Federația Rusă hotărâtă să distrugă un echilibru energetic european instabil

Războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei în februarie 2022 a perturbat profund sectorul energetic european și global. Ucraina a fost, istoric, un coridor esențial pentru tranzitul gazului rusesc către Europa prin rețeaua sa de gazoducte (cum ar fi gazoductul Brotherhood sau Soyuz). Conflictul a amplificat dependența Europei de energia rusească, dar a și accelerat eforturile de diversificare a surselor de aprovizionare.

Astfel Rusia, unul dintre cei mai mari producători de gaze naturale și petrol din lume, a folosit energia ca instrument de presiune geopolitică. Reducerea sau oprirea livrărilor de gaze către Europa prin rutele ce traversează Ucraina, prin Nord Stream sau rutele sudice, a fost o tactică pentru a destabiliza economiile occidentale și a testa solidaritatea UE și au făcut ca prețurile energiei să crească mult și nejustificat.

Sancțiunile impuse Rusiei de UE, SUA și alte state au vizat inclusiv sectorul energetic, limitând accesul la tehnologii și piețe. Totuși, Rusia a redirecționat exporturile către alte țări, precum China și India, care au continuat să achiziționeze cărbune, petrol și gaze la prețuri reduse. Este greu de cuantificat care a fost impactul acestor sanctiuni, care cresc de la an la an, dar economia Federației Ruse nu arată bine după trei ani de război și sancțiuni.

Contextul geopolitic înaintea lui 2022 arată câteva linii de fractură: dependența Europei de Rusia, demarată încă din anii ’80 prin constructia de conducte (cele din Ucraina, Turk Stream, Blue Stream, North Stream I și II), eforturile slabe ale UE de diversificare a aprovizionării cu energie la care se adaugă impiedicarea tuturor resurselor și traseelor energetice de aprovizionare a Europei de către Rusia prin folosirea conflictelor înghețate existente (Transnistria și Nagorno Karabach – 1991) și amorsarea unor conflicte noi, urmate de înghețarea acestora (Osetia, Abhazia – 2008, Dombas și Crimeia 2014). Situația creată a făcut ca Rusia să folosească energia ca unealtă de luptă geopolitică, Ucraina devenind un punct critic, atât ca tranzit pentru gaze, cât și ca deținator de resurse (Dombas și Marea Neagră). Agresiunea din 2022 a rupt acest statu quo, forțând o realiniere rapidă a fluxurilor energetice și accelerând tranziția verde, ceea ce a dus la ieșirea de sub monopolul față de combustibilii fosili rusești și intrarea sub monopolul metalelor și pământurilor rare monoplizate de Republica Populară Chineză.

Înainte de 2022 Europa importa aproximativ 40% din gaze, 27% din petrol și 46% din cărbune consumare din Federația Rusă, unele țări având o dependență mare (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria). În 2006 și 2009 au existat două crize ale gazelor amorsate de Rusia care a întrerupt aprovizionarea prin Ucraina din cauza disputelor de preț și a acuzațiilor de furt de gaz, afectând Europa. La 1 ianuarie 2025 prin conductele ucrainiene nu a mai trecut nici o moleculă de gaz rusesc, în situația în care până în februarie 2022, aproximativ o treime din importurile europene treceau prin acestea. În 2025 singura rută de aprovizionare cu gaze rusești este Turk Stream, care nici acesta nu funcționează la toata capacitatea. Probabil în tot anul 2025, Europa va importa mai puțin de 25 mmc, în situația în care în 2021 a importat aproximativ 155 mmc și capacitățile totale de import din Rusia sunt de aproximativ 320 mmc.

Care sunt soluțiile alternative pentru Uniunea Europeană

Cel mai mare consum energetic este energia termică pentru uzul casnic și pentru industrie. Acest consum este asigurat de gaze. Uniunea Europeană nu poate renunța la folosirea gazelor ci doar poate acționa către eficientizarea folosirii acestora.

Începând din noiembrie 2021, Statele Unite a prevăzut o criza energetică în Europa și a început să antameze cantități mari de gaze cu scopul de a o apriviziona. Norvegia, a devenit cel mai mare furnizor de gaz prin conducte, dar cantitățile importate de UE nu au fost suficiente. Astfel la începutul crizei energetice declanșate de războiul din Ucraina, Qatarul a devenit pentru căteva luni cel mai mare furnizor, în lunile următoare luându-i locul Statele Unite. Cunoscând că toate capacitățile non-rusesti de transport prin conducte de gaz erau și sunt contractate (pe termen lung), singura posibilitate de aprovizionare este cea cu LNG. Astfel în câteva luni s-au construit terminale capabile de a prelua, degazeifica și injecta în sistemul european de transport de gaze, mărind capacitatea de import de LNG a Europei.

Astfel, Uniunea Europeană intenționează să elimine complet importurile de gaze rusești până la sfârșitul anului 2027, conform unui plan prezentat pe 6 mai 2025. Acest obiectiv face parte din strategia de reducere a dependenței energetice față de Rusia. Este stabilit ca până la sfârșitul anului 2025 UE să interzică (prin creearea unui cadru legislativ) semnarea de noi contracte pentru gaze rusești și să elimine achizițiile spot. Până la sfârșitul anului 2027 să fie eliminate treptat toate contractele existente, inclusiv a importurilor de gaze naturale și gaze naturale lichefiate (NLG) din Rusia. Acest lucru se va face prin propunerea de măsuri legale pentru a permite companiilor europene să rezilieze contractele existente fără penalități financiare. Aceste contracte includ clauze „take-or-pay”, care obligă cumpărătorii să plătească pentru volumele contractate, chiar dacă nu le consumă. Comisia analizează opțiunile juridice, cum ar fi invocarea „dificultăților” cauzate de schimbările legislative post-2022 sau alte mecanisme legale, deși invocarea „forței majore” este considerată dificilă.

Singura soluție este diversificarea surselor de aprovizionare și acestea pot fi creșterea importurilor de LNG american, care au reprezentat 16,7% din gazele UE în 2024, în situația în care Norvegia, principalul furnizor al UE în 2024, a avut 33,6% din gazele importate în 2024, nu poate să mărească aprovizionarea. De asemenea se dorește ca să se măreasca importurile de LNG din Qatar și importurile de gaze prin conductele ce transportă gaze din Algeria (4,2%) și Azerbaidjan (14,1%).

De asemenea este destul de greu de a elimina gazul din mixul electro-energetic. S-a demonstrat că introducerea regenerabilelor intermitente creează mari probleme rețelelor de transport și distribuție de energie electrică, cel mai concludent exemplu este black-out-ul din Peninsula Iberică de la sfârșitul lunii aprilie 2025. Tranziția către energia curată, începută acum mulți ani, prima dată mai hotărât prin Green Deal, apoi prin Fit for 55 și mai nou prin REPowerEU, toate spre a înlocui combustibilii fosili cu regenerabile, pe langă faptul că monopolul chinezesc al metalelor și pământurilor rare (denumite generic de UE, materiale critice) de fapt crescut prețul energiei electrice în toata Uniunea.

Ce își propune UE reprezintă un efort imens, din cauza dependenței reziduale: în 2024, Rusia a furnizat 18,8% din gazele UE, în principal GNL, care a atins niveluri record după reducerea livrărilor prin conducte. Nu trebuie să uităm și opoziția unor state membre, unde partidele auto-numite „suveraniste” se află la conducere, Ungaria și Slovacia continuând să susțină importurile rusești din motive economice și politice. … Și de asemenea importul de gaze rusești sub o altă etichetă (prin Turcia sau Azerbaijan), făcut de Bulgaria, România, Ungaria, Slovacia sau Austria.

De asemenea credem că o altă piedică este actuala structură a piețelor de energie, care afectează prețul energiei. Financiarizarea energiei se dovedește că nu a făcut altceva decât a mărit prețul energiei, în defavoarea consumatorilor.

Raportul Draghi, dat publicității în toamna lui 2024, formulează foarte clar ideea ca UE să gasească căi de scăderea a prețurilor la energie, care sunt de trei ori mai mari decat în Statele Unite și de 2,5 ori mai mari decât în China pentru ca economia europeană să devină mai competitivă.

Gazele din Marea Neagră ar ar putea fi o soluție pentru Europa Centrală și de Est. Diversificarea energetică a Europei cu această resursă limitată ar putea acoperi o mică parte din consumul general dar poate acoperi o parte din consumul din Europa Centrala și de Est. UE a încurajat proiecte atlernative ca Nabucco, ce ar fi trebuit să aducă gaze din Azerbaidjan și Southern Gas Corridor, cunoscut ca TANAP, care este în funcțiune, dar acesta este insuficient.

La aceste resurse au acces Ucraina, care este blocată de faptul că Crimeea este ocupată, România, Bulgaria și Turcia.

Ucraina într-o situație energetică dificilă dar cu ajutor SUA și UE

Ziua 24 februarie 2024 a fost aleasă deoarece trebuiau să înceapă probele pentru sincronizarea sistemului energetic ucrainian cu cel european ENTSO-E, Rusia sperând că va creea probleme tehnice care s-ar fi putut extinde în tot sistemul electro-energetic european, prin atacurile asupra operatorului de transport ucrainian. Cei care veghează asupra stării tehnice a ENTSO-E, au hotărât de urgență ca să insularizeze cele doua sisteme energetice ce urmau să intre în sistemul de transport european: cel ucrainian și cel al Republicii Moldova.

Acest prin atac hibrid a fost urmat de multe altele asupra capacităților de producție, transport și distribuție de energie electrică și termică ucrainiene. După mai mult de trei ani de război, sistemul electro-energetic ucrainian este lipsit de mari capacități de producție și de importante tronsoane de transport, fiind bombardate siteme de transformatoare și noduri importante de interconectare. De asemenea au fost distruse și sistemele de producție și transport de agent termic, în special din marile orașe, au avut de suferit în urma distrugerii termocentralelor, majoritatea în cogenerare.

UE a sprijinit Ucraina energetic prin sincronizarea rețelei electrice ucrainiene cu cea europeană, definitivată deabia în 16 martie 2022. De asemenea, UE a livrat generatoare și echipamente pentru a susține rețeaua energetică ucraineană afectată de atacuri.

Ucraina deține rezerve de materiale strategice, problema acestora este că mai mult de 70% din acestea se află pe teritoriul acaparat cu forța de Federația Rusă. După trei ani de conflict se observă că de fapt angajamentul energetic al actorilor externi în războiul din Ucraina nu este alceva decât o luptă pentru controlul resurselor și a influenței geopolitice.

La sfârșitul lunii aprilie 2025, secretarul Trezoreriei americane, Scott Bessent, și prim-vicepremierul Ucrainei, Yulia Syrydenko, au semnat la Washington acordul „privind crearea Fondului Americano – Ucrainean pentru Reconstrucție”. Statele Unite și Ucraina se află în aceste tratative dinaintea preluarii puterii de către Donald Trump, acestea trecând prin câteva neînțelegeri care au fost depășite.

Autoritățile de la Kiev spun că Ucraina deține zăcăminte de peste 20 de minerale critice și zăcăminte energetice, evaluate la câteva trilioane de dolari. Acordul încheiat este de fapt unul „politic” care stabilește cadrul cooperării în ceea ce privește explorarea și exploatarea resurselor, vânzarea mineralelor și ajutorul american pe care-l va primi Ucraina. Urmează parafarea unui acord tehnic și a unuia privind fondul de investiții. De reținut este că din profiturile acestui fond, Ucraina va începe să ramburseze ajutorul, estimat la 175 de miliarde de dolari, acordat de SUA.

Ținând cont că metalele și pământurile rare sunt esențiale (și) pentru industria energetică, implicarea energetică a Statelor Unite, poate fi rezumată: oferă armament și muniție contra accesul la resursele de materiale critice, nu oferă garanții de securitate direct dar având în vedere că majoritatea resurselor se află pe teritoriile ocupate de Rusia, înțelegem că „plata în avans a acestora” nu poate fi o investiție păguboasă, deci indirect există garanția că măcar teritoriile ocupate din Donbas vor reveni sub controlul Ucrainei.

Statele Unite sunt în ofensivă energetică în Estul Europei și în Arctica

În luna noiembrie 2024, Stephen P. Lynch, un om de afareci din Florida și care preferă discreția a a cerut guvernului SUA să-i permită să liciteze pentru conducta North Stream II dacă aceasta va fi scoasă la licitație în cadrul unei proceduri de faliment, declarat în Elveția, țara unde este înregistrată compania ce deține North Stream II, dar care este deținută de Gazprom.

Autoritățile americane au făcut declarații ambigue în legătura cu acest subiect, după preluarea puterii de către Donal Trump, dar au amintit această problemă ca reprezentând o posibilitate.

Mai există și politicile de export de tehnologie în energia nucleară. România este cea mai avantajată deoarece deține două reactoare aflate în funțctiune de 30 de ani și o școală serioasă în pregătirea specialiștilor în domeniu. Astfel există proiecte avansate de finalizare a încă două reactoare nucleare cu tehnologia CANDU la Centrala de la Cernavodă și un proiect de implementare a tehnologiei cu reactoare nucleare mici (SMR) la Doicești. De asemenea, companii americane sunt implicate în retehnologizarea Reactorului 1 de la Cenavodă care va începe în data de 1 ianuarie 2027. Finanțările sunt asigurate de Eximbank din Statele Unite și de bânci private din Statele Unite, Canada, Coreea de Sud și Italia. Trebuie amintită și investiția în acumulatori redox de mare capacitate din Oradea, o calaborare a Sinteza cu Lookhead Martin.

Polonia, care nu are în prezent centrale nucleare, își propune să dezvolte o industrie nucleară pentru a reduce dependența de cărbune și a îndeplini obiectivele de sustenabilitate energetică. Statele Unite joacă un rol cheie în acest proces prin furnizarea de tehnologie și finanțare.

Polonia a ales compania americană Westinghouse Electric Company, în parteneriat cu Bechtel, pentru a construi prima sa centrală nucleară la Choczewo, lângă Marea Baltică. Aceasta va utiliza reactoare de tip AP1000, iar costurile estimate se ridică la aproximativ 40 de miliarde de dolari, cu finalizarea prevăzută până în 2040. Statele Unite susțin financiar și proiectele nucleare poloneze prin agenții precum United States International Development Finance Corporation (1 miliard de dolari) și US Export-Import Bank (17 milioane de dolari). Aceste investiții sunt văzute ca un mijloc de reducere a dependenței energetice regionale de Rusia. Acestea centrale nucleare vor aproviziona și centrele AI ale Google și Alphabet din Polonia.

Turcia își propune să își diversifice sursele de energie și să reducă dependența de importuri, iar Statele Unite sunt implicate în negocieri pentru a sprijini acest obiectiv, deși proiectele concrete sunt mai puțin avansate comparativ cu alte parteneriate ale Turciei.

Turcia dorește să își consolideze securitatea energetică, iar SUA văd această cooperare ca pe o oportunitate de a contrabalansa prezența Rusiei.

Cu toate ca Turcia este în plin plan de construcție a unui centrale nucleare cu tehnologie rusească, la care lucrează RosAtom, aceasta aflându-se pe malul Marii Mediterane, la Akkuyu, are în plan și construcția uneia cu tehnologie americană pe malul Marii Negre la Sinop. Memorandumul încheiat anul trecut se referă și la introducerea tehnologiei SMR a NuScale, înca nefiind stabilite condițiile și locația.

Improbabila intrare a Groenlandei în componența Statelor Unite ar avea implicații energetice și geopolitice majore, mai ales în geografia regiunii Arctice, care devine tot mai strategică din cauza resurselor minerale și energetice și potențialelor rute maritime, ceea ce ar favoriza o poziție strategică mult mai importantă. Astăzi, Statele Unite posedă doar o mică parte din platoul continental de sub Arctica, datorită Alascăi, cea mai mare suprafață este administrată de Federația Rusă, urmând Canada, Damemarca prin Groenlanda și Norvegia.

Implicațiile energetice vor conferi SUA acces la o mare rezervă de hidrocarburi (aprox. 22% din resursele globale) de sub Arctica, la care adăugăm și resursele din subsolul Groenlandei. La acestea adăugăm resursele de minerale rare (ex. neodim, disproziu), esențiale pentru tehnologiile verzi, baterii, turbine eoliene și în industria de apărare. Astfel, SUA ar putea contracara dominația Chinei pe piața acestor materiale, consolidându-și securitatea energetică și tehnologică. Creșterea producției de hidrocarburi din Groenlanda ar putea influența prețurile globale ale petrolului și gazelor, oferind SUA un avantaj în negocierile economice. De asemena există discuții despre posibile proiecte energetice comune între SUA și Rusia în Arctica, cum ar fi investiții în hidrocarburi. Totuși, o anexare a Groenlandei ar putea exacerba tensiunile, reducând șansele de cooperare. Până una – alta acest subiect a fost abandonat de administrația americană.

La turci sunt robinetele

Turcia a fost, este și va fi un jucător important în ecuația energetică regională, și nu numai. În acest moment traseele funcționale de import în sudul Europei sunt TANAP, Turk Stream și Blue Stream. TANAP-ul (32 mmc / an) aduce gaz din Azerbaijan iar Turk Stream (32 mmc / an) și Blue Stream (16 mmc / an) din Federația Rusă.

Cu alte cuvinte, dacă necesarul de consum la Turciei este de 50 mmc /an, doar 3,5 mmc / an provin din producția proprie, la care adăugăm importurile de LNG de 15 mmc / an, deducem că potențialul de transport de gaze către Europa este de peste 45 mmc / an. Nu ar fi o problemă ca o parte din gazul provenit din producția proprie (din Marea Neagră), împreună cu cel provenit din Azerbaijan sau din importurile de LNG să fie re-exportat către Europa iar cel provenit din Federația Rusă să fie folosit pentru consumul propriu. Cu alte cuvinte Turcia ar fi în cea mai favorabilă situație energetică, căștigând din diferențele de preț dintre gazul iefin importat din Rusia și gazul exportat ce provine din productia proprie, din Azerbaijan sau importurile de LNG.

China și India cumpără energia ieftin

Aceste țări au profitat de sancțiunile occidentale pentru a cumpăra petrol și LNG rusești la prețuri extrem de mici, susținând indirect economia Rusiei. China, în special, a intensificat cooperarea energetică cu Rusia prin proiecte precum gazoductul Power of Siberia, care are o capacitate de transport de 38 mmc / an. Aceasta este mică în comparație cu nevoile Chinei. Este în stadiu de proiect și Power of Siberia II, care ar trebui să aibă capacitatea de 50 mmc / an. Nevoia de gaze a Chinei este de minim 600 mmc / an, ceea ce este cu mult mai mult decât capacitatea de transport de gaze rusești către Europa de 350 mmc / an. Estimările importurilor de LNG rusesc în China sunt către cantitatea de 12 mmc în anul 2024, ceea ce înseamnă foarte puțin. În 2024 China a importat cea mai mare cantitate de petrol din Rusia, aproape 110 milioane de tone și există o tendința de creștere. Și importurile de cărbune au fost la maxim, fiind de aproape 90 milioane de tone.

În India au intrat cantități mici de LNG rusesc deoarece nu dispune de teminale LNG. Importul de LNG în 2025 a fost de 3,4 mmc, au intrat 46 milioane de tone de petrol și 25 de milioane de tone de cărbune în 2024.

Rezultă ca exporturile de combustibili fosili ale Federției Ruse către China și India au crescut dar nu suplinesc pe cele către Europa de dinainte de 2022, ceea ce creează Rusiei o mare problema economică.

Hibridizarea conflictelor prin proxi

Daca Coreea de Nord nu are o contribuție în jocul energetic din geopolitica Federației Ruse, Iranul și aliații săi statali sau non-statali sunt parte în conflictul energetic mondial. Liniile acestui conflict sunt de a bloca aprovizionarea cu produse energetice și orice proiect energetic alternativ.

Există trei puncte de stangulare a traseelor energetice din Qatar, Emiratele Arabe Unite, Kuveit și Arabia Sudită, acestea fiind Strâmtoarea Ormuz, Strâmtoarea Bab-el-Mandeb și Canalul Suez. Strâmtoarea Ormuz este cel mai amenințat punct deoarece gruparea emenită Houty lansează atacuri asupra tancurilor petroliere și LNG. Și Stâmtoatea Bab-el-Mandeb este o vulnerabilitate deoarece în apropiere se află o bază navală chineză în Djibouti, situată în apropierea portului Doraleh.

De asemenea Siria a jucat un rol esențial în blocarea tuturor traseelor prin conducte de produse energetice dintre Orientul Apropiat și Europa. Încă este incertă orientarea noii conduceri din Siria, care este bănuită de o apropiere de Iran. Jucătorii non – statali, Hamas din Fâșia Gaza și Hezbolah din Liban au fost folosiți ca proxi de Federația Rusa, prin Iran, pentru a destabiliza zona și a micșora accesul tuturor statelor riverane la rezervele de gaz natural din Marea Mediterană.

Acest articol face parte dintr-un studiu ce va fi publicat print în Revista Geopolitica.