor Kremlinului, ceea ce transformă Republica Moldova într-un teren de testare pentru tehnici ce pot fi exportate și în alte state din Europa de Est.
În acest context, măsurile luate de autoritățile moldovene pentru a limita impactul mediatic al Rusiei, cum ar fi suspendarea licențelor unor posturi TV afiliate intereselor Kremlinului, reprezintă pași importanți. Totuși, reacția propagandei este imediată, adaptându-se pe platforme alternative precum Telegram, TikTok sau prin actori locali care se prezintă drept „independenți”. Această flexibilitate arată că Moldova rămâne una dintre cele mai expuse ținte ale războiului informațional dus de Rusia în regiune.
Vulnerabilitățile flancului estic: canale de propagandă și reacția societății civile din România
România se află în prezent sub presiunea unor campanii informaționale bine organizate care exploatează vulnerabilități structurale ale societății. Factorii care favorizează propagarea dezinformării includ încrederea ridicată în televiziuni clasice, utilizarea intensă a rețelelor sociale pentru informații politice, temeri legate de securitate și identitate, și fragilizarea instituțională prin polarizare politică. Canalele de propagandă nu sunt doar internaționale sau agreate de actori externi, ci și locale, ceea ce complică demascarea și sancționarea lor.
Unul dintre canalele cele mai importante de propagandă sunt platformele digitale precum TikTok. Au existat cazuri confirmate în care grupuri pro-ruse au folosit rețele de conturi false și influenceri organizați pentru a răspândi mesaje cu conținut manipulativ sau politic, uneori înainte de alegeri, pentru a influența percepția publică asupra NATO, UE sau evenimente de actualitate. În același timp, platforma a început să colaboreze cu organizații civice, precum Funky Citizens, pentru a promova alfabetizarea media și a combate dezinformarea. Totuși, criticii susțin că algoritmii și sistemele de moderare sunt încă insuficiente pentru a gestiona amploarea fenomenului.
Surse tradiționale de informare precum televiziunile și presa scrisă rămân relevante, dar sunt deseori folosite în mod paradoxal: publicul le percepe ca fiind mai credibile, deși ele pot repeta, fără verificare, fragmente din campanii care provin din surse cu credibilitate îndoielnică. Acest lucru creează un circuit de legitimitate pentru mesajele false. Un sondaj recent arată că mai mult de jumătate dintre români se informează preponderent de la televiziuni, iar o mare parte consideră Rusia una dintre principalele surse de propagandă și dezinformare.
Organizațiile societății civile și ONG-urile s-au mobilizat pentru a pune presiune pe stat și pe mediul digital să adopte măsuri clare: monitorizare, fact-checking, legislație mai strictă și responsabilizarea platformelor. Grupuri precum Funky Citizens au atras atenția asupra conturilor false pro-ruse sau asupra distribuției ilegale sau neetice de reclame politice. Alte organizații, precum Expert Forum sau GlobalFocus Center, au realizat hărți și rapoarte despre rețelele online care distribuie narative anti-UE și anti-NATO, evidențiind actorii care le promovează, grupurile țintă și amplificatorii locali.
Un raport al Centrului Român de Politici Europene arată că, în anul electoral, au crescut semnificativ narativele anti-europene. Acestea au vizat teme precum suveranitatea, migrația, pierderea identității naționale și percepția că reglementările europene sunt impuse din exterior. Canalele care diseminează astfel de mesaje folosesc titluri alarmiste, insinuări și dezinformare despre politici europene pentru energie, mediu sau digitalizare. De cele mai multe ori, acestea sunt site-uri mai puțin cunoscute sau bloguri cu audiență redusă, dar activitate intensă în social media.
Legislația privind reglementarea platformelor digitale, transparența publicității politice și responsabilitatea editorială sunt domenii în care societatea civilă cere reforme urgente. În ultima perioadă, autoritățile au cerut platformelor să elimine conturi false sau conținut manipulator, iar Consiliul Național al Audiovizualului a intervenit în cazuri de abuz al discursurilor în mass-media. De asemenea, educația media a fost promovată în școli și universități, ONG-uri și instituții europene finanțând programe de alfabetizare și rezistență la dezinformare.
Percepția publicului rămâne vulnerabilă: sursele de informație nu sunt întotdeauna transparente, mesajele au un puternic impact emoțional, sunt folosite tactici de panică sau alarmă, iar comunitățile care se simt marginalizate sau neglijate de politicile centrale sunt deosebit de expuse propagandei. Aceste vulnerabilități permit propagandei să lege identitatea națională sau locală de mize geopolitice externe, ceea ce face răspunsurile doar parțial eficiente.
Contramăsuri și reziliență: eforturile guvernamentale și rolul noilor tehnologii în combaterea falsurilor
Guvernele din Republica Moldova și România intensifică măsurile pentru contracararea dezinformării, concentrându-se pe reglementări, capacități instituționale și tehnologii avansate. În primul rând, Republica Moldova a adoptat Concepția de comunicare strategică și contracarare a dezinformării, a acțiunilor de manipulare a informației și a ingerințelor străine pentru anii 2024-2028, care prevede coordonarea între instituții precum Centrul pentru Comunicare Strategică și Combaterea Dezinformării, Serviciul de Informații și Securitate, Consiliul Audiovizual, precum și alte autorități cu atribuții legislative și de reglementare. Acest cadru stabilește riscurile informaționale, amenințările la adresa securității naționale și direcțiile de acțiune pentru monitorizarea, prevenția și sancționarea campaniilor manipulatoare.
În paralel, Moldova beneficiază de sprijin extern semnificativ. Proiectul „Advancing media freedom in the Republic of Moldova”, implementat de Consiliul Europei și finanțat prin Planul de Acțiune pentru Moldova 2025-2028, urmărește să întărească libertatea presei, independența instituțiilor media și aplicarea reglementărilor privind accesul la informație și conținutul audiovizual. Proiectul vizează creșterea competențelor profesionale ale jurnaliștilor și societății civile, precum și promovarea alfabetizării media la nivel național.
România a introdus reguli legislative mai stricte pentru conținutul online, în special în context electoral. Noua lege definește termeni clari pentru eliminarea conținutului ilegal precum discursul instigator la ură, propaganda și manipularea electorală. Platformele digitale sunt obligate să retragă rapid postări considerate false sau periculoase și să coopereze cu autoritățile pentru a preveni amplificarea artificială a mesajelor. În plus, autoritățile române colaborează cu rețele sociale pentru moderare îmbunătățită, conținut explicativ legat de procesul electoral și verificarea rapidă a informațiilor.
Tehnologiile joacă un rol tot mai mare. România a lansat instrumente bazate pe inteligență artificială care monitorizează rețele sociale, bloguri și site-uri de știri pentru semne de manipulare sau dezinformare. Aceste sisteme detectează automat anomalii precum conturi false, volum neobișnuit de distribuire a conținutului sau replici coordonate între surse diferite. Date recente arată că astfel de instrumente au alertat autoritățile în mai multe cazuri de amplificări artificiale înainte de evenimente electorale importante.
În Moldova, societatea civilă este parte activă a strategiilor de reziliență. ONG-uri media de fact-checking și grupuri de jurnaliști independenți colaborează cu instituțiile de reglementare pentru a demonta rapid informațiile false. Finanțări din partea unor organizații internaționale permit dezvoltarea de aplicații, platforme online și instruire pentru recunoașterea mesajelor manipulative sau a deepfake-urilor.
Un element recent în ambele țări este cooperarea transfrontalieră pentru combaterea dezinformării. Hub-urile EDMO monitorizează campaniile de manipulare care traversează granițele, în special cele generate din Rusia. România, Moldova și Uniunea Europeană colaborează la proiecte de fact-checking în timp real, schimb de date între instituții și sprijin logistic pentru a interveni rapid acolo unde mesajele false se propagă viral.
Segmentul educației media a primit un impuls prin dezvoltarea de curriculum adaptat pentru licee și programe universitare, cu finanțări guvernamentale și europene. Elevii și studenții beneficiază de programe de educație media, prin care învață să recunoască surse credibile, să identifice semnele de manipulare în text și imagini și să aplice principii de verificare independentă, aceste inițiative fiind susținute de autorități, organizații civice și instituții europene. Ateliere, seminarii și campanii publice completează aceste eforturi, căutând să creeze o populație mai sceptică față de falsuri și mai pregătită să le respingă.
Încercările legislative și tehnologice ridică însă provocări. Jurisprudența privind libertatea de expresie trebuie să se mențină echilibrată astfel încât să nu devină armă a cenzurii. Resursele instituțiilor de control rămân limitate, în special în zone rurale sau comunități izolate. De asemenea, actorii dezinformării se adaptează rapid, desfășurând campanii în limbi locale și folosind platforme criptate sau mesagerie privată pentru a evita filtrele.
Concluzii și recomandări strategice: crearea unui scut de securitate informațională în regiunea Mării Negre
Analiza realizată a scos în evidență un peisaj în continuă evoluție al dezinformării în Republica Moldova și România, unde Rusia exploatează limbile, identitățile regionale și lacunele legislative pentru a-și atinge obiective geopolitice. Autonomia Găgăuză și regiunea transnistreană, mediile lingvistice rusofone, platformele digitale insuficient reglementate și utilizarea tot mai mare a inteligenței artificiale constituie vulnerabilități exploatabile. România și Moldova au făcut pași importanți în construcția cadrului legal, promovarea educației media și crearea instituțiilor specializate pentru contracararea propagandei, dar amenințările impun ajustări metodologice, tehnice și o cooperare regională aprofundată.
Moldova a trecut printr-o etapă decisivă, în care campaniile generate cu ajutorul inteligenței artificiale au fost folosite pentru a submina partidele pro-europene, prin platforme false de știri și narative care au alimentat frica și resentimentele identitare. România, deși mai bine integrată în structuri europene și cu instituții mai solide, rămâne expusă din cauza vitezei cu care informațiile false se propagă pe rețelele sociale, a lipsei transparenței algoritmice și a limitărilor în supravegherea conținutului digital.
Recomandările strategice se împart pe două dimensiuni complementare: întărirea internă (legislație, tehnologii, instituții) și consolidarea cooperării externe (regională și euroatlantică). Legislația trebuie să definească clar ce înseamnă dezinformarea, propaganda și interferența externă și să stabilească responsabilități pentru platformele digitale majore. În același timp, instituțiile statului dedicate contracarării dezinformării trebuie să fie independente, bine finanțate și să dispună de personal calificat și de resurse legale pentru sancțiuni eficiente. Tehnologiile moderne precum inteligența artificială, analiza rețelelor sociale și instrumentele de fact-checking automatizat trebuie utilizate intens, cu reglementări clare privind transparența algoritmilor.
Educarea publicului are un rol esențial. Programele de alfabetizare media în școli, universități și comunități rurale trebuie să devină parte integrantă din curricula națională. Este importantă implicarea liderilor locali, a influencerilor și a organizațiilor culturale pentru combaterea prejudecăților și stereotipurilor care alimentează dezinformarea. Societatea civilă trebuie sprijinită în crearea de rețele de alertă, portaluri de verificare și mecanisme de reacție rapidă în fața falsurilor mediatice.
Cooperarea regională în spațiul extins al Mării Negre este imperativă. România, Moldova și Ucraina pot construi un hub comun pentru monitorizare digitală, schimb de informații privind amenințările hibride și sprijin reciproc în perioade electorale. Uniunea Europeană și NATO au instrumente încă insuficiente, dar recente hotărâri parlamentare europene indică susținere sporită pentru Moldova, iar reglementări precum Actul legislativ privind serviciile digitale și Actul legislativ privind piețele digitale pot asigura responsabilizarea platformelor. În plus, sancțiunile împotriva persoanelor și structurilor care finanțează sau amplifică propaganda trebuie aplicate consecvent și să includă și activele digitale.
Tehnologia nu oferă doar riscuri, ci și soluții inovatoare: sisteme de detectare bazate pe machine learning, utilizarea modelelor open-source pentru identificarea conținutului fals, colaborarea între instituții guvernamentale și companii tehnologice pentru stabilirea unor puncte de contact eficiente și transparente, precum și audituri algoritmice periodice. Implementarea acestor tehnologii necesită standarde etice riguroase, protecția datelor și respectarea libertății de exprimare.
Pentru eficacitate strategică, se recomandă adoptarea unei strategii regionale de securitate informațională, susținută politic și financiar de Uniunea Europeană, România, Moldova și Ucraina. Aceasta ar trebui să includă obiective clare pe termen scurt (demascarea rapidă a falsurilor, campanii de informare) și pe termen mediu (reforme instituționale, cooperare juridică), precum și mecanisme de evaluare și raportare publică a progresului. Un astfel de scut informațional va întări reziliența societăților din flancul estic, va reduce capacitatea actorilor maligni de a influența procesul democratic și va proteja percepția reală de cea manipulată.
Rusia: noile capabilități și proiecția de putere la Marea Neagră
Rusia a accelerat modernizarea capacităților navale și maritime în regiunea Mării Negre pentru a-și impune agresiv influența și a contracara apărarea ucraineană, folosind tactici neobișnuite și coercitive împotriva Ucrainei. În această evoluție, câteva direcții se disting ca esențiale pentru înțelegerea ambițiilor și vulnerabilităților Kremlinului.
Un element central rămâne flota navală rusă echipată cu rachete Kalibr și redislocările strategice ale acesteia. Deși baza tradițională se afla în Sevastopol, vulnerabilă la lovituri de precizie, Rusia a început să mute active navale spre Novorossiisk și să dezvolte capabilități defensive în jurul portului, inclusiv bariere anti‑drone și infrastructură suplimentară de protecție. Aceste măsuri urmăresc reducerea riscului de pierderi în Crimeea și păstrarea unei rezerve navale operaționale în estul Mării Negre. În paralel, Rusia experimentează cu drone navale mai rezistente la bruiaj, inclusiv sisteme cu control prin cablu, concepute pentru atacuri direcționate sau pentru contracararea sistemelor ucrainene.
Pe plan ofensiv, Moscova planifică introducerea de nave mai mici, corvete și sisteme autonome maritime, menite să întărească operațiunile în zona de coastă. Analizele strategice indică nevoia de consolidare a supravegherii subacvatice, a sistemelor radar navale și a capacităților multidomeniu. Această orientare servește intereselor agresive ale Moscovei și vine ca răspuns la rezistența ucraineană, în special după ce forțele ucrainene au demonstrat eficiență împotriva navelor rusești prin atacuri cu drone marine care le-au avariat sau chiar scufundat. Un exemplu notoriu a fost corveta Ivanovets, distrusă de un vehicul de suprafață fără echipaj, ceea ce a subliniat limitele defensive ale flotei ruse.
Controlul strâmtorii Kerci-Yenikale reprezintă în continuare o linie strategică vitală pentru Moscova. Prin consolidarea prezenței navale și prin infrastructura de conectivitate din Crimeea, Rusia încearcă să-și maximizeze libertatea de manevră și să diminueze presiunea asupra regiunii ocupate. Totuși, accesul prin Bosfor rămâne sub controlul Turciei, conform Convenției de la Montreux, ceea ce limitează semnificativ marja de acțiune a flotilei ruse. În paralel, cooperarea sporită dintre NATO, Ucraina și statele riverane amplifică constrângerile geopolitice pentru Kremlin, subliniind vulnerabilitățile strategice ale Moscovei în Marea Neagră.
În plus, planurile de extindere a bazei navale din Abhazia, la Ochamchire, arată intenția Kremlinului de a dispersa flotila și în afara Crimeei. Deși portul este deocamdată limitat la nave de mici dimensiuni, lucrările de dragare și modernizare sugerează că Moscova dorește să creeze o alternativă strategică pentru desfășurarea navală, diminuând riscul de concentrare a resurselor doar în Novorossiisk sau Sevastopol.
Cu toate acestea, bilanțul pierderilor este sever. Estimările occidentale și ucrainene arată că aproximativ o treime din navele flotei ruse a Mării Negre au fost distruse sau avariate de atacuri ucrainene. Ucraina a reușit să neutralizeze inclusiv aeronave de patrulare maritimă (precum Be-12), ceea ce indică vulnerabilitățile aeromaritime ale Rusiei. De asemenea, Moscova este nevoită să desfășoare constant resurse pentru a intercepta drone navale ucrainene, susținând că a neutralizat peste 20 într‑o singură noapte, o cifră care nu poate fi confirmată independent. Presiunea rămâne ridicată, întrucât Ucraina a reușit să reia patrularea cu nave în zone anterior dominate de Rusia, sprijinită de rachete Neptun și manevre defensive eficiente împotriva agresiunii ruse.
Ucraina: reziliență sub presiunea războiului
Ucraina și-a consolidat apărarea terestră, maritimă și aeriană într-un mod care obligă Federația Rusă să irosească resurse masive pentru a-și proteja propriile active atunci când încearcă să proiecteze putere în Marea Neagră. Tacticile flexibile și inventive ale Kievului au devenit instrumente decisive într-o confruntare inegală, dar eficientă, schimbând balanța operațională în nord-vestul Mării Negre și reducând libertatea de acțiune a forțelor ruse.
Un pilon al rezilienței ucrainene este utilizarea dronelor navale și aeriene pentru lovituri precise asupra infrastructurii rusești. În mai 2025, Serviciul de Securitate al Ucrainei a neutralizat capacități ruse pe platforme de gaze din Marea Neagră (inclusiv senzori radar și infrastructură de stocare militară), combinând atacuri aeriene și navale. Aceste acțiuni arată capacitatea Ucrainei de a opera simultan pe mai multe domenii, reducând avantajul numeric al Rusiei și forțând-o să‑și disperseze activele.
Racheta anti-navă Neptune și varianta extinsă „Long Neptune” au fost folosite și testate pentru a lovi ținte în adâncime, cu o rază declarată de până la 1.000 km, inclusiv infrastructură militar-portuară sensibilă (precum zona Novorossiisk). Aceste lovituri au subminat capacitatea Moscovei de a controla nord-vestul Mării Negre și au obligat Rusia să-și retragă navele mai departe de coastă, reducând eficiența proiecției maritime.
În paralel, Ucraina a introdus o nouă rachetă de croazieră, Flamingo, dezvoltată de compania Fire Point. Aceasta are o greutate de aproximativ 6 tone, folosește un motor turboreactor de producție proprie și are o rază de acțiune de până la 3.000 km, cu o precizie de circa 14 metri la țintă. Poate transporta o încărcătură de peste 1.100 kg și atinge viteze de până la 900 km/h. Numele „Flamingo” provine de la culoarea roz a primelor prototipuri, rezultat al unei erori de fabricație. Potrivit experților, cu o asemenea rază, racheta poate atinge până la 90% din infrastructura complexului militar-industrial rusesc, inclusiv obiective din zona Moscovei, Volga și Ural. Producția este în creștere, cu planuri de a ajunge la câteva sute de unități anual.
Ucraina a intensificat și producția industrială de rachete și drone indigene, pentru a menține ritmul atacurilor fără a depinde exclusiv de sprijin extern. Colaborarea dintre parteneri interni și internaționali a accelerat dezvoltarea de sisteme noi, fiabile și în număr suficient, consolidând autonomia strategică și capacitatea de a menține presiunea asupra forțelor ruse.
Apărarea costieră ucraineană și controlul maritim în nord-vestul Mării Negre s-au dovedit decisive. Forțele de coastă au împiedicat Rusia să stabilească controlul asupra regiunii Odesa, protejând populația locală și compromițând logistica militară a Moscovei. Această reziliență crește capacitatea Ucrainei de a influența cursul operațiunilor navale și reduce libertatea de manevră a flotei ruse.
Atacurile continue asupra flotei și infrastructurii maritime rusești afectează moralul și capacitatea operațională a Moscovei. Dronele navale ucrainene (precum Magura V5), unități speciale și acțiuni de sabotaj au neutralizat inclusiv aeronave de patrulare maritimă, considerate dificil de atins (precum Be-12), expunând vulnerabilități aeromaritime. În paralel, Rusia afirmă frecvent interceptări masive de drone într-o singură noapte; aceste declarații sunt dificil de verificat independent, dar evidențiază resursele pe care Moscova trebuie să le devieze spre contramăsuri.
Pe lângă componenta militară, infrastructura civilă și reacția populației susțin reziliența națională. Atacurile rusești cu drone și rachete sunt contracarate prin sisteme antiaeriene, reparații rapide și mobilizare locală pentru menținerea serviciilor critice. Apărarea cibernetică și sistemele de alertă timpurie au redus impactul asupra infrastructurii energetice și comunicațiilor, menținând funcționalitatea statului sub presiune militară intensă.
Ucraina demonstrează astfel că adaptarea rapidă, inovația tehnologică și mobilizarea industrială și civilă pot susține o reziliență consistentă împotriva agresiunii rusești, subminând ambițiile Moscovei de a controla Marea Neagră și consolidând securitatea statului într-un război de durată.
Moldova și Georgia: vulnerabilități hibride și presiuni separatiste
Moldova și Georgia rămân ținte preferate ale tacticilor hibride dictate de Kremlin: combinații de presiuni economice, operațiuni informaționale și sprijin direct sau indirect pentru actorii separatiști. Aceste instrumente urmăresc să submineze suveranitatea și orientarea europeană a celor două state. În ambele cazuri, Moscova nu doar proiectează putere militară în regiune, ci exploatează fragilitățile interne, precum diviziunile etnice, dependențele energetice și canalele de influență politică, pentru a menține un levier geopolitic constant.
În Moldova, arma principală a Moscovei rămâne Transnistria, folosită ca bază politică și logistică pentru presiuni și operațiuni de destabilizare. Prezența Grupului Operativ de Trupe Ruse și controlul asupra centralei de la Cuciurgan oferă pârghii strategice. Trecerea de la presiuni deschise la tactici hibride este vizibilă: finanțarea ilegală a partidelor pro-ruse, campanii de cumpărare a alegătorilor, operațiuni de dezinformare în limbile rusă și română, precum și presiuni indirecte asupra mass-media independente. Aceste acțiuni au un efect dublu: slăbesc încrederea în instituții și fragilizează sprijinul public pentru integrarea europeană, în timp ce oferă Moscovei pretexte narative pentru a pretinde că „stabilitatea” regiunii ar necesita un rol protector al Rusiei, fără a anunța însă intenții oficiale de intervenție militară.
Georgia, cu regiunile separatiste Abhazia și Osetia de Sud, se confruntă cu o strategie similară, dar calibrată local: diplomatic, economic și militar. Rusia păstrează un control efectiv asupra celor două enclave, folosindu-le ca instrumente de presiune politică asupra Tbilisi. Prin blocaje economice, limitări ale conectivității și operațiuni de influențare a elitei politice și a mass-media, Moscova încearcă să reducă capacitatea Georgiei de a avansa rapid către integrarea euro-atlantică. Tactici recente au inclus presiuni asupra jurnaliștilor critici, amenințări legale la adresa ONG-urilor și manevre diplomatice care urmăresc să normalizeze statutul de facto al regiunilor ocupate. Polarizarea internă dintre guvernul cu o poziție ambiguă față de Rusia și opoziția anti-Rusă, pro-UE amplifică aceste vulnerabilități.
Ambele state resimt costurile economice și sociale ale acestor presiuni. Dependențele energetice, piețele agricole și coridoarele comerciale pot fi manipulate pentru a genera nemulțumire socială și pentru a oferi Moscovei instrumente de șantaj. În Moldova, crizele energetice și problema exporturilor din regiunea separatistă sporesc vulnerabilități ce pot fi exploatate de agenți pro-ruși. În Georgia, constrângerile economice determină uneori elite locale să adopte poziții mai „pragmatice”, ceea ce oferă Moscovei oportunități pentru a argumenta contra reformelor pro-europene.
În Moldova, răspunsurile la aceste presiuni au inclus inițiative pentru întărirea rezilienței democratice, reducerea dependențelor strategice și atragerea sprijinului extern, sprijin concretizat prin programe de combatere a dezinformării, măsuri de transparență în finanțarea partidelor politice, diversificarea surselor energetice și mecanisme de protecție juridică pentru mass-media independente. Uniunea Europeană și partenerii occidentali au sprijinit aceste procese prin asistență tehnică și investiții, oferind o contrapondere la influența Kremlinului. În Georgia, situația este mai ambiguă: deși societatea civilă și opoziția pro-europenă promovează măsuri similare, guvernul menține o linie mai prudentă față de Moscova, ceea ce limitează capacitatea statului de a dezvolta politici coerente de contracarare a tacticilor hibride. În acest context, presiunile rusești continuă să afecteze stabilitatea internă și mențin un nivel ridicat de vulnerabilitate strategică.
Turcia și Bulgaria: echilibrul între NATO și dinamica regională
Turcia și Bulgaria se află într-o poziție geopolitică cheie în regiunea Mării Negre, unde tensiunile generate de agresiunea Federației Ruse asupra Ucrainei au obligat statele membre NATO să își redefinească strategiile de securitate. Turcia, deși membră NATO din 1952, continuă să mențină o politică ambivalentă, oscilând între angajamentele față de Alianță și relațiile pragmatice cu Moscova. În același timp, Bulgaria, deși mult mai integrată în structurile euroatlantice, se confruntă cu vulnerabilități interne și presiuni energetice care o fac susceptibilă la influența rusă.
Pentru Turcia, controlul strâmtorilor Bosfor și Dardanele, garantat prin Convenția de la Montreux, rămâne un instrument strategic fundamental. În contextul războiului declanșat de Rusia în Ucraina, Ankara a aplicat strict Convenția de la Montreux, blocând în special navele militare ruse; această decizie a redus presiunea militară asupra Ucrainei și a întărit coordonarea aliată în Marea Neagră. Totuși, Turcia nu a renunțat complet la cooperarea cu Rusia, în special în domeniul energetic și al exporturilor de cereale, încercând să obțină beneficii economice și politice din rolul de mediator. Această ambivalență ridică însă întrebări privind predictibilitatea politicii sale regionale, mai ales în raport cu consolidarea prezenței americane și europene în Marea Neagră.
Bulgaria, deși mai mică din punct de vedere militar, joacă un rol semnificativ în flancul estic al NATO prin găzduirea de trupe aliate și prin participarea la exerciții comune. Recent, Sofia a accelerat procesul de modernizare militară, achiziționând avioane F-16 și intensificând cooperarea cu Statele Unite. În ciuda acestor progrese, scena politică bulgară rămâne fragmentată, iar partidele cu discurs pro-rus continuă să beneficieze de sprijin electoral. Această instabilitate creează dificultăți în conturarea unei politici externe ferme și consistente, ceea ce Moscova exploatează prin campanii de dezinformare și prin influență economică.
În ecuația securității regionale, cooperarea bilaterală dintre Turcia și Bulgaria joacă un rol central, fiind consolidată atât de apartenența comună la NATO, cât și de interese regionale specifice. Ambele state recunosc importanța securității energetice și a rutelor de transport, mai ales în contextul inițiativelor de diversificare a gazelor naturale și de consolidare a infrastructurii de apărare. Totodată, parteneriatul lor este testat de presiunea migrației și de riscurile asociate războiului hibrid practicat de Rusia, care încearcă să exploateze punctele slabe sociale și politice.
În ansamblu, Turcia și Bulgaria rămân piese strategice pentru securitatea Mării Negre și pentru menținerea unității NATO în fața expansionismului rus. Ambivalența Turciei poate fi un factor de incertitudine, însă implicarea activă a Bulgariei în structurile alianței și consolidarea prezenței militare aliate în regiune contrabalansează într-o oarecare măsură presiunile Moscovei. Într-un context geopolitic fluid, în care Rusia continuă să caute modalități de a slăbi coeziunea NATO, rolul acestor două state devine esențial pentru apărarea și stabilitatea întregului flanc estic.
România: pilon strategic pe flancul estic al NATO
România s-a afirmat recent ca unul dintre cei mai importanți actori de pe flancul estic al NATO, sporindu-și angajamentele militare, modernizările infrastructurale și rolul în asigurarea securității regionale. Pe fondul agresiunii rusești, Bucureștiul nu se limitează la un răspuns reacționar, ci promovează inițiative proactive menite să reducă dependențele de Rusia și să consolideze apărarea colectivă euro-atlantică.
Una dintre piesele cheie ale acestei strategii este amplificarea prezenței militare și infrastructurii aliate. Baza aeriană Mihail Kogălniceanu, situată în Dobrogea, este supusă unui amplu program de modernizare și extindere, cu investiții de peste 2,5 miliarde de euro pe mai mulți ani. Aceasta va permite bazei să găzduiască mii de militari ai NATO, să servească drept nod logistic și de operare aeriană în proximitatea Mării Negre și să fie un punct de control pentru orice activitate militară rusă care încearcă să se apropie de flancul sud-estic al Alianței. România asigură deja rotații de trupe americane și activități comune cu Franța și Marea Britanie, ceea ce crește capacitatea de reacție rapidă.
În paralel, Bucureștiul își întărește capacitățile navale și de monitorizare maritimă. România a decis achiziția de corvete și construirea a două nave de patrulare maritimă (OPV), ca parte a unei strategii de sporire a prezenței în Marea Neagră, vizând patrularea, controlul rutelor de comunicație maritime și neutralizarea minelor, deși implementarea acestor programe a înregistrat întârzieri. Planurile includ alocarea de fonduri militare care să crească cheltuielile din PIB de la peste 2,2% în 2024 spre 2,5-3% în următorii ani.
Exploatarea zăcământului Neptun Deep a demarat, are potențialul de a livra aproximativ 100 miliarde de metri cubi de gaz, reprezentând o șansă majoră pentru România de a deveni exportator net și de a reduce presiunile energetice exercitate de Rusia asupra UE și statelor vecine. Producția este estimată să înceapă în 2027.
Diversificarea energetică este tratată ca pe o linie centrală de rezistență economică și politică. România nu numai că își extinde capacitatea de explorare și producție gaziferă offshore, dar și sprijină proiecte regionale de conectare energetică, făcând din Constanța un hub energetic și facilitate pentru distribuția gazului în Europa Centrală și de Sud-Est. De asemenea, statul român furnizează gaz Moldovei pe baze comerciale, respingând acuzațiile de dezinformare care urmăresc să submineze instituțiile democratice și să mențină dependența de rutele energetice rusești.
Un alt element de importanță strategică este exercițiul internațional Sea Shield 25, coordonat de România. Peste 2.300 de militari din 12 state NATO au participat în cadrul acestui exercițiu în zona Mării Negre, Dunării și pe coaste, cu scenarii ce includ atacuri aeriene și maritime, amenințări hibride și simulări de război neregulat. Acest tip de mobilizare a alianței subliniază capacitatea României de a oferi suport logistic, de comandă și de facilitare pentru operațiunile NATO.
România își întărește și sistemele de apărare aeriană și anti-dronă. Granița de 650 km cu Ucraina a fost expusă repetat la incidente cu drone rusești. Pentru a răspunde, România explorează implementarea unui sistem multistratificat de apărare aeriană, combinând avioane F-16, sisteme Patriot, lansatoare HIMARS, sisteme anti-dronă și mijloace de apărare la sol, precum tunurile Gepard, deja poziționate în zone sensibile.
Prin aceste acțiuni, România își asumă un rol predominant în contracararea strategiilor de subversiune rusești: fie prin limitarea spațiului operațional al Federației Ruse în Marea Neagră, fie prin furnizarea unui scut de apărare pentru Ucraina și pentru statele vulnerabile, dar și prin asigurarea independenței energetice a regiunii prin diversificarea surselor de gaz și dezvoltarea proiectelor strategice precum Neptun Deep și hub-ul energetic de la Constanța.
Concluzii și perspective regionale
Regiunea Mării Negre se află într-un moment de transformare accelerată, în care agresiunea Federației Ruse a declanșat un val de reacții strategice, consolidate de cooperarea transatlantică și de reziliența statelor riverane. Dincolo de noile capabilități militare rusești și de încercările de intimidare prin mijloace hibride, peisajul de securitate se redefinește printr-o întărire fără precedent a cooperării NATO și prin deciziile statelor afectate de a investi masiv în apărare, infrastructură critică și diversificare energetică. Astfel, Moscova nu mai deține monopolul narativului de putere în regiune, fiind tot mai constrânsă să opereze defensiv și să suporte costuri ridicate.
Prin apartenența la NATO și prin rolul său de garant al securității strâmtorilor, Turcia oferă un cadru esențial de echilibru în regiune, sprijinită de contribuțiile Bulgariei. Totuși, România a devenit principalul pilon al apărării pe flancul estic. Consolidarea capacităților de reacție rapidă, integrarea infrastructurii energetice și sprijinul oferit Ucrainei marchează o schimbare structurală, care nu poate fi inversată fără costuri majore pentru Kremlin. De asemenea, Polonia și statele baltice se aliniază acestei tendințe, transformând întreaga zonă într-o linie de apărare comună, greu de penetrat prin tactici convenționale sau hibride.
În același timp, Moldova și Georgia rămân cele mai vulnerabile, confruntându-se cu presiuni separatiste și campanii rusești de destabilizare. În cazul Moldovei, Rusia mizează pe exploatarea slăbiciunilor interne și a fragmentărilor etno-lingvistice. Experiența ultimilor ani arată însă că menținerea unei autonomii create în condiții politice conjuncturale, precum cea a regiunii găgăuze, generează blocaje și creează platforme pentru infiltrarea narativelor separatiste. În opinia autorului, o soluție realistă pentru Chișinău ar fi integrarea deplină a regiunii găgăuze în sistemul administrativ național, prin eliminarea statutului de autonomie și prin promovarea unui program amplu de incluziune civică, economică și educațională. Consolidarea limbii române ca limbă de coeziune națională trebuie privită ca o prioritate, reducând spațiul de manevră pentru „lumea rusă” și pentru rețelele care încearcă să cultive identități paralele.
Transnistria reprezintă un alt punct vulnerabil. Rusia utilizează regiunea ca bază de presiune constantă asupra Moldovei, menținând un contingent militar ilegal și susținând un regim separatist care blochează procesul de integrare europeană. În viziunea autorului, o politică mai strictă din partea Chișinăului ar fi necesară pentru a descuraja această formă de șantaj geopolitic. Măsurile ar putea include sancțiuni economice asupra companiilor care alimentează bugetul regiunii separatiste, limitarea accesului la resurse și fonduri publice pentru entitățile care colaborează cu administrația de la Tiraspol, interdicții legale pentru cetățenii Republicii Moldova care se implică voluntar, peste obligațiile legale de recrutare, în structuri paramilitare ilegale, precum și solicitarea de sancțiuni internaționale împotriva politicienilor locali sau externi care promovează activ separatismul. În paralel, este necesară o ofensivă diplomatică și juridică pe plan internațional, menită să pună sub semnul întrebării existența structurilor separatiste și să atragă sprijin suplimentar din partea partenerilor occidentali.
Pentru a gestiona aceste vulnerabilități, Moldova trebuie să adopte o strategie mai fermă de distanțare de Rusia și de eliminare a influențelor hibride. Aceasta înseamnă accelerarea integrării europene, atragerea de investiții occidentale, modernizarea armatei și consolidarea serviciilor de securitate internă. Totodată, Chișinăul trebuie să promoveze un model societal inclusiv, în care minoritățile să fie integrate în cultura civică a statului, nu instrumentalizate de propaganda rusă. Prin educație, mass-media și programe de dezvoltare locală, poate fi construit un sentiment de apartenență națională care să neutralizeze mecanismele de divizare alimentate de Moscova.
Georgia se confruntă cu o situație similară, dar cu o complexitate sporită datorită celor două regiuni separatiste, Abhazia și Osetia de Sud. Politica guvernului de la Tbilisi a fost adesea criticată pentru ambiguitatea față de Moscova, ceea ce a fragilizat cursul pro-european. Totuși, mobilizarea societății civile și sprijinul masiv al UE și SUA pot inversa tendințele de stagnare, cu condiția adoptării unor măsuri clare împotriva influenței oligarhilor și a partidelor pro-ruse. Experiența Ucrainei arată că tergiversarea reformelor și tolerarea narativelor rusești nu fac decât să întărească presiunile hibride.
În ansamblu, perspectivele regionale arată o accelerare a decuplării de Rusia și o consolidare a flancului estic sub umbrela NATO și UE. Soluția pe termen lung pentru securitatea Mării Negre depinde de menținerea sprijinului occidental, de fermitatea statelor riverane și de capacitatea acestora de a izola și neutraliza sursele interne de vulnerabilitate. Moldova și Georgia au de făcut pași decisivi în acest sens: prin reforme instituționale, printr-o politică fermă față de regiunile separatiste și prin ancorarea ireversibilă în spațiul european. Numai astfel se poate reduce influența Federației Ruse și se poate construi o ordine de securitate stabilă și durabilă.
Regiunea Mării Negre a devenit, începând cu 2014 și mai apoi accelerat de invazia Rusiei în Ucraina din 2022, un spațiu strategic în care securitatea regională se suprapune cu dinamici geopolitice mai largi. Pentru Moldova, România și Ucraina relațiile în domeniul apărării s-au modelat sub influența unor factori comuni: proximitatea față de teatrul de conflagrație din Ucraina, creșterea activității militare ruse în zona mării și necesitatea consolidării coridoarelor logistice și energetice euro-atlantice. În acest context, Bucureștiul a jucat de ani buni rolul unui actor-cheie de legătură între NATO și statele din vecinătate, iar Chișinăul, chiar fiind formal neutru, s-a apropiat tot mai mult de practici și standarde occidentale de securitate ca răspuns la amenințările hibride, cibernetice și energetice.
Evoluția istorică explică multe din mecanismele actuale de cooperare. După destrămarea URSS, relațiile bilaterale au vizat în primul rând stabilirea cadrului diplomatic și juridic, iar ulterior s-au îmbunătățit treptat prin cooperare economică, dialog politic și semnarea unor acorduri bilaterale, dar contextul s-a militarizat treptat pe măsură ce amenințările convenționale și hibride au reapărut. România, membră NATO și UE, a extins programe de instruire, donații și proiecte de interoperabilitate pentru armatele din zonă. Ucraina a căutat parteneriate practice pentru modernizarea capabilităților sale defensive, iar Moldova a acceptat, în mod gradual, asistență în domenii convenite public, precum controlul frontierelor prin mecanisme europene, managementul crizelor și protecția infrastructurii critice.
În 2024 și 2025, pe fondul intensificării atacurilor asupra infrastructurii ucrainene și a incidentelor transfrontaliere, s-au redesenat centrele de interes: securitatea zborului și protecția spațiului aerian, apărarea antidrone, coordonarea privind fluxurile umanitare și consolidarea coridoarelor energetice. România a răspuns nu doar cu măsuri diplomatice ci și cu pachete de sprijin militar pentru Ucraina și echipamente de securitate oferite Moldovei. Totodată, intensificarea exerciţiilor comune, de regulă în formate bilaterale sau multinaționale cu participarea NATO și SUA, dar și cu elemente de coordonare trilaterală, reflectă dorința de a crea proceduri comune de reacție la riscuri emergente.
Pe plan instituțional au apărut inițiative care marchează o nouă etapă. Dialogul politic de nivel înalt s-a materializat prin întâlniri ministeriale și declarații comune, iar la nivel operațional s-a extins cooperarea în materie de securitate cibernetică și management al frontierelor, în special prin EUBAM și acorduri bilaterale. De asemenea, integrarea eforturilor cu actorii europeni și NATO a facilitat fluxuri de finanțare și expertiză, în special pentru proiecte de reziliență critică și capacități defensive pasive.
Totuși, această apropiere nu este liniară. Moldova rămâne vulnerabilă din punct de vedere politic intern, ceea ce poate limita ambițiile pe termen lung ale colaborărilor militare. În plus, escaladările provocate de Federația Rusă în Ucraina au generat situații care încalcă normele internaționale și forțează statele vecine să găsească un echilibru între măsuri defensive și prevenirea unei escaladări regionale. În practică, coordonarea dintre cele trei state trebuie să gestioneze simultan dimensiuni militare, umanitare și economice, într-un mediu în care dezinformarea și presiunile energetice completează tabloul riscurilor.
Ultimele evoluții arată că trilaterala de cooperare se consolidează prin acte concrete, însă rămâne influențată de factorii politici interni și de agresiunea militară a Federației Ruse împotriva Ucrainei, ceea ce presupune consolidarea și armonizarea constantă a capacităților și a agendelor comune.
Cooperare bilaterală și trilaterală în domeniul apărării
În ultima perioadă cooperarea militară și de securitate între Moldova, România și Ucraina a înregistrat progrese importante, reflectând necesitatea consolidării apărării în fața amenințărilor externe și a riscurilor hibride. Un domeniu în care se pot observa acțiuni comune concrete este securitatea cibernetică. La finele lunii iulie 2025, în Cernăuți, Ucraina, a avut loc o întâlnire de lucru pentru crearea unei alianțe regionale de securitate cibernetică între cele trei țări. Scopul este cooperarea practică în combaterea amenințărilor cibernetice și hibride provenite în special din partea Federației Ruse. Inițiativa include schimb de informații, dezvoltarea de soluții bazate pe inteligență artificială, instruirea specialiștilor, întărirea rezilienței infrastructurilor critice și protejarea instituțiilor democratice.
Un alt exemplu concret este angajamentul României de a transmite sprijin militar Ucrainei. În întâlnirile dintre miniștrii apărării ale celor două țări s-a convenit asupra unor pachete de ajutor militar, iar România pregătește cel de-al 23-lea pachet de ajutor pentru Ucraina. Aceste pachete acoperă multiple tipuri de echipamente, cu o atenție specială acordată coordonării apărării aeriene. În paralel, la nivel bilateral sunt purtate discuții privind colaborări industriale, în special pentru producerea comună de drone și alte tehnologii militare, aflate în prezent în stadiu de proiecte.
Pe segmentul bilateral România-Moldova există realizări legislative și operaționale. Parlamentul României a adoptat un proiect de lege privind cooperarea militară cu Republica Moldova, prin care cele două state își oferă sprijin reciproc în cadrul misiunilor internaționale sub egida ONU, OSCE, UE sau NATO. Asistența va include infrastructură logistică, suport medical, evacuare de urgență, tehnologii de comunicații și coordonare.
Donațiile de echipamente militare reprezintă o latură semnificativă a acestei cooperări. România a furnizat Republicii Moldova echipament de protecție balistică, vehicule off-road și alte dotări pentru susținerea operațiunilor defensive și de stabilitate. Aceste donații nu numai că acționează ca ajutor imediat, ci contribuie la creșterea interoperabilității între forțele armate din Moldova și cele din România.
În ceea ce privește relația directă România-Ucraina, s-a semnat un Memorandum de Cooperare în industria apărării, care întărește legăturile tehnico-militare dintre cele două state. Documentul vizează implementarea de proiecte comune, transfer tehnologic și producție de echipamente. De asemenea, s-au discutat programe de instruire, inclusiv de tip „train-the-trainer”, care să permită forțelor ucrainene să se instruiască împreună cu personal român, sub standarde NATO.
Un mecanism multilateral important este declarația comună semnată de miniștrii de externe și de apărare ale celor trei țări, prin care s-a reafirmat angajamentul față de suveranitatea și integritatea teritorială a Moldovei și Ucrainei, cooperarea pentru contracararea propagandei și informațiilor false, precum și combaterea impactelor războiului asupra regiunii. Această declarație consolidează cadrul diplomatic și politic al cooperării de apărare și oferă un punct de referință strategic pentru acțiuni comune viitoare.
Exerciții militare comune și interoperabilitate NATO
În 2025, ritmul exercițiilor militare comune care implică România, Ucraina și, în anumite formate, Republica Moldova, a crescut semnificativ, în linie cu cerințele NATO pentru interoperabilitate sporită. Un exemplu relevant este exercițiul Sea Shield 25, organizat de Marina României, care a început în portul Constanța și a reunit peste 2.300 de militari din România și alte 11 state partenere. Exercițiul a vizat cooperarea navală, protecția rutelor maritime, securitatea infrastructurii costiere și neutralizarea minelor marine, fiind considerat unul dintre cele mai complexe exerciții maritime organizate pe flancul estic al Alianței.
În prima jumătate a anului 2025, România a găzduit două exerciții NATO majore, cu aproximativ 15.000 de militari, consolidându-și astfel rolul strategic în arhitectura de apărare colectivă. De asemenea, la Baza Aeriană 86 Fetești funcționează Centrul European de Instruire F-16, inaugurat în noiembrie 2023, care oferă instruire conform standardelor NATO pentru piloții români și ai altor state partenere, inclusiv Ucraina. Acest centru contribuie la interoperabilitatea forțelor aeriene și la întărirea securității regionale.
Un alt exemplu relevant este exercițiul Fire Shield 2025, desfășurat în Republica Moldova, care a reunit militari moldoveni, români și americani. Activitățile au inclus proceduri de comandă, planificare operațională, logistică și sprijin medical, punând accent pe coordonarea tactică și schimbul de experiență între unități. Pentru Republica Moldova, aceste exerciții reprezintă o oportunitate de aliniere la standardele NATO și de consolidare a cooperării cu partenerii săi strategici.
Într-un context similar, exercițiul Sea Breeze 2025, condus de Flota a 6‑a a SUA împreună cu partenerii regionali, a inclus pentru prima dată o componentă desfășurată pe teritoriul României, la poligonul Smârdan. Exercițiul a testat capacitatea forțelor de a opera într-un cadru multinațional, integrând unități navale, aeriene și terestre. Obiectivul principal a fost îmbunătățirea cooperării tactice și adaptarea la scenarii complexe care implică amenințări hibride și convenționale.
Pe lângă aspectul operațional, aceste exerciții consolidează și interoperabilitatea doctrinară: comandă integrată, comunicații securizate, operațiuni combinate între forțele aeriene, navale și terestre. Exercițiile Sea Shield și Sea Breeze, prin scenariile lor, includ elemente precum apărarea antidrone, deminarea în larg și protecția comunicațiilor maritime. Participarea activă a Ucrainei la Sea Breeze și implicarea Republicii Moldova, inclusiv ca partener și observator în ambele exerciții, arată o convergență clară spre standardele NATO și o reziliență crescută față de agresiunea Federației Ruse în regiune.
Progresul cooperării militare reflectă adaptarea urgentă la realitățile de securitate din Marea Neagră. Exercițiile comune nu doar că întăresc interoperabilitatea între state, ci și sporesc capacitatea de reacție la provocările generate de agresiunea militară rusă, consolidând astfel reziliența regională în fața amenințărilor convenționale și hibride.
Inițiative de securitate la frontiere și în Marea Neagră
În anul curent s-au făcut pași importanți care reflectă consolidarea securității la frontierele Moldovei, României și Ucrainei, precum și a cooperării maritime în Marea Neagră, ca răspuns la îngrijorările strategice generate de război și de presiunile geopolitice din regiune.
Un progres notabil îl reprezintă modernizarea supravegherii și controlului frontierelor Moldovei, cu sprijinul UE. La sfârșitul lui ianuarie, Moldova a recepționat echipamente mobile de monitorizare pentru Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, care permit monitorizare în timp real și asigură acoperire sporită a zonelor cu risc ridicat pentru migranți, contrabandă sau treceri ilegale. Acest echipament a fost integrat în sistemele existente, oferind o flexibilitate operațională sporită.
Un alt proiect important vizează cooperarea directă dintre Moldova și Ucraina. La punctele de trecere Criva-Mamalyha, Otaci-Mohyliv Podilsky și Palanca-Maiaki-Udobnoe au fost instalate camere de supraveghere și sisteme automate de recunoaștere a numerelor de înmatriculare. Aceasta permite schimbul de informații vamale și de frontieră în timp real, un pas important pentru gestionarea fluxurilor de persoane și mărfuri în contextul crizei regionale.
În ceea ce privește cooperarea fluvială și marină, România a făcut demersuri pentru îmbunătățirea infrastructurii portuare și a căilor ferate și rutiere la granițele cu Moldova și Ucraina. Porturile Constanța și Galați, precum și Canalul Sulina, au fost dotate pentru a facilita traficul comercial intensiv, inclusiv al cerealelor, tranzitul rapid și interoperabilitatea coridoarelor de transport dinspre și spre Ucraina. Aceste investiții susțin nu doar economia, ci și securitatea logistică, într-o perioadă de riscuri crescute.
Pe segmentul cooperării maritime în Marea Neagră, România, împreună cu Bulgaria și Turcia, a creat în 2024 MCM Black Sea Task Group, un grup naval de contramăsuri la mine maritime. În iulie 2025, România a preluat comanda acestui grup. Ucraina nu este membru formal al MCM Task Group, dar beneficiază indirect de activitatea acestuia, întrucât deminarea și securizarea rutelor maritime sprijină exporturile și libertatea de navigație a navelor ucrainene. În paralel, România și Ucraina au convenit asupra unor forme de cooperare bilaterală în domeniul naval, inclusiv instruire și sprijin logistic, pentru a întări capacitatea forțelor navale ucrainene.
La 1 ianuarie 2025, Ucraina a preluat coordonarea Agendei maritime comune pentru Marea Neagră, după ce Republica Moldova a deținut acest rol în 2024. Această rotație anuală sprijină cooperarea regională pentru siguranța maritimă, schimbul de bune practici și monitorizarea comună a efectelor conflictului asupra bazinului Mării Negre, inclusiv riscurile generate de minele maritime și poluarea asociată. Aceste aspecte sunt de interes direct pentru România și Moldova, care beneficiază de consolidarea securității maritime și a rezilienței regionale.
Moldova beneficiază de sprijin substanțial din partea UE în modernizarea sectorului de securitate și apărare, prin asistență financiară și misiuni de expertiză. Misiunea de Parteneriat a UE în Moldova (EUPM Moldova) și instrumentele financiare, precum Facilitatea de Reformă și Creștere, pun accent pe întărirea rezilienței statului în fața amenințărilor hibride, sprijinirea instituțiilor și alinierea la standardele de securitate ale UE.
Provocări și factori de risc regionali
Războiul declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei a amplificat în mod direct presiunile asupra Moldovei și României, creând un mediu de securitate instabil în întreaga regiune a Mării Negre. Moscova utilizează o combinație de tactici militare, economice și hibride pentru a destabiliza frontul estic al Uniunii Europene și al NATO. Atacurile frecvente cu drone și rachete asupra regiunii Odesa, aflată în proximitatea graniței cu România și Moldova, sporesc riscul unor incidente transfrontaliere. Președintele ucrainean Volodimir Zelenski a avertizat că Rusia urmărește extinderea operațiunilor în sudul Ucrainei, iar un obiectiv strategic ar putea include controlul asupra Odessei, ceea ce ar pune Moldova și România sub o presiune militară directă.
Pe lângă componenta militară, Rusia continuă să exploateze regiunea separatistă Transnistria, unde menține ilegal trupe și armament, încălcând acordurile internaționale și rezoluțiile ONU. Această enclavă rămâne un instrument de presiune asupra Chișinăului, un potențial focar de conflict și o platformă pentru operațiuni de spionaj și dezinformare. Situația este complicată și de instabilitatea politică din interiorul Moldovei, unde forțele pro-ruse încearcă să profite de dificultățile economice și de vulnerabilitățile sociale pentru a bloca parcursul european al țării. Maia Sandu și oficialii de la Chișinău au atras atenția că alegerile din 2025 reprezintă un moment critic, în care Kremlinul va încerca să-și consolideze influența prin intermediul partidelor satelit și al campaniilor de propagandă.
Un alt factor de risc major îl constituie dependența energetică. Deși România sprijină conectarea Moldovei la rețeaua sa de energie electrică și furnizează gaze naturale, infrastructura existentă nu este încă suficient de dezvoltată pentru a elimina complet vulnerabilitatea în fața presiunilor rusești. Moscova a folosit în repetate rânduri arma energetică pentru a forța concesii politice, iar în regiuni precum Transnistria și Găgăuzia această dependență se transformă într-un vector de influență directă. Lipsa unor alternative rapide și costurile ridicate pentru diversificare îngreunează procesul de consolidare a securității energetice, ceea ce expune Moldova la noi șocuri, chiar dacă proiecte majore de interconectare cu România sunt în curs de finalizare.
La nivel cibernetic, cele trei state au devenit ținte constante pentru atacuri sponsorizate de Rusia. Infrastructura critică, instituțiile guvernamentale și sistemele financiare au fost vizate în mod repetat, iar lipsa unor capacități avansate în Moldova face ca parteneriatele cu România și Ucraina să fie esențiale. Formarea unei alianțe regionale în domeniul securității cibernetice este un pas important, dar resursele limitate și dependența de sprijin extern arată că riscurile rămân ridicate. Un atac bine coordonat asupra rețelelor de energie sau de comunicații este considerat de experți un scenariu plauzibil, care ar putea provoca perturbări temporare și instabilitate socială.
De asemenea, politicile interne pot deveni rapid factori de risc extern. În Moldova, regiunile cu majoritate rusofonă, precum Găgăuzia, sunt exploatate de Moscova pentru a cultiva sentimentul anti-european și pentru a slăbi autoritatea centrală. În România, propaganda rusă încearcă să erodeze sprijinul populației pentru Ucraina, folosind teme sensibile precum costurile economice ale războiului sau securitatea alimentară. În Ucraina, Rusia profită de oboseala războiului și de pierderile umane pentru a submina moralul și coeziunea internă. Toți acești factori demonstrează că Rusia folosește nu doar instrumente militare, ci și politici de divizare pentru a controla evoluțiile regionale și pentru a împiedica apropierea de Uniunea Europeană și NATO.
Concluzii și perspective strategice
Anul 2025 marchează un punct de cotitură pentru relațiile de apărare și securitate dintre Moldova, România și Ucraina. Sprijinul Uniunii Europene pentru Chișinău, prin alocarea a 60 milioane de euro pentru apărare în acest an prin Facilitatea Europeană pentru Pace, arată clar că suveranitatea moldoveană și stabilitatea regională sunt priorități strategice pentru Bruxelles și că România și Ucraina joacă roluri complementare în acest demers.
România își intensifică rolul pe flancul estic al NATO. Decizia Consiliului Suprem de Apărare a Țării aprobată în martie 2025 privind achiziția unei corvete ușoare pentru creșterea prezenței navale în Marea Neagră este un răspuns direct la escaladarea amenințărilor rusești în regiune și la proiectele Moscovei de a controla rutele maritime strategice. Creșterea graduală a procentului cheltuielilor pentru apărare, cu obiectivul de a ajunge spre 3% din PIB în următorii ani, subliniază angajamentul concret al României pentru stabilitatea regională, chiar dacă această țintă este în prezent o intenție strategică, nu o decizie bugetară definitivă.
Integrarea industriilor de apărare dintre UE și Ucraina este o altă direcție care va defini relațiile strategice viitoare. Oficialii europeni responsabili de piața internă și de politica externă au subliniat necesitatea consolidării legăturilor tehnologice și industriale, cu proiecte comune, achiziții coordonate și transfer de know-how în domenii precum dronele, inteligența artificială și sistemele autonome. Această schimbare în paradigma colaborării permite statelor precum România să acceseze tehnologii de ultimă generație și să-și diversifice sursele de producție, iar Moldovei să-și diversifice sursele de echipamente și tehnologii de apărare, reducând dependențele istorice de componente și sisteme dinspre Rusia.
Politicile interne din Moldova vor fi determinante pentru direcția strategică în următoarele luni. Alegerile parlamentare și capacitatea guvernului de a combate eficient propaganda rusească, dezinformarea și de a promova transparența și statul de drept vor determina nu doar credibilitatea Chișinăului la Bruxelles, ci și modul în care România și Ucraina își coordonează sprijinul. Condițiile puse de UE pentru continuarea sprijinului financiar și militar sunt clare: integrarea democratică, responsabilitate, reforme instituționale profunde.
O altă linie strategică provine din decizia statelor membre UE de a aproba Programul Industrial European de Apărare (EDIP), cu buget de 1,5 miliarde de euro, menit să stimuleze capacitatea de producție europeană și să asigure autonomie în materie de echipamente militare. România se înscrie printre statele care susțin ferm aceste măsuri, dorind acces la tehnologii, parteneriate și producție internă pentru a-și reduce vulnerabilitatea strategică. Acest program va fi foarte relevant pentru cooperările trilaterale, deoarece oferă cadrul financiar și legal pentru asociere în proiecte de apărare comune, transfer de tehnologie și standardizare interoperabilă.
Perspectivele strategice pentru relațiile dintre Moldova, România și Ucraina necesită voință politică susținută, resurse financiare suficiente și consolidarea capabilităților de producție și logistică. România are oportunitatea de a fi lider regional, nu doar prin furnizarea directă de ajutor, ci și prin coordonarea proiectelor de apărare duală (securitate militară și non-militară) și prin infrastructura logistică care să susțină Ucraina și Moldova pe durata perioadei de tranziție. Moldova are oportunitatea de a transforma ambițiile sale de aderare la Uniunea Europeană într-o strategie coerentă de securitate, capabilă să câștige încrederea atât a Bruxelles-ului, cât și a populației interne. În același timp, Ucraina poate deveni un exemplu tot mai relevant de inovație strategică și industrială pentru întregul flanc estic al Europei.
Necesitatea întăririi Forțelor Navale Române în Marea Neagră
Războiul declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei a schimbat radical echilibrul de securitate în regiunea Mării Negre. Moscova utilizează Flota Mării Negre din Sevastopol și infrastructura militară din Crimeea ocupată ilegal pentru a lansa rachete de croazieră și drone împotriva obiectivelor ucrainene, afectând nu doar teritoriul țintit, ci și libertatea de navigație și siguranța rutelor comerciale. Această realitate, confirmată de rapoarte NATO și de analize independente, a determinat o reevaluare profundă a posturii defensive a României. Lipsa unor capabilități navale moderne este considerată un risc strategic major pentru apărarea flancului estic al Alianței și pentru protejarea coridoarelor maritime vitale.
Flota României se bazează în prezent pe fregatele Type 22 achiziționate din Regatul Unit, nave robuste, dar cu sisteme de luptă depășite tehnologic. Modernizarea lor a fost amânată în repetate rânduri, ceea ce limitează capacitatea de reacție rapidă și participarea eficientă la misiuni complexe. În absența unor platforme moderne, interoperabilitatea cu aliații NATO este afectată parțial, mai ales în scenarii ce implică apărarea antiaeriană, lupta antisubmarin sau protecția convoaielor comerciale.
Amenințările la adresa securității maritime sunt multiple și nu se rezumă la confruntări navale directe. Rusia a demonstrat capacitatea de a institui blocade, de a mina apele internaționale și de a ataca infrastructura portuară ucraineană, afectând exporturile de cereale și aprovizionarea energetică a Europei. Minele plutitoare, dronele maritime și rachetele lansate de pe nave reprezintă riscuri directe pentru navigația comercială și pentru securitatea porturilor românești Constanța, Midia și Mangalia.
În acest context, protejarea liniilor maritime NATO și a infrastructurii critice devine o prioritate strategică. România trebuie să fie capabilă să asigure escorta convoaielor, să participe la operațiuni de deminare și să răspundă rapid la incidente atât în apele sale teritoriale, cât și în zona economică exclusivă.
Integrarea platformelor existente în cadrul NATO este esențială. Interoperabilitatea tehnică și procedurală asigură capacitatea României de a acționa eficient alături de aliați în patrularea și securizarea Mării Negre, prin participarea la exerciții multinaționale și misiuni colective de protecție a coridoarelor comerciale.
Consolidarea Forțelor Navale Române nu este doar o investiție în apărarea națională, ci și o contribuție directă la stabilitatea regională și la apărarea colectivă a NATO. Într-un mediu de securitate marcat de agresiune militară și de utilizarea presiunii maritime ca instrument politic, modernizarea flotei devine o condiție esențială pentru protejarea intereselor strategice ale României și ale Alianței în Marea Neagră.
Modernizarea flotei: nave noi și echipamente avansate
Strategia actuală a Forțelor Navale Române urmărește simultan înlocuirea platformelor vechi și introducerea unor nave moderne, capabile să răspundă provocărilor complexe din Marea Neagră. Această abordare combină achiziții rapide, pentru acoperirea unor nevoi imediate, cu programe pe termen mediu și lung, menite să ofere o structură navală echilibrată și interoperabilă cu NATO.
Un prim pas concret este achiziția unei corvete ușoare din Turcia, deja construită, destinată să intre rapid în serviciu pentru a suplini un deficit operațional. Nava va fi echipată cu sisteme de luptă anti-submarin, armament principal și mijloace de apărare antiaeriană, toate compatibile cu standardele Alianței.
În plan național, două nave de patrulare maritimă (OPV) vor fi construite în șantiere navale românești. Acestea vor avea rolul de a asigura supravegherea economică și militară a apelor teritoriale și a zonei economice exclusive, fiind dotate cu senzori moderni, capabilități de monitorizare pe termen lung și mijloace de intervenție rapidă.
Pe termen mediu și lung, planul de înzestrare include patru corvete multirol din cadrul Proiectului Corveta Europeană, concepute pentru misiuni variate, care acoperă lupta antisubmarin și antinavă, sprijinul pentru operațiuni amfibii și escortarea convoaielor. Acestea vor fi completate de trei fregate noi, construite în România, cu sisteme de luptă moderne și capacități extinse de apărare aeriană și maritimă.
Programul prevede și achiziția a două submarine, menite să ofere o capacitate de descurajare suplimentară și să extindă raza de acțiune a flotei. Submarinele vor putea desfășura misiuni de recunoaștere, patrulare și interdicție maritimă, contribuind la menținerea unui echilibru strategic în regiune.
Modernizarea fregatelor Type 22 existente este un alt element central. Acestea vor fi înarmate cu sisteme antinavă și antiaeriene moderne, vor primi senzori și radare performante și vor fi adaptate pentru integrarea în rețelele de comandă și control NATO. În paralel, Navele Purtătoare de Rachete vor fi modernizate pentru a rămâne relevante în scenarii de luptă litorală.
Capacitățile de luptă împotriva minelor vor fi consolidate prin modernizarea dragoarelor maritime și a unui puitor de mine, precum și prin integrarea celor două vânătoare de mine din clasa Sandown primite din Regatul Unit. Aceste platforme vor fi dotate cu tehnologie de ultimă generație, inclusiv drone subacvatice și sisteme sonar avansate, pentru a proteja coridoarele maritime critice.
Un element inovator al strategiei este integrarea dronelor navale și aeriene în arhitectura de luptă. Acestea vor extinde raza de supraveghere, vor permite monitorizarea continuă a zonelor de interes și vor sprijini operațiunile anti-submarin și anti-navă, reducând riscul pentru echipaje.
Prin acest mix de platforme noi, modernizări și tehnologii emergente, România își propune să construiască o forță navală flexibilă, capabilă să răspundă rapid la amenințări și să contribuie activ la securitatea colectivă a NATO în Marea Neagră.
Integrarea capabilităților NATO și interoperabilitatea
Integrarea capabilităților navale românești în arhitectura NATO a evoluat în ultimii doi ani dincolo de declarațiile politice, transformându-se într-un proces practic și continuu de armonizare a procedurilor, sistemelor și tacticilor. Exercițiile multinaționale găzduite de România au devenit platforme de testare a interoperabilității reale, în care procedurile comune, sistemele C2 (comandă și control) și răspunsul la amenințări hibride sunt validate în condiții apropiate de cele operaționale din Marea Neagră.
Un exemplu major este Sea Shield 25, găzduit și coordonat de Forțele Navale Române în cooperare cu structuri NATO. Exercițiul a reunit peste 2.300 de militari din 12 state aliate și partenere, implicând un număr semnificativ de nave, aeronave și mijloace terestre. Scenariile au acoperit acțiuni integrate pe mare, fluviu și litoral, incluzând apărare antisubmarin, contracararea atacurilor aeriene, răspuns la amenințări hibride și protecția infrastructurii critice. Accentul a fost pus pe sincronizarea procedurilor și pe testarea capacității de reacție comună în condiții de presiune operațională.
În paralel, exercițiul Sea Breeze 2025, desfășurat în mai multe etape, a oferit un cadru extins pentru rafinarea tacticilor navale și a cooperării multinaționale. Prima iterație a inclus operațiuni amfibii și fluviale, trageri reale și integrarea sistemelor fără pilot; a doua s-a concentrat pe lupta contra minelor (MCM), scufundări și operațiuni de salvare; a treia a vizat planificarea strategică și integrarea capabilităților MCM în grupările dedicate Mării Negre. În toate etapele, schimbul de date în timp real între nave, aeronave maritime și centre terestre de comandă a fost un obiectiv central, testând reziliența comunicațiilor în condiții de congestie de bandă și amenințări electronice.
Creșterea riscului reprezentat de minele marine și obiectele explozive în vestul Mării Negre a determinat NATO și statele riverane să accelereze cooperarea în domeniul MCM. România a preluat în iulie 2025 comanda MCM Black Sea Task Group, format din nave din România, Bulgaria și Turcia, cu misiunea de a asigura libertatea de navigație și de a neutraliza pericolele maritime. Acest cadru a permis standardizarea procedurilor de notificare, curățare a coridoarelor și interoperabilitate a senzorilor și platformelor dedicate.
Pe plan achizițional și politico-militar, Bucureștiul a luat măsuri pentru reducerea decalajului față de aliații din regiune. Deciziile privind achiziția de nave ușoare multifuncționale și consolidarea flotei de patrulare urmăresc atât misiuni de control al frontierelor maritime, cât și integrarea în grupările NATO. În paralel, inițiativele bilaterale și trilaterale cu Turcia și Bulgaria vizează dezvoltarea unor mecanisme comune de patrulare și consolidarea unităților de deminare și escortă a traficului comercial, acestea fiind în prezent activate periodic, dar având potențial de extindere spre o cooperare permanentă.
Din perspectivă doctrinară, România folosește exercițiile NATO pentru a integra sisteme IT și de informații aliate, a standardiza proceduri de reacție la atacuri hibride (bruiaj, dezinformare, atacuri cibernetice asupra rețelelor maritime) și a testa lanțurile logistice în scenarii complexe. Acest proces implică nu doar adaptări tehnice, ci și reforme administrative, alocări bugetare dedicate și instruire pe termen lung, pentru ca interoperabilitatea să devină o capacitate durabilă, nu una ocazională.
Echipamente și sisteme de luptă inovatoare
Procesul de modernizare a Forțelor Navale Române nu se limitează la achiziția de platforme noi, ci include integrarea unor echipamente și sisteme de luptă cu capabilități avansate, menite să crească eficiența operațională și interoperabilitatea cu NATO.
Un domeniu prioritar este lupta contra minelor marine. România a recepționat primul vânător de mine din clasa Sandown din Marea Britanie, iar al doilea este programat să sosească până la finalul anului 2025. Aceste nave, construite din fibră de sticlă pentru reducerea amprentei magnetice, sunt echipate cu sonar de tip 2093 VDS și sisteme moderne de detectare, fiind interoperabile cu centrele naționale și aliate pentru coordonarea operațiunilor de MCM (măsuri contra minelor). Rolul lor este esențial pentru asigurarea libertății de navigație în vestul Mării Negre, unde riscul minelor plutitoare sau fixate a crescut semnificativ.
În zona de supraveghere și recunoaștere, România a contractat 22 de sisteme UAS (sisteme aeriene fără pilot) Vector produse de Quantum Systems (Germania). Aceste drone sunt destinate misiunilor de cercetare, supraveghere și recunoaștere (ISR/CSR), fiind echipate cu senzori electro-optici și infraroșii capabili să furnizeze imagini în infraroșu de undă lungă (LWIR) și imagini de zi/noapte. Controlul de la sol este integrat cu rețelele forțelor navale și terestre, iar primele sisteme au început să fie introduse în faza operațională în 2025, contribuind la creșterea vigilenței maritime, în special în zonele costiere și în misiuni de patrulare de suprafață și alertă timpurie, cu livrările și integrarea completă estimate până în 2027.
Pe segmentul navelor de patrulare, România urmează să primească o navă de tip OPV din clasa Tuzla din Turcia, adaptată la cerințele operaționale naționale. Configurația de bază include tun naval de 76 mm, sistem CIWS (Sistem Automat de Apărare la Distanță Apropiată), stații de arme teleghidate, sonar de carenă, radare 3D, sisteme electro-optice și un CMS (Sistem de Comandă și Control al Luptelor). Planurile prevăd integrarea rachetelor anti-navă NSM (Naval Strike Missile – rachetă de atac naval cu precizie ridicată, destinată distrugerii navelor inamice) și, în funcție de compatibilități, a unor sisteme suplimentare de apărare antiaeriană sau antisubmarin.
În ceea ce privește armamentul de precizie, integrarea rachetelor NSM pe corvete și OPV-uri este un obiectiv confirmat public, însă implementarea este în fază de planificare și nu a fost finalizată. Aceste rachete, cu rază mare de acțiune și ghidare avansată, ar urma să sporească semnificativ capacitatea de descurajare și apărare a flotei.
România explorează și dezvoltarea de capabilități UAV (vehicul aerian fără pilot), la nivel național, în special pentru misiuni de supraveghere costieră și monitorizare a frontierelor maritime. Deși există proiecte în derulare, detaliile tehnice și modelele specifice nu au fost comunicate public în mod oficial.
Prin combinarea acestor achiziții confirmate cu planurile de integrare a unor sisteme moderne de armament și senzori, România își consolidează treptat postura navală. Accentul este pus pe interoperabilitate, reziliență și adaptabilitate, pentru ca flota să răspundă eficient amenințărilor convenționale și neconvenționale din Marea Neagră.
Provocări și lecții învățate din experiența regională
În ultimul deceniu, Marea Neagră s-a transformat într-un spațiu cu riscuri de securitate amplificate, devenind un teren de testare pentru confruntări hibride și strategii militare agresive. Pentru România, stat aflat la granița estică a NATO și a Uniunii Europene, provocările majore sunt generate de Federația Rusă, care a transformat regiunea într-o zonă de presiune geopolitică constantă. Anexarea ilegală a Crimeei în 2014 și militarizarea peninsulei au permis Rusiei să proiecteze forță navală și aeriană asupra întregii regiuni, afectând direct libertatea de navigație și echilibrul strategic.
Atacurile repetate asupra infrastructurii portuare ucrainene de la Dunăre și Marea Neagră, inclusiv asupra porturilor Izmail și Reni aflate în proximitatea graniței românești, au demonstrat că România se confruntă cu riscuri practice, nu doar teoretice. Fragmente de drone au căzut pe teritoriul românesc în mai multe incidente documentate, subliniind impactul direct al conflictului asupra securității naționale și asupra stabilității regionale, inclusiv în domeniul securității alimentare și energetice.
Pe lângă amenințările militare convenționale, Rusia folosește instrumente hibride, inclusiv rețele de influență și campanii de propagandă, pentru a disemina narațiuni antioccidentale și a eroda încrederea populației în instituțiile euro-atlantice. Experiența regională arată că state precum Ucraina, Georgia și Republica Moldova au fost afectate sever de astfel de acțiuni, ceea ce evidențiază pentru România necesitatea consolidării rezilienței societale și a capacității de răspuns rapid la manipulări și campanii de dezinformare.
Din punct de vedere militar, prezența navală sporită a Rusiei în Crimeea, combinată cu desfășurarea de sisteme de rachete antinavă și antiaeriene cu rază lungă (A2/AD), limitează libertatea de acțiune a NATO în regiune. Această realitate a determinat România să accelereze proiectele de modernizare a forțelor navale și să coopereze strâns cu aliații în misiuni de supraveghere și descurajare. Lecția desprinsă din războiul brutal purtat de Rusia împotriva Ucrainei este că agresiunea Federației Ruse demonstrează cum lipsa unei pregătiri coerente și a interoperabilității poate avea costuri ridicate, iar investițiile în infrastructură militară și logistică nu mai pot fi amânate.
Experiența Ucrainei a evidențiat și vulnerabilitatea infrastructurii critice maritime și energetice la atacuri cu drone și rachete. Porturile, terminalele de gaze și liniile de comunicații submarine devin ținte prioritare într-un scenariu de conflict, ceea ce impune măsuri proactive de protecție și redundanță tehnologică. NATO a intensificat cooperarea în acest domeniu, însă responsabilitatea principală revine statelor riverane, care trebuie să investească în sisteme de monitorizare avansată și în apărare cibernetică.
O altă lecție derivată din experiența regională este importanța colaborării multilaterale. Inițiative precum Black Sea Working Group din cadrul NATO sau cooperarea trilaterală România-Bulgaria-Turcia sunt exemple de adaptare la amenințările comune, însă acestea trebuie consolidate printr-o viziune strategică pe termen lung. În același timp, România trebuie să depună eforturi diplomatice susținute pentru a menține atenția aliaților asupra regiunii Mării Negre, în contextul în care prioritățile strategice ale unor state europene pot fi orientate spre alte zone.
Concluzii: strategii și perspective pentru întărirea capacităților navale ale României
România se află într-un moment critic, iar deciziile tehnologice și doctrinare luate în prezent vor defini capacitatea de descurajare pe termen mediu și lung în Marea Neagră. Prioritatea imediată, conform evaluărilor NATO și analizelor din sursele specializate, este consolidarea unui ecosistem multidimensional centrat pe senzori avansați, sisteme anti-drone, capacități MCM și UAS, precum Vector, toate integrate într-un cadru operațional și logistic NATO robust. În lipsa acestor elemente, vulnerabilitățile actuale, inclusiv presiunea militară și hibridă exercitată de Rusia, vor continua să fie exploatate.
Sistemele aeriene fără pilot reprezintă în continuare cea mai accesibilă și rapidă revoluție tactică. Achiziția sistemelor Quantum Systems Vector este confirmată, iar primele unități au intrat deja în exploatare operațională în 2025. Alte platforme VTOL (decolare și aterizare verticală), precum MQ‑35A V‑BAT, sunt menționate în spațiul public ca exemple de capabilități relevante, însă România nu a confirmat oficial achiziția acestora. Indiferent de tip, eficiența acestor sisteme depinde de integrarea datelor în CMS-uri și rețele C2 (comandă și control) aliate, de protocoale de fuziune a informației și de antrenamente comune pentru operare în condiții de bruiaj.
Sistemele anti-drone (C-UAS) și contramăsurile electronice sunt o altă prioritate confirmată de experiența recentă din regiune. Atacurile cu drone asupra infrastructurii portuare ucrainene și incidentele din proximitatea graniței românești au demonstrat necesitatea protejării porturilor, terminalelor energetice și platformelor navale. Implementarea unor soluții C-UAS și a procedurilor EOD (dezamorsare și neutralizare a explozivilor) rapide este în curs de analiză și planificare.
Capacitățile MCM rămân esențiale. România participă activ la MCM Black Sea Task Group împreună cu Bulgaria și Turcia, iar recepția celui de-al doilea vânător de mine din clasa Sandown este așteptată până la sfârșitul anului 2025. Propunerile de extindere a cooperării MCM către o forță permanentă de reacție rapidă și achiziții comune de senzori și drone submersibile (vehicule autonome sau teleghidate pentru operare sub apă, folosite pentru detectarea minelor și supraveghere subacvatică) sunt în prezent la nivel de plan strategic, nu implementate.
Rachetele antinavă NSM sunt confirmate ca obiectiv de înzestrare pentru corvete și OPV-uri, însă integrarea lor este în curs. Nu există confirmare publică privind achiziția de rachete cu rază lungă (>300 km) pentru marină; acestea sunt discutate doar ca opțiuni de descurajare pe termen lung.
Dincolo de componenta tehnică, reziliența societală împotriva operațiunilor hibride rusești rămâne un pilon strategic: combaterea dezinformării, protecția infrastructurilor critice civile și consolidarea rezilienței economice, inclusiv prin diversificarea aprovizionării energetice.
Pe termen mediu, soluția optimă rămâne un pachet mixt:
investiții confirmate în UAS și planificate în C-UAS,
consolidarea MCM,
introducerea rapidă a corvetelor și OPV-urilor echipate cu rachete moderne,
integrarea acestor capabilități în exerciții NATO precum Sea Breeze și Sea Shield pentru validare în condiții de stres operațional.
Aceste obiective trebuie susținute de finanțare predictibilă, reforme logistice și de mentenanță, precum și de parteneriate industriale locale, un domeniu în care există inițiative, dar nu un program național complet formalizat. Consolidarea capacităților navale românești, centrată pe drone, sisteme anti-drone, MCM și rachete antinavă moderne, rămâne cheia pentru un efect de descurajare sustenabil și pentru protejarea intereselor naționale și regionale în fața amenințărilor convenționale și hibride.
