Extinderea și consolidarea prezenței geopolitice și economice a Turciei în Caucazul de Sud și Asia Centrală reprezintă un pariu istoric pentru administrația Erdogan. Folosind cu dibăcie evoluțiile politice și de securitate din ultimii ani, Ankara reușește să redevină unul din principalii concurenți statali din spațiul ex-sovietic caucazian și central-asiatic.

Ani de război

După 35 de ani de conflict, Armenia și Azerbaidjanul au ajuns la un proiect de tratat de pace pentru a încheia definitiv disputa din Nagorno-Karabah. Cu toate acestea, la scurt timp după anunț, Azerbaidjanul a acuzat Armenia de pregătiri de război, fără ca aceste acuzații să fie confirmate de observatorii europeni, sugerând astfel o posibilă campanie de dezinformare. Baku a folosit cu iscusință tactici hibride pentru a incapacita mecanismele de răspuns ale concurenților săi

Semnarea tratatului rămâne incertă, iar procesul este fragil. Nu există garanții externe solide, iar lipsa unui mediator imparțial crește riscul ca acordul să nu aducă pace durabilă, ci doar să legitimeze noi forme de realpolitik regional. Conflictul, adânc înrădăcinat în nemulțumiri istorice și moștenirea sovietică, a cunoscut un punct de cotitură în 2020, când Azerbaidjanul a recâștigat teritorii importante, readuse sub autoritatea sa constituțională. În 2023, Baku a preluat complet controlul asupra Nagorno-Karabahului, într-o ofensivă rapidă, pe fondul modernizării forțelor sale armate.

În Armenia, opinia publică este divizată: unii consideră tratatul un act de capitulare, alții îl privesc ca pe ultima șansă de a evita un nou război. Criticile se îndreaptă împotriva premierului Pașinian, acuzat de trădarea intereselor naționale, mai ales că documentul impune recunoașterea constituțională a suveranității Azerbaidjanului asupra Nagorno-Karabahului și izolează Armenia prin desființarea Grupului de la Minsk și restrângerea monitorizării europene.

Problema Zangezur

Tratatul nu abordează problema coridorului Zangezur, lăsând loc pentru presiuni viitoare din partea Azerbaidjanului, care urmărește să-și extindă rețelele de transport și lanțurile de aprovizionare, într-un context regional marcat de ascensiunea influenței Chinei și Turciei. Ankara profită de scăderea influenței Rusiei pentru a-și întări propriul rol în Caucazul de Sud, în timp ce Armenia încearcă să găsească un echilibru dificil între apărarea suveranității și integrarea economică.

Participarea liderilor armeni, azeri și turci la Summitul BRICS de la Kazan a confirmat schimbarea de alianțe și ar fi trebuit să reprezinte un semnal de alarmă pentru Occident. Totodată cei doi lideri din Caucazul de Sud se vor revedea la Moscova cu ocazia zilei de 9 mai.

În ciuda intereselor extinse din regiune, Europa, Marea Britanie și SUA s-au menținut la distanță, tratând Caucazul de Sud mai mult prin prisma relațiilor economice cu Turcia și Azerbaidjan, decât a valorilor democratice sau a drepturilor omului.

În actualul context global, tratatul Armenia-Azerbaidjan nu este doar o chestiune regională, ci un test major pentru ordinea internațională. Dacă va fi semnat, el poate aduce dezvoltare economică, dar cu riscul accentuării dezechilibrelor de putere și al subminării normelor democratice. În absența unui angajament mai activ al Occidentului, Caucazul de Sud riscă să devină un teren de consolidare pentru regimuri autoritare, într-un moment în care competiția geopolitică globală se intensifică.

Chiar și în eventualitatea semnării tratatului, rămân numeroase surse de tensiune, iar implicațiile geopolitice pentru regiune și pentru comunitatea transatlantică rămân încă deschise.

Pace stabilă?

O pace stabilă între Armenia și Azerbaidjan ar putea face Caucazul de Sud semnificativ mai sigur, consolidând suveranitatea statelor din regiune și extinzând opțiunile lor pentru parteneriate externe. Deși Georgia ar putea suferi inițial unele pierderi economice, pe termen lung o regiune mai stabilă și interconectată i-ar îmbunătăți securitatea, oportunitățile economice și poziția geopolitică.

Au trecut câteva săptămâni de când Armenia și Azerbaidjanul au anunțat încheierea negocierilor privind tratatul de pace. Acesta este un pas pozitiv, dar nu garantează semnarea imediată a acordului. Azerbaidjanul insistă asupra unor condiții prealabile, în special amendarea Constituției Armeniei, care face referire la Declarația de Independență din 1990 și la perspectiva ca Nagorno-Karabah să se alăture Armeniei. Această modificare ar necesita un referendum național, imposibil de realizat mai devreme de un an și jumătate, ceea ce păstrează incertitudinea semnării tratatului.

Întârzierea tratatului de pace menține deschisă posibilitatea unor noi confruntări militare. În aproape 35 de ani de conflict, Armenia și Azerbaidjan au dus mai multe războaie majore – ultimul în 2020, încheiat cu victoria Azerbaidjanului. Baku a recucerit majoritatea teritoriilor controlate anterior de forțele armene în Nagorno-Karabah. O mică parte a rămas sub supravegherea forțelor ruse de menținere a păcii, dar Azerbaidjanul a preluat-o în 2023, profitând de implicarea Rusiei în războiul din Ucraina.

Astăzi, frontiera Armenia-Azerbaidjan, care se întinde pe peste 1.000 de kilometri, funcționează de facto ca o linie de front, cu tranșee, sute de poziții militare și mii de soldați în baze din spatele liniei. Deși situația nu este niciodată complet calmă, schimburile de focuri escaladează uneori în confruntări de amploare, soldate cu victime în rândul soldaților și civililor.

Azerbaidjanul deține acum o poziție militară mult mai puternică, controlând înălțimi strategice de-a lungul graniței. O nouă escaladare ar putea însemna nu doar pierderi teritoriale pentru Armenia, ci și amenințări la adresa suveranității sale, cu implicații asupra întregului Caucaz de Sud, inclusiv Georgia. Instabilitatea crescută ar slăbi atractivitatea regiunii pentru investiții și potențialul său ca punct de tranzit.

Oportunitate regională

Dacă tratatul de pace va fi semnat, el ar putea stabiliza Caucazul de Sud și ar consolida rolul regiunii ca nod vital de tranzit. Armenia rămâne izolată, cu granițele cu Azerbaidjanul și Turcia închise din cauza conflictului. Un acord de pace ar deschide calea pentru relații diplomatice și cooperare economică cu ambele țări.

Redeschiderea graniței armeano-turce este una dintre problemele cheie. De peste trei ani, Armenia și Turcia au purtat un dialog intens prin emisar speciali, întărind contactele politice la nivel înalt și avansând pregătirile tehnice. Armenia a depus eforturi active pentru construirea încrederii: a trimis ajutoare umanitare Turciei după un cutremur devastator, a recunoscut Palestina la apelul președintelui turc și a extrădat recent suspecți către Turcia, fapt salutat de către Ankara.

Beneficiile economice ale deschiderii granițelor sunt evidente. Comerțul direct între Armenia și Turcia, care acum depinde de tranzitul prin Georgia, ar putea începe, iar accesul mai facil la porturile turcești ar impulsiona afacerile armene. Deși inițial comerțul Georgiei ar putea scădea, pe termen lung, o regiune mai stabilă și conectată ar întări statutul său ca coridor de tranzit și ar atrage investiții externe.

Cu toate acestea, Turcia condiționează deschiderea graniței de finalizarea tratatului de pace Armenia-Azerbaidjan, o poziție pe care nici actorii regionali, nici cei internaționali nu au reușit să o schimbe. Dinamica geopolitică mai largă ar putea deveni decisivă: dacă negocierile SUA-Rusia duc la un armistițiu în Ucraina, Moscova și-ar putea redirecționa atenția spre Caucazul de Sud și nu există garanția că va sprijini procesul de pace sau redeschiderea graniței fără a urmări propriile interese.

Lecții pentru vecini

Procesul de pace Armenia-Azerbaidjan oferă lecții importante și pentru Georgia, dar și Republica Moldova în anul electoral 2025. În ultimul an, negocierile s-au derulat fără mediere internațională, accelerând discuțiile dar forțând Armenia să accepte concesii semnificative.

Un compromis notabil a fost acceptarea posibilei încheieri a Misiunii Uniunii Europene în Armenia (EUMA). De asemenea, Armenia a fost de acord să elimine toate referințele la Nagorno-Karabah din relațiile sale bilaterale cu Azerbaidjanul, recunoscând integritatea teritorială a acestuia și renunțând la orice revendicare juridică viitoare.

Istoric, Armenia a evitat asemenea concesii majore datorită medierii internaționale, mai ales prin Grupul de la Minsk. După 2020, odată cu refuzul Azerbaidjanului de a mai coopera cu acest grup și odată cu invadarea Ucrainei de către Rusia, procesul de mediere s-a blocat complet. De atunci, nu a apărut niciun format nou de negociere.

Această experiență subliniază un avertisment clar pentru Georgia: negocierile directe cu o putere mai mare, fără mediatori internaționali, pot duce la pierderea unor poziții esențiale. Iar experiența Armeniei arată că, chiar și cu concesii majore, rezultatul final nu este niciodată garantat.

Zangezur, calea către Asia Centrală

Coridorul Zangezur este unul dintre cele mai sensibile și disputate subiecte geopolitice ale momentului în Caucazul de Sud. Acest culoar, care ar lega Azerbaidjanul propriu-zis de exclava sa Nakhchivan și, indirect, de Turcia, traversează teritoriul Armeniei, mai exact provincia Syunik – regiune strategică ce separă Azerbaidjanul de Iran. Deși la prima vedere pare un simplu proiect de infrastructură, coridorul Zangezur are implicații geopolitice, economice și de securitate care depășesc cu mult granițele Caucazului.

Istoric, regiunea Zangezur a fost un teritoriu disputat încă din perioada destrămării Imperiului Țarist și formării Republicilor Democratice din Caucaz, la începutul secolului XX. În urma conflictelor din acea perioadă, regiunea a revenit Armeniei, iar exclava Nakhchivan a fost stabilită sub control azer cu garanția protecției din partea Turciei și Rusiei sovietice. În timpul Uniunii Sovietice, aceste delimitări au fost înghețate, dar prăbușirea URSS a readus în actualitate tensiunile, mai ales în contextul conflictului din Nagorno-Karabah.

Coridorul Zangezur a fost readus oficial în discuție după războiul din Nagorno-Karabah din 2020. Acordul de încetare a focului semnat atunci sub egida Rusiei prevedea, printre altele, deblocarea rutelor de transport regionale, iar Azerbaidjanul a interpretat această prevedere ca dreptul de a obține un coridor neîntrerupt prin Armenia. Pentru Baku, coridorul ar reprezenta o victorie strategică, garantând legătura terestră directă cu Nakhchivan și, prin el, cu Turcia, consolidând astfel axa turco-azeră în regiune.

Importanță geopolitică

Importanța coridorului Zangezur este enormă. Din punct de vedere economic, ar permite Azerbaidjanului și Turciei să-și extindă rețelele de transport și comerț dinspre Asia Centrală către Europa, printr-un culoar controlat direct de aliați. Din punct de vedere militar și politic, ar reduce influența Iranului și a Armeniei asupra fluxurilor de mărfuri și ar întări poziția Baku și Ankarei în regiune.

Demersurile pentru realizarea coridorului sunt intense și tensionate. Azerbaidjanul insistă asupra realizării sale, amenințând uneori cu utilizarea forței sau cu măsuri economice coercitive. Armenia, în schimb, respinge ideea unui coridor suveran azer pe teritoriul său și acceptă doar un acces controlat și monitorizat prin puncte de frontieră armene. Erevanul consideră că acceptarea unui „coridor extraterritorial” ar echivala cu o pierdere a suveranității și ar crea un precedent periculos.

Iranul joacă un rol crucial în această ecuație. De-a lungul timpului, Teheranul a exprimat clar că se opune oricărui proiect care ar modifica granițele internaționale sau ar întrerupe contactul direct dintre Iran și Armenia. Pentru Iran, coridorul Zangezur reprezintă nu doar o chestiune regională, ci una de securitate națională. O rută directă între Azerbaidjan și Turcia ar izola Iranul de Armenia, slăbind un partener strategic important și reducând influența iraniană în Caucazul de Sud. Teheranul a avertizat în mod repetat că va lua măsuri serioase pentru a împiedica crearea unui astfel de coridor, considerându-l o amenințare directă la adresa propriilor interese.

Soartă incertă

Din acest motiv, coridorul Zangezur nu este doar o temă a relațiilor Armenia-Azerbaidjan, ci un subiect de tensiuni internaționale care implică Turcia, Rusia, Iranul și, indirect, Uniunea Europeană și China, interesate de coridoarele comerciale eurasiatice. În lipsa unui acord diplomatic echilibrat, disputa privind coridorul riscă să devină un nou focar de conflict într-o regiune deja fragilă.

Astăzi, soarta coridorului Zangezur rămâne incertă, fiind strâns legată de negocierile de pace dintre Armenia și Azerbaidjan și de echilibrul fragil dintre marile puteri regionale. Miza este uriașă: nu doar viitorul transportului în Eurasia, ci și stabilitatea Caucazului de Sud pentru deceniile următoare.

Detalii geografice ale coridorului Zangezur

Coridorul Zangezur este o rută terestră propusă care ar conecta Azerbaidjanul cu exclava sa Nakhchivan, trecând prin extremitatea sudică a Armeniei (provincia Syunik). Conceptul, așa cum este înțeles la Ankara, prevede un coridor de transport (rutier și feroviar) ce ar oferi acces direct și neîngrădit al Azerbaidjanului către Nakhchivan, fără puncte de control armene ori internaționale pe traseu. Acest proiect, promovat insistent de Baku și Ankara după conflictul din 2020, este contestat de Erevan din considerente de suveranitate, însă discuțiile post-belice au inclus redeschiderea legăturilor de transport în această zonă.

Coridorul Zangezur ar avea o lungime de aproximativ 40-45 de kilometri pe teritoriul Armeniei. Cele mai multe estimări indică ~43 km de la intrarea în Armenia până la ieșirea spre Nakhchivan.

Traseul preconizat traversează următoarele zone principale:

Districtul Zangilan (Azerbaidjan) – capătul estic al coridorului, pornind din apropierea localității Aghbend, la granița de sud a Armeniei (zona recucerită de Azerbaidjan în 2020, la frontiera cu Iranul și Armenia). Aici coridorul s-ar lega de drumul și calea ferată Horadiz–Zangilan deja existente pe teritoriul azer.

Provincia Syunik (Armenia) – porțiunea centrală a coridorului, care traversează sudul Armeniei pe o distanță de ~43 km. Ruta ar străbate regiunea Meghri din extremitatea sudică a provinciei Syunik, paralel cu granița iraniană (valeafluvială a râului Aras la sud) și ar urma aproximativ vechiul traseu sovietic de transport prin pasul Meghri.

Regiunea Ordubad, Nakhchivan (Azerbaidjan) – capătul vestic al coridorului, ieșind din Armenia în apropierea orașului Ordubad din enclava azeră Nakhchivan. Aici coridorul s-ar conecta la rețeaua de transport a Republicii Autonome Nakhchivan și, mai departe, spre frontiera cu Turcia. Astfel, coridorul ar uni teritoriul principal al Azerbaidjanului cu Nakhchivan, prin Syunik, ajungând în final la granița turcă (via Nakhchivan).

Poziționare geografică: Coridorul Zangezur s-ar afla la intersecția frontierelor din sudul Caucazului. Provincia Syunik – pe care o traversează – este situată între Nakhchivan (Azerbaidjan) la vest și districtele azere Lachin, Qubadli și Zangilan la est. La nord, Syunik se învecinează cu provincia armeană Vayots Dzor, iar la sud se află râul Aras care formează granița Armeniei cu Iranul. Prin urmare, coridorul ar urma direcția est-vest prin fâșia Zangezur (sudul Armeniei), aproape de frontiera armeno-iraniană, conectând direct teritoriile azere de o parte și de alta a acestei fâșii.

Relieful și clima

Provincia Syunik (istoric numită Zangezur de către partea azeră) are o geografie fizică accidentată și variată, cu caracter montan pronunțat. Relieful este dominat de lanțul muntos Zangezur, care ocupă cea mai mare parte a provinciei. Munții ating altitudini considerabile – cele mai înalte vârfuri din Syunik fiind Mt. Kaputjugh (aprox. 3.905 m) și Mt. Gazanasar (~3.829 m). Zone întinse de păduri acoperă versanții (Syunik fiind una dintre cele mai împădurite regiuni ale Armeniei), protejate în parcuri și rezervații naturale (de ex. Parcul Național Arevik și Rezervația Zangezur, situate în sudul provinciei). În contrast, depresiunile și văile adăpostesc râuri importante – Aras (la granița de sud cu Iranul) și afluenții săi precum Meghri, Voghji și Vorotan – care au sculptat culoare înguste între munți și oferă potențiale trasee pentru infrastructura de transport.

Clima în Syunik variază în funcție de altitudine. Per ansamblu, este un climat continental montan, cu precipitații relativ bogate – Syunik fiind printre cele mai umede regiuni ale Armeniei. Zonele montane au veri răcoroase și ierni aspre, cu zăpezi abundente, în timp ce văile adânci și zonele joase din sud au un climat mai blând. Extremitatea sudică a provinciei (în jurul orașului Meghri, la altitudini mai joase, aproape de țărmul râului Aras) este cunoscută pentru climatul său aproape subtropical, cu ierni mai blânde și veri foarte calde.

Temperaturile în Syunik pot varia semnificativ: în lunile de vară, în văile joase se pot atinge valori de aprox. +40°C, în timp ce pe platourile înalte și pe creste clima rămâne mult mai moderată (în medie 22°C vara). Iarna, temperaturile coboară frecvent sub 0°C în întreaga provincie, ajungând până la -10…-12°C în regiunile montane înalte. Această diversitate climatică și de relief înseamnă că, de-a lungul coridorului planificat prin Syunik, condițiile de mediu pot varia de la sectoare relativ domoale în valea râului Arax/Meghri (microclimat cald) până la sectoare montane expuse intemperiilor (ninsori, ceață și vânt în zonele înalte).

Proiect integrat

Coridorul Zangezur este conceput ca o legătură de transport integrată, care să includă atât o linie feroviară, cât și o șosea modernă (drum expres) de-a lungul aceluiași traseu general. Aceste infrastructuri ar conecta rețelele existente ale Azerbaidjanului și Armeniei de o parte și alta a provinciei Syunik. În urma acordurilor trilaterale post-conflict (Armenia-Azerbaidjan-Rusia, 2020–2021), s-a convenit principiul redeschiderii comunicațiilor regionale, incluzând reconstrucția legăturilor feroviare și rutiere prin sudul Armeniei.

Iată componentelor majore ale coridorului propus de către unele grupuri de experți:

Cale ferată: Planul prevede refacerea unei căi ferate de garanție sovietică care să traverseze Syunikul. Conform înțelegerilor, linia ferată va urma ruta Yeraskh – Julfa – Ordubad – Meghri – Horadiz, interconectând astfel rețeaua feroviară armeană (la Yeraskh, în sudul Armeniei) cu cea azeră (la Horadiz, în sud-esticul Azerbaidjanului), via Nakhchivan și Meghri. Practic, trenurile ar porni din Azerbaidjanul continental (Horadiz/Fuzuli), ar trece granița în Armenia la Meghri, apoi ar intra în enclava Nakhchivan (la Ordubad, conectând cu linia existentă spre Julfa) și ar continua spre Armenia (Yeraskh, punct de legătură cu rețeaua care duce spre Erevan). Acest traseu reconstituie vechea linie Baku–Nakhchivan care a funcționat în perioada sovietică și care a fost întreruptă în anii ’90. Lucrările pregătitoare au început deja: Azerbaidjanul a demarat construcția pe tronsonul său Horadiz–Ağbend (până la granița cu Armenia), lung de ~110 km, reușind să așeze ~23 km de șină încă din 2021-2022.

Tronsonul feroviar de pe teritoriul armean (Meghri) necesită reconstrucție aproape de la zero, Armenia formând grupuri de lucru și evaluând costurile – estimate la peste 1 miliard USD pentru segmentul Meghri–Ordubad–Horadiz, dat fiind terenul dificil. Scopul este ca această cale ferată reabilitată să asigure legătura cargo și de pasageri între Baku și Nakhchivan (și potențial mai departe spre Turcia) în condiții de tranzit direct.

Șosea (autostradă): În paralel cu linia ferată, coridorul ar include o șosea internațională de mare capacitate, care să lege Azerbaidjanul de Nakhchivan prin Syunik. Deja în octombrie 2021, Azerbaidjanul a anunțat lansarea construcției unui drum expres cu 4-6 benzi pe segmentul Horadiz–Ağbend (până la granița armeană), cu o lungime de ~123,6 km pe teritoriul azer. Acest drum, construit în mare parte de companii turcești, este gândit să continue apoi pe teritoriul armean în zona Meghri și să iasă în Nakhchivan la Ordubad. Proiectul rutier pe partea azeră implică deja lucrări de anvergură în teren muntos – de exemplu, construcția a trei tuneluri însumând ~3,6 km, necesare pentru a străpunge munții de la granița de sud a Karabahului. În total, Azerbaidjanul preconizează zeci de kilometri de tuneluri și viaducte în regiunile recucerite din Karabah pentru a asigura un traseu rutier eficient către Meghri.

Continuarea acestei șosele pe teritoriul Armeniei depinde însă de acordurile politice finale. Autoritățile de la Erevan au acceptat în principiu deschiderea de noi rute, însă insistă ca drumul prin Syunik să rămână sub suveranitatea Armeniei, cu regim normal de frontieră și vamă (similar altor tranzite), și nu ca un coridor extraterritorial.

Negocieri în desfășurare

În prezent (2025), negocierile asupra statutului acestui drum sunt în desfășurare; cu toate acestea, planificarea tehnică a traseului în zona Meghri a început, Armenia indicând disponibilitatea de a asigura securitatea și facilitarea tranzitului pe teritoriul său. Dacă va fi realizat, drumul expres prin coridorul Zangezur ar scurta considerabil distanța dintre Azerbaidjan și Turcia (față de ruta ocolitoare actuală via Georgia) și ar interconecta cu proiecte rutiere complementare din Nakhchivan și estul Turciei (șoseaua și calea ferată Nakhchivan–Igdır–Kars, aflate și ele în plan).

Relieful dificil al regiunii Syunik are un impact major asupra configurării și implementării coridorului Zangezur. Zona este străbătută de masive muntoase și văi înguste, ceea ce impune soluții inginerești complexe pentru traseele de transport. Chiar la frontiera dintre Armenia și Nakhchivan, de-a lungul căreia ar trebui să treacă coridorul, se ridică Munții Zangezur – un lanț muntos înalt ce definește granița vestică a Syunikului.. Acest obstacol natural înseamnă că, pentru a conecta eficient Meghri de Ordubad, va fi necesară fie o trecătoare montană amenajată, fie construirea unor tuneluri de mare lungime pe sub munți.

Proiectanții coridorului caută să urmeze pe cât posibil culoarele naturale existente: cel mai favorabil este cursul râului Aras la extremitatea sudică, care formează o vale relativ joasă și largă de-a lungul graniței cu Iranul. Probabil traseul rutier și feroviar vor paraleliza râul Aras pe o bună parte (la sud de Meghri), evitând astfel altitudinile extreme. Totuși, la capătul vestic, ieșirea spre Ordubad necesită traversarea crestei spre Nakhchivan – aici inginerii vor trebui să realizeze tuneluri sau viaducte pentru a menține panta și altitudinea traseului la niveluri acceptabile. Deja pe segmentul azer de drum spre Meghri s-au construit tuneluri considerabile pentru a străbate reliefurile dificile, un indiciu al provocărilor ce vor continua și pe teritoriul armean.

Condiții dure

Condițiile climatice și de teren vor influența, de asemenea, construcția și exploatarea coridorului. În zonele montane din Syunik, iernile aduc ninsori abundente și risc de polei, ceea ce poate afecta periodic traficul (necesitând echipamente de deszăpezire și lucrări de protecție împotriva avalanșelor sau căderilor de pietre). Versanții abrupți pot prezenta risc de alunecări de teren sau eroziune, impunând stabilizări suplimentare ale terasamentelor. Pe de altă parte, în văile joase precum cea a Arasului, verile foarte călduroase și secetoase pot necesita măsuri de protecție a infrastructurii (dilatarea șinelor de cale ferată la temperaturi ridicate, asigurarea alimentării cu apă pentru lucrările de terasament etc.). Izolarea zonei Syunik timp de decenii (din cauza conflictelor) înseamnă că infrastructura existentă este minimă, deci noul coridor trebuie construit practic de la zero într-un mediu natural relativ virgin. Aceasta oferă oportunitatea alegerii traseului optim, dar și obligația de a ține cont de mediul înconjurător (parcurile naturale din sudul Syunikului) în faza de proiectare.

Nu în ultimul rând, complexitatea terenului a determinat și analizarea unor rute alternative. În contextul incertitudinilor politice, Azerbaidjanul și-a asigurat o opțiune ocolitoare prin Iran: un acord cu Teheranul prevede construirea unui traseu rutier-feroviar Ağbend–Ordubad prin teritoriul iranian, de ~55 km, care evită complet Syunikul. Acest traseu ar urma valea râului Aras pe malul iranian (unde relieful este mai puțin accidentat) și ar intra în Nakhchivan la Ordubad după ocolirea munților. Ruta prin Iran subliniază importanța geografiei în realizarea coridorului Zangezur – dacă terenul montan și disputele din Armenia îngreunează proiectul, coridorul alternativ de pe teritoriul iranian ar putea servi ca soluție de legătură între Azerbaidjan și Nakhchivan. Cu toate acestea, coridorul direct prin Zangezur rămâne varianta preferată strategic, datorită distanței mai scurte (doar ~43 km de traversare a Armeniei) și a integrării sale în rețeaua de transport regională mai largă.

Cereri azere

Președintele azer Ilham Aliev a afirmat anterior că Armenia trebuie să accepte ‘cererile legitime’ ale țării sale înainte de orice semnare a unui acord de pace foarte așteptat, o înțelegere asupra acestui text fiind anunțată în martie 2025. Aceste două țări din Caucaz s-au confruntat în două războaie, unul după prăbușirea Uniunii Sovietice câștigat de Armenia și altul în 2020 câștigat de Azerbaidjan, pentru control asupra regiunii azere Karabah. Forțele azere au recucerit-o în final în totalitate din mâinile separatiștilor armeni, în septembrie 2023.
‘Mingea este în terenul Armeniei. Dacă Armenia vrea cu adevărat semnarea acordului de pace, ea trebuie să accepte cele două cereri legitime ale Azerbaidjanului’, a declarat Ilham Aliev, citat copios de mass-media azeră.
Aceste cereri ‘nu sunt noi’, însă Azerbaidjanul ‘nu a primit încă un răspuns serios din partea Armeniei’, a mai spus Aliev în timpul unei conferințe de presă alături de președintele german Frank-Walter Steinmeier.
Azerbaidjanul vrea mai exact ca Armenia să suprime din Constituția sa o referire la declarația sa de independență, document ce menționează aspirațiile Erevanului asupra regiunii azere Karabah. Un astfel de amendament necesită un referendum în Armenia, ceea ce ar putea amâna și mai mult semnarea acordului.

Schimb de replici

Ilham Aliev cere de asemenea disoluția Grupului de la Minsk al OSCE, coprezidat de Rusia, Franța și SUA și înființat la începutul anilor 1990 sub egida Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), pentru a găsi o soluție diplomatică între Azerbaidjan și Armenia. ‘După ce aceste două condiții vor fi îndeplinite, nu va exista niciun obstacol în calea semnării tratatului de pace’, a dat asigurări președintele azer.
La sfârșitul lui martie 2025, prim-ministrul armean Nikol Pașinian a îndemnat Azerbaidjanul să semneze acordul de pace. ‘Îi propun președintelui azer Ilham Aliev să înceapă consultări asupra semnării acordului de pace, al cărui proiect a fost aprobat’, a declarat Pașinian.
Anunțul privind un viitor acord de pace a fost primit cu entuziasm la Washington, Bruxelles și de lideri europeni, printre care președintele francez Emmanuel Macron. Însă criticii subliniază că o reală reconciliere rămâne incertă și va necesita fără îndoială mai mult decât niște tratate.

Armenia a cerut ulterior Azerbaidjanului să înceapă consultări pentru semnarea unui acord de pace, cele două țări rivale din Caucaz încheind săptămâna trecută negocierile asupra acestui text. ‘Proiectul de acord de pace dintre Armenia și Azerbaidjan a fost armonizat și așteaptă semnarea’, a scris premierul armean Nikol Pașinian pe Telegram. ‘Îi propun președintelui azer Ilham Aliev să înceapă consultări privind semnarea acordului de pace, al cărui proiect a fost aprobat’ de ambele părți, a subliniat el.

Consultări strategice

Azerbaidjanul și Armenia au anunțat deja că au convenit asupra unui ‘acord de pace’ în urma negocierilor menite să rezolve decenii de conflict. Cu toate acestea, textul nu a fost încă semnat de cele două părți, diplomația armeană afirmând că dorește consultări ‘cu privire la data și locul semnării’.
Armenii și azerii au trecut printr-o multitudine de ciocniri transfrontaliere de la independența lor după căderea Uniunii Sovietice în 1991. Rusia, UE și Statele Unite au participat, în diferite momente, la eforturile de mediere.
Azerbaidjanul, mai bogat și mai bine înarmat decât vecinul său datorită resurselor sale petroliere și a alianței cu Turcia, așteaptă în special ca Armenia să-și modifice Constituția care face referire la declarația sa de independență, un document care menționează poziția Erevanului cu privire la Karabah.
Orice modificare constituțională ar trebui, însă, supusă unui referendum, ceea ce amână finalizarea acordului. Armenia a recunoscut deja suveranitatea azeră asupra acestei regiuni muntoase pe care ambele țări o consideră centrală în contextul istoriei lor și de unde populația etnică azeră a fugit în anii 1990 după victoria militară armeană.
La sfârșitul ofensivei azere din septembrie 2023, Baku a recâștigat controlul asupra Karabahului, ceea ce a împins la exod aproape întreaga populație etnică armeană, aproximativ 100.000 de oameni.
Anul trecut, Armenia a predat către Azerbaidjan patru sate de graniță pe care le controla de zeci de ani, în urma unui acord privind demarcarea frontierei lor.

Calea europeană

Într-o decizie care a trezit iritare la Baku, parlamentul Armeniei a votat recent în favoarea lansării candidaturii acestei țări din Caucaz pentru aderarea la Uniunea Europeană, în condițiile în care acest fost aliat al Rusiei caută să se apropie de Occident.
Adoptat în a doua și ultima lectură cu 64 de voturi ”pentru”, cele ale deputaților partidului puterii, și 7 ”contra”, textul cere guvernului armean să lanseze procesul de aderare la UE.
De aproape un an și jumătate, această fostă republică sovietică și-a înmulțit gesturile de sfidare la adresa Rusiei, aliată istorică ce i-a vândut multă vreme arme și care dispune în continuare de o bază militară pe teritoriul armean.
Armenia îi reproșează Moscovei lipsa sa de susținere în fața Azerbaidjanului, care a recucerit prin forță, în toamna lui 2023, întreaga regiune azeră populată majoritar de armeni Karabah, controlată vreme de trei decenii de separatiști.
Trupe ruse de menținere a păcii desfășurate în Karabah nu au intervenit în timpul acestei ofensive azere pentru a face să fie respectat un armistițiu încheiat la sfârșitul lui 2020 între Baku și Erevan după un război de șase săptămâni.
Recucerirea întregului teritoriu azer Karabah de către Baku a constrâns peste 100.000 de armeni să fugă de aici, de teama unor represalii. De atunci, Erevanul s-a distanțat de Moscova.

Supărare armeană

La sfârșitul lui ianuarie 2024, Armenia a aderat în mod oficial la Curtea Penală Internațională (CPI), în pofida avertismentelor Moscovei, și este acum obligată să-l aresteze pe Vladimir Putin dacă acesta calcă pe teritoriul armean, în virtutea unui mandat de arestare emis de CPI împotriva președintelui rus în martie 2023.
O bază militară rusă permanentă se află în continuare pe teritoriul armean, la Ghiumri, iar Erevanul rămâne membru al Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), o alianță militară sub umbrela Moscovei. În februarie 2024, premierul armean Nikol Pașinian a afirmat însă că Armenia a înghețat ‘în practică’ participarea sa la această alianță.
În luna iulie a aceluiași an, Armenia a găzduit exerciții militare comune cu SUA.
În martie anul curent, Armenia și Azerbaidjanul au anunțat că au convenit aspra unui ”acord de pace”, pentru a pune capăt deceniilor de conflict dintre ele. Însă textul, rodul unor negocieri foarte lungi și complexe, în special asupra demarcării frontierelor, nu a fost încă semnat.

Tactici de presiune

Erevanul încearcă să oprească orice demers azer de intensificare a presiunii în perioada premergătoare semnării, Ministerul armean de Externe confirmând o declarație a șefului diplomației azere Jeyhun Bayramov, care a afirmat că Armenia a acceptat propunerile Azerbaidjanului cu privire la două articole ce încă nu erau soluționate în proiectul de tratat de pace.
‘Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Armenia a transmis Ministerului de Externe din Azerbaidjan prin canale diplomatice că Republica Armenia acceptă propunerile Azerbaidjanului cu privire la cele două articole nesoluționate ale proiectului de acord și a propus emiterea unei declarații comune asupra finalizării negocierilor privind proiectul de acord’, se arată într-un comunicat difuzat de MAE armean.
‘Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Armenia confirmă acceptarea proiectului Acordului ‘Privind Stabilirea Păcii și a Relațiilor Interstatale între Republica Armenia și Republica Azerbaidjan’ și finalizarea negocierilor asupra proiectului. Prin urmare, Acordul de Pace este pregătit pentru semnare. Republica Armenia este pregătită să inițieze consultări cu Republica Azerbaidjan privind data și locul semnării acordului’, precizează același comunicat.

Baku, ofensivă diplomatică

Acesta mai semnalează că Azerbaidjanul a preferat să transmită mai devreme o declarație unilaterală. ‘Procesul de negociere asupra textului acordului de pace cu Armenia a fost finalizat’, a spus în respectiva declarație, acordată presei, ministrul azer de externe Jeyhun Bayramov.
Negocierile bilaterale se desfășoară de mai mulți ani și au fost marcate de perioade de progrese, dar și de tensiuni. În ianuarie 2025, premierul armean Nikol Pașinian a anunțat progrese, adăugând însă că mai erau de soluționat două articole.
Armenia, un vechi aliat al Rusiei, s-a distanțat politic de Moscova și strânge în prezent relațiile cu SUA și UE, considerând că Rusia a abandonat-o în fața Azerbaidjanului în războiul din 2020. Premierul armean Nikol Pașinian a declarat ulterior că țara sa a comis o eroare strategică încredințându-și securitatea exclusiv Moscovei.
În timpul acelui conflict, Pașinian a cerut Moscovei ca Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) să intervină, forțele armene fiind depășite de capabilitățile armatei azere, care beneficia de sprijinul Turciei. Dar Kremlinul – care îl consideră pe Pașinian un politician pro-occidental, venit la putere în urma unei ‘revoluții colorate’ – a refuzat, motivând că regiunea Karabah nu este un teritoriu al Armeniei.
Războiul din 2020, soldat cu circa 6.500 de morți, a fost oprit printr-un armistițiu negociat de Rusia în fața unei înfrângeri iminente a trupelor armene. Conform acordului mediat de Moscova, Armenia a fost nevoită să cedeze Azerbaidjanului o parte a provinciei Karabah și teritoriile azere din jurul ei pe care le controla după războiul desfășurat la începutul anilor ’90.
Armata azeră a lansat apoi în septembrie 2023 o nouă operațiune militară în urma căreia a recăpătat complet controlul asupra enclavei Karabah, fără ca trupele ruse de menținere a păcii să intervină, Erevanul la rândul său abținându-se să mai intervină militar pentru a susține forțele separatiștilor armeni din Karabah, care în consecință au capitulat rapid în fața ofensivei azere, iar majoritatea populației armene din enclava azeră s-a refugiat pe teritoriul Armeniei.

Interese europene

Interesele Turciei în Asia Centrală sunt puternic urmate de interesele blocului comunitar. Președinta Comisiei Europene (CE), Ursula von der Leyen, a anunțat recent o investiție de 12 miliarde de euro în cadrul summitului Uniunea Europeană – Asia Centrală, care a avut loc în orașul Samarkand din Uzbekistan. Investiția face parte din proiectul european ‘Global Gateway’ pentru infrastructură, un răspuns european la ‘Noile Drumuri Mătăsii’ promovate de China.
Suma anunțată va fi investită în domenii precum transportul, energia curată, conectivitatea și resursele naturale strategice din cele cinci țări din Asia Centrală – Kazahstan, Uzbekistan, Kârgâzstan, Tadjikistan și Turkmenistan – a explicat Von der Leyen la începutul summitului.
Șefa executivului european a asigurat că noul parteneriat strategic UE-Asia Centrală, principalul rezultat al summitului, va deschide noi rute comerciale și noi căi de investiții într-o regiune în care UE concurează cu Rusia și China.
‘Acesta este un nou capitol dintr-o lungă prietenie (…) Partenerii de încredere nu au fost niciodată atât de importanți’ ca în acest moment, a spus ea, într-o referire clară la tarifele comerciale impuse în această săptămână de administrația americană a președintelui Trump. În fața puterilor care doresc să exploateze resursele naturale ‘enorme’ ale regiunii, Ursula von der Leyen a subliniat că UE ‘oferă o altă cale’.

Coridor european

Von der Leyen a menționat resurse strategice din Asia Centrală, cum ar fi manganul și litiul, și a dat asigurări că Bruxelles-ul este dispus să investească în dezvoltarea industriilor locale, a laboratoarelor, a instruirii studenților locali, printre alte proiecte.
În acest scop, ambele părți vor emite o nouă declarație de intenție privind mineralele și metalele strategice, care – a afirmat ea – va contribui la autonomia regională.
În ceea ce privește transportul, președinta CE a amintit că, în 2024, UE au investit 10 miliarde de euro în Coridorul de transport petrolier transcaspic, care va reduce circulația mărfurilor la jumătate, adică 15 zile.
Ea a subliniat că un aspect cheie al funcționării acestui coridor va fi redeschiderea frontierei dintre Armenia, Azerbaidjan și Turcia, deoarece această rută ocolește teritoriul Rusiei.
Pentru țările din Asia Centrală, regiune care încearcă să apară ca un pol unit după trei decenii de tensiuni, această apropiere de UE face posibilă obținerea a ceva ce Rusia și China nu le pot oferi și anume tehnologii avansate, printre altele.

Ofertă diferită

Principal investitor în regiune (40%), UE este, de asemenea, cu aproximativ 550 de milioane de euro pentru perioada 2021-2027, principalul furnizor de asistență pentru dezvoltare în această regiune deosebit de vulnerabilă la schimbările climatice, acoperită de deșerturi și munți.
Von der Leyen a insistat asupra ‘ofertei diferite a Europei’, care menține crezul european al ‘parteneriatului necondiționat’ pentru a se distanța de China, care a îndatorat multe țări din regiunea Asiei Centrale, sau de Rusia, care furnizează energie și arme.
Aceste ultime două puteri rămân greu de dislocat din regiune și își întăresc prezența, Beijingul acordând împrumuturi de miliarde de dolari pentru construirea infrastructurii în timp ce Moscova își afirmă legăturile istorice, moștenite din perioada Uniunii Sovietice.
În cadrul acestui summit, problema drepturilor omului în aceste state încă în mare măsură autoritare, inclusiv Uzbekistanul, țara gazdă, pare să fie lăsată în plan secund, în timp ce situația se deteriorează conform mai multor ONG-uri, care deplâng încarcerarea opozanților și a jurnaliștilor.

Moștenire istorică

Nu putem vorbi despre relațiile din regiune fără a menționa particularitățile istorice ale acestor relații, mai ales problema masacrării armenilor din Primul Război Mondial. Aceste divergențe marchează orice tip de discuții. Președintele american Donald Trump s-a abținut recent, la rândul său, să califice drept ”genocid” masacrarea armenilor de către Imperiul Otoman în timpul Primului Război Mondial, o schimbare în raport cu predecesorul său democrat Joe Biden.
Turcia, al cărei președinte Recep Tayyip Erdogan a legat relații strânse cu Trump, neagă dintotdeauna existența unui genocid și caută să blocheze orice recunoaștere internațională a acestuia.
Într-un mesaj anual publicat de președinții americani cu ocazia acestei comemorări, Trump evocă ”memoria acestor vieți prețioase care au fost spulberate în timpul uneia dintre cele mai grave catastrofe a secolului al XX-lea”.
În 2021, Biden a devenit primul președinte care a recunoscut genocidul și a adus în mod explicit un ”omagiu pentru toți armenii care au murit în genocidul ce a început în urmă cu 106 de ani”.
Potrivit Erevanului, până la 1,5 milioane de oameni au murit între 1915 și 1916, când autoritățile otomane au reprimat minoritatea creștină armeană, ai cărei membri erau considerați de către aceste autorități drept ”trădători pro-ruși”.
Turcia nu recunoaște aceste evenimente, estimează numărul de morți armeni la o cifră situată între 300.000 și 500.000 și afirmă că tot atâția turci au murit în violențe după ce numeroși armeni au luat partea forțelor ruse.
Armenia și diaspora ei influentă au militat multă vreme pentru recunoașterea internațională și, până la ora actuală, 34 de țări, printre care SUA, Franța, Germania, Brazilia și Rusia, au recunoscut oficial genocidul.