În contextul războiului devastator din Ucraina, tot mai multe voci evocă posibilitatea unei „păci impuse” de către Rusia – un scenariu în care Kievul ar fi nevoit să accepte condițiile Moscovei pentru încetarea ostilităților. O astfel de înțelegere, însă, s-ar traduce în practică printr-o capitulare mascată: Ucraina ar fi fărâmițată teritorial, izolată internațional, dezarmată și lipsită de apărare în fața unor agresiuni viitoare.

Primul și cel mai vizibil compromis al unei păci impuse l-ar reprezenta cedările teritoriale. Rusia ar insista ca Ucraina să recunoască pierderea unor porțiuni semnificative din teritoriul său. Concret, Moscova pretinde suveranitatea asupra a cinci regiuni-cheie ale Ucrainei, în primul rând Crimeea, peninsula anexată deja ilegal de Rusia în 2014, a cărei recunoaștere internațională ca parte a Rusiei este cerută ferm de Kremlin.

Prin cedarea regiunilor Donețk și Luhansk (Donbas), întreaga zonă estică unde Moscova a sponsorizat entități separatiste și pe care a proclamat-o „independentă” înainte de a o anexa formal în 2022, Ucraina ar fi forțată să renunțe la pretențiile asupra acestor teritorii bogate în resurse industriale.

Zaporojia și Herson sunt regiuni din sudul Ucrainei pe care armata rusă le-a ocupat parțial după 2022 și pe care Rusia le-a „alipit” unilateral prin pseudo-referendumuri. Chiar dacă nu controlează integral aceste zone, Moscova vrea recunoașterea lor ca teritoriu rusesc, consolidând astfel un „pod terestru” către Crimeea prin sudul Ucrainei.

Cu alte cuvinte, harta Ucrainei ar fi redesenată sub dictatul forței. Un astfel de aranjament ar echivala cu o partiție a statului ucrainean, lăsându-l fără ieșire la Marea Azov și cu regiuni estice întregi smulse din corpul său.

Precedentul istoric evocă inevitabil soarta Finlandei după al Doilea Război Mondial: deși și-a păstrat independența, Finlanda a fost nevoită să cedeze circa 10% din teritoriu Uniunii Sovietice (inclusiv orașul Viipuri) și să accepte strămutarea a sute de mii de oameni. Totodată, Helsinki a plătit despăgubiri grele și a intrat într-o lungă perioadă de politică externă prudentă, menită să nu supere Kremlinul – o „finlandizare” prin care și-a sacrificat pe termen lung aspirațiile depline de politică externă pentru a supraviețui ca stat.

Pentru Ucraina, concesiile teritoriale ar reprezenta nu doar o traumă națională, ci și o sursă de instabilitate viitoare. Niciun guvern ucrainean, oricât de constrâns, nu poate legitima pierderea suveranității asupra propriului teritoriu – cel mult ar accepta o pierdere de facto, dar nu de jure. Liderii de la Kiev au declarat repetat că nu vor recunoaște niciodată Crimeea sau Donbasul ca făcând parte din Rusia. Chiar dacă ar fi forțați să înghețe conflictul cu frontierele actuale, ar considera aceste teritorii doar „pierdute temporar”, alimentând speranța recuperării lor cândva în viitor.

O pace în termenii Federației Ruse ar semăna astfel semințele unui revizionism permanent: Ucraina ar rămâne cu o rană deschisă, similară conflictelor înghețate din Transnistria sau Osetia de Sud, care mocnesc decenii la rând.

În plus, cetățenii ucraineni din zonele cedate ar fi abandonați sub ocupație – cu toții conștienți de soarta dură care îi așteaptă sub regim rus. Epurările, persecuțiile și strămutările ar urma modelul deja observat în teritoriile ocupate: impunerea pașapoartelor rusești, suprimarea limbii și culturii ucrainene, represiunea celor loiali Kievului. Acest lucru s-a petrecut în Crimeea anexată, unde comunitatea tătarilor crimeeni și ucrainenii patrioți au suferit puternice represalii. Un acord care ar consfinți asemenea realități ar fi perceput de ucraineni ca un act de trădare națională și ar submina grav legitimitatea oricărei conduceri politice care l-ar semna.

Mai mult, cedările teritoriale ar transmite internațional un mesaj periculos: acela că agresiunea militară este răsplătită. Precedentul ar încuraja Rusia să repete tacticile și în alte regiuni (sau chiar pe termen lung să reînnoiască ofensiva contra Ucrainei, odată ce s-ar reface militar), știind că puterea faptului împlinit i-a adus beneficii teritoriale. De altfel, exact acest fenomen s-a văzut după 2008, când Georgia a pierdut în urma unui acord de încetare a focului două regiuni – Abhazia și Osetia de Sud – rămase sub ocupația de facto a Rusiei. Impunitatea de care s-a bucurat Kremlinul după agresiunea contra Georgiei i-a dat curajul să violeze repetat înțelegerile de pace și să militarizeze regiunile ocupate, folosindu-le ca pârghie de șantaj împotriva guvernului de la Tbilisi. În plus, Rusia a continuat să avanseze insidios prin așa-zisa strategie de „borderizare”, mutând gardurile de sârmă ghimpată tot mai adânc pe teritoriul georgian, în încercarea de a acapara și mai mult teritoriu în timp ce lumea își muta privirea. Cu alte cuvinte, o pace impusă azi Ucrainei poate deveni preludiul conflictului de mâine, deoarece apetitul revizionist al unui agresor hrănit cu victorii teritoriale nu va dispărea, ci dimpotrivă va crește.

Dacă frontierele Ucrainei ar fi redesenate sub presiune, nici ordinea sa internă și orientarea geopolitică n-ar scăpa de dictatul Kremlinului. O pace în termenii Moscovei ar impune numeroase concesii politice menite să subordoneze strategic Ucraina și să-i știrbească suveranitatea națională. Încă din primele zile ale invaziei, Rusia a formulat un set de cereri maximaliste pentru încetarea ostilităților – un veritabil ultimatum politic care vizează transformarea Ucrainei într-un stat docil și neutru.

Principalele revendicări politice ale Kremlinului include neutralitate permanentă, prin care Ucraina ar fi obligată să renunțe formal la orice viitoare aderare la NATO sau la Uniunea Europeană, proclamându-se stat neutru. Acest statut ar fi garantat eventual prin modificarea Constituției Ucrainei, astfel încât orientarea pro-occidentală înscrisă în prezent (obiectivul integrării euro-atlantice) să fie anulată. Practic, Kievul ar trebui să se auto-izoleze de alianțele occidentale, transformând țara într-o zonă tampon între Rusia și Europa.

Rusia dorește să impună o demilitarizare drastică. Forțele armate ucrainene ar fi reduse la un nivel simbolic, incapabil să mai reprezinte o amenințare pentru Rusia. La negocierile din 2022, Moscova a propus limitarea armatei ucrainene la doar 50.000 de militari, adică cam 20% din efectivele antebelice. Armamentul greu, artileria cu rază lungă, rachetele și alte categorii de arme moderne ar fi interzise Ucrainei. Scopul clar este de a lăsa țara practic fără apărare, dependentă de „garanțiile” de securitate ale altora – o situație extrem de precară, amintind de statutul Austriei post-1955 (neutralizată și demilitarizată parțial în schimbul retragerii trupelor străine).

Sub pretextul propagandistic al „denazificării”, Moscova urmărește eliminarea actualei conduceri pro-occidentale de la Kiev și înlocuirea ei cu un guvern marionetă fidel intereselor ruse. Chiar la începutul invaziei, Putin a calificat guvernul ales al Ucrainei drept „neonazist” și a lăsat să se înțeleagă că îl dorește înlăturat. Un scenariu de pace impusă ar putea prevedea formarea unei „administrații de tranziție” la Kiev, epurarea unor lideri politici (începând cu președintele Volodimir Zelenski) și interzicerea partidelor pro-occidentale incomode, totul sub tutela Kremlinului. Practic, ar însemna anularea voinței democratice a ucrainenilor, exprimată la urne, și instalarea forțată a unei conduceri agreate de Moscova – exact ce a încercat fără succes Rusia în primele zile de război, când plănuise un guvern condus de Viktor Medvedciuk (politician ucrainean prorus) după eliminarea lui Zelenski.

Cu siguranță vom asista la implementarea unor măsuri de „rusificare” legislativă. Rusia a indicat că ar vrea modificarea unor legi ucrainene privind limba, educația și memoria istorică, pentru a elimina ceea ce numește „politici naționaliste”. De pildă, limba rusă ar trebui reinstaurată ca limbă oficială de stat alături de ucraineană, iar legea care consolidase statutul limbii ucrainene ar fi abrogată. De asemenea, Moscova a cerut Ucrainei să adopte legi care să “protejeze” vorbitorii de rusă și să rescrie narațiunile istorice într-o manieră favorabilă Rusiei.

Cu alte cuvinte, o anulare a procesului de decomunizare și derusificare pe care Ucraina îl promovase după 2014. Aceasta echivalează cu o lovitură asupra identității naționale ucrainene: tot ce definește memoria colectivă (eroii naționali, limba, biserica autocefală ucraineană etc.) ar fi ținta unei propagande de tip sovietic reînviate.

Aceste cereri reprezintă, de fapt, capitularea suveranității Ucrainei în domeniul politic și strategic. Țara ar fi transformată într-un vasal geopolitic al Rusiei, lipsită de libertatea de a-și alege alianțele și modelul de dezvoltare. Pentru poporul ucrainean, care a susținut în majoritate covârșitoare direcția pro-europeană începând cu revoluția Maidanului din 2014, ar fi o palmă imensă – un regres istoric care i-ar întoarce în sfera de influență a Moscovei împotriva voinței sale.

Neutralitatea forțată amintește de situația Finlandei în timpul Războiului Rece: formal independentă, dar mereu cu grijă să nu iasă din linia impusă de sovietici. Finlanda și-a limitat atunci sever politica externă, a cenzurat orice critică la adresa URSS și a acceptat un „Tratat de prietenie” care consfințea practic supravegherea sovietică a deciziilor sale cheie. Acest sindrom al finlandizării ar plana și asupra Ucrainei, poate într-o formă și mai aspră, dat fiind că Rusia nu ar avea probabil încredere decât într-un control direct asupra Kievului.

Un alt aspect periculos este că aceste concesii politice nu ar oferi cu adevărat garanții de pace durabile, ci mai degrabă ar pregăti terenul pentru viitoare agresiuni. S-a văzut clar în trecut: compromisul de la Minsk II (2015), care impunea Ucrainei reforme constituționale și autonomie pentru Donbas, nu a oprit războiul, ci doar l-a amânat. Analize recente arată că Minsk II a fost un „deal” slab, care nu cerea nimic agresorului (Rusia), dar forța victima (Ucraina) la concesii ce i-au șubrezit poziția. Putin a folosit acel timp pentru a-și reface forțele și a invada la scară largă în 2022. De fapt, sub masca apelurilor la pace, Kremlinul a strecurat în acorduri ca Minsk clauze ce echivalau cu predarea suveranității Ucrainei – de pildă, pretenția ca Kievul să consulte reprezentanții separatiști (marionetele Moscovei) la elaborarea legilor și a Constituției. Putin n-a renunțat nicio clipă la obiectivul de a controla Ucraina; dacă nu o poate cuceri militar, va încerca să o facă prin impunerea unor condiții politice înrobitoare.

„Pacea” dorită de Kremlin este, în esență, continuarea războiului prin alte mijloace – celebra afirmație a unui consilier apropiat de-al lui Putin, Vladislav Surkov, rezumă perfect această abordare.Acceptând neutralitatea și „denazificarea” impuse, Ucraina nu și-ar asigura securitatea, ci dimpotrivă ar rămâne vulnerabilă, neputând nici să se apere singură, nici să ceară ajutor aliaților, întrucât ar fi legată de mâini de propriul statut neutru.

Nu în ultimul rând, concesiile politice ar lovi în democrația și drepturile civile din Ucraina. Orice epurări de tip „denazificare” ar însemna persecutarea celor care au apărat țara în război (de exemplu, veterani ai Regimentului Azov sau membri ai organizațiilor patriotice pe care propaganda rusă îi etichetează abuziv drept „naziști”). Partidele pro-occidentale și presa liberă ar fi primele ținte. Astfel de măsuri autoritare ar frâna puternic parcursul democratic al Ucrainei, readucând spectrul autocrației. În plus, forțarea reintegrării unei identități ruse în spațiul public ucrainean – cum ar fi limba rusă obligatorie la nivel oficial – ar inflama tensiunile interne. În locul reconcilierii dorite, s-ar putea obține o radicalizare și mai mare: o parte a populației (traumatizată de război) ar respinge vehement orice „reînchinare” culturală către Rusia, ceea ce ar putea duce la proteste și chiar la violențe civile. Așadar, concesiile politice extreme, luate sub dictat, riscă să semene haos intern în Ucraina, alimentând instabilitatea pe termen lung – un rezultat în fond convenabil tot pentru Kremlin, care ar putea poza apoi în „garant al ordinii” sau ar putea interveni invocând protecția minorităților pro-ruse.

Pe lângă aspectele teritoriale și politice, o pace dictată de Rusia ar avea un capitol economic foarte apăsător pentru Ucraina. Concesiile economice ar viza atât plata unor costuri ale războiului, cât și reorientarea Ucrainei spre dependența de piața și resursele rusești, subminând astfel integrala sa integrare în economia occidentală.

Un prim punct ar fi problema reparațiilor de război și a reconstrucției. În mod normal, agresorul este cel care plătește daunele, însă Moscova vrea să întoarcă situația pe dos. La negocierile de pace din primăvara 2025 de la Istanbul, rușii au pretins explicit ca Ucraina să renunțe la orice solicitare de despăgubiri pentru distrugerile provocate de invazie. Cu alte cuvinte, Kievul ar trebui să-l absolve pe Kremlin de responsabilitatea financiară a războiului. Dat fiind că pagubele materiale din Ucraina depășesc deja 400 de miliarde de dolari conform estimărilor internaționale, povara reconstrucției ar rămâne pe umerii Ucrainei și ai eventualilor săi parteneri occidentali, în timp ce Rusia n-ar contribui cu nimic. Mai mult, Moscova a cerut deja ridicarea sancțiunilor internaționale impuse economiei sale, ca parte a pachetului de pace ori pentru o încetare a focului pe termen mai lung. Astfel, Rusia ar obține atât păstrarea teritoriilor cucerite, cât eliberarea de sancțiuni, fără a plăti vreo compensație – o situație extrem de favorabilă agresorului și profund inechitabilă pentru victimă. Pentru Ucraina, renunțarea la despăgubiri echivalează cu acceptarea tacită a devastărilor suferite, fără drept de apel. Ar fi și o lovitură morală: milioane de cetățeni ucraineni rămași fără case, fără infrastructură, ar vedea că statul lor renunță să ceară Rusiei să repare ce a distrus. În schimb, povara reconstrucției ar împovăra bugetul ucrainean pe zeci de ani, alimentând poate datorii externe uriașe și austeritate.

O altă concesie economică ar privi sectorul energetic și resursele strategice. În ultimele decenii, controlul resurselor energetice a fost una dintre principalele pârghii ale influenței ruse în fostul spațiu sovietic. Ucraina știe bine asta, înainte de 2014 depindea major de gazul rusesc, Gazprom dictând prețurile și folosind adesea robinetul de gaz ca pe o armă (tăind livrările în plină iarnă, cum s-a întâmplat în 2006 și 2009). După 2014, Kievul a depus eforturi uriașe să-și diversifice sursele de energie, să importe gaz din UE și să nu mai fie vulnerabil la șantajul energetic al Moscovei. De asemenea, în 2022 Ucraina și-a sincronizat sistemul electric cu rețeaua europeană, deconectându-se de la sistemul energetic rusesc. Ei bine, un acord de pace impus ar putea forța Ucraina înapoi în brațele energetice ale Rusiei. De exemplu, Rusia ar putea condiționa livrarea de electricitate sau reluarea fluxurilor de gaz către Europa prin gazoductele ucrainene de anumite clauze favorabile. Deja, există indicii că Moscova pregătește preluarea permanentă a controlului asupra Centralei Nucleare Zaporijjea (cea mai mare din Europa) conectând-o la propria rețea electrică. Asta înseamnă că Ucraina ar putea pierde definitiv accesul la o importantă sursă de energie și ar fi nevoită, eventual, să cumpere curent tot de la ruși. Dependința energetică s-ar reinstala, permițând Kremlinului să aibă mereu un șantaj economic la îndemână: prețurile la gaz, electricitate sau petrol.

În plus, regiuni întregi bogate în resurse – de la zăcămintele de cărbune și gaz din Donbas, la terenurile agricole fertile din sud – ar rămâne sub control rusesc, privând Ucraina de o parte din avuția sa națională. Un studiu cita faptul că, încă din 2022, Rusia sechestra active energetice ucrainene importante (mine, infrastructură) în zonele ocupate. Cu teritoriile respective pierdute, Ucraina ar fi lipsită nu doar de pământ, ci și de bogățiile subsolului și infrastructura industrială de acolo.

De asemenea, reluarea influenței ruse în sectoarele economice strategice ar fi probabil o condiție tacită sau explicită. Înainte de 2014, economia Ucrainei era strâns legată de cea a Rusiei: multe combinate metalurgice vindeau pe piața rusă, industria de armament ucraineană depindea de contracte cu Moscova, oligarhii proruși dominau sectoare precum telecomunicațiile și băncile, iar exporturile ucrainene mergeau masiv spre Est. După opt ani de reorientare spre UE, Rusia ar dori să inverseze acest proces de decuplare economică.

În scenariul păcii impuse, Kievul ar putea fi presat să restabilească legături comerciale privilegiate cu Rusia, poate chiar să adere ca observator la structuri precum Uniunea Economică Eurasiatică dominată de Moscova. În orice caz, politicile de reducere a influenței capitalului rusesc ar fi stopate sau anulate. Am putea vedea revenirea firmelor și investitorilor ruși în Ucraina, preluarea unor companii locale strategice, parteneriate „de reconstrucție” în care companii rusești să primească contracte suculente pentru a reconstrui infrastructura distrusă (poate chiar pe banii Ucrainei sau ai occidentalilor). Un astfel de exemplu s-a văzut în Cecenia post-război: contractele de reconstrucție au fost dominate de oligarhii loiali Kremlinului. Similar, Ucraina sub influență rusă și-ar putea vedea din nou mass-media cumpărată de moguli proruși, rețelele de telecomunicații depinzând de echipamente ruse, sistemul financiar penetrat de bănci rusești. Toate acestea ar adânci vulnerabilitatea statului ucrainean, făcându-l șantajabil economic. În plus, integrarea europeană a Ucrainei ar fi blocată: economia țării nu ar mai putea îndeplini criteriile de piață liberă și standardele UE dacă rămâne prinsă în cleștele practicilor de afaceri rusești și a corupției aduse de influența rusă.

Un ultim aspect economic este însuși costul menținerii unui statu-quo impus. Ucraina ar rămâne cu o economie mutilată de război, cu 20% din teritoriu (care generau o bună parte din PIB – Donbasul industrial și „grânarul” din sud) pierdute. Populația refugiată (peste 8 milioane extern și altele dislocate intern) poate să nu se mai întoarcă, ceea ce înseamnă pierdere de capital uman. Toate acestea slăbesc puterea economică a țării. Fără perspective clare de aderare la UE sau NATO (deci fără acel imbold al investițiilor și al reformelor profunde), Ucraina riscă să intre într-o spirală de subdezvoltare și dependență.

Rusia, în schimb, deși afectată de sancțiuni, ar scăpa de ele parțial printr-un acord, și și-ar menține prada teritorială care include bogății naturale (inclusiv acces la coasta Mării Negre). Cu un vecin ucrainean slăbit economic, Rusia și-ar atinge de fapt un scop strategic: prevenirea apariției la granița sa a unui stat de succes pro-occidental. O Ucraină falimentară, frustrată și captivă economic ar servi propagandei Kremlinului drept exemplu negativ pentru alți vecini tentați să iasă de sub influența rusă.

Atunci când vorbim de latura economică, pacea rusească ar însemna pentru Ucraina un jug financiar și dependențe reînnoite, exact opusul eliberării economice și modernizării pe care ucrainenii le doresc. În loc ca agresorul să plătească, victima ar fi cea care achită nota de plată a distrugerilor. Iar marile reforme structurale necesare pentru dezvoltare (combaterea corupției, privatizări transparente, concurență liberă) ar fi zădărnicite de reîntoarcerea capitalului și practicilor oligarhice ruse.

Din nou, istoria oferă avertismente: Bosnia-Herțegovina după pacea de la Dayton, de exemplu, a rămas cu o economie fragilă și dependentă de ajutoare, în mare parte din cauza structurii politice disfuncționale și a influențelor externe. La fel, Republica Moldova cu conflictul nerezolvat din Transnistria a fost afectată de decenii de stagnare, investitorii fiind speriați de prezența trupelor ruse și de incertitudinea jurisdicțională. Ucraina ar risca să se transforme într-un alt spațiu gri economic al Europei, fără prosperitate, ceea ce ar alimenta emigrația și nemulțumirea socială – factori care, la rândul lor, ar face-o și mai ușor de controlat din exterior.

Poate cea mai insidioasă dintre condițiile posibile impuse Ucrainei ar fi restructurarea internă a statului sub forma unei federalizări forțate. Ideea federalizării Ucrainei a fost promovată de ani de zile de propaganda și diplomația rusă ca soluție pentru conflictul din Donbas: oferirea unui statut special regiunilor separatiste, astfel încât acestea să reintre teoretic în componența Ucrainei, dar cu puteri și autonomie extinse care să le permită practic să blocheze cursul politicii naționale de la Kiev. Pentru mulți ucraineni, termenul „federalizare” a devenit aproape sinonim cu un plan de dezmembrare a țării orchestrat de Kremlin. Scepticismul este alimentat de experiențe precum cea a Republicii Moldova și a planului Kozak din 2003, dar și de modelul bosniac de la Dayton.

În linii mari, pericolul federalizării constă în faptul că Ucraina ar putea fi forțată să schimbe structura sa unitară actuală într-una federală, în care regiunile estice (Donețk, Luhansk și eventual altele) ar deveni entități autonome cu drepturi speciale. Ce ar însemna asta, în practică? Câteva elemente ar putea fi prevăzute într-un asemenea aranjament constituțional.

Regiunile separatiste reîncorporate (de exemplu, sub denumiri precum „Republica Autonomă Donețk” și „Republica Autonomă Luhansk”) ar putea avea propriile organe legislative, executive și judiciare, în mare măsură independente de autoritatea centrală. Totodată, s-ar stipula dreptul de a folosi limba rusă ca limbă oficială regională, de a menține forțe de poliție locale și chiar unități de „miliție populară” (practic fostele forțe separatiste reorganizate). Aceste regiuni ar putea stabili relații economice și culturale directe cu Rusia, scăpând de sub controlul Kievului în multe privințe. Autonomia ar fi atât de largă încât s-ar apropia de semi-independență.

Noile entități ar primi un rol disproporționat în instituțiile federale ale Ucrainei, permițându-le să blocheze decizii majore. De pildă, în Parlamentul (federal) al Ucrainei s-ar putea crea o cameră superioară (Senat) unde regiunile autonome să aibă un număr garantat de mandate și eventual drept de veto asupra schimbărilor constituționale sau a legilor ce le privesc statutul. În planul Kozak propus Moldovei, se prevedea exact acest mecanism: Transnistria (cu doar 14% din populație) ar fi primit veto în procesul de modificare a constituției întregii țări. Transpus în Ucraina, un asemenea aranjament ar da, de exemplu, reprezentanților regiunii Donețk puterea de a opri orice decizie de aderare la NATO/UE, de a bloca legi privind armata sau limba, etc. Cu alte cuvinte, politica externă și de securitate a întregii Ucraine ar putea fi ținută ostatică de voința unei enclave proruse.

Federalizarea ar putea veni la pachet cu prezența „forțelor de menținere a păcii” ruse pe termen nedefinit în regiunile autonome, cică pentru a garanta respectarea statutului lor. Acesta a fost și cazul propus în Memorandumul Kozak: staționarea a ~2000 de militari ruși în Transnistria până cel târziu 2020 ca forță de garantare. În Donbas, am putea avea un scenariu similar – trupe rusești mascate ca pacificatori, care de fapt să consacre influența militară directă a Moscovei pe teritoriul ucrainean. Evident, prezența acestor forțe ar fi un afront la adresa suveranității și ar putea fi oricând întărite dacă Rusia dorește.

Federalizarea ar legitima implicit amnestierea și integrarea liderilor separatiști prorusi ca actori politici legitimi. Acordurile de la Minsk deja prevedeau amnistie pentru combatanții separatiști și organizarea de alegeri locale în Donbas sub supraveghere OSCE. Odată devenite entități federale, aceste regiuni și-ar alege propriii guvernatori și parlamentari – foarte probabil exact oamenii instalați de Rusia. Astfel, persoane care au trădat statul ucrainean ar ajunge oficial parte din conducerea statului, bucurându-se de imunitate și de pârghii politice. Acest lucru ar fi extrem de greu de înghițit pentru restul societății ucrainene și ar crea tensiuni permanente în viața politică internă.

Prin aceste mecanisme, federalizarea ar submina coeziunea și funcționalitatea statului ucrainean. Practic, Kievul ar pierde controlul real asupra Estului, dar ar rămâne responsabil financiar de acesta (Minsk II prevedea că Ucraina continuă să plătească pensii și să finanțeze Donbasul, de pildă). S-ar crea așadar o situație de „stat în stat”: Donbasul autonom s-ar conduce singur în chestiuni cheie, ar urmări linia Moscovei, însă ar suge resurse de la bugetul central ucrainean. O astfel de construcție administrativă șubredă aduce aminte de Bosnia-Herțegovina de după 1995. Acolo, pentru a opri războiul, s-a acceptat împărțirea țării în două entități (croato-bosniacă și sârbă) cu autonomie largă. Rezultatul a fost un stat aproape nefunctional: puterea este fărâmițată, instituțiile centrale sunt slabe, fiecare entitate și fiecare etnie blochează deciziile celuilalt. După cum sintetiza un raport al organizației PAX, Acordul de la Dayton „a legitimat epurarea etnică și a împovărat țara cu o structură statală dezastruoasă”, menținând-o fragmentată etnic și politic. Exact acest risc planează și asupra Ucrainei dacă ar fi federalizată sub presiune externă: un stat blocat, hărtuit de veto-uri interne și de loialități împărțite. Naționaliștii ucraineni ar fi constant în conflict cu liderii autonomi proruși din Est, reformele ar stagna, iar corupția și naționalismul local ar prospera.

De altfel, scopul real al Kremlinului în a împinge federalizarea este tocmai de a obține prin mijloace constituționale ceea ce n-a reușit complet prin forță militară: controlul asupra orientării Ucrainei. Fără să mai anexeze formal întreg teritoriul, Rusia ar asigura că Ucraina rămâne în zona sa de influență, pentru că orice pas spre Vest ar putea fi zădărnicit de „coloana a cincea” din interior – regiunile federale autonome.

Acesta a fost motivul pentru care Ucraina a respins constant ideea federalizării: liderii de la Kiev au declarat că este o „linie roșie” care ar duce la destructurarea țării și că oferirea unui statut special Donbasului sub dictat rusesc ar fi inacceptabilă. Chiar și Occidentul, deși a făcut presiuni la un moment dat pentru implementarea Minsk II (care conținea elemente de autonomizare a Donbasului), a înțeles că o astfel de formulă ar putea transforma Ucraina într-o a doua Bosnie – permanent dependentă de mediere internațională și fără perspectivă de integrare euro-atlantică.

Un alt exemplu grăitor este cel al Republicii Moldova și regiunii separatiste Transnistria. În 2003, Rusia a încercat să impună un memorandum (planul Kozak) care să transforme Moldova într-o federație asimetrică, cu Transnistria ca unitate cu statut special. Planul prevedea că Transnistria (cu doar o mică parte din populație) ar primi putere de veto în viitorul parlament federal, practic putând bloca orice decizie strategică nedorită de Moscova. Doar protestele masive și intervenția diplomatică occidentală l-au convins atunci pe președintele moldovean să refuze în ultimul moment semnarea. De atunci, „fantoma federalizării” revine periodic în discuție la Chișinău, percepută însă de majoritatea populației drept o tentativă de a subordona țara intereselor ruse. Rezultatul menținerii Transnistriei ca teritoriu separat, dar nereintegrat, a fost o țară cu suveranitate știrbită și parcurs european frânat – o lecție de care Ucraina ține cont. Nimeni la Kiev nu dorește să reproducă situația în care o bucățică de teritoriu rupt (fie ea și reintegrată formal prin federalizare) dictează apoi direcția întregii politici naționale.

Pe termen mediu și lung, federalizarea forțată ar pune sub semnul întrebării existența însăși a Ucrainei ca națiune unitară. Identitatea națională ucraineană, consolidată în jurul limbii ucrainene și a unui puternic sentiment de unitate contra agresiunii, ar fi lovită dacă s-ar crea entități distincte cu identitate „proprie” (mai rusofile). Posibil ca și alte regiuni, precum Odessa, să ceară apoi statut special, văzând precedentul – de exemplu, zone din sud cu populație filorusă ar putea ridica pretenții similare, agravând fărâmițarea. Odată slăbită coeziunea internă, pericolul secesiunii complete ar plana mereu: regiunea Donbas „autonomă” de mâine poate deveni stat independent de facto sau chiar subiect al alipirii la Rusia peste câțiva ani, dacă va considera prielnic momentul. Practic, federalizarea ar putea fi doar un pas intermediar în planul maximal al Kremlinului de a recrea „Novorossiya” – un teritoriu extins sub controlul său, fie și sub alt nume.

În sinteză, forțarea Ucrainei să adopte un sistem federal în condiții de dictat extern este o capcană geopolitică. Ar da iluzia unei împăcări (prin reunificarea formală a Donbasului cu restul țării), însă în realitate ar oficializa instrumentele de influență ale Rusiei din interiorul statului ucrainean. Suveranitatea Ucrainei ar deveni decorativă, iar deciziile majore ar necesita acordul unor actori neaveniți și ostili interesului național ucrainean. Stabilitatea internă ar fi permanent subminată, deoarece orientările și valorile în taberele diferite (pro-UE vs. pro-Rusia) sunt incompatibile în multe privințe. Iar Ucraina ar avea nevoie mereu de arbitraj extern (OSCE, ONU, marile puteri) pentru a-și depăși impasurile politice interne – așa cum Bosnia are nevoie de Înaltul Reprezentant internațional să țină lucrurile unite. Un asemenea viitor ar contrazice total dorința ucrainenilor de autodeterminare și libertate, pentru care s-au sacrificat în războiul actual.

O eventuală pace impusă Ucrainei de către Rusia, în termenii discutați mai sus, ar echivala cu o capitulare strategică a Kievului și cu legitimarea celui mai brutal rapt teritorial în Europa postbelică. Ucraina ar ieși din acest „pace” mai mică ca teritoriu, ciuntită de regiunile sale istorice; ar fi ținută pe tușă în privința alegerilor sale geopolitice, forțată la neutralitate și neînarmare; ar fi împovărată economic, cu orașele în ruină reconstruite pe propria cheltuială și cu economia prinsă din nou în plasa Moscovei; și ar avea o structură statală deconcertată, pe alocuri controlată tot de mâna lungă a Kremlinului prin entități autonome interne. Un asemenea „șir de compromisuri” ar satisface probabil obiectivele imediate ale Rusiei – care ar putea clama victoria și și-ar consolida imperiul – dar ar semăna riscuri imense pe termen lung atât pentru ucraineni, cât și pentru stabilitatea europeană.

Pentru Ucraina, acceptarea păcii în termenii ruși ar însemna să intre într-o nouă perioadă întunecată de cvasi-suveranitate. Ar semăna cu situația țărilor est-europene de după Al Doilea Război Mondial, când, deși formal independente, deciziile lor erau dictate de la Moscova. Visul pentru care au luptat și au murit mii de ucraineni – acela de a fi pe deplin parte a familiei democrațiilor europene, de a-și hotărî singuri soarta și de a trăi liberi de sub dominația rusă – ar fi spulberat. O pace impusă ar fi, de fapt, o victorie amânată a lui Putin: ar obține prin șantaj ce nu a reușit complet prin forța armelor, distrugând în esență statalitatea și perspectivele de dezvoltare ale Ucrainei ca țară occidentalizată. Iar dacă Ucraina ar ceda acum, nu există garanții că agresiunea nu va reizbucni. Dimpotrivă, un Putin care vede că strategia sa – război și apoi „negociere” de pe poziții de forță – dă roade, va fi tentat să repete ciclul. Un acord slab astăzi ar însemna un război mai mare mâine, după cum avertizează experții. Rusia s-ar simți validată să revendice și mai mult (poate restul Ucrainei sau influență asupra altor vecini), iar Ucraina, slăbită și divizată, nu ar mai avea mijloacele să reziste a doua oară.

Pentru Europa și ordinea internațională, pacea lui Putin ar crea un precedent periculos, amintind de epoca sumbră a politicii de conciliere cu agresorii. S-ar transmite mesajul că integritatea teritorială garantată de tratate internaționale poate fi anulată prin forță, că marile puteri pot redesena granițe peste voința popoarelor mai mici. Este exact lecția negativă a acordului de la München din 1938, când puterile europene au cedat în fața lui Hitler, forțând Cehoslovacia să renunțe la Sudet – în van sperând să evite războiul. Știm cu toții că acea „pace” a fost iluzorie și a condus la un conflict și mai devastator. Istoria riscă să se repete dacă se validează azi formula „pace în schimbul pământ și suveranitate”. Țări precum Moldova, Georgia sau chiar state membre NATO ca cele baltice ar trăi cu sabia lui Damocles deasupra: ar ști că Occidentul ar putea oricând prefera un compromis pragmatic cu agresorul în locul apărării principiilor. În plus, o Ucraină transformată într-un pseudo-stat federal amorf, sursă de tensiuni constante, ar fi un focar de instabilitate la frontiera estică a Europei – exact ce își dorește Kremlinul pentru a ține Europa ocupată și divizată.

Nu putem ignora nici aspectul moral și psihologic: forțând Ucraina să accepte o pace umilitoare, s-ar invalida sacrificiul imens al ucrainenilor din acești ani de război. Rezistența lor eroică, care a inspirat lumea întreagă, ar fi recompensată cu o formulă de „pace” care le neagă tocmai aspirațiile pentru care au luptat. Ce semnal ar transmite asta celor care cred în valorile libertății și ale dreptului internațional? Ar fi o descurajare profundă, un cinism ridicat la rang de politică globală.

În concluzie, acceptarea unei păci în termenii Rusiei ar fi pentru Ucraina o victorie a la Pirus și pentru Europa o înfrângere a principiilor sale fundamentale. Ar aduce poate un respiro temporar de la vărsarea de sânge, dar ar pune bazele unor probleme mult mai grave pe viitor – un „șah etern” în care Ucraina, și așa mutilată, ar sta la cheremul Moscovei. Adevărata pace nu poate fi clădită pe nedreptate flagrantă și frică. O pace justă ar trebui să respecte integritatea teritorială a Ucrainei, voința democratică a poporului său și dreptul acestuia de a-și alege alianțele – altfel, nu va fi decât o pauză între conflicte. Ucrainenii au arătat clar că nu vor să trăiască sub cizma Rusiei și nici nu vor să lase moștenire copiilor lor un stat sfărâmat și subjugat. O pace impusă de Rusia ar fi, așadar, o „pace” doar cu numele – în realitate, o rețetă pentru o nouă rundă de suferințe și instabilitate, care ar amenința nu doar viitorul Ucrainei, ci și ordinea de securitate a întregului continent. Prețul ei este mult prea mare pentru a fi acceptat.